IOAN IANOLIDE - detinut profet - despre antihtist

Ioan Ianolide (1919 - 1986)
Autor
Ioan Ianolide (1919 - 1986)

Deținutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Și totusi el e trist și îngrijorat.

Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării țării se profilează ca stăpâni și ai lumii care va veni .

Este îngrijorat pentru ca înțelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenți și fără precedent .

[…]

Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu și-a îndeplinit misiunea și nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forțe apocaliptice … ”

[…]

Pacea de după primul razboi mondial a fost pacea masonică , pacea de dupa al 2 lea razboi mondial este pacea iudaică, fiindcă s-a produs conflictul dintre capitalism si comunism. Numai evreii dețin centrele de gândire și de putere, atât în lumea capitalistă căt și în cea comunistă. Deși puterea lor este mare și în capitalism și în comunism, ei nu sunt tolerați ca stăpâni de către nimeni. Așa au ajuns evreii să fie dusmanii lui Dumnezeu, ai creștinătății, ai islamului, ai comunismului și ai capitalismului. Folosind aurul, minciuna și teroarea, ei umilesc omenirea întreagă. Despre ei nu se poate spune adevărul decât cu riscul crucificării. Ei îl ucid din nou pe Hristos. Ce va fii?

[…]

Experiența piteșteană a eșuat, dar dacă omenirea nu va înțelege la timp ce o așteaptă, va fi o beznă piteșteană internațională.

Etichete

Notă Ortodoxia.RO:

"Prețuiți libertatea, nu vă vindeți sufletele, întoarceți-vă la Hristos!"

  • 27 Ianuarie 1919
  • Dobrotești, Teleorman
  • student
  • 23 ani
  • Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, Galați, Caransebeş, Văcărești, Gherla, Aiud
  • 05 Februarie 1986
  • Mănăstirea Cernica
    • Deținutul Profet
    • Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă
    • Testamentul unui nebun

Ioan Ianolide - un avvă al temnițelor comuniste

L-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, loan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Evenimentele istorice care se abătusera atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciunțiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. Tristeţea li se comunica şi celorlalţi români. Se răspândise o atmosferă de jale pentru cele petrecute şi de îngrijorare pentru cele ce aveau să vină.

Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalitaţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune inde­pendentă în viitor.

Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.

În toamna anului 1941, după intrarea României în razboi, a fost arestat în padurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizeci şi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi.

Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde au început anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui loan Ianolide. După câteva săptămâni de triere, au rămas sub arest şaisprezece inşi.

În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispozitii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale.

La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în inchisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă.

Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu, loan Ianolide şi alţi deţinuţi politici ce simţeau la fel cu ei au pornit de la semnalul de alarmă lansat de marele vizionar din perioada interbelică, Corneliu Codreanu: ”Nu suntem creştini. Suntem departe de a fi creştini. Cât de departe! De-a lungul secolelor, omenirea a urmat un proces de încreştinare în formă, dar de descreştinare în conţinut. Marii conducători ai popoarelor s-au ocupat mai mult de lupta dintre ei şi alţi oameni decât de lupta dintre poruncile Duhului Sfant şi poftele firii noastre pamântesti. În realitate, în lume lupta se duce între forţele Binelui, ale Duhului Sfânt şi cele ale răului. În această luptă se cuvine să ne situăm hotărât pe poziţia de apărare a Binelui, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu". (...)

Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.

Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel işi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrangă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răpsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând con­stant, de-a lungul a zeci de ani, Rugaciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.

loan Ianolide s-a eliberat după douazeci şi trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngaduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteste a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis.

Pentru a-şi caştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.

La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui loan Ianolide a fost 5 februarie 1986.

(Ion Popescu şi Alexandru Virgil loanid - Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 524-527; Articol publicat parțial și în ziarul Gazeta de Vest din dececembrie 1994)

Articole Recente

Personalități ale Ortodoxiei Românești

Data nașterii:
Locul nașterii: comuna Oncești, jud. Tecuci interbelic (astăzi în jud. Bacău)
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: Sîngerei, Bălți
Data adormirii:
Data nașterii:
Locul nașterii: localitatea Aninoasa, din județul Argeș
Data adormirii:

Biblioteca - Cărți Creștin Ortodoxe

Despre semnele sfârșitului
Anonim
Editura CHRISTIANA - S.O.S Medical - Teologia sexualităţii
DR. GENOVEVA TUDOR / RĂZVAN CODRESCU