Adevăruri incomode DESPRE VACCINURI si industria medicamentelor - Microbiologul român VANIA ATUDOREI

Vania Atudorei, savantul român din Canada decorat de Regina Marii Britanii şi de Franţa

A fugit din România lui Ceauşescu în 1989, cu un microfilm pe care avea diplomele şi brevetele de invenţie pe care le deţinea. Schimbarea de regim din ţară l-a prins în Elveţia, între gardurile de sârmă ghimpată ale unei tabere pentru refugiaţi. Şi nimeni, nici măcar el, nu avea cum să creadă pe atunci că refugiatul Vania Atudorei va deveni director general la o companie de medicamente, va fi decorat de Regina Marii Britanii şi va scrie o poveste românească de succes total în Canada.

„Mă puteţi suna între 6 dimineaţa şi 12 noaptea”, mi-a spus Vania Atudorei când încercam să stabilim momentul cel mai potrivit pentru interviu. Profesorul, microbiologul şi managerul de companie farmaceutică îşi rezerva foarte puţin timp pentru odihnă. „Eu, în mod normal, dacă am cinci-şase ore de somn, e suficient. Cred că regula aceea clasică, 8 ore muncă, 8 ore repaus şi 8 ore somn, e exagerată. Asta înseamnă că o treime din viaţă dormim. E mult! E timp pierdut”, explică Vania Atudorei, în timp ce pregăteşte un test pentru studenţii săi de la Colegiul Gérald-Godin din Montreal, unde predă de 17 ani. 

Hiperactivitatea de care admite că suferă, plus dorinţa de a se autotesta şi autodepăşi l-au împins să stabilească un record: a predat într-o zi 20 de ore din 24. A ţinut cursuri la Montreal, la o companie farmaceutică, şi la Ontario. La compania de medicamente, unde activitatea era nonstop, a ţinut cursuri pentru angajaţii din trei ture. 

„Am dat 4 ore pentru cei care lucrează de zi, 4 ore pentru cei care lucrează seara şi 4 ore pentru cei care lucrează de noapte. Cursurile pentru cei de noapte le-am început la ora 1 noaptea, am terminat dimineaţa la 5, apoi am luat maşina şi am plecat, pentru că de la 8 aveam cursuri în Ontario. După ce am terminat, la 12, m-am întors la Montreal, unde m-am dus la muncă, pentru că trebuia să rezolv urgenţele. Când am ajuns acasă, vorbeam cu mine şi am zis: «Ai înnebunit, ai să intri în Cartea Recordurilor!», apoi am căzut pe pat îmbrăcat şi am dormit aşa până a doua zi dimineaţa”. 

A fost o provocare pe care şi-a impus-o singur, dar şi dorinţa de a oferi, care este, probabil, adrenalina ce îl ajută să îşi ţină în mişcare toate proiectele şi, de fapt, întreaga viaţă. Pentru că, spune Vania, una dintre cele mai mari satisfacţii este să devii conştient că societatea are nevoie de tine, de competenţele tale, şi că le transmiţi altora. 

„Când ai acumulat o experienţă frumoasă, variată, interesantă de viaţă, cunoştinţe şi competenţe, e rândul tău să le împarţi cu ceilalţi. Ştiinţa este singura bogăţie care sporeşte când o împarţi cu alţii. Când mă uit la farmacii, la medicamente, sunt conştient că o parte din ele sunt fabricate şi datorită mie şi studenţilor pe care i-am pregătit. Sunt flatat, mă gândesc că românii au venit în Canada şi îi învaţă pe canadieni cum să prepare medicamente”, spune profesorul român. 

Lupta împotriva comunismului i-a dat aripi să plece „în exil” 

Până ca occidentalii să aibă nevoie de el şi de competenţele lui, a fost nevoie ca el să le poată oferi, să poată demonstra ce ştie şi ce poate. Iar sub sufocanţii ani de comunism din România, acest lucru nu era cu putinţă. Vania Atudorei a înţeles repede că nu îi va fi uşor să îşi întindă aripile în ţara unde s-a născut. Probleme cu regimul au început încă din studenţie, când a fost arestat, la Iaşi, pentru că provocase o revoltă a „căminiştilor”.

„Era în iunie 1977. Eram în căminele de familişti şi, pentru vară, Rectoratul Universităţii Alexandru Ioan Cuza decisese să ne dea afară şi să închirieze la turişti. Cum să dai familii tinere în stradă ca să faci bani? Am făcut afişe, am convocat o şedinţă, au venit 300 de studenţi, am scris şi căminului a apărut un individ, mi-a smuls declaraţia, a zis că e maiorul Sofronie de la Securitatea Iaşi. Până la urmă, decanul m-a eliberat, a vorbit cu şeful Securităţii din Iaşi. Mi-a spus: «Ţi-ai găsit să fii lider la iepuri, la fricoşi? Pe ce lume eşti?»”. Probleme cu regimul au apărut şi mai târziu când, la Cluj, unde lucra la Fabrica de medicamente Terapia, s-a folosit de colaborarea pe care o avea cu postul local de radio ca să difuzeze colinde. 

„Au venit cei de la Securitate şi mi-au zis că am făcut-o de oaie. Mi-au dat două variante: să fiu judecat pentru instigare sau să stau la spital şi pe urmă acasă, ca să îmi revin la cap, că numai un bolnav la cap poate face aşa ceva. Şi am obţinut un diagnostic de depresie şi insuficienţă cardiacă”, îşi aminteşte Atudorei. 

Lucra la Terapia Cluj, era şeful Laboratorului de Microbiologie Farmaceutică din Cluj-Napoca şi membru al Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale şi al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Dar ştia şi mai ales simţea că îi lipseşte libertatea. Şi, la un moment dat, s-a ivit ocazia de a fugi din ţară. Cu câteva luni înainte de decembrie 1989, un oficial local a primit invitaţia de a merge în Franţa şi i-a propus să îl ia pe post de interpret. Tot el a făcut intervenţiile necesare pentru ca Vania Atudorei, altfel destul de certat cu regimul, să primească paşaportul. 

„Am plecat cu maşina, prin Ungaria. Îmi făcusem un microfilm cu diplomele mele, pentru că, dacă te prindeau la frontieră cu actele originale, te trimiteau înapoi. În Elveţia, am dispărut noaptea. M-am predat autorităţilor, am zis că vin din România, şi orice refugiat dintr-o ţară comunistă din Europa de Est era primit automat”. 

Ce a urmat, Vania Atudorei consideră drept un exil. „Era coadă la aşteptare, capacitatea lagărului era limitată, şi am aşteptat trei luni până să îmi vină rândul, stăteam la nişte cămine pentru refugiaţi. Eram departe de ţară, separat de soţie şi copii, eram, practic, în stradă, cu buzunarele goale, nu ştiam ce mă aşteaptă mâine. Apoi m-au dus într-un lagăr cu sârmă ghimpată pe Aeroportul Cointrin din Geneva, cu toţi amărâţii lumii. M-au internat – pentru anchetă, pentru amprente, pentru fotografii”. 

Suferea. Iar acasă, în România, în Clujul care îl adoptase şi îi fusese cămin de la sfârşitul studenţiei, şi familia lui avea de suferit. „Ei nu ştiuseră absolut nimic despre intenţia mea. A fost pentru ei un şoc extraordinar, mai ales pentru soţia mea. A venit Securitatea, a dus-o în biroul meu, au făcut percheziţie şi au confiscat tot. A fost penibil. A fost dureros. Dramatic e că eu, din Elveţia, le trimiteam pachete soţiei şi copiilor, băiatul era în clasa a patra, fetiţa începea clasa întâi. Abia în februarie 1990, soţia a fost sunată şi chemată la vamă, ca să ia pachetele care stăteau acolo de câteva săptămâni. Din ordinul Securităţii, nu putuseră să i le dea”. E singurul moment din discuţie când vocea profesorului, care parcă zâmbeşte mereu, se frânge. „Câtă lipsă de omenie! Ce vină aveau copiii să nu primească pachetele cu dulciuri, obiecte pentru şcoală, hăinuţe…”. 

Doar în Canada îşi putea alimenta setea de libertate 

Odată cu statutul de refugiat în Elveţia, lui Vania Atudorei i-a venit şi „repartiţia”. Autorităţile l-au trimis în cantonul francofon Jura. Excelent cunoscător al limbii franceze, s-a adaptat rapid. S-a angajat la un spital local. După câteva luni, a ajuns la laboratorul de analize microbiologice al Ministerului Mediului, iar la spital a fost numit şef adjunct de laborator, cu un salariu de trei ori mai mare.

Viaţa i se aşezase, dar soluţia durabilă, pe termen lung, la care tânjea Vania Atudorei nu părea să fie, totuşi, în Ţara Cantoanelor. „În Elveţia, rezidenţa o obţii abia după 10 ani, iar cetăţenia, după 15. Era prea mult pentru mine. Pe mine, dacă mă pui într-o cuşcă, mă omori. În Elveţia mă simţeam în provizorat şi insecuritate”. 

Tot setea de libertate l-a făcut să caute altă variantă de emigrare. Iar libertatea cea mai rapidă părea în Canada, unde, după trei ani, putea avea cetăţenia şi paşaportul canadian. „Ştiam că e o industrie farmaceutică dezvoltată, iar aceasta era forţa mea. Aveam încredere în mine şi nu am regretat niciodată”, spune profesorul. 

O carieră de vis 

Parcursul său în Canada e atât de stufos, încât ar acoperi un întreg număr din ziar:

 Este microbiolog, profesor 
 Este primul român devenit manager al unei mari companii de medicamente din Canada 
 Este promotor de evenimente culturale şi spectacole la care invită artişti români, 
 A predat 12 cursuri de specialitate diferite, 
 A dezvoltat parteneriate sociale, ştiinţifice şi culturale între Franţa, Canada, Elveţia, România, dar şi ţări africane francofone, unde a predat cursuri. 
 Este iniţiatorul a nenumărate proiecte de înfrăţire între oraşe şi instituţii din Canada şi România. 

În aprilie 2015, Franţa i-a conferit titlul de Cavaler al Ordinului „Palmes Académiques”, cea mai veche decoraţie civilă a Franţei, singura ce datează din perioada lui Napoleon. În octombrie 2012, a primit Medalia Jubileului de Diamant al Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Şi Canada i-a acordat distincţii. România, nu. Cel puţin deocamdată. Deşi tocmai României îi atribuie Vania Atudorei succesul lui în Canada.

Ce îl ține în priză 24 de ore din 24 

Pentru omul căruia nu îi ajung 24 de ore ca să facă tot ce şi-ar dori, care are un soi de demon interior care îl împinge mereu să iniţieze, să ceară, să vrea, să încerce, există, totuşi, o vocaţie principală şi un proiect de suflet. Vania Atudorei simte că este, în primul rând, un educator. 

„Cred mult că cea mai frumoasă şi mai rentabilă investiţie este să îi dai unui tânăr educaţie, cultură, instruire. De aceea, cred că proiectele pe care le iubesc cel mai mult sunt cele de înfrăţire, cele de schimburi. Avem nişte burse recent înfiinţate pentru studenţi români, îi primim aici o lună cu masă, casă, excursii. Marele arhitect român Dan Hanganu, cu peste 50 de diplome şi medalii, a acceptat să facem o bursă care să îi poarte numele, şi un student de la Arhitectură să vină, în august sau septembrie, să facă un stagiu. Asta îl ambiţionează, devine conştient că se poate mai mult şi mai bine şi îi dă ambiţia să se autodepăşească”. 

Despre autodepăşire, Vania Atudorei ar putea să ofere cursuri. „Cred că am reuşit în Canada pentru că stăpâneam limbile vorbite aici, am citit despre cultura lor, am încercat să înţeleg, m-am adaptat, am demonstrat de ce sunt capabil. Le place că publici, că te implici, că ai iniţiative. Dacă rămâi în locuşorul tău, ai teama că deranjezi şi nu faci nimic, nu o să îţi cadă nimic din cer. Un imigrant trebuie să muncească de două ori mai mult decât cineva născut şi crescut aici, tocmai ca să se remarce, să îşi facă locul lui. Când eşti decis, hotărât, ferm, nu ai cum să nu reuşeşti”, crede profesorul Atudorei. 

Mă consider norocos că m-am născut la Botoşani, în nordul Moldovei, şi am avut parte de şcoli şi profesori absolut excepţionali. Cunoştinţele şi experienţa dobândite în România am putut să le aplic oriunde în lume. Sunt convins că potenţialul României e competitiv cu oricare altul din lume. Handicapul este că nu a avut maşina de marketing a altor ţări, spune profesorul.