Părintele Adrian Făgeţeanu - Multpătimitorul

Data Nașterii
Locul nașterii
Comuna Deleni, jud. Cernăuţi
Data Adormirii

Copilăria

adrian fageteanu

Părintele Adrian s-a născut în data de 3 noiembrie 1912, în nordul Bucovinei, com. Deleni, jud. Cernăuţi, Ucraina de astăzi, din părinţii Mihail preot şi mama sa, prezbitera Aurora. Alexandru, după numele de Botez, primeşte o aleasă educaţie creştină, provenind dintr-o familie cu generaţie de preoţi, bunicul de pe mamă fiind tot preot. Mama a fost cea care l-a educat foarte mult în iubirea de Dumnezeu, atât pe el cât şi pe sora lui mai mică. Tatăl îi pune primele baze catehetice şi dogmatice ale teologiei Ortodoxe, precum şi bazele culturale, studiind mai mulţi învăţaţi, filosofi şi oameni de ştiinţă. Despre tatăl său Părintele Adrian avea să spună: „Tatăl meu a fost preot şi el mi-a explicat prima dată ce înseamnă ortodox. Mi-a explicat atât de bine încât numai profesorul meu, decanul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, Vasile Gheorghiu, care era respectat şi peste hotare – chiar Patriarhul Bulgariei a fost coleg cu mine la acest profesor – a putut să mai adauge ceva”.

În 1918 a intrat la şcoala primară pe care a absolvit-o în 1922. După aceea a urmat cursurile liceului Dimitrie Cantemir din oraşul Cosmeni, iar în 1927 a trecut la liceul Aron Pumnul din Cernăuţi. Încă din copilărie, Părintele Adrian nutrea sentimente nobile, patriotice, pornite dintr-o inima iubitoare de neam şi strămoşii pământului bucovinean, mult încercat şi obidit. Aflând de la mama sa că străbunicul său, Vasile Blându, a fost gazda celor care au luptat ca Bucovina, acre era sub austro-ungari, să aparţină României, înfiinţând societatea „Arboroasa”, alături de părintele Pangratie Sidorovici, Ciprian Porumbescu, cu istoricul Dimitrie Onciu. Arestaţi şi condamnaţi de regimul austro-ungar ca spioni în favoarea României, înfiinţează mai târziu societatea „Junimea”, din care a făcut parte şi Mihai Eminescu. Aşadar micul Adrian își formează calitățile de luptător în societatea „Junimea”, al cărei membru era. „În Junimea am avut preşedinte un profesor de germană, Arcadie Dulgan. Era şi bun creştin şi bun român şi în ea am cunoscut foarte mulţi intelectuali: şi poeţi şi scriitori şi profesori care erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional”.

Mai puternic decât moartea

pr adrian

Aflăm dintr-o întâmplare relatată chiar de Părintele însuşi cum Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest ales şi binecuvântat oştean al neamului românesc, un mare rugător, dar şi luptător tenace pentru dreptate şi adevăr. Aşa se face că încă de mic Părintele Adrian era mai puternic decât moartea. La vârsta de cinci ani, spunea părintele, în 1917, în timpul refugiului din Bucovina, când se desprinde de Imperiul Habsburgic, suit într-o căruţă împreună cu  părinţii săi – erau foarte mulţi oameni care se refugiau în acel timp –  şi el fiind cu părinţii în căruţă, nu înţelegea ce se întâmpla, ce tragedie trăiau familiile şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat din căruţă şi într-o clipă de neatenţie, accidentul s-a produs. Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, roata calului i-a trecut peste burtă şi a murit pe loc spre groaza părinţilor. Avea abdomenul spart şi i se vedeau intestinele risipite pe prundiş. „Mama săraca era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi oprind căruţele în dreptul nostru o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că n-avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, pentru că copilul e mort deja şi să-l înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hiliţa. Aşa a făcut. Părinţii şi mama răvăşită de durere au oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh nu era acolo, era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor. Şi într-adevăr, bătrâna aceea s-a apucat de treabă după datină, m-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să citească din Psaltire. Trecuse deja o zi. Noaptea se înstăpânea peste încăpere şi cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: Babo, închide fereastra! Femeia s-a mirat, uşa era închisă, fereastra era închisă, atunci de ce clipoceşte lumânarea de pe pieptul mortului? a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respiram. Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba frecându-mă, m-a apăsat şi mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să-i găsească pe mama şi pe tata şi să le transmită că băiatul lor a înviat. Nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei că, neputând întoarce căruţa din cauza convoiului ce venea din spate, s-au întors pe jos. M-au dus la spitalul de la Suceava, medicul m-a cusut spunând că în viaţa lui, nu mai văzuse asemenea caz”.

p. adrian fageteanuÎn slujba dreptăţii

Odată tatăl meu m-a întrebat: „Pe cine iubeşti tu cel mai mult?” Tata credea că am să spun: „Pe bunica de pe mamă, pentru că ea, când venea la noi, ne aducea saci întregi de bunătăţi”. Eu am răspuns: „Cel mai mult ţin la ţăranul care munceşte din zori până în noapte şi nimeni nu-l apără, nu-i dă dreptate şi neavând bani să-şi ia un avocat, nu câştigă procesele”. „Măi, băiete, dacă e adevărat ce spui tu că simţi, după ce termini liceul, să studiezi dreptul, să te faci avocat şi să-i aperi pe cei necăjiţi.

Se înscrie astfel la Facultatea de Drept din Cernăuţi pe care a absolvit-o în 1937. Duce ca student o intensă activitate politică şi culturală. Face parte din Asociaţia „Junimea”, participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. Se simte tot mai apropiat de Mişcarea Legionară. Participă la un congres legionar la Suceava în 1935, însă nu devine deocamdată membru. Pleacă la Fălticeni unde unchiul său avea o funcţie importantă în poliţie, ca să-şi facă stagiul în avocatură. Nu s-a adaptat vieţii de avocat stagiar şi dă concurs pentru unul din posturile Ministerului de Interne. A fost comisar la Biroul Administrativ Fălticeni, trece apoi la Judiciar, iar între 1939 – ian. 1941 este şeful biroului de Siguranţă.

Este arestat şi condamnat pentru „rebeliune” de Tribunalul Militar Iaşi, sentinţa 68 din 17 februarie 1941, la 5 ani închisoare corecţională. Este deţinut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcăreşti, Braşov.

 Luptător pe front împotriva comunismului

În urma decretului de „reabilitare”, al lui Antonescu, pleacă pe front în linia întâi. Intră ca voluntar în Regimentul 82 Infanterie dorind să lupte pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Pe linia frontului aproape de Stalingrad a fost rănit grav, aproape de moarte, la maxilarul inferior, în 1942. „Când s-a declarat război împotriva comuniştilor din Rusia, eram secretar la o primărie urbană şi am făcut cerere la un regiment din Alba-Iulia că vreau să plec voluntar pe front să lupt împotriva ateismului. Ei m-au primit şi am plecat cu un detaşament de voluntari, cei mai mulţi ardeleni, pentru că ni s-a spus că dacă reuşim să câştigăm războiul împotriva marxismului din Rusia, atunci vom recâştiga cele trei judeţe din Ardeal.

Când am ajuns cu detaşamentul de voluntari peste Nistru, primele detaşamente româneşti erau deja acolo şi am dat de generalul Dragalina, fiul eroului Dragalina. El m-a folosit în problemele grele, mă trimitea în spatele frontului. Odată mi-a dat un plic şi mi-a spus: Să duci plicul acesta la alt general de corp de armată. Şi eu am spus: Dar ce scrie acolo? Şi el m-a lovit uşor cu palma: Prostuţule, nu trebuie să ştii ce scrie pentru că dacă eşti prins, te vor bate până ce vei spune ce ştii. Dacă nu ştii, nu ştii. Dacă te prinde careva, întâi dai foc la scrisoare şi apoi înghiţi cenuşa! …

Mulţi ruşi, văzându-mă că-mi fac cruce, mă întrebau dacă sunt pravoslavnic şi le răspundeam că sunt. Apoi îmi spuneau secretele lor şi am îngropat multe icoane valoroase în beciurile lor. În război am fost salvat de Dumnezeu deşi eu singur nu mă feream de moarte şi eram încrezut. Nu eram atent să respect nici cele mai elementare reguli, cum ar fi să nu scoţi capul din tranşee. Eram prea încrezut şi am fost pedepsit pentru asta. Am fost rănit de moarte. Când am fost rănit, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi aveam desprins maxilarul stâng, desfigurat complet, iar medicii nu puteau să mă ajute şi nici să mă trimită decât seara la spital, un avion care era să se aprindă în aer, a aterizat forţat lângă mine. Iar un ofiţer pe care eu l-am salvat când o bombă a explodat şi l-a acoperit cu ţărână, iar eu l-am dezgropat de sub pământ – s-a dus la aviatori cerându-le să mă ia şi pe mine. Ei au spus că este imposibil, că nu au voie să ia nici 10 kg. peste ce au ei la bord şi el le-a pus pistolul în tâmplă, somându-i să mă ia. Ei s-au înţeles să mă ia 300-400 de metri – pistolul după 400 de metri nu mai are putere – şi apoi să mă arunce în mare. Nu m-au aruncat. Au telegrafiat la aeroportul lor, aeroportul la spitalul militar unde eram aşteptat să fiu operat. Dumnezeu m-a salvat mereu şi foarte interesant că salvările mele au fost cam la aceeaşi dată: 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”.

În două ore avionul a parcurs o sută de kilometri după care rănitul a fost dus repede la un spital unde deja era pregătită sala de operaţii. În tot acest timp, spune părintele, „m-am gândit la multe. Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau de altceva: era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat sau şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, primul meu drum a fost la Putna, în faţa altarului”.

parintele adrianSe călugăreşte. „Tot aşa şi tu când vei fi aruncat la fiare omeneşti să nu te lepezi de Hristos”.

Drept recunoştinţă s-a hotărât să-şi dedice restul vieţii lui Dumnezeu, intrând în mănăstire la Putna, ctitoria de suflet a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care l-a preţuit şi iubit foarte mult.

Logodnica însă îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratele său la Mănăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca… În această mănăstire a fost tuns în monahism în ziua de 2 februarie 1944, dându-i-se numele de Adrian şi părintele care l-a tuns în monahism i-a spus, în chip prorocesc: „Părinte, în ziua aceasta îl prăznuim pe Sf. Mc. Adrian care a fost aruncat la fiare. Tot aşa şi tu când vei fi aruncat la fiare omeneşti să nu te lepezi de Hristos”.

„Am fost tuns în monahism pe 2 spre 3 februarie 1944, la Putna şi când mitropolitul Olteniei a plecat la Iaşi în Moldova m-am cerut şi eu la Putna ca să aparţin de el. Am venit la Putna şi părintele stareţ şi alţi părinţi de acolo au început să mă laude. Când au venit nişte arhierei din Ucraina şi au întrebat pe cine aveţi aici cu o viaţă mai sfântă, ei s-au apucat să spună de mine şi am spus părintelui Macarie: Nu stau niciun minut, nicio jumătate de minut aici, pentru că spun cântările noastre: Certa-mă-va dreptul şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu”.

Şi avea să cunoască multe fiare omeneşti de-a lungul vieţii sale, mai ales în cei 13 ani de detenţie petrecuţi la Braşov, Târgu-Jiu, Slobozia, Suceava, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Periprava.

Cât timp a vieţuit în mănăstirea Putna a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava, 1943-1947.

În vara lui 1945 este arestat pentru activitatea de poliţist şi internat în lagărul de la Slobozia, Ialomiţa, de unde este eliberat în august 1946. În aceste momente grele devine membru al Mişcării Legionare, înfiinţând cu alţi doi colegi un cuib, „Reînvierea”, care-şi propunea să lupte împotriva comunismului.

În februarie 1947, după absolvirea Teologiei, pleacă la Bucureşti să studieze filosofia. În iunie primeşte acceptul stareţului de la Antim, Vasile Vasilache, să locuiască la această mănăstire. Aici va avea ocazia să asiste la celebrele conferinţe ale „Rugului Aprins”, să-l cunoască pe Sandu Tudor,  care va exercita asupra lui o influenţă covârşitoare. Aici a cunoscut mulţi părinţi înduhovniciţi: Arhim. Benedict Ghiuş, Vasile Vasilache, Sofian Boghiu de care a fost legat mai apoi toată viaţa, Petroniu Tănase, Roman Braga, Arsenie Papacioc şi părintele profesor Dumitru Stăniloae.

În 1947 monahul Adrian se retrage la mănăstirea Govora şi renunţă la facultate. La Govora stă în preajma marelui stareţ Gherasim Bica. Este hirotonit ieromonah pe seama mănăstirii Govora la 2 mai 1948.  Aici slujeşte până în martie 1950 când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna.

Securitatea însă îl arestează pe Sandu Tudor în iulie 1950, iar pe el în decembrie, ajunul Crăciunului când a fost arestat şi condamnat la şase ani de temniţă grea.

Trece pe la Făgăraş, apoi la Jilava. Condamnat la 31 martie 1952, la 8 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică. Va fi dus în mai 1952 la Canal. În 1953 este transferat la Aiud, în iunie 1954 revine la Făgăraş, din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 sept. 1956. În 1956, după ce a fost rejudecat şi găsit cu unanimitate de voturi nevinovat, nemaifiind dorit la Crasna, a fost îndrumat către mănăstirea Lainici, găsind ajutor şi sprijin în părintele stareţ Calinic Caravan.

Întâlnindu-l la Rarău pe Sandu Tudor, devenit Ieroschimonahul Daniil, acesta l-a convins pe părintele Adrian să se stabilească la Slatina, dar nu a mai ajuns deoarece a fost arestat din nou la 25 februarie 1958 şi dus la Suceava. Prin sentinţa 125/1958, este condamnat în lotul Rugului Aprins la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 20 ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Cel mai mult a stat la Aiud, unde L-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Eliberat în urma decretului din 1964, va reveni în viaţa monahală.

Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!

Pe toată perioada detenţiei Părintele Adrian s-a arătat dârz, intransigent, neşovăielnic în a mărturisi fără de teamă adevărul ortodox. „Când un gardian mi-a luat crucea de la gât şi a aruncat-o la coş, eu am luat-o de acolo. El iar a aruncat-o, eu din nou am luat-o. Tot aşa de 8 ori, până când a obosit şi a zis: Ăsta e nebun. Fiecare om, chiar când îi slăbeşte credinţa, rămâne cu nădejdea. Şi e bine că o are”. Cu toate că a suferit chinuri îngrozitoare, trecând prin atâtea morţi, Părintele Adrian nu s-a dezis niciodată de credința lui, ba chiar simţea bucuri în chinuri şi întărire în mărturisire. Un securist pe nume Blehan l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, brutele nu s-au mulţumit sa-l pedepsească băgându-l la carceră. Pe un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul său firav, iar în câteva ore apa a îngheţat pe el. Oare ce îi dădea atâta putere? „Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am  arătat puterea”.

„Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort, deopotrivă[1]”.

„Şi eu am fost bătut, pus în cearceafuri umede ca să-mi recapăt cunoştinţa şi să recunosc că am luptat în munţi. Eu nu am luptat în munţi, ci pe front. După ce eram distrus şi chiar medicii declarau că nu mai am salvare, Dumnezeu avea grijă să mă salveze”.

 În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă

„Eu am învăţat de la cineva metoda matematică Gaus. Fără să am calendar puteam fixa data Paştelui. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Gardienii ne descurajau că nu se mai fac slujbe în Biserică şi atunci m-am gândit să dau puţin curaj fraţilor din închisoare şi am strigat la geam care era puţin întredeschis: Hristos a înviat! şi am început să cânt cu voce puternică. Şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nicio fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă[2]”.

Părintele, ager la minte şi cu discernământ, cunoştea bine situaţia politică şi nu nădăjduia deloc n nici un sistem politic, ce le-ar putea aduce salvarea. „Nu ne făceam iluzii, majoritatea dintre noi. Numai naţional-ţărăniştii lui Maniu tot timpul spuneau că vin americanii să ne scape. Am aflat mai târziu că atunci când românii căutau înţelegere cu Stalin, Antonescu şi alţii au apelat la diferite persoane să le facă legătură cu Stalin ca să încheie un armistiţiu. Stalin n-a vrut să asculte pe niciunul. A trimis o scrisoare în care spunea: Discut numai cu comandantul armatei, pentru că nu pot să fac armistiţiu cu un om politic. Scrisoarea a ajuns la Maniu şi el a făcut ca în O Scrisoare pierdută, lasă că o ţin eu să o dau americanilor, în loc să i-o dea lui Antonescu ca să facă armistiţiu. Americanii nu au mai venit. Dimpotrivă au dat arme sofisticate ruşilor şi abia atunci, ruşii ne-au biruit”. 

p adrianEliberarea

„Când am fost eliberat din închisoare prin decretul din 1996, prin amnistia dată de Ceauşescu, mi se cerea să mă prezint la mănăstirea de unde am fost arestat. Asta era mănăstirea Crasna-Gorj şi eu m-am dus acolo. Când am intrat pe poartă şi m-am apropiat de stareţul care era iubit de comunişti, el mi-a zis: Dacă în cinci minute n-ai ieşit pe poartă, îţi rămâne capul pe butucul de spart lemne. Eu abia mă ţineam pe picioare, atât eram de anemic şi de slăbit. Un ţăran bătrân a auzit lucrul acesta şi îmi spune: Văd că eşti slab şi prăpădit. Eu deşi sunt ţăran aproape analfabet, îţi dau un sfat: Du-te la Lainici. Acolo este un stareţ, omul lui Dumnezeu şi ai să vezi că el o să te îngrijească, o să te scape şi de boală şi de slăbiciune şi de toate. Şi aşa am făcut. Am mers la Lainici şi am dat de stareţul Calinic Caravan care când m-a văzut mi-a zis: Omule, nu poţi să fii de folos cu nimic, nici să slujeşti, nici nimic. A băgat mâna în buzunar. Du-te la Târgu-Jiu la spital şi te înzdrăveneşte şi abia când ai să fii în putere să vii la mine! Aşa am făcut. Medicii m-au întremat şi când a văzut părintele că pot să slujesc a făcut raport la Craiova la mitropolitul Firmilian care m-a făcut şi duhovnic”.

„Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic – doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în faţa mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie grozavă la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate. Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare”.

În 1967 a fost trimis ca preot misionar în Episcopia Clujului, slujind în mai multe locuri: Chilia de Jos, Piatra Fântânele, Dorişoara unde a şi ctitorit o biserică. În iunie 1972 a fost transferat la Schitul Cheia Prahova, iar în 1973 la mănăstirea Ciorogârla până în noiembrie 1975 când a revenit la mănăstirea Căldăruşani. În anul 1979 avea să schimbe din nou locul de vieţuire, fiind preot slujitor la mănăstirea Viforâta stând aici până în mai 1981, când revine la mănăstirea Antim din Bucureşti.

Cât timp a stat la mănăstirea Antim, 21 de ani, a ctitorit mănăstirea de călugări Piteşteanu-Balaciu, pe care a refăcut-o în mare parte ca şi biserica Sf. Andrei din Bucureşti. Dedicat slujirii la Sf. Altar şi la scaunul de spovedanie, a slujit neîntrerupt până în iulie 2003 când se retrage la schitul Locurele aparţinând de mănăstirea Lainici. În ianuarie 2008, în urma unei întâmplări ce i-a afectat grav sănătatea, este nevoit să coboare la mănăstirea Lainici pentru îngrijirea sănătăţii sale.

Apostol al Bucureştilor

„Ca duhovnic, eu  am fost mai riguros aşa cum şi Sf. Vasile a fost mai riguros ca alţii”. Se cunoaşte acrivia Părintelui privind dogma Bisericii Ortodoxe, pe care nu a trădat-o niciodată. Adesea mustra pe cei care se abăteau de la canoanele Bisericii, fie ei şi episcopi. A fost un luptător aprig împotriva ereziei ecumenismului şi a tuturor rătăcirilor religioase. A fost cel care ne-a izbăvit de lupii văzuţi şi de cei nevăzuţi, arătând pe faţă faptele ruşinoase ale antihriştilor din vremea noastră. Se ştie îndemnul Părintelui Adrian de a nu accepta actele biometrice, ca unele ce sunt premergătoare peceţii antihristice şi încuraja păstrarea simplității şi a tradiţiei creştine. Era neostenit în scaunul de spovedanie şi a îndrumat mulţime de credincioşi.

Venea dimineaţa de la ora 4 şi spovedea până pe la 8, mărturiseşte Părintele Mihail Stanciu, ucenic apropiat al Părintelui, apoi începea Sf. Liturghie şi ani de zile a slujit zilnic Sf. Liturghie, aici la Mănăstirea Antim, pe când părintele Sofian era plecat prin America sau prin Siria, la pictură prin ţară să zugrăvească biserici. Părintele Adrian îi ţinea locul şi nu ştiu dacă i-aţi cunoscut, dar atunci când mergeau împreună, se completau: părintele Sofian cu o blândeţe şi o bucurie lină pe care o iradia aşa continuu, iar părintele Adrian cu o trezvie şi cu o hotărâre în a mărturisi credinţa pe care n-am văzut-o la alţii. Spre finalul vieţii când suferea la spital, l-am întrebat acum câteva zile: „Părinte care-i cea mai mare virtute a omului, cea mai mare comoară a sufletului omenesc, cel mai mare dar până la urmă de la Dumnezeu?” Şi el a zis: „Smerenia. Căutaţi să agonisiţi smerenia!” Şi a continuat: „Şi jertfa, adică jertfelnicia. Iar apoi, spune el, dacă te-ai supărat cu cineva, nu sta aşa! Mergi cu părere de rău şi împacă-te cu el! Să nu apună soarele peste mânia voastră”. Deja după suferinţa din noiembrie, anul trecut, starea de sănătate a părintelui Adrian se şubrezea pe zi ce trecea şi această aşteptare a trecerii lui din această viaţă în veşnicie devenea tot mai apăsătoare. Îl şi vedeam pe părintele cum slăbea din ce în ce mai mult cu trupul, cum înainta în vârstă şi cred că i-a rânduit Dumnezeu ca după acel accident cerebral să se lepede de grijile şi de frământările şi de consumul legat de lucrurile din această lume. Se înnoise aproape ca un copil şi se bucura atunci când mergeam să-i cerem binecuvântare, când ne vedea şi ne dăruia prin zâmbetul lui bucuria unei întâlniri pe care o doream cât mai prelungită.

Cu 13 luni înainte de a împlini vârsta de 100 de ani, trece în Împărăţia Tatălui ceresc, sub oblăduirea sfântului său drag, Antim Ivireanul, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale vieţi multpătimitoare. Nu întâmplător, Părintele Adrian Făgeţeanu a fost eliberat din închisoare în ziua de prăznuire a Sfântul Antim Ivireanul în’56, a fost duhovnic în mănăstirea ce poarta numele sfântului Antim şi a plecat la Domnul tot în această zi, de ziua Sfântului Antim Ivireanul (27 septembrie 2011). A fost înmormântat la mănăstirea Lainici de Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), dorind să fie îngropat alături de stareţul său mult iubit, Părintele Calinic.

Iubitor şi lucrător al rugăciunii isihaste, Părintele Adrian, alături de Sfântul Irodion, Părintele Calinic, s-a dus să întregească ceata sfinţilor rugători pentru neamul românesc şi ajutători în nevoi tuturor celor le cer ajutorul.

Părintele Adrian alături de părintele Sofian au fost Apostolii Bucureştilor. Au fost atâtea mii de oameni care au descoperit credinţa la picioarele lor, la Sf. Spovedanie şi prin cuvintele lor de învăţătură şi prin tot ceea ce au lucrat ei… Spunea cineva că se scutură duhovnicii noştri în ultima vreme, cum se scutură florile din copac şi rămâne pustiit toamna. Dar nu este aşa. Nu rămâne pustiit pentru că acolo unde au fost florile, apar pe urmă fructele, roadele, iar aici ar trebui să răsară mult mai multe roade pentru că mulţi au fost fii duhovniceşti. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru părintele Adrian până în clipa în care ne vom ruga părintelui Adrian să se roage pentru noi. Amin”[3].

Bibliografie:

Predica de la înmormântare, a Părintelui Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, stareţul mănăstirii Lainici.

Predica de la priveghi, a Părintelui Mihail Stanciu, ţinută la mănăstirea Antim.

Interviu cu Părintele Adrian, în emisiunea de la Mondo Tv, Am rămas printre ultimii în viaţă, ca să dau mărturie, DVD, vol1.

Fabian Seiche, „Martiri şi mărturisitori români din secolul XX”.

[1] din nr. 611/2004, revista „Formula AS”.

[2] la Gh. Penciu, Medici în recluziune, Ed. Vremea, 2001, p.1.

[3] Părintele Mihai Andrei Aldea, cuvânt panegiric ţinut la priveghiul Părintelui Adrian.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 19)

Vasile Voiculescu - poet, scriitor, medic, deținut politic și rugător mistic

Data Nașterii
Locul nașterii
Pârscov - Buzău
Data Adormirii

Vasile s-a născut la 27 noiembrie 1884, la Pârscov/Buzău, în familia negustorului Costache Voicu și a soției sale Suzana – familie binecuvântată cu 6 copii. Urmează școala primară la Pleșcoi, apoi gimnaziul la Buzău. Absolvent al Liceului Gheorghe Lazăr din București, urmează Facultatea de Litere și Filosofie, apoi pe cea de Medicină. Se căsătorește cu fosta sa colegă de facultate Maria Mittescu, în 1910, devine doctor în medicină, lucrează la medic la țară (în Gorj, Ilfov, Dâmbovița...). În 1912 debutează ca poet în „Convorbiri Literare”. În timpul Primului Război Mondial îl găsim pe front ca medic militar participând la campania din Bulgaria. La finalul războiului primește pentru merite deosebite „Coroana României cu spade în gradul de Ofițer”. Continuă să colaboreze la diverse reviste de cultură „Florile dalbe” „Flacăra”, „Cuget românesc”, „Viața literară”, „Însemnări literare”, „Dacia”, „Kalende”, „Gândirea”, „Luceafărul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața Românească” etc.

Se stabilește la Bârlad unde va fi mediul șef al orașului. Ulterior devine medicul „Administrației Domeniilor Coroanei”. Începe să publice sfaturi medicale în revistele „Lamura” și „Albina” și primește decorația „Crucea Meritului Sanitar” pentru toată activitatea depusă în domeniul medical. Din 1916 începe să publice volume de versuri „Poezii”, „Din țara zimbrului”, „Pârga”, „Poeme cu îngeri” etc.

La începutul anilor ‘30 se stabilește în București ca medic-șef al Secțiunii sanitare de pe lângă Primăria Sectorului III Albastru. Susține numeroase conferințe pe teme medicale și debutează ca dramaturg. Continuă să publice volume de versuri și să fie răsplătit cu mai multe premii literare. În 1935 devine membru titular al Academiei de Științe din România.
    
Între 1940 și 1943 este Director al Centrului de sănătate nr. 4 din Bucuresti. Se pensionează, continuă să scrie și începe sa frecventeze din 1944 Mănăstirea Antim participând la întâlnirile grupului „Rugul aprins”. În 1948 „Rugul Aprins” este interzis de regimul comunist ca „organizație subversivă”, Vasile Voiculescu continuă însă să frecventeze membrii grupării recent interzise.

10 ani mai târziu, Vasile Voiculescu este arestat de regimul comunist cu lotul Alexandru Teodoreanu (Sandu Tudor) liderul grupului „Rugul Aprins”. Etichetat drept legionar, mistic și contrarevoluționar, va fi judecat de Tribunalul Militar București care îl va condamna la 5 ani temniță grea pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”.

Poetul în vârstă de 74 de ani începe executarea pedepsei la Jilava, fiind ulterior transferat la Aiud. Starea sănătății sale se degradează rapid sub regimul de exterminare la care a fost suspus. Închis la Zarcă, Voiculescu este menționat de ceilalți locatari ai acestei închisori în închisoare drept o prezență discretă, contemplativă, mereu cu rugăciunea pe buze și în inimă. Aici contractează TBC la coloana vertebrală. În timpul detenției Vasile Voiculescu are un comportament desăvârșit și o atitudine intransigentă față de regim. Este eliberat la 28 aprilie 1962, cu un an înaintea expirării pedepsei cu sănătatea distrusă.

A trăit încă aproape an după eliberare. Internat în majoritatea timpului în diverse spitale și sanatorii, boala nu a putut fi stopată și nici durerile alinate. În 26 aprilie 1963, sufletul lui Vasile Voiculescu a început să urce vămile văzduhului. După dorința sa, a plecat pe ultimul drum îmbrăcat cu hainele cu care se eliberase din temniță. După o înmormântare discretă, trupul său și-a găsit odihna veșnică în Cimitirul Bellu din București.

După 1990 personalitatea sa a început să fie descoperită de tinerele generații. Academia Română l-a declarat membru post-mortem în 1993. În satul său natal, Pârscov, există din 1996 „Casa Memorială Vasile Voiculescu” străjuită de bustul poetului. Strazi, școli generale, școli sanitare, biblioteci din București, Buzău, Oradea, Bezdead etc, îi poartă numele. Opera sa a fost republicată și a început să fie studiată în programa școlară.

Poet, medic, rugător mistic și deținut politic, Vasile Voiculescu este un mare erou al demnității romănești. În veci pomenirea lui!


„Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și masivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcu apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea asupră-i, cu rămășița unui efort nepământean. Era frig, tare frig în celulă și răceala se simțea și prin țurțurii de gheață care atârnau ca niște ciorchini pe sub obloanele țintuite ale fiecărei celule.

Marele poet și-a făcut câteva luni stagiul la faimosul fort 13 Jilava, sub domnia bestială a locotenentului Ștefan și apoi trimis cu o dubă supraaglomerată în penitenciarul Aiud, stația terminus a intelectualității române. Acolo poetul, datorită inaniției, a contactat o tuberculoză pulmonară, fiind, în final, pe ultima sută de metri, internat în spitalul penitenciarului. Dar cei care considerau că poetul va deceda acolo și-au greșit socotelile.

Paturile suprapuse pe trei nivele și înțesate cu bolnavi de toate culorile politice dădeau un aspect babilonian și pe deasupra ne mai chinuia și frigul. Este cel puțin ciudat că Vasile Voiculescu nu s-a plâns niciodată de acest flagel, deși ultimele rămășițe de mușchi se încordau distrofici sub zeghe. Un samarinean, înfruntând pericolul de a fi prins împletind, îi confecționase un pulover din te miri ce și i-l oferise să-și mai dezmorțească oasele înțepenite de frig. Era cel mai frumos dar pe care îl putea face cineva și într-o clipă am avut impresia că ochii lui Voiculescu se umeziseră.

Într-o bună zi am fost anunțați de către securistul de serviciu că vom face baie. Era pentru prima dată când îl vedeam pe marele vrăjitor al condeiului gol-goluț și m-am speriat de halul de distrofie în care să găsea. I-am dat săpun pe spate, încercând să îndepărtez cojile stratificate pe pielea lui care nu mai cunoscuse săpunul de mai bine de șase luni. Din dușuri a început să curgă apă rece ca gheața. Rămăsesem cu săpunul pe noi, căci jeturile tăiau ca un brici. Am început să ne îmbrăcăm într-un ritm îndrăcit. Poetului îi căzuseră straiele pe jos și se chinuia din răsputeri să și le recupereze. Ne-a fost greu să-l îmbrăcăm, că tremura din toate încheieturile. Din camera alăturată se auzeau râsetele deșănțate ale celor care ne antrenau inconștient în jocul de-a viața și moartea. Poetul rămăsese cu săpunul pe ochi și contactul cu apa rece îi tăiase respirația. De-atunci n-am mai reușit să-l convingem să mai facă vreo baie, chiar când ne dădea târcoale primăvara. În urma acestui șoc se alesese cu o agravare a căilor respiratorii, o congestie pulmonară în care lumina firavei sale făpturi oscila între viață și moarte. Făcea temperatură mare, devenise extrem de tăcut și îi dispăruse complet pofta de mâncare. Nici chiar cele 50-60 de grame de pâine, rația zilnică pentru a ne prelungi agonia, nu îl mai interesau.

Neras de trei-patru săptămâni, cu pomeții obrajilor ascuțiți, parcă înțepând lumina, părea un sfânt întors de pe alte tărâmuri. În starea aceasta l-a găsit doctorița Maria Balea, medicul oficial al închisorii, într-una din rarele ei vizite pe secție. Era totuși o femeie imprevizibilă, care de multe ori își depășea calitatea de medic securist. Cu o sfiiciune parcă vinovată, constatând și starea febrilă mare a poetului, a întrebat: <<Domnule doctor, ce doriți să vă prescriu?>>, <<Un ou, doamnă, un ou>>, răsună glasul stins al poetului, șlefuitor de metafore, care nu mai pusese nimic în gură de trei zile.” (Gheorghe Penciu – "Candidați pentru eternitate”, Editura Crater, București, 1997)

Elena Poli

Data Nașterii
Locul nașterii
comuna Oncești, jud. Tecuci interbelic (astăzi în jud. Bacău)
Data Adormirii

Cu adâncă durere vă anunțăm că doamna Elena Poli (născ. Oprișan), fost deținut politic timp de trei ani (1948-1951) a trecut la Domnul în seara zilei de joi.

Născută la 1 mai 1929 în comuna Oncești, jud. Tecuci interbelic (astăzi în jud. Bacău), în familia Vasile și Natalia Oprișan, cunoscuți drept cei mai mari gospodari ai satului.

A urmat cursurile liceale în orașul Bacău, unde l-a cunoscut îndeaproape pe Petru Baciu (1922-2017), cel care avea să conducă rezistența armată anticomunistă în munții Bacăului.

Doamna Poli a fost arestată în ultimul an de liceu, trecând prin închisorile Suceava și Mislea, unde a stat alături de loturile de studente de la Iași și Cluj, dar și alături de soțiile demnitarilor și intelectualilor arestați de către comuniști.

Întreaga ei familie va avea de suferit în timpul perioadei comuniste. Tatăl ei, Vasile Oprișan, va fi arestat, iar averea a familiei va fi confiscată, fiind considerați „chiaburi”, deși ajutaseră toate familiile sat în perioada foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru anchetatori a fost imposibil să găsească o persoană care să îi vorbească de rău pentru a-i putea „turna” la Securitate.

Au fost arestați mai mulți frați de-ai ei, cel mai cunoscut fiind Constantin (Costache) Oprișan, șef al frățiilor de cruce pe țară, student la filosofie în Cluj, renumit pentru atitudinea sa în timpul grevei anticomuniste din primăvara anului 1946 și pentru înalta sa ținută morală și creștină în rândul colegilor. Arestat la 15 mai 1948, avea să ajungă la Pitești, unde va fi unul dintre cei mai torturați studenți, murind în Casimca Jilavei, în celulă cu Iosif V. Iosif, Gheorghe Calciu-Dumitreasa și Marcel Petrișor. Din versurile sale compuse în închisoare, cu un profund înțeles filosofic, s-a alcătuit volumul Cărțile spiritului și alte poezii (Editura Christiana, 2009).    (…)

Îi vom fi veșnic recunoscători pentru bunătatea și dragostea ei. Dumnezeu să o odihnească cu drepții!

 

Liga Studenților Iași

 

PS. Dorința Doamnei Poli a fost de a avea o înmormântare simplă și discretă. Prin urmare, nu putem oferi nicio informație cu privire la funerarii și vă rugăm să îi respectați dorința.

Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor

Data Nașterii
Locul nașterii
Sîngerei, Bălți
Data Adormirii

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia. Valeriu este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt Sfîntul închisorilor.

Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Țării al Republicii Democratice Moldovenești, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea fostei Basarabii țariste cu România. După ocuparea Basarabiei de către bolșevici, în iunie 1940, Vasile Gafencu a fost deportat în Siberia și a murit la scurt timp după aceea. Lui Valeriu îi revine așadar și sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama și cele trei surori.

În toamna anului 1941, cînd a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vîrsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași. Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarînd: "Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice". Pledoarie inutilă, fiindcă la acea perioadă dictatura antonesciană nu vedea cu ochi buni Mișcarea Legionară care prin activism naționalist-creștin lupta împotriva comunismului bolșevic ce amenința România.

Tînărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tîrgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la Aiud (întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 - 1944) și de la Pitești.

Valeriu Gafencu împreună cu prietenii săi Crăescu și Ovidiu Creangă, Bălți, România, 1940, sursă:valeriugafencu.wordpress.com
Valeriu Gafencu (dreapta) împreună cu Romica Eutușanu (stînga) și cu un alt coleg de facultate, Iași, România, 1941
Valeriu Gafencu împreună cu prietenii săi Crăescu și Ovidiu Creangă, Bălți, România, 1940, sursă:valeriugafencu.wordpress.com Valeriu Gafencu (dreapta) împreună cu Romica Eutușanu (stînga) și cu un alt coleg de facultate, Iași, România, 1941

Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tîrgul Ocna într-o stare atît de gravă încît supraviețuirea sa timp de doi ani poate fi considerată drept o minune.

Prețul rezistentei sale morale și spirituale în fața ighemonului comunist de la Pitețti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. T.B.C.-ul pulmonar, osos și ganglinar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însa, straniu, scăldat într-o lumină nepămînteană, asupra căreia depun marturie mulți din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieții sale. Sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune.

În ultimul an, hemoptizia (scuipa sînge) îl transformase într-o "epavă". La prima vedere, căci lumina sfințeniei trecea dincolo de bietul trup în suferință și îi atingea pe ceilalți deținuți. Cu această figură de sfînt - care nu poate fi explicată natural, întrucît se știe că boala care îl rodea aduce doar deprimare și schimonosire a chipului - a trecut la cele veșnice.

Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup Gafencu și-a așteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfînt. Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții.

Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o lumînare și o camașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune incadescentă, Valeriu a rostit ultimile cuvinte: "Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul".

La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au închinat, pe rînd, toți deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-și ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Și-a sacrificat, pentru Hristos și neam: tinerețea, profesia, familia, libertatea și viața.

" Între cei mai cunoscuți martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualității creștine, stîlp al rezistenței spirituale românești din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU".

(IPS Bartolomeu Anania)

Revelaţia fericirii trăită de Valeriu în infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plîngem de nimic cînd fericirea este la îndemîna oricui.

Sfaturile date prin scrisorile trimise celor trei surori mai mici şi mamei sale, Valeriu le împărtăşeşte cu drag tuturor oamenilor, pentru că a iubit pe toţi oamenii şi tot ce este creatură a lui Dumnezeu. Valeriu a dat deplină libertate, ca toate mărturisirile sale intime, să fie citite de toţi cei dragi lui, care sunt toţi oamenii. Deschiderea sufletului în faţa noastră, păcatele cu care s-a luptat toată viaţa un om care n-a săvîrşit păcate, ne obligă pe noi la un examen de conştiinţă foarte amănunţit, la ascultarea glasului cugetului nostru: "să trăim în adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru adevăr. Numai aşa ne putem mîntui, ne putem cîştiga fericirea".

Valeriu Gafencu în colonia de muncă, Galda de Jos, împreună cu mama sa, Elena Gafencu și cu Ion Ianolide (prietenul cel mai bun al lui Valeriu), sursă: valeriugafencu.wordpress.com
Valeriu Gafencu în colonia de muncă, Galda de Jos, împreună cu mama sa, Elena Gafencu și cu Ion Ianolide (prietenul cel mai bun al lui Valeriu), sursă: valeriugafencu.wordpress.com

Ce aproape de noi este fericirea! Noi cei ce trăim în libertate nu o vedem. Valeriu ne îndeamnă: "căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decît dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge".

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Părintele Gavriil Stoica

Data Nașterii
Locul nașterii
localitatea Aninoasa, din județul Argeș
Data Adormirii

Părintele Gavriil Stoica este cunoscut îndeobște ca duhovnicul de la Mănăstirea Zamfira. Născut în ziua de 21 februarie 1935, în localitatea Aninoasa, din județul Argeș, părintele Gavriil a adormit în Domnul într-o zi de duminica, în data de 25 august 2008.

Pentru a scrie despre cineva câteva rânduri, tre­buie să ai o motivaţie specială sau pur și simplu să ai o înclinaţie spre a consemna anumite evenimente. Pentru mine este o motivaţie specială, bazată pe o prietenie deosebită, de a vorbi despre un Mare Prieten, Duhovnic, și Om, Arhimandritul Gavriil Stoica de la Sfânta Mănăstire Zamfira.

Pe părintele Gavriil nu pot spune că îl cunosc de o viaţă, ci de câţiva ani, dar acești ani pentru mine au însemnat cât o viată. O întâmplare ba­nală face să ne cunoaștem. Părintele, la întoarce­rea dintr-o excursie, împrumută o cămașă Părin­telui Arhimandrit Nifon Stoica de la Mănăstirea Ciolanu-Buzău. Cunoscâdu-l foarte bine, îmi spu­ne că este dator Părintelui Gavriil o cămașă. Eu îi promit să-l ajut să înapoieze cămașa. între timp părintele Nifon trece la cele veșnice, iar eu am rămas cu o promisiune neîmplinită. Am luat legă­tura prin cineva cu părintele, și în felul acest ne-am cunoscut și am devenit foarte apropiaţi.

Îmi este greu să vorbesc la trecut despre părin­tele Gavriil, mai mult decât atât, nu-i plăcea să i se aducă laude sau să i se facă diferite aprecieri. Era smerit și nu accepta aceste cuvinte. A FOST UN MARE IUBITOR DE DUMNEZEU. Cu mare bucurie în suflet și în cuvânt vorbea de Dum­nezeu, dorea ca să-L facă cunoscut tuturor cre­dincioșilor cu care intra în contact, să-i convingă de prezenţa reală a lui Dumnezeu în viaţa noastră, în acest sens, găseai totdeauna la dânsul, un cu­vânt duhovnicesc, iar la plecare îţi dăruia diferite cărţi de zidire și înălţare duhovnicească, care în timp te modelau și contribuiau la schimbarea vie­ţii. O mare dragoste și respect avea pentru Maica Domnului. O iubea din tot sufletul. Toate florile care le primea acasă, o chema pe maica Paraschiva să le ducă la icoana Maicii Domnului din Biserică. La începutul anului, într-o seară târziu, după ce venise din biserică, de la pomenit, în timp ce își făcea rugăciunea de seară, l-a luat o căldură și o ameţeală mare, i-a fost foarte rău, abia s-a așezat în pat, iar pentru câteva clipe, îmi spunea, și-a pierdut cunoștinţa. în această stare a avut puterea de a striga la Maica Domnului, care i-a dat „o răceală în corp și m-a readus la viaţă”, apoi a continuat: „încă o dată Maica Domnului mă ajută și nu m-a dezamăgit”. După această întâmplare am început să mă gândesc cu teamă, să nu se întâmple ceva când va fi singur.

A FOST UN MARE APĂRĂTOR AL ORTODO­XIEI. Acest fapt nu-l poate contesta nimeni. Iubea cu toată fiinţa lui credinţa ortodoxă, o apăra și se lupta pentru păstrarea credinţei strămoșești și a tradiţiei bisericii, cât și a sfinţilor părinţi. în acest sens amintesc articolele scrise în „Lumea Cre­dinţei” în presă, cât și în interviurile de la postul de televiziune Pax și postul de televiziune TVR 1.

ÎȘI IUBEA ȘI RESPECTA DUHOVNICUL. Legă­tura cu părintele arhimandrit Arsenie Papacioc o avea înainte de a intra în închisoare. Părintele era stareţ la Mănăstirea Cheia și de aici îi trimite vorbă părintelui Gavriil, care era în închisoare, că după eliberare îl așteaptă la Cheia. Aceasta era de fapt și opţiunea părintelui Gavriil, care trimisese această dorinţă părintelui Arsenie, prin părintele Justinian, fratele său. Această prietenie durează de peste treizeci de ani. Mai mult chiar, și după moarte doreau să fie înmormântaţi alături, în ci­mitirul de la Zamfira, unde din timp și-au pregătit mormintele. După hirotonia în treapta de preot, părintele Gavriil devine duhovnicul părintelui Arsenie, până în clipa când va pleca la Domnul, în discuţiile duhovnicești care le-am avut, tot­deauna amintea de duhovnicul său „părinte Georgel, părintele Arsenie zice, sau face așa….”, întărea ce-mi spunea dânsul și mă ancora în sfa­tul duhovnicului său.

DUHOVNICUL PREOŢILOR, MONAHIILOR ȘI CREDINCIOȘILOR. Nu este un secret pentru ni­meni, că a fost un mare duhovnic. Sub epitrahilul său, s-au mărturisit mulţi slujitori ai sfintelor altare, s-au modelat în duh ortodox, iar în parohi­ile lor, au pus în aplicare sfaturile și poveţele părintești și prietenești primite de la fratele cel mare, care era duhovnicul. Se putea discuta orice problemă, și dânsul discuta anumite probleme care îl frământau, în felul acesta deschidea o poar­tă spre comunicare reciprocă, și o apropiere spe­cială, suflet la suflet. Odată un preot este uimit de cunoștinţele și implicarea sa în problemele actuale (dacă e călugăr nu cunoaște anumite probleme). Răspunsul este dur. „Eu trăiesc în societate în mijlocul credincioșilor, le cunosc problemele, în­cerc să-i înţeleg și să-i ajut, iar dacă sunt călugăr sunt pentru mine, iar pentru dumneatale sunt PăRINTELE”. Fiilor săi duhovnicești, preoţi, obiș­nuia să le dăruiască mici blagoslovenii, cărţi de predici („RAZE DE LUMINă” a marelui predicator buzoian Pr. ștefan Slevoaca), câte un epitrahil, sau alte cărţi de zidire sufletească și misionare.

A FOST UN MARE IUBITOR DE VIATĂ MONAHALĂ. Iubea cu toată fiinţa sa viaţa monahală, îmi spunea: „…dacă ar fi să mă mai nasc de o mie de ori, tot călugăr m-aș face…” Suferea foarte tare când afla câte o întâmplare, care nu făcea cinste Bisericii, cât și cinului monahal. Nu era nepăsă­tor, lua atitudine prin cuvinte vorbite, sau așternea pe hârtie părerea personală, care se baza pe învăţătura bisericii cât și a sfinţilor părinţi și a sfintelor canoane. Se îngrijea, cu totul special, de obștea Mănăstirii Zamfira, dar și de incinta cu tot ce implica aceasta. Iubea ordinea, corectitudinea, frumosul, iar în mod deosebit florile. Cine nu rămâne impresionat de incinta mănăstirii, care reflecta o perfectă armonie de culori, formată numai din flori. Obștea de maici era o grijă și dato­rie permanentă. Se străduia să le slujească cât mai frumos, să le îndrume cât mai bine pe calea mântuirii, să le fie într-un cuvânt un adevărat părinte. Avea o mare dragoste și grijă de Biserică și de cele sfinte.

Cu multă responsabilitate și frică se apropia de Sfântul Altar. Simţea prezenţa reală a lui Dum­nezeu acolo. Nu dorea, și nu făcea niciodată rebut. Slujba lui era deplină, așa cum îi place lui Dum­nezeu. Două lucruri erau sfinte, îmi spunea, „SFâNTUL ALTAR șI CHILIA MEA”, și aici vroia să petreacă cât mai mult timp. Dorea ca sfârșitul să-l prindă cât mai aproape de Sfântul Altar, lucru care s-a și întâmplat.

Personal, l-am simţit ca un MARE DUHOVNIC ȘI PRIETEN. Un proverb sârbesc spune, cea mai mare tristeţe a unui om, este moartea unui pri­eten, iar eu acum am simţit cu adevărat, acest lucru. Diferenţa de vârstă ne-a apropiat și nu a constituit o stavilă în calea prieteniei noastre. în inima lui mare și grijulie, pe lângă mine, încăpea și familia mea. La telefon întreba todeauna de mezinul casei, pe care îl iubea în mod special, cât și de „cea mare” și de Doamna preoteasă, pe care o aprecia și o stima. La rândul nostru se bucura de aceiași dragoste și respect, făcea parte, într-un cuvânt, din familia noastră.

în aceste câteva rânduri nu se poate cuprinde o viaţă de om. Despre latura administrativ-gospodărească, nu am amintit, dar într-un cuvânt pot spune, că ceea ce vedeai în curtea și grădina sa, nu găseai la nimeni. Ordinea și armonia dintre legume, flori de tot felul și plante medicinale, era „ca la carte”. Se poate vedea acest lucru doar în Abecedarele, cu treizeci de ani în urmă, sau un tablou adevărat, pictat de un mare pictor.

A trudit cu timp și fără timp în ogorul Dom­nului. Multe ore pomenea pomelnice, de cu seara, până după miezul nopţii. S-a ostenit și a obosit. Acum se odihnește, nu mai pomenește, așteaptă să fie pomenit în rugăciuni și-n fapte de miloste­nie, făcute pentru odihna sufletului său. Acum cea pe care a iubit-o toată viaţa, și-n care a avut mare nădejde, Maica Domnului, îl va ajuta, îl va apăra, ca pe un fiu adevărat, înaintea Dreptului Judecător.

de Pr. Iconom Stavrofor Marin Georgel,
extras din „Un iubitor de Dumnezeu, un stâlp al Ortodoxiei, un monah adevărat și un mare prieten” în Arhimandritul Gavriil Stoica. Un monah misionar, iubitor de virtuți și de flori

Ioan Ianolide - deținutul profet

Data Nașterii
Locul nașterii
Comuna Dobroteşti, jud. Teleorman
Data Adormirii

Copilăria

„Dumnezeu voia să-L descopăr pe Dumnezeu duhovniceşte”

27 ianuarie 1919, comuna Dobroteşti, jud. Teleorman – este ziua în care se naşte Ioan Ianolide, cel de-al doilea fiu al lui Nicolae şi al Ispasiei Ianolide. Tatăl, macedonean de neam, administra moşia Berindeilor, locuind cu familia la Lunca, în apropiere de Dobroteşti. Sora lui, pe nume Maria, profund legată de satul natal, devine profesoară şi se căsătoreşte cu un basarabean, rămânând până la moarte în casa părintească de la Dobroteşti.
Ca orice copil crescut la ţară în vremea aceea a gustat din bucuriile vieţii creştineşti ale satului românesc de la început de veac al XX-lea: „M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim” .
Copilăria i-a fost liniştită. Însă vremurile tulburi în care s-a născut, între dictatura lui Hitller şi a lui Stalin, pecetluiesc destinul mucenicesc al lui Ioan. Sensibil la provocările veacului său, intră în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, în Frăţiile de Cruce, organizaţie naţionalistă de educaţie moral-religioasă. Suflet curat, însetat de adevăr şi de dreptate, se avântă într-o luptă care îi va schimba definitiv cursul vieţii. După absolvirea liceului, datorită situaţiei materiale bune de acasă, merge să studieze Dreptul la Bucureşti, sperând într-o Românie mântuită de păcatele politicianismului burghez şi de ateismul bolşevic: „Deci până la majorat am fost un creştin tradiţionalist, dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele. Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă” .

Arestarea

Student în anul I de Facultate este martorul unor schimbări istorice şi sociale majore: România intrase efectiv în cel de-al doilea război mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. „Evenimentele istorice care se abătuseră atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciuntiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. (…) Tinerii care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era şef de grup în Frăţiile de Cruce. În toamna anului 1941, după intrarea României în război, a fost arestat în pădurea Montesqieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizeci şi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi şi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi. Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei unde au început anchetele cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan Ianolide. După câteva săptămâni de triere au rămas sub arest şaisprezece inşi. În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziţii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale” .

Procesul. Acceptarea fără cârtire a crucii.

În 21 noiembrie 1941 prin sentinţa nr. 2208, Curtea Marţială condamnă pe opt dintre fraţii de cruce arestaţi la 25 de ani muncă silnică: „La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide, a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci (…)” . Astfel începe Golgota celor 23 de ani de temniţă prin închisorile Aiud, Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Galaţi, Caransebeş, Văcăreşti, Gherla şi Aiud.

„Aiudule, temniţă cruntă…”. Despătimirea.

Ianuarie 1942, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, Ioan este adus la Aiud, închisoare cu un regim de detenţie extrem de dur, cu înfometare şi frig insuportabil, la care se adaugă şi cruzimea directorului penitenciarului, Aurel Munteanu, făcându-le viaţa un calvar. Anii 1942-1944 poartă amprenta unor dureroase frământări şi căutări sufleteşti: „Se punea întrebarea: ce căutăm noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” .
La „universitatea” de la Aiud are prilejul să-şi completeze cunoştinţele de drept, sociologie, pedagogie, filosofie, dar înclină cu precădere spre desăvârşirea propriului suflet prin rugăciune neîncetată, privegheri şi lectură zilnică din Sf. Scriptură. Momentul ispitirii nu întârzie să apară. Cineva din administraţia închisorii îl chinuieşte ca să mărturisească că el este un bandit, iar acela un om de onoare. Ioan cedează presiunilor şi trece înfrânt prin cuptorul umilinţelor, moment de răscruce în care îşi reconsideră întreaga vieţuire creştină: „Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: sunt un ticălos” . În această deznădejde află de rugăciunea isihastă de la un preot. O va practica neîncetat vreme de câteva luni, însă mai presus de toate: „aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele şi să-i cer să-mi fie călăuză. Ştiam că preotul are har şi credeam că el poate să-mi transmită puterea şi lumina dumnezeiască de care aveam nevoie şi după care râvneam cu atâta nesaţ” . Pronia lui Dumnezeu intervine şi de această dată în viaţa lui Ioan, scoţându-i în cale pe „ctitorul” sufletului său, pe părintele Arsenie Papacioc. Sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan sporeşte pe calea desăvârşirii pentru că „descoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil” .

Urcuş spre Înviere cu Valeriu Gafencu.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Aiudul îi oferă lui Ianolide o altă întâlnire crucială pentru prefacerea lui sufletească: „Când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa trăită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui” .


Trăieşte revelaţia curăţirii sufleteşti prin mărturisirea propriilor păcate în faţa celor trei prieteni dragi: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi Marin Naidim. „Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat cu autoritate… În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă. Ori dacă vreţi o ştiinţă” . Dintre toţi „Valeriu a fost cel care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră, datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”

Galda, pătimirile robiei

După cel de-al doilea război mondial, România sărăcită este devastată de lipsa rezervelor de hrană. Foamea se întinde ca o molimă grea peste penitenciarele din întreaga ţară. În iarna anului 1945, printr-o dispoziţie ministerială, penitenciarele sunt nevoite să se autoîntreţină din munca deţinuţilor. Ianolide este transferat la colonia de muncă Galda de Jos împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru pentru a munci pe proprietatea unui moşier într-un regim de semi-libertate. Viaţa de aici nu este deloc uşoară: „Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi” – , însă are bucuriile ei răsfrânte în iubirea frăţească care domneşte între deţinuţi, în posibilitatea de a comunica cu familia şi de a merge la slujbele Bisericii din apropiere. În aceste condiţii Ioan o va cunoaşte pe Valentina, sora mai mică a lui Valeriu, cu care se va logodi în biserica coloniei urmând să se căsătorească după eliberare. De acest regim s-au bucurat aproximativ doi ani, răstimp în care comuniştii capătă puterea deplină în ţară. Încep să se înfiripe planurile de reeducare a studenţilor prin metode diabolice.

Piteşti, apogeul dezumanizării

Vara anului 1949, continuarea martiriului lui Ianolide la închisoarea Piteşti, după şapte ani de temniţă grea. În această „insulă a ororii absolute” începe genocidul sufletelor tinerimii româneşti prin torturarea continuă, fizică şi sufletească chiar de către colegii de detenţie cu scopul de a-şi denigra trecutul, de a se „reeduca”. Ianolide trece prin faza premergătoare reeducării, prin înfometare, frig şi umilinţe de tot felul. La camera 4 spital deţinuţii erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Unul din colegii de celulă, venit din „tura” reeducării, îi povesteşte lui Ioan despre torturile atroce de la camera 4 menite a produce mutilarea sufletească a penitentului: „În timp ce-mi vorbea – mărturiseşte Ianolide – simţeam în mine tăria rugăciunii şi groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci şi fierbinţi mă străbăteau. Mă concentram şi mai mult în rugăciune” .
Este cert că rugăciunea îi dă curajul să poarte cu sine o iconiţă ascunsă în pantaloni, o cruce băgată în mâneca puloverului şi o fasciculă din Biblie aşezată cu grijă în saltea, „obiecte interzise” de care află temutul gardian Georgescu. Ioan este nevoit să le predea, dar în momentul predării crucii îi spune gardianului: „Domnule Georgescu, aveţi grijă să nu vă luptaţi cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!” Urmarea: este bătut cu ranga, călcat în picioare cu bestialitate, până se umple de sânge. Întors în celulă află de torturile suferite de prietenii lui de la studenţii reeducaţi şi de căderea lor în iadul demascărilor: „nu vedeam nicio scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu (…) Simţeam că mi se tulbură mintea şi-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină şi pace” .
Arma rugăciunii i-a fost scut de apărare în aceste împrejurări terifiante: „În aşteptarea turei mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista” . Clipele de încordare sufletească maximă sunt curmate de prima criză de hemoptizie pe care Ianolide o face la Piteşti: „plângeam încetişor, când am simţit un val fierbinte că năvăleşte din piept spre cap. Simţeam că mă desfac, mă înec şi mor. Am avut senzaţia eliberării şi aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură şi pe nas (…) Eram într-un lac de sânge. Simţeam o mare uşurare în trup şi în suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toţi. Aşteptam să-mi dau sfârşitul şi eram liniştit” . Intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu îl salvează din iadul reeducării. Bolnav de T.B.C. este transferat la începutul lui ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu-Ocna.

Târgu-Ocna, suferinţă şi har

„Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit”
Condiţiile mai blânde de detenţie de la Târgu-Ocna, mâncarea relativ îndestulătoare, plimbările în aer liber îl ajută pe Ianolide să se refacă repede. Se dedică cu trup şi suflet îngrijirii lui Valeriu şi a celor mai suferinzi decât el. Spală hainele şi aşternuturile murdare ale bolnavilor, le curăţă rănile şi le împlineşte toate nevoile, face privegheri de toată noaptea la căpătâiul muribunzilor, jertfindu-se pentru ceilalţi până la uitarea deplină de sine.
Atmosfera liniştită de la Târgu-Ocna este tulburată de sosirea, în mai 1950, a unui grup de studenţi trecuţi prin reeducarea de la Piteşti, dornici să înceapă şi aici acţiunea de reeducare. Măsurile administraţiei se înăspresc drastic aşa încât o parte din deţinuţi răspund cu grevă şi protest verbal. Valeriu încercă să potolească spiritele încinse prin recursul la rugăciune, în vreme ce Ianolide, pentru încercarea de a se opune procesului de reeducare, este izolat împreună cu alţi şapte mărturisitori. Nici presiunile studenţilor reeducaţi nu dispar dintr-odată şi duc la exterminarea psihică a deţinuţilor mai slabi sufleteşte. Printre ei, Virgil Ionescu clachează şi îşi taie venele de la mâna stângă „Vestea a fost egală cu explozia unei bombe. Plimbarea s-a întrerupt brusc. După o clipă de tăcere derutantă, cei din curte s-au năpustit strigând spre uşa clădirii, cu intenţia declarată de a-i pune la punct pe cei ce pregăteau reeducarea. În faţa lor, în dreptul uşii, s-a oprit cu braţele deschise, Ioan Ianolide: Staţi pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreţi să faceţi şi voi ce fac ei acum, să folosiţi forţa? Opriţi-vă! Intervenţia lui s-a dovedit un gest de înţelepciune care i-a scutit pe ceilalţi de grave consecinţe” .
Cu toate acestea n-a pregetat să se jertfească chiar şi pentru tinerii „reeducaţi” trecuţi prin ororile Piteştiului, spălându-le rănile, hrănindu-i, îngrijindu-i. Tentativa de reeducare de la Târgu-Ocna eşuează. Motivele ţin de specificul închisorii-sanatoriu care a permis deţinuţilor o foarte bună comunicare, iar solidaritatea dintre ei a făcut posibilă oprirea bătăilor aproape imediat după începerea lor.
Fără îndoială, clipele de har petrecute lângă Valeriu Gafencu rămân cele mai preţioase şi mai dragi sufletului lui Ianolide în această perioadă. Intensitatea trăirii lor va estompa durerea pierderii celui mai scump prieten, petrecută în ziua de 18 februarie 1952 şi evocată de Ianolide ca o stare mistică de excepţie: „Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire – am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. M-am gândit că sunt în Cer. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu (…) Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos” .
După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand insistă pe lângă Ianolide să-l ajute să se boteze ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, răstimp în care se ocupă de catehizarea pastorului în vederea botezului care va fi săvârşit în mare taină de un preot.
Februarie 1953, din nou la răspântie de drum. Ioan este transferat la Caransebeş, apoi la Jilava şi adus în cele din urmă la Aiud.

Din nou Aiud. Suflet de sfânt.

Decembrie 1954, în secţia de T.B.C.-osos, Ianolide îşi poartă povara bolii. Sufleteşte este mult mai destins pentru că doctorul curant al secţiei, prof. universitar Gheorghiu, şi el deţinut, pune la dispoziţia bolnavilor petece de hârtie rămase de la medicamente pe care deţinuţii scriu cu ajutorul unui beţişor ascuţit cursuri de filosofie, matematici, chimie, limbi străine. Şi aici, dragostea lui Ioan pentru fraţii de suferinţă scrie adevărate file de pateric:
„La Aiud, Radu s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954, într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obişnuite ale gripei, dar febra, transpiraţiile, o stare profundă de oboseală nu s-au mai lăsat plecate. Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. După un timp Radu s-a trezit. S-a ridicat pe un cot. Forţa vederea. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să-i introducă în gură o lingură, ţinând în mâna stângă un flacon: Stai liniştit. Stai liniştit. Deschide gura. Este un tonic bun. Ia uită-te la mine, mă cunoşti? Nu, mul…. Mulţumesc. E ta.. tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina! A! Uitaţi-vă băieţi, zâmbeşte. S-a trezit. Aşa… Mai primeşte o lingură din tonicul pe care ţi-l oferă cu atâta grijă dl. Ianolide şi după aceea ai să mai dormi, că-ţi face bine. Când Radu s-a trezit a doua oară, privirea i-a arătat clar, tot ceea ce-l înconjura. Pe marginea patului său, schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara neagră, l-a recunoscut pe Ioan Ianolide, studentul care-şi deşira anii prin închisori încă din 1941” .
„Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam în clipe grele, izvorul de înţelepciune şi tăria de a le putea depăşi; era un fel de alter-ego al lui Valeriu ”.

Al doilea proces. Adevăruri interzise.

Anul 1958, Securitatea dezlănţuie un nou val de arestări în urma retragerii trupelor sovietice din ţara noastră. Măsură preventivă pentru orice tentativă de împotrivire faţă de „democraţia populară” soldată şi cu înnoirea condamnărilor foştilor deţinuţi. Într-o seară de toamnă a anului 1958, Ioan este luat de la Aiud şi dus la Bucureşti pentru anchete. Moment de grea cumpănă, torturi şi umilinţe pentru recunoaşterea celor două capete de acuzare: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu-Ocna şi că ar fi dispus ca cei ce se eliberează să menţină organizaţia şi să realizeze o contrarevoluţie împotriva „clasei muncitoare”. Interpretările absurde date de Securitate unor fapte creştine de genul: o nuntă este „adunare legionară contrarevoluţionară”, un cadou făcut la botez ar putea fi „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale, un pelerinaj la mănăstire este „marş legionar de antrenament în scopul cuceririi puterii politice” – stau la baza organizării unor noi procese. Cele 12 principii creştine formulate la Târgu-Ocna cu care Ianolide a îmbărbătat deţinuţii sunt catalogate de Securitate drept „principii legionare”. De altfel şi el şi Valeriu sunt priviţi de Securitate drept capii grupului „mistic” de la Târgu-Ocna din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guţă, Constantin Ţoţea, părintele Constantin Voicescu, Mihail Lungeanu şi alţii. Desemnat ca şef al lotului, Ianolide este supus la anchete exterminatoare vreme de cinci luni până când trupul îi cedează şi este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcăreşti. Nici aici nu scapă de calvarul suferinţelor, fiind chinuit fără motiv de un tânăr doctor evreu.
Sfidând orice declaraţie a acuzaţilor, sentinţele Tribunalului, stabilite dinaintea procesului, condamnă 29 de persoane de la 15 ani de temniţă până la muncă silnică pe viaţă pentru pricini juridice închipuite, în fapt pentru curajul de a trăi creştineşte. Ioan este condamnat la alţi 25 de ani de muncă silnică. Periplul prin închisorile României îşi continuă cursul necruţător.

Interludiul Jilava

Aprilie 1960, Ianolide este transferat în infernul temutului Maromet. Încadrate în chenar roşu sunt etichetele atribuite blândului Ioan de către Securitate pe foaia de transfer: „atenţie f. periculos legionar”, „grad de periculozitate”. E limpede că mărturisirea lui Hristos în acele timpuri era pericolul de moarte al ateismului comunist. De altfel, Ianolide este acum într-un proces de prăbuşire a rezistenţei trupeşti: „În una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deţinut înalt, frumos, cu o bocceluţă sub braţ şi o batistă plină de sânge la gură: „Îl vedeţi” zise gardianul, din pragul camerei, „face închisoare de peste douăzeci de ani şi este bolnav, are nevoie de pat sub geam”. Propria mărturisire este zguduitoare: „Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenţiei mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitaţi-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă: pe lângă aceasta am o boală, nu-mi pot ţine echilibrul. Am fost bătut la cap şi tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră un preot?.. Dacă este, îl rog să mă binecuvânteze! Doamne Dumnezeule, binecuvântează pe acest frate Ioan venit în mijlocul nostru! – glăsui preotul Popescu Buzău. După această binecuvântare se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deţinuţii din paturile de sub geam nu voiră să cedeze niciunul locul lui Ioan. Învăţat în lunga lui detenţie cu fel de fel de certuri şi incidente, se aşeză liniştit în pat cu Romeo Puşcaşu, lipit de peretele uşii” .
În ciuda suferinţelor trupeşti şi a înfăţişării exterioare deplorabile, Ianolide poartă pe chipul lui lumina curăţiei şi a sfinţeniei: „A fost un adevărat sfânt. Credinţa, comportarea, gesturile lui, toate îl aşază în rândurile sfinţilor… În timp ce în cameră se purtau discuţii, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau nelinişti, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viaţă, în închisoare, viaţă înconjurată de nimb dumnezeiesc” .
Noiembrie 1960. Ia sfârşit şederea lui Ioan la Jilava odată cu transferul lui la Gherla şi în cele din urmă, din nou la Aiud.

Ultimele încercări – Aiudul

Anul 1962, o ultimă încercare de reeducare a deţinuţilor politici, la Aiud sub vigilenţa colonelului Crăciun. Vocile tot mai puternice ale forurilor internaţionale, care reclamă eliberarea deţinuţilor politici, sporesc teama partidului că „duşmanii de clasă” vor ajunge în libertate fără să fi fost reeducaţi. Metodele de constrângere de acum evită violenţa fizică şi recurg la promisiuni de eliberare în cazul colaborării sau la înfometare, izolare şi şantaj în cazul opoziţiei. Se organizează cluburi cultural-educative în care se încearcă reeducarea în spirit marxist-comunist. Intransigenţa şi fermitatea lui Ianolide îl descurajează pe colonelul Crăciun, silit să recunoască: „În general este un element recalcitrant şi fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziţie net duşmănoasă muncii culturale. Şi în prezent se menţine pe aceeaşi poziţie de rezervă refractară, cu influenţe negative în rândul deţinuţilor. Nu este folosit la munci” . Este absolvit de presiuni odată cu internarea lui în secţia a XI- a T.B.C. „prăpădit de bolnav, ţintuit la pat” .

Eliberarea. Asemenea lui Iov întru ispite.

Anul 1964. Se emite decretul general de amnistiere a tuturor deţinuţilor politici. Cu toate acestea încercările de intimidare prin condiţionarea eliberării de reeducare şi spălarea creierului continuă şi în luna iulie a acestui an. Se vrea cu disperare compromiterea conştiinţelor mărturisitorilor din temniţele comuniste pe ultima sută de metri. Ziua de 31 iulie, când i se pune în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti, este „un şoc” pentru Ianolide care nu poate decât să plângă spasmodic la aflarea veştii: „Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Nu-mi venea să cred. Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!”
După 23 de ani de temniţă grea, anchilozat de reumatism, mânat de acea boală a temniţei numită de deţinuţi „celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase, Ioan Ianolide va plânge tot drumul spre casă, răvăşit de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă.
Ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea, nici rudele din familia lui nu îl aşteptau: „prezentul şi trecutul mă săgetau deopotrivă” . Ajutat de un frate de suferinţă, reuşeşte să ajungă la mătuşa sa. Lacrimi şi emoţii provocate de bucuria revederii inundă sufletele tuturor, dar o nouă lovitură îi frânge sufletul sfâşiat de durere: mama îi murise cu trei ani în urmă, iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu doar un an în urmă, după ce îl aşteptase 18 ani: „M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină, iar eu o nălucă, o arătare, o himeră ”.
La scurt timp, boala îl răpune din nou şi se internează într-un spital pentru recuperare. Venită la căpătâiul lui, Valentina Gafencu mărturiseşte: „Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus zdrobit că Taina Cununiei este mai mare decât logodna”. Încă o dată renunţă la ce avusese mai frumos în viaţă pentru porunca lui Hristos. ioan-si-constanta-ianolide-impreuna-cu-nepoata
Trupul lui viguros din natură i-a îngăduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteşte a continuat ascensiunea. A încercat să între în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis. La un an de la eliberare, Dumnezeu îi mângâie sufletul greu încercat rânduindu-i o soţie minunată care îl va îngriji cu dăruire până la moarte . Rămâne acelaşi suflet iubitor de frumos, însetat să cunoască şi prin cultură adâncurile nelimitate ale fiinţei omeneşti, dar mai cu seamă tainele rugăciunii inimii, căreia i se dedică aproape în totalitate. Însă trăieşte în continuare cu durerea de a nu putea lupta făţiş cu mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. După ce încearcă să plece din ţară, pentru că nu i se acordă paşaport, hotărăşte să dea viaţă gândurilor şi ideilor care îl însufleţeau, aşternându-le pe hârtie.

Teofanie la capăt de drum.

Sute de pagini prind contur sub condeiul lui Ianolide vreme de trei ani, între 1981 şi 1984. O ultimă evadare din imperiul fricii în care Securitatea încearcă şi acum să-i prăbuşească sufletul, hărţuindu-l şi urmărindu-l la fiecare pas. Senin şi hotărât, Ioan sfidează orice pericol dinafară şi nu renunţă la libertatea de a-L mărturisi pe Hristos, posterităţii. Totuşi îşi ia măsuri minime de precauţie. Confecţionează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascunde fiecare filă scrisă. Pe una din aceste file notează: „Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranţa că aceste rânduri vor supravieţui mie” .
Aşa s-au păstrat manuscrisele care vor vedea lumina tiparului după revoluţia din 1989, intitulate: „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” şi „Deţinutul profet” sub diortosirea maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti.
„Întoarcerea la Hristos este o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor” .
mormant-ianolideLa puţină vreme după ce îşi împlineşte lucrarea mărturisitoare prin scris, Ianolide se îmbolnăveşte de ciroză hepatică şi în urma survenirii unui neoplasm al organelor interne, pleacă la Domnul în data de 5 februarie 1986, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de locul de odihnă al duhovnicului său de după eliberare, părintele Benedict Ghiuş. „Nea Doncea, unul din muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormântarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane şi cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au rămas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: Purtaţi-vă crucea!”
În loc de concluzie… „La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om” .

(Material realizat de mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat in Nr. 32 al Revistei Atitudini)

Părintele Justin Pârvu

Data Nașterii
Locul nașterii
Satul Petru Vodă Jud. Neamţ
Data Adormirii

Părintele Justin Pârvu s-a născut la 10 Februarie 1919 în satul Petru Vodă (dependent azi de comuna Poiana Teiului) din judeţul Neamţ, fiind ultimul născut în familie din cei patru copii. Părinţii săi, Gheorghe şi Ana, l-au botezat cu numele de Iosif.

În anul 1936 a intrat în obştea Mănăstirii Durău. A fost călugărit 20 Septembrie 1942 la aceeaşi mănăstire.

Între 1937-1941 a urmat cursurile Seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica (lîngă Bucureşti).

În anul 1941, desfiinţîndu-se Seminarul de la Cernica, este transferat la Seminarul Râmnicu Vâlcea.

La 27 Octombrie 1942 a fost hirotonit preot, iar la 14 Iunie 1943 a fost hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan (pe atunci episcop vicar al Mitropoliei Iaşilor), în catedrala mitropolitană din Iaşi.

Între 1943-1944 a fost preot militar al Batalionului 18 Vînători de Munte (parte din Brigada 4 Munte şi apoi Divizia 4 Munte), care a luat parte activă la luptele date pînă Don şi în Crimeea, la răsărit de Nistru. A primit gradul de sergent.

Articole Recente

Personalități ale Ortodoxiei Românești

Data nașterii:
Locul nașterii: Comuna Deleni, jud. Cernăuţi
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: Pârscov - Buzău
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: comuna Oncești, jud. Tecuci interbelic (astăzi în jud. Bacău)
Data adormirii:

Biblioteca - Cărți Creștin Ortodoxe

Despre semnele sfârșitului
Anonim
Editura CHRISTIANA - S.O.S Medical - Teologia sexualităţii
DR. GENOVEVA TUDOR / RĂZVAN CODRESCU