O asistentă cu cancer în stadiul IV continuă să lucreze pentru bolnavii de la Terapie Intensivă: Pacienţii au nevoie de mine!

Autor
Casa Filip
Tipar
Articol
Topic
Cultura Vieții
Oameni și Locuri
România și românii

O asistentă medicală de la Câmpulung Moldovenesc continuă să muncească cu toată forţa la secţia de Terapie Intensivă a unui spital, deşi are cancer în stadiul IV. Casa Filip a povestit sub protecţia anonimatului povestea femeii care e un adevărat înger pentru pacienţii internaţi acolo.

Asistenta din Câmpulung are 52 de ani şi a văzut mulţi oamni cum au pierdut lupta cu viaţa. De multe ori reuşeşte să îi mintă frumos pe pacienţi şi să le spună că totul va fi bine. Ea însă nu poate fi minţită. Ştie cu lux de amănunte ce efecte are cancerul cu care se luptă din 2017.

„Pe mine nu mă poate păcăli nimeni. Medicii sunt sceptici. Eu am învăţat să citesc în priviri. Se uită lung la tine, cu compasiune, încearcă să te încurajeze, dar eu ştiu unde mă aflu. Eu am fost la muncă în pandemie, la ATI, şi voi merge şi acum. Faptul că merg la spital mă ajută să mai trăiesc. Pacienţii au nevoie de mine”, a declarat asistenta, care tolerează foarte greu chimioterapia.

Lucrez. Când îmi este greu, îmi iau concediu medical, dar îmi place ceea ce fac. Acceptarea e foarte grea, mai ales la stadiu avansat. A trebuit să fiu puternică şi asta pot face doar având o viaţă normală, nu să stau la pat. Faptul că mă duc la serviciu mă ajută la moral. Colegii şi medicii îmi spun să stau în concediu, dar eu le-am zis că acest concediu este pentru oamenii bolnavi, iar eu am o treabă de făcut. Am momente când depresia mă trage tare de păr. Mă rog, de perucă.", a declarat asistenta.

Soţul şi copilul ei plâng în hohote din cauza bolii care o macină

”Ei îmi dau putere. Mă dor foarte tare picioarele fiindcă am avut un blocaj limfatic, au rămas durerile, dar trec peste cu exerciţii, cu masaj, cu activitate zilnică. Mai fac pauze când simt că plezneşte carnea pe picioare. Dar am o viaţă normală, aşa cum este ea. Abia aştept să mă duc la muncă în fiecare zi. Dacă pot fi utilă, cu ce-a mai rămas din mine, sunt cea mai fericită. Acum să văd cum tolerez acest medicament nou şi mă întorc fiindcă pacienţii au nevoie de asistenţă medicală”, a mai spus femeia.


"Am 52 de ani și sunt asistentă medicală la secția de Anestezie și Terapie Intensivă din spitalul din Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava. Am văzut destui oameni murind. Să-i păcălești, uneori ajută. Eu am cancer în stadiul patru, dar mai am mult de muncă la spital. Pe mine nu mă poate păcăli nimeni. Medicii sunt sceptici. Eu am învățat să citesc în priviri. Se uită lung la tine, cu compasiune, încearcă să te încurajeze, dar eu știu unde mă aflu.

Eu am fost la muncă în pandemie, la ATI, și voi merge și acum. Faptul că merg la spital mă ajută să mai trăiesc. Pacienții au nevoie de mine.

Am început tratamentul în 2017 și tolerez foarte greu chimioterapia, dar încerc din răsputeri să rezist. În luna aprilie îmi săriseră în aer analizele, markerii tumorali erau de 100 de ori mai mari, semn că boala se extinsese. Am sunat medicul la Iași și mi-a zis că-i pandemie, că sunt în zonă roșie, în Suceava, și că nu prea mă poate primi. Mi-a spus să mă izolez. Am mers la Suceava, apoi am sunat la Cluj.

Am sunat la MEDISPROF, am ajuns la doamna doctor Sabău. I-am zis așa:

-Sunt în zonă roșie, îmi închideți telefonul sau vă povestesc eu tot? M-a ascultat până la capăt! O doamnă. Un medic și un om împreună, la un loc. La Iași când eram la tratament, simțeam că îmi vine tavanul în cap, la Cluj am simțit cu totul altceva. Că trăiesc, că mai pot. Așa vin și la Casa Filip, ca într-un concediu, deși munca mea este în spital.

Am făcut metastaze hepatice, osoase, care după chimio s-au mai retras, dar efectele au fost puternice, nu am ratat niciunul. Apoi am fost obligată să întrerup tratamentul, fiindcă nu mai rezista organismul. Acum e mai binișor, mai încerc un medicament, mi-a spus doctorița. Poate ajungem la markeri tumorali cu valori apropiate de cele normale. Nu sunt nici operabilă. Sunt gradul patru.

Lucrez. Când îmi este greu, îmi iau concediu medical, dar îmi place ceea ce fac. Acceptarea e foarte grea, mai ales la stadiu avansat. A trebuit să fiu puternică și asta pot face doar având o viață normală, nu să stau la pat. Faptul că mă duc la serviciu mă ajută la moral. Colegii și medicii îmi spun să stau în concediu, dar eu le-am zis că acest concediu este pentru oamenii bolnavi, iar eu am o treabă de făcut. Am momente când depresia mă trage tare de păr. Mă rog, de perucă. Am fost tentată să apelez la antidepresive, dar am spus un mare nu! Iei o pastilă, ești în lumea ta, dar când se termină efectul o iei de la capăt. Am zis că lucrez cu creierul. Și sunt tare pentru familia mea, pentru soțul meu, pentru copilul meu. Când îți vezi soțul că întoarce capul într-o parte și plânge, e foarte greu. Băiatul meu, când am fost la Cluj la o puncție la ficat, a căzut în genunchi în curtea spitalului și -a început să plângă. -Mami, să nu ne lași singuri!

Ei îmi dau putere.

Mă dor foarte tare picioarele fiindcă am avut un blocaj limfatic, au rămas durerile, dar trec peste cu exerciții, cu masaj, cu activitate zilnică.

Mai fac pauze când simt că pleznește carnea pe picioare. Dar am o viață normală, așa cum este ea. Abia aștept să mă duc la muncă în fiecare zi.

Dacă pot fi utilă, cu ce-a mai rămas din mine, sunt cea mai fericită. Acum să văd cum tolerez acest medicament nou și mă întorc fiindcă pacienții au nevoie de asistență medicală.

Voi fi acolo!"

M., 52 de ani, Câmpulung Moldovenesc

În fiecare săptămână, la Casa Filip, se cazează oameni bolnavi de cancer. Dacă doriți să îi susțineți, accesați link-ul: https://www.casafilip.org/doneaza

Articole Recente