Nimeni nu-şi poate alege nici vremea, nici locul în care să se nască, nici împrejurările în care să trăiască. Acestea nu ţin de noi. Dar ce ţine de noi şi, mai ales, ce se aşteaptă de la noi este să fim Oameni în tot timpul şi-n tot locul. În toate împrejurările. Căci numai ca Oameni Dumnezeu ne va putea recunoaşte ca fiind ai Săi, asemenea şi străbunii noştri, iar contemporanii să ia aminte. — Patriarhul Pavle al Serbiei

Dacă aş avea vreme, şi Dumnezeul cel Înviat mi-e martor, m'aş duce în faţa bisericilor, spitalelor, chiar şi a restaurantelor luxoase şi aş cerşi pentru fraţii, surorile şi copiii noştri aflaţi în încercări. Fiecare din noi ar trebui, într-un mod activ, să ruşineze toată acea lăcomie dispreţuitoare ce domneşte în atâtea locuri publice, nu doar să ne plângem şi să deznădăjduim pentru că obrăznicia amară stăpâneşte peste tot în jurul nostru. — Patriarhul Pavle al Serbiei

"Când omul se va lămuri de ce se află în lumea asta, îi va fi mai ușor să petreacă în ea. Dacă nu află răspuns, atunci rătăcește. Iar, după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, rostul și țelul vieții este să dobândim fericirea în această lume, ca să o continuăm în Împărăția cerească cea veșnică." — Patriarhul Pavle al Serbiei

• ❤️ Patriarhul Pavle al Serbiei: Un sprijin când ești jos valorează mai mult decât o mie de laude când ești deasupra

• ✝️ Patriarhul Pavle al Serbiei - Chipul Rugăciunii și al Smereniei

"Vitejie înseamnă a te apăra pe tine de vrăjmași, iar omenie înseamnă a-l apăra pe vrăjmaș de tine." — Patriarhul Pavle al Serbiei, 1914 - 2009

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!

Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!

Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele părinte Efrem Sirul „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă; în total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numerele opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite. În prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. În partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei…. Cum să înţelegem oare aici cuvântul „duh”?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe „duhul răutăţii”, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trîndăviei”, sau „dracul trîndăviei” şi „duhul lăcomiei” sau „dracul lăcomiei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, estecăderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

Citește în continuare

Cu trei ani în urmă (n.n: este vorba de anul 2003) I.P.S. Daniel al Moldovei, unul dintre absolvenții seminarului ecumenic și fost profesor la acest seminar, și-a dat binecuvântarea pentru tipărirea unei „CĂRTI DE SLUJBĂ ECUMENICĂ” – versiunea românească editată de Mitropolia Iașului – în care se face un amestec neîngăduit între Sfânta Liturghie Ortodoxă și invențiile protestante eretice.

În timpul acestei „liturghii” participanții schimbă între ei, la un moment dat, „un semn al păcii”!

Oare ce înteleg editorii cărtii prin acest termen?

Înainte de împărtășire, tipicul liturgic ortodox prevede sărutul păcii pentru slujitori.

Se rușinează ei de termenul ortodox?

Sau „semnul păcii” o fi vreo insignă masonică?

Și preotul care redactează această carte plină de erezii, el însuși fiind un absolvent al seminarului ecumenic, nu se teme oare de pedeapsa divină?

„Proiectul de Liturghie ecumenică publicat la Iași este o absolută blasfemie publicată cu aprobarea Mitropoliei Moldovei.

Este o blasfemie în care se amestecă rugăciunile protestante cu părți frumoase ale liturghiei noastre și aceasta este de neîngăduit…

Eu știu că Bisericile din Serbia, Georgia și Ierusalim s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor.

La noi sunt prea multe forțe care lucrează pentru ecumenism….

Mă refer la ierarhie, la teologi și chiar la persoane care influențează atitudinea Bisericii.” — Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Fata de la Cozia, această Ioana d’Arc a Valahiei este una din cele mai frumoase legende ale Vâlcii. Din păcate, nu ştim de ce, nu vrem să transcriem frumos istoria românilor, ca pe o Biblie a noastră, ca pe o carte de bază, prin care să putem, azi, argumenta decisiv de ce acest neam mic raportat la imperiile vecine a reuşit să-şi conserve limba, tradiţiile, religia. O istorie absolut fascinantă, în care principii noştri au jucat un rol esenţial în diplomaţie, în hărţuire militară, în a fi acei ghimpi din spatele tuturor puterilor vecine.

Puteam, foarte bine, avea soarta Bulgariei sau a Serbiei sau a altor naţiuni colonizate şi dispărute de pe hartă secole de-a rândul. De ce Moldova, Valahia şi chiar Transilvania ocupată au reuşit să-şi păstreze identitatea, să aibă acel nucleu de nezdruncinat în faţa maghiarilor, turcilor sau slavilor?

Pentru că, dincolo de istoria privită ca o sumă de evenimente şi de raportări contextuale, am avut eroi, am avut lideri de stat, lideri spirituali, am avut acea putere divină de a rezista şi supravieţui, de a ne impune în momente decisive ale timpului.

Am auzit cu toţii de Ioana d’Arc a francezilor, de exemplu, dar mai puţin ştim de Alexandrina de la Cozia, tot o Ioana d’Arc, dar de-a noastră, botezată de Dimitrie Bolintineanu drept „Fata de la Cozia”.

Mă întreb de ce, dacă nu în istoria naţională, măcar la Vâlcea, în istoria locală, nu vorbim despre această minunată eroină, născută în Jiblea şi care a fost de de departe cel mai bun militar şi căpitan de oşti în timpul lui Vlad Ţepeş.

Alexandrina de la Cozia, rămasă orfană la 16 ani, scapă nevătămată după ce oamenii lui Basarab Laiotă, sprijiniţi de turci, distrug Călimăneştiul. Fata se adăposteşte la Cozia, dar ia o decizie crucială, care o va impune în istorie ca figură emblematică. După ce pe tron ajunge Vlad Ţepeş, Alexandrina se îmbracă în bărbat şi intră în armata domnitorului. Participă la mai multe lupte şi intră în atenţia lui Vlad atunci când reuşeşte să-i salveze acestuia viaţa chiar pe câmpul de luptă.

Se spune că Ţepeş o cheamă imediat la curte şi, considerând-o bărbat, o întreabă ce moşie doreşte pentru faptele ei de vitejie. Alexandrina îşi dă jos coiful, îşi lasă părul să curgă şi spune cine e. Şocul celor de la curte este de neimaginat, dar Vlad o numeşte căpitan de oaste şi pe loc decide căsătoria ei cu fiul său, dorind să o lase, clar, în fruntea ţării.

Fata de la Cozia este cea care participă la lupte cruciale, turcii şi rivalii basarabeni îi ştiau de frică şi unelteau să o ucidă.

Din păcate, după asasinarea lui Ţepeş, Alexandrina este şi ea luată prizonier, este dezonorată şi ucisă apoi cu sălbăticie, fiind, spun legendele, legată de doi măgari.

O istorie fascinantă despre Ioana d’Arc a Valahiei, pe care, însă, am uitat-o. Graţie lui Dimitrie Bolintineanu şi a câtorva scrieri ale vremii, îi redăm aici onoarea şi demnitatea unei adevărate eroine a ortodoxismului şi a neamului românesc.

Autor: Liviu POPESCU

“Satul meu natal este şi el marcat de ceea ce înseamnă martiriu, la care se cuvine să apelăm, fie că este al Maramureşului, fie că este al năsăudenilor. Şi acest pământ trebuie să spunem că este chipul sfânt al pământului strămoşesc, pentru că în sânul său se află sfânta moştenire a urmelor sfinţilor români. Azi aţi conferit o distincţie unuia care se consideră urmaş al celor care, în 1848, la venirea Mitropolitului Andrei Şaguna în ţară, au sfinţit încă o dată, împreună cu toţi martirii neamului românesc, acest pământ, pentru credinţa ortodoxă pe care ei n-au vrut s-o părăsească. Au suferit martiriu din partea celor care au socotit că ar fi vorba să-l omoare pe Dumnezeul românilor. Aceştia au străbătut şi satul meu natal. Dacă nu i-au putut găsi pe românii care au fugit prin păduri, au intrat în biserica noastră şi au tras cu armele în crucea de pe Sfânta Masă şi au declarat: „L-am omorât pe Dumnezeul românilor!”. Din Sfânta Biserică au făcut grajd de cai şi s-au retras. La oferta pe care le-a făcut-o groful românilor după ce s-au întors în sat, cum că „vă mai dăm pământ, cu o singură condiţie: să vă lăsaţi de legea voastră şi să treceţi la uniaţie”, aceştia au răspuns că „rămânem mai bine fără o palmă de pământ, de legea noastră nu ne lăsăm!”. — Cuvânt rostit de Părintele Profesor Ilie Moldovan cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Nord din Baia Mare

“În anul 1990, am părăsit Hawai pentru a studia la seminarul teologic “Gordon-Conwell”, am făcut-o cu scopul de-a ajunge profesor la liberalul seminar al „Bisericii Unite a lui Hristos”.

Aceasta era una dintre cele mai liberale denominaţii protestante, şi voiam și eu să ajut la aducerea sa înapoi la „rădăcinile biblice”…

Ultimul lucru din lume la care mă așteptam să mi se întâmple era să devin ortodox! După primul semestru, am fost invitat la un studiu biblic ţinut la Biserica Ortodoxă grecească a Sfinţilor Constantin şi Elena.

În timpul studiului, privirile îmi tot fugeau spre masa unde se găseau de vânzare nişte icoane. Ochii mi se întorceau către o icoană anume, a lui Hristos ţinând Scriptura în mână. În zilele ce au urmat nu mi-am putut scoate din minte acea icoană, aşa că m-am întors şi am cumpărat-o...

Când am luat-o, nici prin gând nu-mi trecea să mă fac eu ortodox vreodată. Am cumpărat-o ca pe-un mic gest de răzvrătire împotriva puternicei atitudini reformate de la Gordon-Conwell. Am simțit însă în icoană şi o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conştient de prezenţa lui Hristos în viaţa mea.

În al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită „Icoana şi spiritualitatea evanghelică”. În ea, analizam cum frumuseţea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăţi spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raţionalistă şi austeră.

Pe măsură ce făceam studiul, am ştiut că era important să înţeleg icoana de pe poziţii ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecăţile protestante. Deşi după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înţelegerea sacramentală ortodoxă a realităţii.

După ce-am absolvit Seminarul, am mers la Berkeley şi am început studiile de doctorat în religie comparată. Pe când eram acolo, am frecventat Biserica Ortodoxă Bulgară a Sfinţilor Chirii şi Methodie, o parohie mică, alcătuită în mare parte din convertiţi americani. Acolo am văzut Ortodoxia trăită!

Citește în continuare

CUVÂNT DESPRE POST, CARE S-A ZIS ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞASEA A SFINTELOR PATRUZECI DE ZILE

Cât de veselitoare sunt valurile mării noastre celei duhovniceşti, mult mai, veselitoare decât cele ale mării pământeşti. Că pe acelea le ridică neorânduiala vânturilor, iar pe acestea le stăpâneşte virtutea ascultară! Şi acelea înălţându-se aduce multă înfiorare cârmaciului, iar acestea arătându-se, dă multă îndrăzneală celui ce grăieşte. Acelea înviforează marea, iar acestea sunt semne ale sufletului ce se veseleşte. Acelea bătând în stâncă slobozesc vuiete nearticulate, iar acestea lovindu-se de cuvântul învăţăturii scot glasuri dulci. Şi adierile zefirului închipuiesc pe uscat valurile mării, când prin ţarini apleacă şi ridică vârfurile spicelor.

Cu toate acestea, valurile duhovniceşti sunt mult mai veselitoare decât frumuseţea ţarinilor. Că nu adierile zefirului, ci darul Duhului a ridicat sufletele voastre şi le-a înfierbântat cu focul acela despre care zice Hristos. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie aprins” (Le. 12, 49). Pe acesta îl văd aruncat şi aprins in sufletele voastre. Şi de vreme ce frica lui Hristos a aprins atâtea făclii întru voi, veniţi dar acum să agonisim untdelemnul învăţăturii, ca lumina noastră să ţină multă vreme.

Citește în continuare

Mare este folosul postului unit cu rugăciunea curată și cu milostenia la săraci și bolnavi!

Postul rânduit de Biserică are un mare folos pentru credincioși. Dacă postim cu dragoste și cu rugăciune și ne înfrânăm atât trupește, cât și sufletește, postul înfrânează poftele trupești, limba, gândurile, imaginația și toate plăcerile pătimașe.

Postul ne smerește inima, ne împacă cu aproapele, ne slăbănogește firea, ne întărește duhul, ne vindecă de tot felul de boli trupești și sufletești, ne ajută la sfânta rugăciune, ne aduce aminte de moarte, ne îndeamnă la pocăință, la spovedanie și milostenie, ne face vrednici de Sfânta Împărtașanie! Postul ne face blânzi și smeriți.

Postul unit cu rugăciunea din inimă și cu citirea psalmilor îmblânzește pe vrăjmași, taie păcatul desfrânării, face adevărate minuni de vindecare, aduce lacrimi de pocăință și ne unește cel mai mult cu Iisus Hristos. Iar rugăciunea fără post ne aduce foarte puțin folos sufletesc, căci fără post nu putem alunga nici pe diavoli, nici patimile care ne ucid. Mare este folosul postului unit cu rugăciunea curată și cu milostenia la săraci și bolnavi!

Protosinghelul Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică, volumul I, Editura Sfintei Mănăstiri Sihăstria, 1991, p. 29.

• 🔴 Postul folosește și sufletului și trupului, pentru că întărește trupul, ușurează și curățește sufletul. Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului.

• ✝️ Sfântul Ioan Gură de Aur - un citat despre un altfel de post

Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul Ierusalimiteanul

Joi— în a cincea săptămână a Sfântului şi Marelui Post

Se toacă pe la al patrulea ceas din noapte şi adunându-se fraţii în biserică, preotul face începutul după obicei şi se zic: Împărate ceresc..., Sfinte Dumnezeule..., Preasfântă Treime..., Tatăl nostru..., Doamne miluieşte (de 12 ori), Slavă..., Şi acum..., Veniţi să ne închinăm... (de 3 ori) şi Utrenia, după rânduială.

După psalmi, se cântă Aliluia şi podobnicele glasului şi se citeşte Catisma a opta.

Apoi se citeşte viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, în două stări.

Psalmul 50

Stihurile: Să cântăm Domnului... nu se cântă, ci îndată se începe Canonul Mare, care se zice rar, cu glas umilit şi cu inimă înfrântă, făcând la fiecare tropar câte 3 închinăciuni.

CANONUL MARE

Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul Ierusalimiteanul.

Cântarea 1, glasul al 6-lea:

Irmosul:

Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit (de două ori).

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor.

Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.

Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, şi de împărăţia cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele.

Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită.

În locul Evei celei trupeşti, făcutu-s-a mie Evă înţelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, şi gustând pururea din băutura cea amară.

După dreptate a fost lepădat Adam din Eden, nepăzind singura Ta poruncă, Mântuitorule. Dar eu, care am călcat totdeauna cuvintele Tale cele dătătoare de viaţă, ce voi pătimi?

Covârşind eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu ştiinţă ucigaş al sufletului, umplându-mi trupul de viermi, şi războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele.

Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ţi-am adus Ţie niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană.

Citește în continuare

Răspuns: Rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă", săvârșita permanent în inimă, usucă desfrâul, potolește furia, alungă mânia, înlătură tristețea, îndepărtează obrăznicia, nimicește melancolia, alungă lenea, luminează mintea, naște zdrobirea de inimă și aduce lacrimile. — Sfinții Părinți

Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni:

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele…

"Nu deznădăjduiți văzând nedreptatea acestei lumi, căci ultimul cuvânt îl are Dumnezeu. Deci, în fiecare încercare, să spunem: Mulțumesc, Dumnezeule, pentru că acest lucru a fost necesar pentru mântuirea mea. Când omul își cunoaște cu smerenie starea sa păcătoasă, atunci este recunoscut de oameni ca fiind un om a lui Dumnezeu. Scopul nostru este să trăim într-un mod ortodox, nu doar să vorbim sau să scriem în mod ortodox. Acesta este motivul pentru care, vedeți, o predică nu informează, nu schimbă viața unei persoane, oricât de bună ar fi ea, decât dacă predicatorul trăiește de fapt credința." — Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Părintele Nicolae spunea că înainte de a se aplica pecetea adevărată, poporul va fi inundat de hârtii. Dacă vei lua buletinul și alte hârtii, în chip nevăzut te alipeşti, dar nu de Dumnezeu, ci cele satanice de satana te alipesc.

Mai întâi ne vor inunda cu hârtii, iar apoi va urma pecetea. Părintele a dat de înţeles că în prezent toate aceste buletine sunt hârtii, vor inunda oamenii cu hârtii, oamenii se vor obişnui, iar apoi deja vor aplica adevărata pecete.

Părintele chiar aşa şi spunea că nu vor aplica pecetea de la început pentru că nimeni nu o va accepta, ci vor înţelege imediat, iar aceste hârtii, parcă lipsesc pe om de minte, şi mai apoi oamenii vor accepta pecetea.

Părintele zicea că vor fi buletine jidoveşti, care în nici un caz nu trebuiesc acceptate. El le numea cartele din plastic. Buletinele jidoveşti dacă le acceptaţi, ar fi ca și cum le-ai accepta de la jidovi, din moment ce sunt ale lor.

Spunea că apoi vor fi cartele din plastic care nici într-un caz nu trebuie acceptate. Părintele spunea că acestea cuprind deja semnul lui antihrist, cifrele de 6. Şi de aceea nu-i voie să le accepţi.

Din moment ce părintele nu binecuvânta să primeşti noile buletine, el însuşi nu l-a primit. Din această cauză nici nu s-a dus la copii, ci şi-a dus viaţa până la capăt aşa cum a binecuvântat Dumnezeu.

Venise o femeie şi i-a spus părintelui: "Părinte, tare mult vreau să mă mântuiesc! Foarte, foarte mult." Şi părintele i-a răspuns: "Atunci nu lua nici un fel de hârtii noi."

Atunci când vor da peceți, aveţi grijă să nu luaţi. Pentru că toate acestea sunt foarte înfricoşătoare, sunt ale lui antihrist.

O femeie i-a spus părintelui: „Părinte Nicolae, dar eu am luat deja buletinul. Nici nu m-am gândit. L-am luat”.

Părintele a răspuns: „L-ai luat? Ei bine, următorul însă rusesc să nu-l accepţi niciodată. Pentru că dacă-l vei accepta vei fi deja cu un picior în iad”. O altă femeie numită Ana i-a spus că este foarte presată să accepte buletinul. Părintele i-a spus: „Să nu accepţi buletinul! Să nu-l accepţi! Nu-i voie să primeşti buletinul”.

Atunci Ana i-a spus părintelui: „Atunci binecuvântaţi-mă pentru mucenicie”. Părintele a ridicat mâna şi a binecuvântat-o, zicând: „Da, e mai bine să mori, decât să accepţi aceste acte”.

Părintele Nicolae Ragozin (1898-1981)