Schimbarea la faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru IISUS HRISTOS

Evanghelia de la Matei (XVII, 1-9)

In vremea aceea, Iisus i-a luat pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan, fratele acestuia, şi i-a dus pe un munte înalt, ei între ei. Şi S'a schimbat la faţă înaintea lor; şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele I s'au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie li s'au arătat vorbind cu El. Şi răspunzând Petru, I-a zis lui Iisus: „Doamne, bine ne este să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe: #ie una, şi lui Moise una, şi una lui Ilie“. În timp ce el încă vorbea, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei; şi iată glas din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultaţi!“ Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s'au înspăimântat foarte. Şi Iisus a venit la ei şi, atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!“ Şi ridicându-şi ei ochii, nu au văzut pe nimeni, ci doar pe Iisus. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Vedenia aceasta să n'o spuneţi nimănui până când Fiul Omului va învia din morţi“.

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită la 6 august.

În Biserică fără mască! Mască = sclav!

Credința Ortodoxă nu permite să vii cu masca în Biserică!

În Biserica Ortodoxă este legea lui Dumnezeu şi doar de Dumnezeu ascultăm!

Nu vă luați după aceştia care vor să ne lepădăm de Credința Ortodoxă şi să purtăm măşti şi să nu vorbim, să nu sărutăm icoanele sau să nu ne împărtășim.

În Biserica Ortodoxă nimeni nu s-a îmbolnăvit din Sfânta Împărtăşanie s-au sărutând Sfintele Icoane și Sfânta Cruce!

LITURGHIA BUCURĂ CERUL MAI MULT CA ORICE

Părinte Valerian, vă rugăm să ne povestiți câte ceva din experiența sf. voastre din temnițe.

Eram în ianuarie 1962, ne aflam într-o colonie împreună cu: Părintele Ilie Lăcătușu, Părintele Justin, Părintele Calciu, alți preoți cărturari și ne-au scos în bătaie de joc pe un îngheț – și ne-au ordonat să intrăm în apă. Mi-aduc aminte că Părintele Ilie a zis: „Intrăm că altfel trag în noi!”. Și am intrat până la glezne, până la genunchi, până la brâu. Era un frig cumplit. Și a dat Dumnezeu o căldură că ne uscam, ieșeau aburi din noi. Când auziți de prigoană, nu vă feriți, nu o ocoliți! Dumnezeu îți dă puteri, face minuni. Și în ziua aceea n-am mâncat de bucurie. Eu sunt fericit că am trecut prin temniță.

Cum ați fost arestat și cum ați intrat în viața monahală?

"Traim in veacul cel de pe urma si vrajmasul mantuirii se sileste mai tare cu mestesugul lui, vazand ca se apropie sfarsitul. Sunt zilele smintelilor si este mare seceta de cuvantul lui Dumnezeu, lipseste povata cea sanatoasa pentru mantuire. Astazi, multi dintre cei credinciosi ajung la deznadajduire, din cauza lipsei de povatuitor, caci “a lipsit cel cuvios”, cum zice psalmistul.

Mai dureros insa este ca boala deznadejdii se strecoara si in inima celor care au imbracat “haina mantuirii”, ba chiar si la unii din clerici, indoiala pentru mantuirea sufletului se vede astazi la multi crestini si nu numai la cei robiti de patimi sau straini de Biserica, ci si la unii care merg pe calea pocaintei, cu ravna pentru adevarul sfant. Ei vad stricaciunea dimprejurul lor, vad apoi lipsa cea mare de povatuitori, uneori vad si lipsa de credinta la “cei din sfesnic”, care trebuie sa lumineze, si pentru asta se imputineaza la suflet bietii crestini si unii se deznadajduiesc.

Cei care imbratiseaza viata monahala sunt mai adapostiti de valurile lumesti, dar si ei vad lipsa de spor duhovnicesc si pentru asta ii cuprinde un fel de indoiala pentru mantuire, slabanogindu-se la suflet. Prin aceste randuri, eu nu caut sa judec nici sa osandesc pe cei ce au indoiala pentru mantuirea lor, ci ma silesc sa le pun la indemana un “tonic”, adica o doctorie intaritoare pentru suflet.

Indreptarea noastra si izbavirea de osanda am dobandit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, dupa cum n-au putut sa scape de osanda toti alesii lui Dumnezeu din legea veche, cu toate bunatatile lor, tot asa nici noi, cei de azi, nu putem sa ne mantuim prin faptele noastre, fara darul lui Dumnezeu: intai este sfantul dar si pe urma faptele noastre, care ajuta la mantuire. Aceasta o spun din cauza ca sunt multi dintre crestini si mai ales dintre monahi, care se bazeaza mai mult pe faptele lor si mai putin pretuiesc darul lui Dumnezeu. Cand unii ca acestia patimesc vreo alunecare la patimi, sau cand slabesc cu trupul si nu mai pot implini faptele cele bune sau nevointele lor obisnuite, atunci se deznadajduiesc de mantuire. Caci nadejdea lor era la nevointele si la bunatatile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cand s-a terminat voinicia trupului sau cand au suferit vreo alunecare in pacate mari, atunci s-a terminat si cu mantuirea, dupa socoteala lor.

Fratilor si surorilor, care va indoiti de mantuire, sa va intipariti bine in minte ca: de-ar face omul toate bunatatile si chiar de s-ar da si la moarte pentru apararea dreptatii, insa fara darul cel sfant al Domnului nu este mantuire. “A Domnului este mantuirea si peste poporul Sau binecuvantarea Sa“, cum zice Prorocul David in Psalmi. Si iarasi: de-ar savarsi cineva toate rautatile din lume, insa daca nu-si pierde nadejdea in Dumnezeu si daca alearga la pocainta, tot se mantuieste. “Desarta este mantuirea omului” zice psalmistul, adica toata stradania omului este zadarnica fara ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite pacate si se raneste de ele. Deci noi singuri, oricate bunatati si oricate nevointe am face, nu suntem in stare sa ne vindecam si sa dobandim nevinovatia. Darul lui Dumnezeu implineste toate lipsurile noastre si ne vindeca spre mantuire.

Nimeni dintre drept credinciosii crestini sa nu se imputineze la suflet incat sa zica sau sa cugete ca nu mai este mantuire pentru el. Imputinarea aceasta a sufletului si indoiala pentru mantuire vine de la vrajmas. Sarpele care a indemnat odinioara pe stramosi sa manance din rodul oprit si nu vor muri niciodata, acum si-a schimbat glasul si le sopteste la multi, zicand: “Zadarnic mancati painea vietii” caci “nu mai este mantuire pentru voi!“ Auziti ce glas inselator rasuna astazi? Sfantul Proroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmi 3,2: “Multi zic sufletului meu: nu este mantuire lui intru Dumnezeul lui!“ Dar el se intarea cu nadejdea in Dumnezeu, zicand: “pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce te tulburi? Nadajduieste spre Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El, mantuirea fetei mele si Dumnezeul meu” (Psalmul 41:6-7). Si aceste cuvinte Prorocul le rosteste de mai multe ori, aratand cu asta primejdia care vine din deznadejde. Cititi cu bagare de seama la Psaltire si veti vedea cat de intarit este imparatul David cu nadejdea mantuirii. El nu era nici botezat si nici bucuria invierii Domnului n-a cunoscut-o aratata, ci numai in chip tainic, dar nadejdea mantuirii rasuna in toti psalmii lui. Afara de asta nici el n-a fost scutit de ranile pacatului, ca inca a patimit cele mai grele rani, din preacurvie si din ucidere. Dar nadejdea lui nu s-a imputinat si pentru aceasta s-a mantuit si s-a sfintit. Socotiti apoi ca talharul cel credincios era in gura mortii cu sufletul impovarat de rele, dar nadejdea lui a ramas neclintita pana la urma. Caci de n-ar fi avut nadejde, atunci n-ar fi indraznit sa zica: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“ Cat de dureros este cand vezi ca multi din cei ce s-au imbracat intru Hristos prin Taina Sfantului Botez si se impartasesc cu Painea Vietii, adica cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cand vezi pe cei chemati sa mosteneasca Imparatia Cerurilor ca se deznadajduiesc de mantuire! Mare durere pentru Sfanta Biserica, maica noastra duhovniceasca, care se sileste ca pe toti sa ne mantuiasca!

Toti Sfintii Parinti marturisesc intr-un glas ca nici un pacat nu este asa de vatamator, precum este pacatul deznadajduirii, caci el e aproape ca si lepadarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fratilor, sa ne doara inima pentru pacatele noastre, caci prin ele am suparat pe Bunul Dumnezeu, dar intristarea noastra sa fie totdeauna insotita cu nadejdea in mila Parintelui Ceresc si niciodata sa nu avem indoiala de mantuire. Obiceiul vrajmasului este sa aduca in inima frica cea dobitoceasca si tulburare, ca prin aceasta sa arunce pe om in deznadejde.

Dar tu, frate crestine, chiar daca L-ai vedea pe insusi Domnul ca isi intoarce fata Sa de la tine si nu te mai socoteste intre oile Sale, tu nici atunci sa nu te imputinezi, ci roaga-te cu staruinta catre El, precum se ruga vaduva cea necajita catre judecatorul nedreptatii, cum spune la Sfanta Evanghelie, si nu vei ramane rusinat. Striga cu indrazneala la gandurile cele otravitoare, cum striga si Sf.Proroc David, zicand: “Domnul este luminarea mea si mantuitorul meu, de cine ma voi teme?” si apoi zi:

“Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant!“

• Sfantul Ioan Iacob Hozevitul

Mi-a rămas săpat în minte de pe când copil eram,
Că sunt OM, că am o tară si o limbă si un neam.
Că-n adâncul gliei sfinte stau de veacuri morţii mei,
Că din ei răsare pâinea si prin mine trăiesc ei.

Valuri tulburi de uitare peste mortii mei se-asează,
Limba nu ne mai e limbă, tara nu mai este trează,
Azi ne-nvaţă imbecilii intereselor perfide,
Cum să ne uităm eroii si să venerăm partide.

Cum să cântărim istoria si s-o vindem pe bucăţi,
Cum să facem Mall-uri, vile, scoţând piatra din cetăţi.
Pe Vlad Ţepes cum să-l facem personaj de film de groază,
Capul lui Mihai Viteazul în dolari cât valorează.

Ne învată idioţii că Bălcescu a fost laş
Şi că Decebal bătrânul a fost un sinucigaş.
Cum de s-a ajuns aicea ca să vină fiii ploii,
Nesimţiţi cât să-şi permită a ne ponegri eroii?

Nişte dascăli mediocri ce-au citit minciuni sfruntate
Si ni le aruncă-n fată, ca pe legi adevărate.
Bieţi defăimători de stirpe, lacomi si periculoşi,
Ce-am fi noi fără istorie? Ce-ar fi ei fără strămoşi?

Fără urletul lui Horea am fi sclavi si azi pe roată
Iara hunii din pustiuri nobilime elevata!
Fără paloşul lui Ştefan, am fi paşalâc turcesc,
Robi umili care cu grâne, tot Islamul îl hrănesc!

Dacă nu muream in luptă la Neajlov si la Rovine,
N-am mai fi avut biserici unde neamul să se-nchine!
Nu trecurăm peste veacuri ca o naţie coruptă,
Ci cu aspre sacrificii, si cu jertfă, si cu luptă!

Si a trebuit adesea, spre a ne salva norodul,
Sângele lui Brâncoveanu să inunde eşafodul.
Trupul lui Ioan Cumplitul să se sfâşie-n bucăţi
Umărul lui Avram Iancu să se sfarme de cetăţi.

Plânsul lui Vladimirescu să răsune din fântâni,
Ca un preambul la imnul ”Deşteptaţi-vă români”.
Fierul scos din pieptul tării ne-a fost arma si necazul
Si coroană pentru Doja, si baltag pentru Viteazul.

Munţii nostri aur poartă, am putea să fim bogaţi,
Insă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădaţi.
Biciuiţi de monştrii vremii si răpuşi de neputinţă,
Am trecut peste milenii cu speranţă si credinţă.

Si-am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi,
Printre alte mândre neamuri, ca o stea va străluci...
Astăzi... cine ni-s eroii? Cine-i gata ca să moară
Pentru sfânta Libertate, pentru neam si pentru tară?

Groşii si libidinoşii, snobii si analfabeţii,
Banii mulţi si burta plină, pentru ei sunt sensul vieţii.
Nişte lacomi fără şcoală, nişte scârbe, nişte javre,
Care pentru-o spagă calcă, fără milă pe cadavre.

Parlamentul Europei ne-a cerut reprezentanţii
Si-am trimis toţi imbecilii, proastele si aroganţii
Să ne facă de ruşine cerând mită pe la toti
Si să fim priviţi prin dânşii ca o naţie de hoţi.

Poticnindu-se-n discursuri insipide si banale,
Fără dicţie, sau noimă, cu greşeli gramaticale.
Pitipoanca plângăcioasă, sau tribunul făcând spume,
Sau ciobanul fără carte, să ne reprezinte-n lume?

Unde ne e azi mândria? Unde ne e azi curajul
De-ai lua de ciuf, de guler, si-a spăla cu ei pavajul?
Nu mai sunt eroi in tară, oameni demni si responsabili,
Să ia frâiele în mână de la viermii incapabili?

Creierele geniale sunt trimise la străini,
Spre-a nu-i încurca la furturi pe-aceşti avortoni cretini.
Cincisprezece milioane, câţi am mai rămas prin ţară,
Să fim pentru haimanale animale de povară.

Să muncim pe brânci o lună, iar ei să ne dea salar,
Cam cât lasă ei pe seară spagă la vreun ospătar.
Nu mai vreau să văd prin blocuri cum ne mor de frig bunicii
Si nici mame disperate,”ce le dau la ăia micii”.

Nu mai vreau să-mi văd părinţii dependenţi de tratamente
Şi cu banii pentru hrană, cumpărând medicamente.
Nu mai vreau să-mi văd soţia umilită la ghişee,
Sau copilul dat afară, că-i sărac, de prin licee.

Ca o boala fără leacuri, ca un cataclism mă sperie,
Cum trăiesc în lux netoţii iar capabilii-n mizerie.
Eu aştept Reînvierea, când din marile morminte,
Vor ieşi din nou Eroii, înarmaţi c-un bici fierbinte
Şi vor face curăţenie printre cei ce ne-au furat
Spre a fi din nou în lume Neamul Binecuvântat!

"Ștefan cel Mare nu a fost baptist! Mircea cel Bătrîn nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii ăștia de sectari au ieșit acum. Nici o sectă nu exista în țara noastră pe atunci.

Să știți că rădăcina și viața poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credința cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreștinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfîntului Apostol Andrei.

Ați văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creștini ai românilor, de când sunt cele trei Țări Ro­mâne, Moldova, Muntenia și Ardealul, toți au fost creștini ortodocși.

Ați văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriță. Du-te la Mănăstirea Cozia și vei afla lângă Mircea cel Bătrân, care a întemeiat această mănăstire și-i înmormîntat acolo, o lespede de piatră pe care scrie: «Aici odihnește monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul» – ai auzit? El, domn peste trei Principate și mama lui, călugăriță. Apoi și Ștefan cel Mare. Du-te la Mănăstirea Probota, unde este îngro­pat Petru Rareș, făcută de el. Vei vedea lîngă dînsul scris: «Aici odihnește roaba lui Dumnezeu, monahia Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare». Ei domni, și mamele lor, călugărițe! Vedeți voi câtă unire era atunci între credință și conducere? Așa trebuie să murim!

Ați văzut că toți își făceau câte o mănăstire?

TREI RUGĂCIUNI CĂTRE SFÂNTUL NICHIFOR CEL LEPROS OCROTITOR ȘI IZBĂVITOR ÎN VREMEA EPIDEMIEI CU CORONAVIRUS

(după dorință, ele pot fi citite în fiecare zi)

Rugăciune a celui copleșit de îngrijorare și de teamă

Sfinte Părinte Nichifor, iată că spaima, panica și cumplita frică de moarte mă încolțește, tulburându- mi sufletul și trupul. Nimic din cele ale lumii nu mai are putere să-mi aducă liniște și să facă să înceteze învolburarea și vacarmul lăuntric, de aceea vin înaintea ta, aflând că pe tine te-a dăruit Dumnezeu ca ocrotitor și izbăvitor în vremea acestei boli. Miluiește și tămăduiește neputința mea lăuntrică și slobozește-mă din puterea noianului de gânduri și îngrijorări, căci am înălțat prin frică Babilonul lor, socotind că Dumnezeu nu mai poartă grijă de lume și de fiecare om în parte. Învață-mă a aduce înaintea Domnului tot ce trăiesc lăuntric, ca astfel să nu mă mai ascund în cotloanele cele întunecate ale depărtării de Dumnezeu. Și fie ca, făcând astfel, să mi se lumineze cu lumina cunoștinței și sufletul, și trupul spre însănătoșire deplină, dar și spre încredințare că Domnul Hristos veșnic mă iubește, nemărginit mai mult decât o voi putea face eu vreodată. Amin.

Rugăciune de încredințare în mâinile lui Dumnezeu

Posteşti? Arată-mi-o prin fapte. Cum?

De vezi un sărac, ai milă de el; un duşman, împacă-te cu el; un prieten cu nume bun, nu-l invidia.

Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii şi urechile şi picioarele şi mâinile noastre, rămânând curate de răpire şi de lăcomie.

Picioarele să nu alerge la spectacolele cele urâte, ochii să nu privească cu poftă la frumuseţi străine, gura să postească de înjurături şi de vorbe neruşinate.

Sf. Ioan Gură de Aur

 1. Propovăduirea la Athos
A venit ceasul când Apostolii aveau să se împrăștie pe pământ și să propovăduiască Evanghelia. Însă pentru locul unde avea să meargă fiecare, aveau să tragă la sorți. Au tras la sorți și pentru Maica Domnului. Sorțul arăta pentru ea îndepărtata țară a Ivirilor, iar ea a primit și se pregătea pentru aceasta. Însă Fiul ei avea alt plan. Îi poruncește prin Arhanghelul Gavriil: „Să nu mergi în Iviria. Nu pleca din Iudeea. Mergi deocamdată în peninsula Athonului”. Pe atunci peninsula era locuită de idolatri.
Deși se pregătise să meargă în Iviria, acum a schimbat planul. A plecat cu Sfântul Ioan Teologul spre Athos (astăzi Sfântul Munte). Când a ajuns la limanul peninsulei, s-au petrecut semne mari și înfricoșătoare. Copacii, casele și vârful Athonului se închinau marii vizitatoare.
Statuia cea mare a zeului Dia, care era așezată pe vârful muntelui, a căzut în prăpastie și, făcând un mare zgomot, s-a sfărâmat în bucăți. Celelalte statui în care sălășluiau demonii strigau: „Bărbați ai lui Apolon, mergeți la limanul lui Clement, ca să o întâmpinați pe Maria, Maica lui Dumnezeu! Și mergând, au auzit din preasfântă gura ei învățătura mântuitoare.
Apoi Maica Domnului a mulțumit Fiului și Dumnezeului ei și L-a rugat:
–    Să ocrotești acest loc până la sfârșitul veacului de nevăzuții și văzuții vrăjmași. Și să-i dăruiești toate bunătățile!

În prezent este implementată forțată în întreaga lume o operațiune specială, care se numește pandemia СOVID-19 și în spatele căreia se află globaliștii-sataniștii care doresc să priveze oamenii de libertatea de a gîndi și de a lua de sine stătător decizii prin intermediul vaccinării-cipării și prin unirea creierului nostru cu inteligența artificială, drept rezultat al cărui fapt vom pierde independența intelectuală, ceea ce înseamnă că vom pierde și oportunitatea, șansa, speranță de mîntuire a sufletului.

De această părere este analistul moldovean, Iurie Roșca, exprimată în cadrul emisiunii sale "Confesiunile unui optimist creștin”, îndemnînd cetățeni ca în nici un caz să nu permită să fie vaccinați de СOVID-19, pentru că ea se înscrie într-un proiect global pentru reducerea populației planetei și formarea unui lagăr de concentrare digital pentru cei rămași, relatează Noi.md.

El a menționat că, în spatele operației speciale, impuse întreaga lume, care se numește pandemie СOVID-19, se află Satan și globaliștii-sataniștii – aceasta nu este o metaforă, deoarece toți oamenii informați știu că diavolul este o realitate metafizică de moment și el este prezent în viața fiecăruia dintre noi, el este aproape întotdeauna și conduce cu forțele infernale, pe care îi numim globaliști.

Acest lucru deja se întîmplă la nivel de otrăvire a apei, hranei, sterilizarea femeilor, bărbaților și acest lucru se întîmplă inclusiv prin vaccinare.

"Suveranitatea națională nu mai există. Independența națională a statelor nu mai există, toate guvernele îndeplinesc voința sataniștilor, care se organizează sub pretextul medical prin intermediul OMS. Țările au încălcat drepturile cetățenilor lor, drepturile politice, economice, sociale, libertățile elementare. Ele sînt deja marionete, servitori ai diavolului. S-a produs o uniformizare completă a spectrului politic și nu contează pe cine simpatizezi mai mult, pe Rusia sau România, est sau vest. Totul se află deja sub un singur capac al sataniștilor. Trebuie să ne apărăm, să rezistăm, să ne informăm, să păstrăm o minte critică și să informăm și pe alții din dragoste și grijă, să împărtășim materiale video, să ne trezim", a spus Iurie Roșca.

El a îndemnat cetățenii să nu poarte măști și să nu permit să fie vaccinați de a COVID, menționînd că aceasta este o nouă generație de vaccinuri, și încă cele mai vechi au fost prevăzute pentru a steriliza oamenii, a produce autism în masă, pentru ca oamenii să nu se poată reproduce.

"Nu va fi o crimă de moment. Injecția se va pune astăzi, iar moartea va veni după 6 luni sau un an din alte motive la prima vedere. Din cauza insuficienței cardiace, a cancerului, a altor boli, dar toate acestea vor apărea de la faptul că sistemul imunitar va fi afectat de această vaccinare și cipare și de tehnologia 5G. Trebuie să rezistăm”, a subliniat Iurie Roșca.

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creştinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

Fragment preluat din Învățăturile și minunile Părintelui Justin, Fundația Justin Pârvu

Tânărul Pantelimon, a fost legat de un stâlp și trupul i-a fost sfâșiat cu gheare de fier, iar rănile arse cu făclii aprinse. Însă torțele s-au stins, iar rănile Sfântului s-au vindecat. A fost scufundat în plumb topit și aruncat în mare, legat de un pietroi. L-au aruncat apoi fiarelor sălbatice, dar acestea s-au arătat blânde. Împăratul s-a înfuriat și a dat ordin ca sfântul să fie legat de o roată cu lame ascuțite, care, rostogolindu-se de la înălțime, în fața întregului oraș, să-l omoare. Hristos l-a eliberat pe sfântul mucenic, în rostogolirea roții, roata strivind un mare numar de necredincioși. Maximian a dat ordin ca Pantoleon să fie decapitat, iar trupul să fie dat in foc.

In momentul mortii sale, din cer s-a auzit cuvantul:

– Părinte, prin ce s-au distins unii Sfinţi, mai vechi şi mai noi, de au ştiut când vor muri, când se va întâm­pla cutare eveniment etc?

– Prin multă mărime de suflet, printr-o mare sim­plitate, smerenie şi credinţă. Nu-şi puneau în viaţa lor logica aceea care clatină credinţa. Mare lucru este credinţa! Vedeţi, şi Apostolul Petru prin credinţă a umblat pe apă. Dar de îndată ce a intrat logica, a început să se afunde[8]. V-am spus despre părintele Haralambie[9] care a trăit cu putini ani mai înainte în mănăstirea Kutlumusiu? Era un monah foarte simplu, harnic şi duhovnicesc. Când a îmbătrânit, o gripă pu­ternică l-a aruncat la pat şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, că peste puţin timp îşi va sfârşi viata. Părintele Haralambie a auzit de sub pături şi i-a zis: “Ce spui? Eu nu mor dacă nu vin Pastile ca să spun: «Hristos a înviat!»”. Şi într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus “Hristos a înviat!”, s-a împărtăşit şi după aceea a murit. Acest bătrânel mărinimos devenise un copil adevărat al lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu şi-a hotărât ziua morţii sale.

– Părinte, cum se întăreşte credinţa?

– Credinţa se întăreşte cu ajutorul rugăciunii. Un om care nu şi-a cultivat credinţa sa de mic, dar are intenţie bună, o poate cultiva prin rugăciune cerând de la Hristos să-i adauge credinţă. Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă şi să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: “Sporeşte-ne credinţa? Când spui “sporeşte”, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credinţa nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult.

Ca să se mărească credinţa în Dumnezeu toate ajută. Şi florile, şi lăcustele, şi stelele, şi trăznetele chiar. Toţi le vedem pe acestea, dar nu ne folosim toti, deoarece primim “telegramele”, gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul. De pildă, de nu ar fi existat sarea, marea ar fi mirosit urât. Dar cel care cercetează aceas­ta în atelierul lui fără credinţă, nu se foloseşte, deoa­rece inima lui nu s-a curăţit de săruri. Dacă lucrează cineva cu mărime de suflet, cu gând bun, chiar şi cele mai anapoda le vede cu alti ochi, cu iluminare dum­nezeiască, şi îl slăveşte pe Dumnezeu.

Pană la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde. Şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi în Rai.

Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri.
Orbul din naştere, căpătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac.
Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă.

Inima înfrantă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi.

De aceea înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea “drepţilor”, în împărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce."

Arsenie Boca "Despre mântuirea sufletului"

S-a aşezat pe băncuţă. Mirosea a răşină şi a bureţi de pădure. Şi avea ochii albaştri. Un albastru ce te străpungea până-n candela sufletului. Şi ne-a luat pe rând… Fără a ne cunoaște – nu avea cum – era prima dată când ne vedea, ne-a spus pe nume. Am rămas tocmai fără cuvinte…

Am intrat apoi cu toții în bordeiul său de pământ. O singură icoană a Maicii Domnului atârna de o sfoară. Candela fumega… „Ce să vă dau, mai băieţi?” Scotocește într-un colţ şi ne scoate un fagure de miere sălbatică. Ne-a îmbrățișat pe fiecare. Da, mirosea a răşină şi a bureţi. Şi a bucurie! Într-un cuvânt, bătrânul Proclu.

Retras din lumea cuvintelor moarte, viețuia în liniștea unui păduri, având drept pâine la masă doar cuvintele vii. Vorbea puțin și asculta mult. Mângâia, plângea cu tine în necazul tău, și apoi dacă credea de cuviință, vorbea. Măsurat. Cu o atentă economie. Doar câteva cuvinte vii. Nu pentru că nu putea înșirui o mulțime de sfaturi ori povestiri, ci doar pentru că nu le credea necesare. Nu avea prea multă școală. Nu cred că citise mai mult de trei cărți în toată viața și nici nu participase la nu știu ce seminar sau master class de comunicare modernă, însă de la el am primit ce încă nu am găsit până acum în nicio cercetare modernă, carte sau studiu științific privind comunicarea astăzi – grija și în același timp responsabilitatea, față de cuvântul rostit.

În dulce grai moldovenesc, bătrânul Proclu ne-a dezvăluit tainele cuvântului împărtășit așa cum nici Oxfordul, Cambridge și Sorbona, toate la un loc nu o puteau face. Citiți și vă minunați:

„Fiecare dintre noi, are o traistă de cuvinte. Și tot pune în ea. Cuvinte bune. Cuvinte rele. Cuvinte vii. Cuvinte moarte. Când se apropie sfârșitul vieții, vrea și sufletul să se uite în traistă, să vadă ce are acolo. Și nu este nimic. Este spartă. Toate s-au pierdut prin vorbirea de rău, mândrie și invidie!”

„Oamenii buni fericesc. Dar un singur lucru poate să strice tot: Mi-o zis, am să-i zic! Dacă eu, când cineva mi-a zis, de rău, m-a certat, ori desconsiderat, n-am zis nimic, eu am scăpat. Dar dacă-i răspund la fel, întâi mă doare capul pe mine și apoi pe el. Nu-i spune astăzi, lasă că-i spui mâine. Și tot așa. Așa să faci când îți vine gândul să spui o vorbă rea cuiva!”

„Contrazicerile acestea nu sunt bune deloc, multă pagubă aduc. Când văd pe cineva că vrea să mă biruie cu cuvintele, eu mă fac mai mic, mai prost și scap mai ușor.”

„Să nu judeci pe nimeni, tată. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: Doamne, săracu’, uite ce a pățit… şi să nu judeci pe nimeni. Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.”

Bătrânul avea multă dragoste. Pe care o împărțea egal, tuturor. Avea darul ascultării. Tot timpul era liniștit, cu zâmbetul pe buze. Te simțeai altfel, ca și cum te-ar fi acoperit cu cojocul lui, purtat iarnă și vară.

Cojocul său a rămas lumii. Și o parte din cuvintele sale. Mai ales cele vii! Ar fi putut fi predate la orice universitate a lumii, fără probleme, un curs de mare succes. Însă la ce ar putea folosi unei lumi ce iubește cuvintele moarte și face din acest lucru o politică corectă, sfaturile unui moș uitat în lumea cuvintelor vii?

„Acestia au ca scop impunerea globalizarii si a Antihristului in locul lui Hristos in inimile noastre, deoarece antihristi nu sunt doar turcii si ateii din Rusia. Mereu au fost antihristi si vor actiona din nou. Asadar, in mitropolia Morfou nu se va mai pune problema de acum inainte sa se mai inchida vreo biserica. Veti auzi din nou ca in anumite locuri a izbucnit din nou epidemia. Dar aceasta greseala (n.tr.: inchiderea bisericilor) nu se va mai face, cel putin nu in mitropolia noastra. Bisericile vor ramane deschise; cine va dori va putea sa vina sa se impartaseasca si sa ia anafura – neambalata.

In Biserica exista doar energia necreata a Dumnezeului Treimic. Afara sunt si boli si microbi. Aici nu exista. Asadar, fiecare sa isi masoare credinta sa si, in functie de credinta pe care o are, sa actioneze. Dar nu e normal ca fricosul, putin credinciosul, fie ca este el episcop, preot sau protopop, sa isi aduca fobia sa in mijlocul Bisericii, sa ne-o impuna si noua si sa o faca lege. Asta inseamna negarea credintei ortodoxe.

† 22 iulie - 37 de ani de la naşterea în Ceruri a Părintelui Ilie Lăcătuşu, sfântul care, fiind deshumat la 15 ani de la trecerea la cele veşnice, a fost găsit “întreg, neatins de nici o stricăciune, frumos mirositor, uşor, având un zâmbet întipărit pe chip, aidoma celui care i-a luminat - ca o bucurie cerească - toată viaţa”.

Mărturie a Părintelui Justin Pârvu despre o minune săvârşită în lagărul de la Periprava prin rugăciunile Părintelui Ilie Lăcătușu

"Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neînsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de - 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…".

Sursa: Din temniţe spre sinaxare. Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008