Evanghelia după Matei Cap. 4, Vers. 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.

Evanghelia după Matei Cap. 5, Vers. 14-16 / Cap 10, Vers. 32-33, / Cap. 17 Vers. 18,22

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteți lumina lumii. Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri.

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Feriți-vă de oameni, că vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul; la dregători și la împărați veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor; și veți fi urâți de toți pentru numele Meu, dar cel care va răbda până la sfârșit acela se va mântui.

Apostolul: Romani Cap. 2, Vers. 10-16

Fraților, mărire, cinste și pace oricui face binele: iudeului mai întâi, și elinului. Căci nu este părtinire la Dumnezeu! Câți, deci, fără lege au păcătuit, fără lege vor și pieri; iar câți au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecați. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați. Pentru că, atunci când păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt lor înșiși lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc, sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Apostolul: II Corinteni Cap. 5, Vers. 17, 20; Cap. 6, Vers. 1, 3-7, 10; Cap. 13, Vers.11

Fraților, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. În numele lui Hristos, așadar, ne înfățișăm ca mijlocitori, ca și cum Însuși Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: Vă rugăm, împăcați-vă cu Dumnezeu! Fiind, dar, împeună lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu. Să nu fie slujirea noastră defăimată, ci în toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoie, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăție, în cunoștiință, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptății cele de-a dreapta și cele de-a stânga, ca niște întristați, dar purerea bucurându-ne, ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind, ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc. Deci, fraților, bucurați-vă! Desăvârșiți-vă, mângâiați-vă, fiți uniți în cuget, trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi.

Rugăciune către sfinţii români

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună.

Noi credem şi mărturisim că voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru, sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie: păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, sfinţilor, ci de cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, şi care sunt mai presus de puterea noastră. Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugăciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe care din cauza răutăţii noastre le pătimim. Că, iată, cu nenumarate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi minciuni, şi îndeobşte cu toată fapta cea rea. Ne-am îndepărtat sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa, şi vă rugăm acum să cereţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună. Si să ne întoarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care să se slăvească sfânt numele Lui. Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri sfinţi români, şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cei peste o sută de sfinţi străromâni şi români trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt următorii:

Ianuarie: (10) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti; (13) Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic; (25) Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului.

Februarie: (29) Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea.

Martie: (26) Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima.

Aprilie: (6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium; (12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău; (14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului; (20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului; (24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin; (25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului; (26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie; (28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.

Mai: (2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului; (3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici; (12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul; (27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.

Iunie: Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava; (4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel; (15) Sfântul Mucenic Isihie; (22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti; (24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana; (30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.

Iulie: (1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi; (2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion; (18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum; (21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia; (26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.

August: (5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ; (7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla; (11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului; (16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic; (21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust; (23) Sfântul Mucenic Lup; (30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.

Septembrie: (1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul; (7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi; (9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău; (13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop; (15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului; (22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi; (26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab; (27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.

Octombrie: (1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani; (14) Sfânta Cuvioasă Parascheva; (21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel; (27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor; (28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.

Noiembrie: (9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat; (12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu; (15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie; (23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii; (30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

Decembrie: (3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica; (5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş; (13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei; (18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul; (22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului; (26) Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana.

Oficialul de top al Forumului Economic Mondial (WEF) a cerut ca scripturile să fie “rescrise” de inteligența artificială (AI) pentru a crea o nouă “Biblie” globalizată.

Yuval Noe Harari, un consilier cheie al lui Klaus Schwab (președintele WEF) și unul dintre fondatorii doctrinei “Marea Resetare”, susține că utilizarea inteligenței artificiale pentru a înlocui scripturile va crea religii unificate care sunt “cu adevărat corecte”.

Harari, un autor și profesor care a avut o influență majoră asupra post-transcendentaliștilor, a făcut această afirmație în discursul său despre viitorul omenirii. Potrivit acestuia, puterea inteligenței artificiale poate fi folosită pentru a remodela spiritualitatea în conformitate cu viziunea globalistă a WEF de “egalitate” și incluziune. Transcendentalismul american se referă la un grup de idei inovatoare privind literatura, religia, cultura și filozofia, apărute în prima parte a secolului al XIX-lea în New England. Se numește „american” pentru a-l distinge de alte întrebuințări ale termenului „transcendental”.

Vorbind cu jurnalistul Pedro Pinto la Lisabona, Portugalia, Harari a declarat în fața unei audiențe de elită.

“Aceasta este prima tehnologie care poate genera idei noi. Știți, presa tipografică, radioul, televiziunea, acestea transmit sau răspândesc idei create de creierul uman, de mintea umană. Ele nu pot crea o idee nouă. Știți, Gutenberg a tipărit Biblia la mijlocul secolului al XV-lea; tiparnița a tipărit atâtea exemplare ale Bibliei câte i-a dat Gutenberg, dar nu a creat nicio pagină nouă. El nu avea nicio idee proprie despre Biblie: este bună, este rea, cum poate fi interpretată, cum poate fi interpretată de altcineva?”, este declarația umitoare a lui Harari.

Harari a dezvăluit apoi că el și aliații săi de la WEF au o soluție la presupusele probleme pe care tocmai le semnala.

“IA poate genera idei noi. Poate chiar să scrie o nouă Biblie […] De-a lungul istoriei religiilor, s-a visat la o carte scrisă de o inteligență supraomenească, o ființă non-umană. În câțiva ani s-ar putea să existe religii care să aibă dreptate… Imaginați-vă doar o religie a cărei carte sfântă să fie scrisă de o inteligență artificială. Ar putea deveni o realitate în câțiva ani”, a mai spus el.

Într-un alt discurs recent, Harari a remarcat că un software precum ChatGPT stăpânește limbile umane și poate folosi această caracteristică pentru a influența cultura, potrivit Times of Israel. “Timp de mii de ani, profeții, poeții și politicienii au folosit limbajul și poveștile pentru a manipula oamenii, a-i controla și a reconstrui societatea”, a spus el. “Acum, probabil că inteligența artificială va fi capabilă să facă acest lucru. va trimite roboți ucigași să tragă în noi. Îi poate face pe oameni să apese pe trăgaci”.

Harari a mai spus că “în ciuda presupunerilor unor teorii ale conspirației, nu este cu adevărat necesar să se implanteze cipuri în creierul oamenilor pentru a-i controla sau manipula”, mai notează Athens News. De asemenea, el a avertizat că “trebuie să acționăm rapid înainte ca inteligența artificială să scape de sub controlul nostru” și că “guvernele ar trebui să interzică imediat eliberarea către sectorul public a oricăror alte instrumente revoluționare de inteligență artificială până când acestea nu vor fi sigure”.

Harari promovează adesea idei care includ înlocuirea umanității cu mașini

El a mai spus că nu avem nevoie de atât de mulți oameni pe Pământ. Potrivit acestuia, cea mai mare parte a lumii a devenit inutilă și, în viitor, va fi de puțin folos elitei globale. Harari susține că tehnologiile moderne, cum ar fi inteligența artificială, “ne permit să înlocuim omul”.

“Dacă te întorci la mijlocul secolului XX – și nu contează dacă ești în SUA cu Roosevelt, sau în Germania cu Hitler, sau chiar în URSS cu Stalin – și te gândești la construirea viitorului, materialele tale de construcție sunt milioane de oameni, este vorba de muncă grea în fabrici, în ferme, în soldați”, a spus Harari.

“Acum, la începutul secolului XXI, pur și simplu nu avem nevoie de marea majoritate a populației”, a adăugat el. “Cei mai mulți oameni nu contribuie cu nimic, cu excepția poate a datelor lor, iar tot ceea ce oamenii încă mai fac util, aceste tehnologii vor face mai des și vor permite ca oamenii să fie înlocuiți.”

Sursa informației: https://observatorconstanta.ro/2023/06/12/forumul-economic-mondial-vrea-o-singura-religie-globala-si-sa-rescrie-biblia-cu-ajutorul-inteligentei-artificiale/

Mihai Eminescu

Rugăciune

Craiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalța-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Și zid de mântuire, Privirea-ți adorată Asupra-ne coboară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pamântului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie!

Maica Benedicta: „Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească”

Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta): „Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent”.

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.

Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V.

Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare la Viena și Berlin între anii 1869-1874 au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de curpinzător.

În Universitatea vieneză, Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)

Câteva versuri:

Las’ să dorm… că nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec veșnic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,
Căci și-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.
N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?
Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.
Din „Memento mori” (Panorama deșertăciunilor)


Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet ... Un vis
Deșert și fără noimă, ce merit-un surâs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Din „Icoană și privaz”*

Selecție din articolul „Eminescu, între credință și cunoaștere” în cartea „Cultură și credință”, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29 și din colecția „Scriitori români”, Mihai Eminescu – Poezii, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Edit. Univers enciclopedic, Academia Română, pp. 13 -14; pp. 200-201

Ecumenismul	este panerezia veacului nostru
	“Este foarte comod să te minți că și cei de alte religii se mântuiesc. Nu mai trebuie să fii creștin mărturisitor. Dar atunci, de ce S-a mai jertfit Hristos? Nu tocmai ca să elibereze pe om din robia satanei, tatăl minciunii? Și, acceptând că și minciuna mântuieşte, nu consimt de fapt la lucrarea satanei?” - Sfântul Iustin Popovici

Ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).

De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluțeau anume însușiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime și pun în locul Lui pe omul european. În această privință nu e nici o deosebire esențială între papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, al căror nume este „legiune”.

Dogma ortodoxă și, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserică, a fost respinsă și înlocuită cu a-tot-dogma eretică latină despre întîietatea și infailibilitatea papei, a omului. Din această a-tot-erezie s-au născut și se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare („suprarogatorii”), învățătura mecanicistă privitoare la mîntuire, și prin aceasta învățătura mecanicistă despre viață, papo-centrismul, „sfînta” inchiziție, indulgențele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrșit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…

Dar protestantismul? Este cea mai apropiată și credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raționalistă se aruncă din erezie în erezie și se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor lui eretice. Pe lîngă aceasta, trufia papistă și nebunia „infailibilă” domnesc în chip desăvîrșit în sufletele credincioșilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orișice protestant este un papă de sine stătător, papă infailibil în toate chestiunile de credință; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta, și nu mai e sfîrșit acestei muriri, fiindcă numărul morților duhovnicești ale omului este fără număr.

Așa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă și cu creștinismul său mincinos, nu are ieșire din moartea și din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, și a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăința este leacul pentru orice păcat, leacul dat ființei omenești, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul iubitor de oameni.

Fără de pocăință și de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc și lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, și, prin aceasta, părtaș la sufletul Bisericii, Sfîntul Duh, și moștenitor al tuturor bunătăților fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.

„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuiește în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puținătatea de credință, sfințirii Duhului și credinței adevărului (2 Tesaloniceni 2:18), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (ibid. 2:10) mîntuitoare. Esența dragostei este adevărul și dragostea viază doar umblînd întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omenești, deci și a dragostei; și fiecare din acestea arată și binevestește pe Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea și întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decît Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orișicine, sau orișice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – și anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi – și, prin urmare, el e desăvîrșit, netrecător și veșnic; fiindcă în Domnul Hristos adevărul și viața sînt de-o-ființă: adevărul veșnic și viața veșnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos sporește mereu prin adevărul Lui în Dumnezeieștile Lui nemărginiri. El crește cu toată ființa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima și cu tot sufletul lui. În Hristos trăim adevărați fiind întru dragoste – alhqeuonte” en agaph, fiindcă numai în felul acesta putem să creștem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos (Efeseni 4:15). Mai mult: aceasta se face totdeauna împreună cu toți Sfinții (Efeseni 3:18), totdeauna în Biserică și prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela care este capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sînt neapărat trebuincioase pentru creșterea tuturor creștinilor în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii sînt dobîndite de către Biserică nemijlocit de la capul ei, Domnul Hristos; fiindcă doar El, Dumnezeu și Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite și le iconomisește în chip a-tot-înțelept.

Să nu ne amăgim. Există și un „dialog al minciunii”, atunci cînd cei care dialoghează se înșeală, cu știință sau fără știință, unii pe alții. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este și părintele minciunii (Ioan 8:44). Propriu este și pentru toți împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos. De aceea și porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefățarnică (Romani 12:9).

Dezbinarea și despărțirea umanistă eretică între dragoste și adevăr este ea însăși o dovadă a lipsei credinței Dumnezeu-omenești și a pierderii cumpenei și gîndirii sănătoase duhovnicești, Dumnezeu-omenești. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată și nu este calea Sfinților Părinți. Ortodocșii, cu totul înrădăcinați și întemeiați împreună cu toți Sfinții în adevăr și dragoste, au vestit și vestesc, din vremurile Apostolilor pînă astăzi, această dragoste mîntuitoare Dumnezeu-omenească față de lume și față de toate zidirile lui Dumnezeu.

Minimalismul moral și pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decît un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă și etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Și, mai mult: vădesc criza credinței lor hoministe în adevăr și nesimțirea lor dochetistă față de istoria Bisericii, față de continuitatea ei apostolică și sobornicească, Dumnezeu-omenească, în adevăr și în dar. Iar cugetarea în-dumnezeită și gîndirea sănătoasă apostolică și patristică binevestește prin gura Sfîntului Maxim Mărturisitorul adevărul credinței Dumnezeu-omenești: „Credința e temelia nădejdii și a dragostei… Căci credința face neîndoielnic însuși adevărul.”

Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moștenită de la Apostoli, a dragostei față de oameni și a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc. Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiași sfînt: „Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur și împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioși, decît să vadă adunați împreună pe copiii cei risipiți ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnîndu-vă să puneți asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aș putea să fiu atît de sălbatic – ci rugîndu-vă să faceți și să lucrați cele bune pentru toți oamenii cu luare aminte, și cu cercare multă, și făcîndu-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să fiți aspri și neîndurați față de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinței lor nebunești, căci socotesc ură față de oameni și despărțire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticești spre mai mare pierzanie a celor ce se țin de această rătăcire.”

2. Învățătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinții Apostoli, de către Sfinții Părinți și de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sînt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, și mai cu seamă Taina Împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfînta Împărtășire este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, și Biserica însăși, ca trup al Lui, și îndeobște tot ce este Dumnezeu-omenesc.

„Intercommunio” – între-unirea, între-împărtășirea cu ereticii în Sfintele Taine, și îndeosebi în Sfînta Împărtășire – este cea mai rușinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; și, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenești, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinților Părinți, a Bisericii Sfintei Tradiții, a Bisericii celei una. Aici ar trebui omul să-și oprească mintea și conștiința în-creștinată asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.

Mai înainte de toate, trebuie să ne întrebăm: Pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază așa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă privitoare la Biserică se întemeiază nu pe „intercommunio”, ci pe realitatea Dumnezeu-omenească a lui „communio”, pe împreună-unirea Dumnezeu-omenească – pe koinwnia Dumnezeu-omenească (v. 1 Corinteni 1:9, 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14, 3:14; 1 Ioan 1:3) – în timp ce noțiunea „intercommunio” (între-unire) este în ea însăși contradictorie și cu totul neînțeleasă pentru conștiința ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfînt fapt al credinței ortodoxe, este următorul: în învățătura ortodoxă despre Biserică și Sfintele Taine, singura și neasemănata Taină este Biserica însăși – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în așa fel că ea este și singurul izvor și conținutul tuturor Sfintelor Taine.

În afară de Taina aceasta Dumnezeu-omenească și a-tot-cuprinzătoare a Bisericii, care este a-tot-Taina, nu există și nici nu pot să existe „Taine”; așadar, nu poate exista nici o „între-împărtășire” („intercommunio”) în ceea ce privește Tainele. De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-Taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este izvorul și criteriul Tainelor, și nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii și nici nu pot fi gîndite în afară de trupul Bisericii.

Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor Taine în afara ei, nici nu le socotește Taine, pînă la venirea prin pocăință din „biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Cîtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserică eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mîntuitoare: Fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (2 Corinteni 6:14).

Întîiul vîrf și Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: ”De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, desparte-te” (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia și pe Domnul Însuși, în Sfînta Împărtășire, se mai găsește oare în sfînta credință apostolică și Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: Pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos și nu primește învățătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „să nu-l primiți în casă” (2 Ioan 1:10).

Canonul 45 al Sfinților Apostoli poruncește cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească.” (Vezi și Canonul 33 al Soborului din Laodikia) Porunca aceasta este limpede chiar și pentru o conștiință de țînțar. Oare nu?

Canonul 65 al Sfinților Apostoli hotărăște: „Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească și să se afurisească.” Și aceasta este limpede, chiar și pentru conștiința cea mai primitivă. Oare nu?

Canonul 46 al Sfinților Apostoli: „Episcopul sau preotul care primește botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înțelegere poate să fie între Hristos și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru bătător la ochi, chiar și pentru cei lipsiți de ochi: această poruncă hotărăște în chip imperativ că nu trebuie să recunoaștem ereticilor nici o Sfîntă Taină și că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare și lipsite de dar.

De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvînt al Predaniei apostolești și părintești sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, bine-vestește din inima tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei = Sfintei Împărtășanii nu este simplă pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos” – swma Cristou = Biserica… Taina Euharistiei „se numește Împărtășanie – metalhyi” – fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare – koinwnia – și cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pîine, ne facem cu toții un trup și un sînge al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungînd de un trup – susswmoi – cu Hristos.

Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășanie de la eretici – aipetikwn – și a le-o da: Nu dați cele sfinte cîinilor– zice Domnul – și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor(Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri – kakodoxia” – și osîndei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi, de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup sîntem toți, fiindcă dintr-o singură pîine ne împărtășim, precum zice Apostolul (1 Corinteni 10:17)(Deslușireacredinței, IV, 3; PG 94, 1149, 1152, 1153).

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeu-omenești ale ortodocșilor vestește tuturor oamenilor din toate lumile: „Împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului.” (Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 332.) În Euharistie, „pîinea ereticilor nu e trupul lui Hristos.” „După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtășania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide”. „Împărtășania din mînă eretică este otravă, nu simplă pîine.”(Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 596, 742, 780)(…)

IEȘIREA DIN TOATE FUNDĂTURILE

Ieșirea din toate fundăturile umaniste, ecumeniste, hoministe, papiste, e Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, și zidirea Sa Dumnezeu-omenească istorică – Biserica, căreia El îi e cap veșnic și care este trupul Lui cel veșnic. Credința apostolică = a Sfinților Părinți = a Sfintei Tradiții = a Sfintelor Sinoade = universală = Ortodoxă este în ea, și este învierea din toate morțile cele din erezii, orișicum s-ar numi acestea. Căci orice erezie e de la om și după om; fiecare din ele așează pe om în locul Dumnezeu-Omului, înlocuiește pe Dumnezeu-Omul cu omul; și prin aceasta e tăgăduită și lepădată Biserica, care e toată în Dumnezeu-Omul, și e toată de la Dumnezeu-Omul și toată după Dumnezeu-Omul. Care e mîntuirea din aceasta? Credința apostolică Dumnezeu-omenească, întoarcerea a-tot-cuprinzătoare la calea Dumnezeu-omenească a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți(1) , adică întoarcerea la credința lor ortodoxă cea nepătată în Dumnezeu-Omul Hristos, la harica lor viață Dumnezeu-omenească în Biserică prin Duhul Sfînt, la slobozenia lor cea întru Hristos cu care ne-a slobozit Hristos, la harica lor petrecere Dumnezeu-omenească în Duhul Sfînt, la sfintele lor fapte bune Dumnezeu-omenești. Aceasta și doar aceasta poate să-l mîntuiască și să îl slobozească pe om din robia feluritelor lingușiri ale omului, și slujiri ale omului, și înrobiri la om umanist-comuniste, și să-i șteargă toate păcatele; pentru că robia aceasta este același lucru cu închinarea la dumnezeii cei mincinoși ai veacului nostru anarhic și nihilist. Altminteri, fără să ținem seama de calea Apostolilor și Sfinților Părinți, fără a urma Apostolilor și Sfinților Părinți după Acela care este singurul și adevăratul Dumnezeu în toate lumile, și fără de închinarea înaintea singurului, și adevăratului, și veșnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului și Mîntuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, și, în locul viului și adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoși ai veacului acestuia, „întru care nu este mîntuire”, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru ființa cea nenorocită care se cheamă om.

Răscumpărați prin Dumnezeu-Omul Hristos de slujirea idolească în toate chipurile ei, iată ce ne binevestesc, ne poruncesc și ne predanisesc Sfinții Părinți ai celor Șapte Sinoade Ecumenice, ca pe singura cale adevărată, calea Dumnezeu-Omului, pe care trebuie să meargă cineva, de-a lungul tuturor întunecimilor istorice și de-a lungul întunericului veacului și lumii acesteia:

„Împlinind Dumnezeiasca poruncă a Dumnezeului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Sfinții noștri Părinți nu au ascuns sub obroc lumina cunoștinței Dumnezeiești cea da tă de El, ci au pus-o în sfeșnicul celei mai folositoare învățături, ca să lumineze tuturor celor din casă, adică celor ce se vor naște în Biserica sobornicească, pentru ca nu cumva să-și lovească cineva piciorul de piatra învățăturilor eretice greșite, ci să rămînă la mărturisirea plină de evlavie a Domnului. Căci unii ca aceștia îndepărtează de la ei toată înșelăciunea ereticilor, iar mădularul cel putred, dacă nu mai este nădejde de vindecare, îl taie și îl îndepărtează de la ei; și, ținînd în mînă mătura, curăță aria; și grîul, adică cuvîntul cel de hrană dătător, care întărește inima omului, îl închid în jitnița Bisericii sobornicești, și neghinele învățăturii greșite eretice, aruncîndu-le afară, le ard cu foc nestins… Iar noi, știind întru totul lucrurile acestor de Dumnezeu purtători Părinți, propovăduim cu o singură gură și cu o singură inimă, neadăugînd nimic și neînlăturînd nimic din cele ce ni s-au predat de la ei. Ci, în acestea stăruim, în acestea ne sprijinim. Așa mărturisim, așa învățăm, precum Sfintele și Ecumenicele șase Sinoade au hotărît și au încredințat… Și credem, precum zice Proorocul, că nu vreun Înger, ci Însuși Domnul ne-a mîntuit pe noi (Isaia 6:3,9), căruia și noi urmînd și împropriindu-ne glasul lui, strigăm în gura mare: Nu vreo adunare, nu vreo stăpînire împărătească, nu niscaiva uneltiri blestemate de Dumnezeu ale înșelăciunii idolilor au slobozit Biserica, așa cum a defăimat sinedriul jidovesc…, ci Însuși Domnul slavei, Dumnezeu cel Întrupat; El a mîntuit-o și a liberat-o de înșelăciunea cea idolească; Lui se cuvine deci slavă, Lui se cuvine dar, Lui se cuvine mulțumită, Lui se cuvine laudă, Lui se cuvine măreție; căci a Lui este răscumpărarea, a Lui mîntuirea, a celui ce singur poate să mîntuiască la nesfîrșit, iar nu a altor oameni, care vin de jos… Cum au văzut Proorocii, cum au învățat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit Dascălii, cum a găsit cu cale lumea întreagă, cum a luminat darul, cum s-a dovedit adevărul, cum a fost nimicită minciuna, cum a mărturisit cu curaj înțelepciunea, cum a așezat primul Hristos, noi așa gîndim, așa vorbim, așa propovăduim pe Hristos ca Dumnezeul nostru adevărat… Aceasta este credința Apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința ortodocșilor, și credința aceasta a sprijinit lumea întreagă.”(2)

(1) Cel de-al „treisprezecelea apostol”, „Părintele Ortodoxiei”, Sfîntul Atanasie cel Mare, binevestește cu înțelepciune apostolică și părintească tot adevărul despre credința cea adevărată, spunînd că noi ținem „această predanie și învățătură și credință dintru început a Bisericii sobornicești, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovăduit-o și Părinții au păzit-o. Căci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi și nici nu se mai poate numi creștin”. (Către Serapion, epist. 1, P.G. 26, 593C – 596A).

(2)Actele Sinodului VII Ecumenic. Actul nr. 4, Mansi, vol. 13, p. 129. Vezi, de asemenea, și Sinodiconul Ortodoxiei, în Triod (ed. grecească a Apostoliki Diakonia, Atena 1960, p. 145).

"Să știi că Harul întotdeauna premerge ispitelor ca o vestire pentru pregătire. Și îndată, când vezi Harul, să te strângi și să spui: a venit vremea pentru război. Păzește-te, lutule, că nu știi de unde va bate război, vicleanul! De multe ori vine repede, alteori după două sau trei zile." - Cuviosul Iosif Isihastul

Ceri har de la Dumnezeu? În schimbul harului îți trimite ispită

Nu reziști luptei, cazi? Nu-ți mai dă adaos de har. Iarăși ceri? Iarăși ispita. Iarăși înfrângere? Iarăși vei fi lipsit. Trebuie, deci, să biruiești. Opune rezistență ispitei până la moarte.

Omul, ca un copil gângurind, cere de la Dumnezeu voia Lui cea sfântă. Dumnezeu, ca Părinte Atotbun, îi dă harul, dar îi dă și ispite. Dacă îndură fără să murmure ispitele, primește adaos de har. Dar cu cât primește mai mult har, în aceeași măsură primește și adaos de ispite.

Demonii, când se apropie să atace cu lupta lor, nu se îndreaptă spre locul unde tu ai, fără discuție, tăria să-i învingi, ci încearcă acolo unde ai slăbiciuni. Acolo unde tu nicidecum nu-i aștepți, acolo escaladează zidul cetății. Și, când găsesc un suflet slab și o parte mai slabă a noastră, totdeauna acolo ne înving și ne fac răspunzători.

Ceri har de la Dumnezeu? În schimbul harului îți trimite ispită. Nu reziști luptei, cazi? Nu-ți mai dă adaos de har. Iarăși ceri? Iarăși ispita. Iarăși înfrângere? Iarăși vei fi lipsit. Trebuie, deci, să biruiești. Opune rezistență ispitei până la moarte. Până cazi ca și mort nu părăsi lupta, și atunci strigă de jos: „Iisuse preadulce! Nu te voi părăsi. Rămân nedespărțit de Tine și pentru dragostea Ta îmi dau sufletul pe câmpul de luptă”. Și deodată se va arăta pe câmpul de luptă Iisus și îți va spune: „Sunt aici. Încinge-ți mijlocul tău și urmează-Mi Mie!”. Tu, plin de lumină și de bucurie: „Vai, mie, jalnicul! Vai, mie, nevrednicului și netrebnicului! Auzul Tău am auzit mai întâi, acum Te văd cu ochii mei”. Atunci te umpli de dragoste dumnezeiască și arde sufletul tău ca și cel al lui Cleopa. Și în vreme de ispită nu mai părăsești îmbrăcămintea pentru a fugi gol, ci ai să rabzi în necazuri, gândind: așa cum a trecut o ispită și încă una, așa va trece și cea de acum.

Doamne, nu știu ce să cer de la Tine.

Tu Unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine, mai mult decât eu însumi mă pot iubi.

Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere.

Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mângâiere: numai stau înaintea Ta.

Inima mea e deschisă Ție; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le știu eu.

Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică.

Mă cutremur și tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte și a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine.

Mă aduc Ție jertfă, nu am altă dorință decât numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!

Amin!

Sfântul Filaret s-a născut pe 26 decembrie 1782 în Kolomna, un orășel de lângă Moscova și a primit la botez numele de Vasile. Tatăl său era diacon (mai târziu a devenit preot).

Tânărul Vasile a studiat la Seminarul Teologic din Kolomna. Aici cursurile erau predate în limba latină.

Vasile era mic de statură și firav, dar talentul său l-a așezat aparte de colegii săi.

După absolvirea seminarului, s-a inscris la Academia Teologică pentru preoţi ce aparţinea Lavrei ,,Sfânta Treime” a Sfântului Serghie de Radonej. Tânărul seminarist a atras atenţia Mitropolitului Moscovei, Platon, care obişnuia să viziteze destul de des mănăstirea, și care îl va lua sub oblăduirea sa.

În 1808, în timp ce era student, tânărul Vasile a primit tunderea în monahism, fiind numit Filaret, după Sfântul Filaret cel Milostiv (1 decembrie). Nu la mult timp după aceasta a fost hirotonit diacon.

În 1809, a mers să predea la Academia Teologică din Petersburg, care abia fusese redeschisă. Ierodiaconul Filaret a încercat să facă teologie pe înțelesul tuturor. Prin urmare el a luptat pentru a avea mai degrabă clase cu predare în limba rusă, decât în latină.

Filaret a fost hirotonit episcop în 1817, fiind numit vicar al Mitropoliei de Sankt Petersburg. La scurt timp după aceasta, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de Tver, mai apoi de Iaroslav, iar cinci ani mai târziu (1826) va fi ales Mitropolit de Moscova şi Kolomna, demnitate pe care o va păstra până la sfârşitul vieţii sale.

Mitropolitul credea că era de datoria lui de a educa și lumina turma sa cu privire la învățăturile și tradițiile Bisericii. De exemplu, câtă vreme a fost episcop de Tver, a călătorit timp de o sută de zile pe la toate parohiile episcopiei sale, ţinând predici în toate bisericile. A scris cărţi de teologie, manuale şi articole, dar, ceea ce l-a făcut renumit au fost preafrumoasele lui predici şi cuvinte de învăţătură, bazându-și mereu cuvintele pe înțelepciunea Sfinților Părinți. Din 1823, Catehismul său a devenit o carte înfluentă în Rusia și în alte țări ortodoxe.

Reformele Țarului Petru cel Mare au abolit patriarhatul și au limitat sever Biserica, plasând multe aspecte ale vieții sfântului ierarh sub controlul statului. Mitropolitul Filaret a încercat să recâștige o parte din libertatea Bisericii, afirmând mereu că Biserica și statul sunt două entități separate care lucrează în armonie. Nu toată lumea împărtășea opiniile sale, atrăgându-și desigur, partea sa de dușmani. Totuși, el reușește să atingă un anumit grad de succes.

Sfântul Filaret l-a avut ca duhovnic pe Sfântul Antonie Medvedev (12 mai), un ucenic al Sfântului Serafim de Sarov (2 ianuarie). Mitropolitul nu lua nicio decizie fără să se consulte cu duhovnicul său, Arhimandritul Antonie, care a fost numit mai apoi egumen al Lavrei ,,Sfânta Treime” a Sfântului Serghie de Radonej.

Mitropolitul Filaret și-a dorit să aibă Sfânta Scriptură tradusă în limba rusă modernă, astfel încât să poată fi citită și înțeleasă de popor. Astfel, prin sprijinul său, s-a tipărit prima traducere a Bibliei în limba rusă, în timpul Țarului Alexandru al II-lea.

Sub îndrumarea duhovnicului său, Mitropolitul Filaret a făcut mari progrese în viața duhovnicească, primind de la Dumnezeu darul rugăciunii neîncetate, al înainte vederii și al tămăduirii. Nu este nici o exagerare dacă afirmăm că Sfântul Filaret a fost una din forțele din spatele renașterii spirituale în Rusia secolului al XIX-lea. El a luat apărarea Sfinților Stareți de la Optina, atunci când, înțeleși greșit, au fost atacați. Sfântul i-a sprijinit în publicarea textelor patristice de la Mănăstirea Optina. Tot Sfântul Filaret a protejat maicile de la Mănăstirea Sfântul Serafim din Diveevo.

Pe 19 noiembrie 1867, Sfântul Filaret a săvârșit Sfânta Liturghie, după care s-a retras în chilia sa. La ora paisprezece, au găsit trupul neînsuflețit al sfântului. Acesta a fost înmormântat în Lavra „Sfânta Treime” a Sfântului Serghie de Radonej.

În anul 1995, Sfântul Ierath Filaret, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Starețul Lavrentie de Cernigov, care a agonisit din belșug harul Duhului Sfânt, deseori discuta cu fiii săi duhovnicești despre vremurile de pe urmă, preîntâmpinându-i să fie vigilenți și precauți, fiindcă antihristul este aproape.

Profeţiile starețului Lavrentie de Cernicov despre vremurile de pe urmă

Părintele spunea: „Iată, acum votăm. Poți să votezi. Încă nu-i înfricoșător, fiindcă nu votează întreaga lume pentru unul. Iar când vor vota pentru unul, acela va fi el și nu se va mai putea vota”.

Zicea preacuviosul că va fi un mare război mondial, după care nimeni nu va mai supraviețui, doar poate cineva prin peșteri.

Se vor lupta și vor rămâne doar două sau trei state și vor hotărî: „Să alegem un împărat al întregului pământ”. Și îl vor alege.

În vremurile de pe urmă, adevărații creștini vor fi exilați, iar cei bătrâni și neputincioși vor face tot posibilul ca să fugă împreună cu ei.

Despre antihristul ce va veni, starețul luminat de Duhul Sfânt spunea astfel: „Va veni vremea când se vor aduna semnături pentru un singur împărat pe pământ. Și cu strictețe se va face recensământul. Vor intra în casă și vor găsi acolo soțul cu soția și copiii. Și, iată, soția îl va implora pe soț: «Hai să semnăm. Avem copii. Nu vei putea cumpăra nimic pentru ei». Soțul însă va răspunde: «Tu faci cum dorești, iar eu sunt gata să mor, dar pentru antihrist nu voi semna». Astfel se prezintă tabloul tulburător al viitorului”.

„Va veni vremea – spunea cuviosul Lavrentie – când bisericile care nu funcționează (închise) vor fi restaurate, împodobite nu numai în exterior, ci și în interior. Atât cupolele bisericilor, cât și ale clopotnițelor vor fi poleite cu aur. Iar când lucrările vor lua sfârșit, va sosi vremea instaurării lui antihrist.

Rugați-vă ca Domnul să ne mai prelungească aceste vremuri pentru întărirea în credință, fiindcă ne așteaptă timpuri groaznice.

Vedeți cu câtă viclenie se pregătește totul? Toate bisericile, ca niciodată, vor fi într-o splendoare deosebită, dar în ele nu vei mai putea să intri.

Încoronarea lui antihrist ca împărat se va face în maiestuosul templu din Ierusalim, cu participarea clerului și a Patriarhului.

În Ierusalim va fi favorizată intrarea și ieșirea liberă a fiecăruia. Dar să aveți grijă să nu călătoriți, fiindcă totul se va face pentru înșelare.

Antihristul se va naște dintr-o desfrânată – evreică. Din copilărie va fi foarte înzestrat și deștept și, mai ales, din clipa când, fiind adolescent de doisprezece ani, plimbându-se cu maică-sa prin parc, se va întâlni cu satana, care, ieșind din beznă, va intra în el. Băiatul va tresări de spaimă. Dar satana îi va spune: „Nu te teme, eu îți voi ajuta”. Și în acest copil antihrist se va coace în chip de om. La încoronarea lui, când se va citi „Simbolul credinței”, el nu va permite să se citească corect și, în locul cuvintelor întru Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; el se va lepăda si se va recunoaște numai pe sine. Atunci patriarhul va exclama: „Acesta-i antihrist!” – și pentru aceasta Patriarhul va fi omorât. La încoronare, antihrist, pe mâini, va avea mănuși și, când le va scoate pentru a-și face cruce, Patriarhul va observa că la degete nu are unghii, ci gheare, și aceasta îi va întări convingerea că în fața lui stă antihrist.

Din ceruri vor pogorî proorocii Enoh și Ilie care vor spune tuturor că a venit antihrist: „Acesta este antihrist, nu-l credeți pe el”. Și el îi va omorî pe prooroci, însă ei vor învia și se vor înălța la ceruri.

Monahia Evlampia, în a cărei casă locuia sfântul în perioada închiderii mănăstirii, își amintește: „Aceasta s-a întâmplat în anul 1939. Părintele a vorbit toată noaptea. Nu am putut distinge cu cine. Să intru pentru a afla, nu am îndrăznit. Dimineața, părintele a zis: „Maică, noi am avut musafiri și tu ești martor”. Eu am întrebat: „Cine?” Iar starețul cu bucurie a răspuns: „Proorocul lui Dumnezeu Ilie și dreptul Enoh. Ei au vorbit cu mine despre ultimele vremuri ale lumii, Rusiei, despre împăratul ortodox și antihrist. Și au mai spus că va mai veni să discute cu mine Sfântul Apostol Ioan Teologul”.

În 1949, noaptea, Sfântul stareț Lavrentie s-a învrednicit de vizita Evanghelistului Ioan Teologul.

Aceasta s-a întâmplat pe 26 septembrie, pe stil vechi. Ei au discutat circa șapte ore.

Sfântul Evanghelist a completat cele spuse de proorocul Ilie și dreptul Enoh, a vorbit despre arătarea Crucii Domnului, Învierea morților și Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos.

Antihristul va cunoaște toate meșteșugurile satanice și va face semne înșelătoare. El va fi auzit și văzut concomitent de toată lumea. Sfântul plăcut al lui Dumnezeu, conform mărturisirilor arhiepiscopului Simon, arhiepiscopului Teodosie, episcopului Iacob și arhimandritului Teofan, spunea: „Fericit și de trei ori fericit este omul care nu va dori să vadă și nu va vedea fața spurcată a lui antihrist. Iar cel care va vedea și va auzi cuvântul lui hulitor de Dumnezeu, promisiunile tuturor bunătăților pământești, se va înșela și va merge cu închinăciune în întâmpinarea lui. Și va pieri împreună cu el și va arde în focul veșnic”.

Ei l-au întrebat pe stareț: „Cum va fi aceasta?” Sfântul stareț a răspuns cu lacrimi: „Pe locul sfânt va fi urâciunea pustiirii și-i va arăta pe înșelătorii spurcați ai omenirii și ei îi vor minți pe oamenii care s-au lepădat de Dumnezeu și vor săvârși minuni false. Iar după ei va apărea antihrist și întreaga lume îl va vedea concomitent”. Părinții l-au întrebat pe sfânt: „Unde, în locul sfânt? În biserică?” Cuviosul a răspuns: „Nu în biserică, ci în fiecare casă. În ungherul unde acum sunt icoanele, se vor afla niște instrumente înșelătoare pentru ademenirea oamenilor. Mulți vor spune: «Trebuie să privim și să ascultăm știrile». Iată, la știri va apărea antihristul”.

„Pe oamenii săi el îi va pecetlui cu peceți. Îi va urî pe creștini. Vor începe ultimele prigoane asupra sufletului creștinesc care va refuza pecetea satanei. Mai întâi prigoanele vor începe pe pământul Ierusalimului, iar apoi în întreaga lume se va vărsa ultimul sânge pentru Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, fiii mei, mulți vor ajunge până în aceste vremuri groaznice. Pecețile vor fi de așa fel, încât imediat se va vedea de a primit-o omul sau nu”.

Creștinul nu va mai putea nici cumpăra, nici vinde nimic. Dar nu vă pierdeți nădejdea: Domnul nu-i va părăsi pe copiii Săi… Nu trebuie să vă fie frică. Biserici vor fi, însă creștinul ortodox nu va mai putea merge în ele, fiindcă acolo nu se va mai aduce Jertfa fără de Sânge a lui Iisus Hristos, ci va fi o adunătură „satanică”.

Și, din cauza acestor fărădelegi, pământul va înceta să mai dea rod. Lipsit de ploaie, va avea crăpături atât da mari, încât omul va putea cădea în ele.

Pe creștini îi vor ucide sau îi vor exila în locuri pustii. Însă Domnul îi va ajuta și-i va hrăni pe urmașii Săi.

Pe evrei, la fel, îi vor aduna într-un singur loc. Unii dintre evrei, care au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor aștepta și vor urmări faptele lui. Ei știu că străbunii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia. Și iată, așa va da Dumnezeu că ochii lor se vor deschide și ei nu vor primi pecetea satanei. Ei Îl vor recunoaște pe Hristos și vor împărăți împreună cu Hristos.

Iar tot poporul cel slab va merge după satana și, când pământul nu va da roadă, oamenii se vor duce la el să ceară pâine, iar el le va răspunde: „Pământul nu rodește pâine. Eu nu pot face nimic”.

La fel nu va mai fi nici apă. Toate râurile și mările vor seca. „Această nenorocire va dura trei ani și jumătate, dar, pentru cei aleși ai Săi, Domnul va scurta zilele acelea. Atunci vor fi mari luptători, stâlpi ai ortodoxiei, care se vor afla sub influența puternică a rugăciunii lui Iisus. Și Domnul îi va acoperi pe ei cu Atotputernicul Său Har și ei nu vor vedea semnele înșelătoare pregătite pentru toți oamenii.

Încă o dată repet: în acele biserici nu se va mai putea merge, în ele nu va mai fi har”.

Ascultând această discuție, o soră a întrebat:

– „Cum să procedez? Nu aș vrea să ajung să trăiesc în acele timpuri! ”

– „Tu ești tânără, e posibil să ajungi până atunci” a zis starețul.

– „Cât e de înspăimântător!”

– „Trebuie să alegi una din două: sau cele pământești, sau cele cerești”.

„Va fi război – continuă părintele. Pe unde va trece, nu va mai rămâne suflare omenească. Iar înainte de aceasta, Domnul le va trimite oamenilor slabi niște boli obișnuite și ei vor muri. Iar în vremea lui antihrist nu va fi moarte. Și cel de-al treilea război mondial nu va mai fi spre pocăință, ci spre nimicire”.

Sora a spus: „Este bine că va fi război, vor fi mulți mucenici”.

Părintele însă a contrazis-o: „Nu, cei care vor fi credincioși și se vor spăla cu sânge se vor număra cu cetele mucenicilor, iar cei necredincioși vor merge în iad”.

„Dacă-i așa, este lesne să piei” – a zis sora.

Iar părintele i-a răspuns: „Domnul îi va lua pe cei slabi, iar alții se vor curăți prin boli. Vor fi și din cei care în război își vor spăla păcatele cu propriul sânge și vor intra în ceata mucenicilor. Iar pe cei mai puternici, Domnul îi va lăsa pentru întâlnirea cu El. Și până nu se va completa cu cei mântuiți numărul mărturisitorilor lui Dumnezeu distrus de căderea unei părți a îngerilor, Domnul nu va veni să judece.

În vremurile de pe urmă, Domnul îi va adăuga la ceata Îngerilor și pe cei vii înscriși în Cartea Vieții, al căror număr este incomplet din cauza celor „căzuți”.

Reparațiile bisericilor vor continua până Ia venirea lui antihrist și peste tot va domni o splendoare deosebită spunea Starețul —, iar voi fiți moderați în reparația bisericii voastre, a exteriorului ei. Rugați-vă mai mult, umblați la biserică, atâta timp cât mai este posibil. Mai ales, fiți prezenți la Sfânta Liturghie la care se aduce Jertfa cea fără de Sânge pentru păcatele întregii lumi. Mărturisiți-vă mai des și împărtășiți-vă cu Trupul și Sângele lui Hristos și Domnul vă va întări.

Domnul este milostiv. Pe evreii care vor refuza să primească pecetea lui antihrist și vor zice că acesta este înșelare și nu „Mesia”, îi va mântui”.

Părintele, discutând cu ierodiaconul Gheorghe despre ultimele vremuri, plângea cu amar și spunea: „Mulți clerici vor pieri când va veni antihrist”. Părintele Gheorghe a zis: „Cum oare să nu pier și eu, doar sunt diacon?” Părintele a răspuns: „Nu știu”. Atunci părintele diacon a început să plângă și, căzând la picioarele părintelui, a cerut de la el să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de iad. Părintele s-a rugat și a zis: „Bine. Iată cum se întâmplă: s-a îmbolnăvit de cap și a murit și a intrat în Împărăția Cerurilor”.

Cele în taină prezise de stareț s-au împlinit. Noi îl cunoșteam pe acest diacon din Lavra Peșterilor din Kiev. Era un călugăr foarte virtuos. Deodată s-a îmbolnăvit de cap și peste puțin timp a murit. Părintele deseori se văita cu lacrimi: „Este plină bezna de suflete omenești… Și pe pământ vor scoate bezna. Toți dracii vor ieși și se vor afla în oamenii care nu-și fac cruce, nu se roagă, ci numai omoară oameni (este vorba de avorturi). Dracii se vor strădui să înșele cu acest păcat cât mai mulți oameni”.

Din cartea: Stareții despre vremurile din urmă

Sursa video: https://www.youtube.com/shorts/3oNfNtdsw0Y

• Întrebare: Ce religii sunt considerate greşite?
• Răspuns: Toate religiile care există în lume, în afară numai de cea adevărată ortodoxă, sunt greşite şi nu îl mântuiesc pe om. O religie greşită este o batjocură la adresa oamenilor. După moarte se descoperă imediat cât de trainic a fost lucrul pe care omul şi-a întemeiat nădejdea ... Şi cât de cumplită şi de sfâşietoare va fi starea celui care va vedea atunci că a fost înşelat. Sfântul Teofan Zăvorâtul

Învățătura despre „karma” și „reîncarnare” este anticreștină, incompatibilă cu Credința Ortodoxă

Ce cred adepții karmei și ai reîncarnării

Potrivit cu principiile religiilor orientale (mai ales hinduismul și budismul), ale ocultismului și, în general, ale «Noii Ere», după moartea trupească, sufletul intră în trupul altui om, animal și chiar plantă. Aceasta înseamnă cuvântul reîncarnare.

Noua viață va depinde, spun ei, de viețile anterioare pe care le-a trăit, care pot fi de ordinul miilor, potrivit celor spuse de adepții acestei teorii. Aceasta înseamnă cuvântul karma.

Această teorie presupune o revizuire a lui Dumnezeu, a omului și a lumii, teorie cu totul incompatibilă cu Creștinismul. Adică presupune că Dumnezeu nu este persoană, ci o „Supraconștiință impersonală”. Omul nu este nici persoană, nici creația lui Dumnezeu. Scopul omului este să se stingă ca o picătură în oceanul „supraconștiinței universale”. Lumea nu este creația lui Dumnezeu, ci se identifică cu Dumnezeu (un monism panteist extrem).

Acest punct de vedere despre reîncarnare nu este lege, așa cum vor să-l prezinte adepții lui, ci o convingere religioasă a lor nedovedită. Împreună cu răspândirea acestor teorii merge și mulțimea ofertelor corespunzătoare în spațiul parareligiei contemporane și al ereziilor. Este ascuns de către adepții acestei teorii faptul că este mult mai probabil (totdeauna potrivit cu convingerile lor) să se reîncarneze cineva în animal sau în existență demonică, decât în om.

Într-o carte hindusă de mare autoritate cum este „Legea lui Manu” se menționează o povestire alegorică: O broască țestoasă trăiește în adâncul mării și-și scoate capul la suprafață o dată la o sută de ani. În același timp un inel plutește la suprafața apei. „Pe cât este de nesigur să treacă capul broaștei prin inel, încă pe atâta de nesigur este să se reîncarneze o ființă după moartea ei într-un trup omenesc.”

Citește în continuare

"Nu-ți faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul cu Dumnezeu prin purtarea ta, viața ta va fi o rugăciune continuă si neîntreruptă."

Vezi toate înregistrările video de la Mărturisirea Ortodoxă: https://www.youtube.com/watch?v=zRjlR1D1VWA&list=UUnPXmV97ERqNRrdZgHK1lOw

Sursa video: https://www.youtube.com/shorts/lrD8dAVr0rM

Sursa fotografiei: https://www.facebook.com/photo/?fbid=644417911063698&set=a.628785195960303

Este esențial să discutăm având la bază învățătura Sfinților Părinți, Sfânta Tradiție, să nu schimbăm nimic, nici din literă, nici din duh, cercetând duhurile, pentru a socoti totul în lumina Sfinților Părinți, însuflați de Duhul Sfânt, așa cum au făcut și Sfinții Apostoli când a fost întemeiată Biserica. - Sfântul Teofan Zăvorâtu

Starețul pustnic spunea mereu că nu trebuie să-ți fie frică de nimic, să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru toate. "Oamenilor le este frică de două rele: Boală și război".

Odată după un uragan, când am târât copaci căzuți, m-am îmbolnăvit tare. Capul îmi era fierbinte, și spun: "Slavă Ție, Doamne!" Și totul a trecut. Și pentru boală și pentru moarte - pentru orice trebuie sa multumești.

• Iată America tot timpul a invidiat enormitatea Rusiei.
• La începutul secolului, francmasonii americani au dat Japoniei bani pentru războiul cu Rusia.
• În timpul bătăliilor, mulți au văzut cum îngerii duceau sufletele creștinilor morți în rai.
• În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când ateii au luptat, nu a fost așa cazuri.

„Trebuie să purcedem la o respingere hotărâtă a ecumenismului și nu trebuie să avem nicio comuniune cu adepții lui. Calea noastră nu este și a lor. Trebuie să spunem acest lucru cu hotărâre și să îl arătăm prin faptele noastre. Vine spre noi o epocă a adevăratei mărturisiri de credință, e epocă în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți. Datorită faptului că toate Bisericile Ortodoxe locale au intrat deja în rândurile „Consiliului Mondial al bisericilor” și prin aceasta au trădat Ortodoxia, a venit vremea deplinei noastre îngrădiri (de ecumenism – n.trad.). Nu putem și nu trebuie să avem nicio comuniune cu apostații adevăratei Ortodoxii și trebuie să fim pregătiți, dacă va fi necesar, să ne retragem în „catacombe.” Postura noastră de luptători și mărturisitori ai adevărului curat și neprihănit al lui Hristos ne conferă o mare responsabilitate, mai mult decât oricând altcândva în trecut. Trebuie să ne amintim întotdeauna faptul că un păstor adevărat al adevăratei Biserici a lui Hristos nu poate niciodată și nu trebuie să aibă niciun alt interes decât acela al râvnei curate pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea turmei lui – numai spre aceasta trebuie să se concentreze toate gândurile lui, toate simțămintele și acțiunile sale, întotdeauna.” - fragment dintr-un text al Sfântului Ioan Maximovici

O, Cuvioase Părinte Onufrie, vas ales al Domnului, iubitor de viață duhovnicească, aprinzându-te cu dumnezeiasca râvnă, ai urmat îndemnul Mântuitorului: "Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!“; ai lăsat rudeniile, familia, patria și dregătoria cea lumească, venind în țara Nevointei si Lucrării celei Sfinte, care aduce Bucuria fără de sfârșit! Vrednic lucru este să te cinstim, Cuvioase Părinte, și să te rugăm: dă-ne și nouă din răbdarea ta cea mare, Sfinte! Dă-ne curajul și voința ta; credința și iubirea ta cea către Dumnezeu. Ajută-ne să dobândim smerenia, pacea și lumina inimii tale curate. Pe tine, cel care viețuiești împreună cu îngerii, te rugăm, cu lacrimi și cu umilință, izbăvește-ne, prin sfintele tale rugăciuni, de mulțimea ispitelor și a necazurilor, de poftele cele vătămătoare ale trupului și de gândurile și ispitirile cele rele care se abat asupra noastră din toate părțile.

Tu, care umpli de lumină pe cei credincioși, sădește și în noi, cu rugăciunile tale, temelia statorniciei în credință și a sfințeniei vieții. Ajută-ne cu rugăciunile tale să viețuim, oriunde ne-am afla, ca frații întru Hristos și să căutăm sfințirea sufletelor noastre pustiite de dezbinare, ură și multe păcate. Cel ce ai fost mult nevoitor și mult rugător către Dumnezeu, Părinte Onufrie, ajută pe cei ce se nevoiesc în împlinirea poruncilor Evangheliei lui Hristos în mănăstire sau în lume, și le fii cald ocrotitor pe Calea către Cer, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea sufletelor tuturor! Amin!

Onufrie, sfântul copil care a primit pâine de la Pruncul Hristos

De multe ori, uităm că sfinții au fost și ei oameni. De și mai multe ori, uităm că sfinții au fost și ei copii. Au dus o viață ca a noastră – și, totuși, o viață de Sinaxar. Sfântul Onufrie este unul dintre cei care, încă din primul moment de la naștere, s-a arătat a fi plăcut Domnului. Deși aruncat în foc, n-a ars. Apoi, când a mai crescut, a dus pâine Pruncului din icoană – iar când n-a mai avut el pâine, a primit hrană de la Prietenul lui, Cel care stătea în brațele Maicii Domnului.

Sfântul Onufrie a fost copilul unui împărat creștin din Persia. Un băiat mult așteptat. Și, totuși, pe cât de mare a fost așteptarea, pe atât de vijelioasă a venit și ispita de la vrăjmaș. Pentru că, văzând fericirea familiei și știind că acest copil este dar al lui Dumnezeu, diavolul a luat chipul unui om bătrân și a tulburat liniștea. El s-a arătat împăratului și i-a spus că pruncul zămislit nu este al său, ci al unuia dintre supușii împărătesei. Iar pentru a proba adevărul, i-a dat împăratului o provocare uriașă: „Când se va naște pruncul, să poruncești să se facă un foc mare și să arunci pe prunc într-însul. De nu va arde, acesta va fi semnul că este fiul tău cu adevărat. Iar de va arde, atunci să fii încredințat că este născut din desfrânare”.

Așa se face că, în loc să se bucure de nașterea fiului său, împăratul a făcut precum a fost învățat. Aruncat în foc, nou-născutul a ridicat mânuțele sale mici și slabe către cer, ca și cum s-ar fi rugat lui Dumnezeu. Iar tatăl lui, văzând că rămâne viu și întreg, nears de foc, s-a înspăimântat și a înțeles că a fost amăgit de diavol. Atunci, un înger s-a arătat împăratului, poruncindu-i să-l boteze pe prunc Onufrie și să-l ducă în pustie – căci va fi prieten și plăcut al Domnului.

Iar împăratul a făcut ascultare, plecând cu fiul său către munții și pustietățile Egiptului. Pe drum, li s-a alăturat o căprioară albă, trimisă de Dumnezeu să hrănească pruncul cu lapte. Multă vreme au mers, până au ajuns în cetatea Ermopoli. Acolo, la Mănăstirea Eritului, unde erau o sută de monahi îmbunătățiți, a cerut Dumnezeu să fie lăsat micul Onufrie. Și acolo a rămas și căprioara, până când copilul a împlinit trei ani.

După aceea, căprioara s-a dus în pustie, iar copilul a început a se hrăni cu mâncarea cea de obște. Ajungând la șapte ani, deseori mergea Onufrie la trapeză, cerând câte o bucățică de pâine. Și cum primea, imediat mergea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ținea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apropiindu-se Onufrie de icoană, fiind fără de răutate și cu neștiință sfântă, vorbea ca și cu un viu cu Pruncul: „Și Tu ești mic precum sunt și eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar și mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce te chinuiești așa, nemâncând nimic? Iată, primește partea mea și mănâncă”. Iar Pruncul Hristos întindea mânuța Sa din icoană și lua pâinea din mâinile lui Onufrie, care Îl vedea pe El ca și cum o mânca.

Minunea aceasta se tot repeta – iar dorința lui Onufrie de a lua deseori pâine a stârnit curiozitatea trapezarului. Acesta l-a pândit și, astfel, a asistat la un moment de taină, văzând cu ochii lui cum Mântuitorul primea hrană din mâinile copilului. Înspăimântându-se, a mers și a povestit avvei și celorlalți monahi mai sporiți această minune. Atunci, avva a învățat pe trapezar astfel: „Când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: Du-te de cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori”.

Așa i-a spus trapezarul micului Onufrie a doua zi, dimineață. Iar copilul, fiind flămând, s-a dus plângând către icoana Maicii Domnului și I-a spus Pruncului Hristos: „Trapezarul nu voiește să-mi dea pâine de la el și-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că și eu Ți-am dat de multe ori!”.

În acel moment, Pruncul Hristos i-a întins o pâine mare, frumoasă, curată, albă ca zăpada și caldă. Pâinea era atât de mare, încât copilul de șapte ani abia putea să o ducă. Și, venind Onufrie cu pâinea la avva, se lăuda copilărește, zicând: „Iată, Pruncul Hristos mi-a dat o pâine!”.

Iar avva, cu bucurie și cu uimire, a chemat pe toți monahii. Le-a arătat acea pâine minunată și a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ceea ce văzuse. Apoi și Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pâine din mâinile lui Hristos Însuși. Și toți au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut niște minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărțit pâinea în mai multe părți, pentru binecuvântarea și sfințirea tuturor monahilor.

Să fii smerit înseamna să fii PUR si SIMPLU! - Părintele Teofil Părăian

Doamne, ridică omul care a căzut. Călăuzeşte paşii celui care nu ştie încotro trebuie să meargă. Mângâie sufletul cuprins de întristare, şterge lacrima celui care plânge şi vindecă durerea pe care o vezi doar Tu. Amin!

Troparul Sfântului Luca Doctorul, glasul al 5-lea:

Pe lauda doctorilor şi mândria Simferopolului, pe alesul ierarh al lui Hristos şi ocrotitorul Mănăstirii Dovra, pe Sfinţitul Luca Doctorul să-l lăudăm cu imnuri duhovniceşti şi cu sfinte cântări, că izvorăşte din belşug darurile vindecărilor.

Condacul 1

Veniţi, iubitorilor de sfinţi, cu căldură să-l lăudăm pe păstorul cel de Dumnezeu luminat al Simferopolului şi doctorul preaales; că, în Rusia vieţuind ca un înger, numele cel dumnezeiesc al lui Hristos a mărturisit; pentru care strigăm: Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Icosul 1

Înger te-ai arătat, părinte, în vremurile din urmă, între oamenii necăjiţi: că viaţă îndumnezeită ducând pe pământ, Sfinte Ierarhe Luca, dreptar te-ai făcut cu adevărat clerului şi mirenilor, pentru care strigăm ţie unele ca acestea:

• Bucură-te, cel cu care se laudă toată Rusia;
• Bucură-te, vas al cucerniciei;
• Bucură-te, dreptar al păstoririi oamenilor;
• Bucură-te, că pe Hristos bărbăteşte L-ai mărturisit;
• Bucură-te, că vindeci neputinţele muritorilor;
• Bucură-te, că legiuita căsnicie ai iubit;
• Bucură-te, că odraslele ţi le-ai luminat;
• Bucură-te, laudă sfinţită a credincioşilor;
• Bucură-te, podoaba cinstiţilor episcopi;
• Bucură-te, carte a cereştilor obiceiuri;
• Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Citește în continuare

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă..., și acum...

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Cântarea 1: Glasul al 3-lea:

Irmos: Pe Faraon, care era purtat în car...

Cuvinte cel fără de început, pentru sfin­țitele rugăciuni ale Heruvimilor, Se­­­­ra­fimilor, ale Stăpâniilor, Scaune­lor, ale Puterilor celor dumnezeiești, ale În­geri­lor, Arhanghelilor, ale Căpe­te­nii­lor și Dom­­niilor, dăruiește-ne mi­lele Tale cele mari, ca un iu­bitor de oameni.

Ajută-mi, Înaintemergătorule al Dom­­­­nului, rugând pe Hristos; și voi, cea­ta prorocilor, adunarea Aposto­lilor, mul­ți­­mea mucenicilor, rugați pe Stă­­­pâ­nul tu­turor să mă mântuiască pe mine, cel cuprins de multe păcate.

Slavă...

Dumnezeieștilor femei care bine ați pătimit și ați postit, soborul arhie­re­ilor, cuvioșilor și drepților, cinsti­ți­lor sfin­ți mucenici, rugați-vă să dobân­dim bunătățile cele veșnice noi, cei ce cu credință vă fericim.

Și acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Mintea mea fiind robită de dez­mier­dările trupești, cu totul o izbăvește, stă­până, ceea ce ești una bună, și cre­dincios mai adevărat prin fapte bune mă arată Fiului tău, ca după da­torie să te slăvesc.

Cântarea 3:

Irmos: Cel ce ai întărit din început cerurile...

Rogu-mă, o, Serafimi, Stăpânii, He­ruvimi, izbăviți-mă de smintelile vrăj­mașilor; voi, Domnii, Căpetenii, Sca­­une și Arhan­gheli, împreună cu toți În­gerii, ru­gați pe Iz­bă­vitorul pentru mi­ne, păcătosul.

Înaintemergătorule, roagă pe Hristos să dobândesc viața cea făcă­toare de bine mie pururea; prorocilor și cetele mu­cenicilor, ale Sfinților Apos­toli, ale arhiereilor, ale cu­vio­șilor și ale sfin­ți­lor mucenici, care v-ați săvârșit prin sânge, rugați-vă pentru mine, păcătosul.

Slavă...

Femei care vitejește ați pătimit și luminat ați postit și pe vrăjmașul l-ați biruit, rugați-vă să fim și noi părtași acelei desfătări și măriri nesfârșite de care voi v-ați învrednicit.

Și acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

De Dumnezeu dăruită, Curată Fe­cioară, roagă-te împreună cu cetele cele de sus, cu toți înțelepții Apostoli, cu sfinții mucenici și cu prorocii, ca să luăm desăvârșit dezlegare de păcate.

Cântarea 4:

Irmos: Tu ești tăria mea, Doamne...

Vezi, Hristoase, să nu mă treci cu ve­derea, rogu-mă, pe mine cel cuprins de toate păcatele, ci, prin rugăciunile tu­turor sfinților Tăi îngeri, cu ale muce­nicilor și cu ale Apostolilor Tăi, milu­iește-mă și mă mân­tuiește și moștenitor împără­ției Tale mă arată, ca un mi­lostiv.

Propovăduitorule al lui Hristos, Înainte­mer­gătorule, aprinde acum fă­clia inimii mele cea stinsă, cel ce ai fost luminător Soarelui celui înțele­gător, și te roagă, împreună cu prorocii și cu toți sfinții, să trec în caldă po­căință această viață trecătoare.

Slavă...

Strălucește-mi lumina pocăinței, Iu­bi­to­rule de oameni, Iisuse, și mă în­vred­­nicește să dobândesc mântui­rea, cu mij­lo­cirile celor ce au slujit Ție întru cre­dință, ale sfintelor femei, ale ierar­hilor și ale mucenicilor Tăi, ale pro­povă­dui­torilor, ale Apostolilor și ale sfin­ților mucenici.

Și acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Ceea ce singură ai născut pe Dum­ne­zeu întrupat, ceea ce ești cu totul sfântă, pe Acela roagă-L să ne mântuiască pe toți în ziua cea înfricoșătoare și să ne izbăvească de chinuri și să ne învrednicească de viața și de lumina cea veș­nică, împreună și cu cei ce bine I-au slujit.

Cântarea 5:

Irmos: Pentru ce m-ai lepădat de la fața Ta...

Puterile cele înțelegătoare Te roagă acum, Milostive Doamne, Stăpâniile, Scaunele, Serafimii și Domniile, În­ge­rii împreună cu Arhanghelii și cu Căpe­teniile; fii milostiv poporului Tău și-l mântuiește, ca un îndurat.

Fericite Înaintemergătorule, cel ce ai petrecut viață străină și singuratică, fă-mă străin de tot chinul, rugând pe Iisus, iu­bitorul de oameni, împreună cu dum­ne­zeieștii pro­roci, cu apostolii, cu ierarhii și cu sfintele oști ale mucenicilor.

Slavă...

Cel ce ai luminat pe ierarhii Tăi și pe sfinții mucenici, Doamne, și ai mă­rit dum­­ne­zeiasca adunare a cinstitelor fe­mei, care vitejește au pătimit; pentru ru­găciu­nile aces­tora miluiește-mă, Cel ce știi toate greșelile mele, cele fără de număr.

Și acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Preasfântă Fecioară, care ai născut pe Cuvântul, Cel cu totul sfânt, izgo­nește toată mâhnirea și întristarea su­fle­tului meu și îndeamnă gândul meu să facă lucruri dum­nezeiești, ca să te slăvesc cu credință și cu dragoste.

Cântarea 6:

Irmos: Curățește-mă, Mântuitorule...

Ca să mă izbăvească de chinul cel gătit acolo, Heruvimi, Scaune, Dom­nii, Îngeri, Arhangheli, Căpetenii și Pu­teri, rugați pe Stăpânul a toată făptura.

Cu cetele Apostolilor și cu oștile mu­cenicilor, Înaintemergătorule, pro­po­vă­­dui­­to­­rule al lui Hristos, roagă pe Iisus, iubitorul de oameni, Dumne­zeul nostru, ca să aflăm milă în ceasul judecății.

Slavă...

Sfântă Muceniță Tecla, ceea ce ești întâia dintre femeile care tare au pă­timit, împreună cu acelea, roagă pe milostivul Dumnezeu să ne iz­băvim de întunericul patimilor și de ispitele cele de multe feluri.

Și acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Pe tine, Stăpână, de Dum­­­­nezeu dă­ruită, te lăudăm credincioșii, că ai năs­cut cu trup pe Dumne­zeul cel lău­dat, pe Care roagă-L, ceea ce ești neîn­ti­nată, să mân­tuiască țara aceasta și po­porul ei în pace.

Cântarea 7:

Irmos: De coborârea lui Dumnezeu focul s-a rușinat...

Fiind voi a doua lumină din Lu­mi­na cea dintâi, sfinților îngeri, cu îm­­păr­­tă­șirea cea netrupească și prea­bo­gată v-ați strălucit. Pentru aceasta strig: Luminați min­tea mea cea puru­rea întunecată cu patimile vieții.

Ceata cea fericită a Apostolilor, a mu­ce­nicilor și a sfinților proroci, a ie­rar­hilor și a cuvioșilor, împreună cu fe­ricitul Înaintemer­gător, Te roagă, Iu­bitorule de oameni, să treci cu vede­rea greșelile noastre ale tuturor, care cântăm Ție: Bine ești cuvântat, Dum­nezeul părinților noștri.

Slavă...

Schimbă durerea sufletului meu, Hris­toase, și miluiește pentru rugăciunile sfinților mucenici, ale ierarhilor și ale cuvioșilor Tăi, și să nu mă rușinezi când voi sta înaintea tronului Tău, că bine ești cuvântat, Dumne­zeul părin­ților noștri.

Și acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Ca un tron în chip de foc porți pe Împă­ratul făpturii, pe Care roagă-L, Fe­cioară, împreună cu fericitele și sfintele femei, să mă învrednicească de împără­ția Sa pe mine, cel ce cu cre­dință slă­vesc ajutorul tău.

Cântarea 8:

Irmosul: De șapte ori cuptorul, chinuitorul hal­­deilor, l-a ars nebunește, pentru ci­­n­­­s­titorii de Dumnezeu; dar văzându-i pe aceștia izbăviți de o putere mai mare, Făcă­torului și Izbăvitorului a strigat: Ti­neri binecuvântați-L, preoți lăudați-L, po­poa­re preaînălțați-L întru toți vecii.

O, Heruvimi, cei în chipul focului, Se­ra­fimi, cei cu multe aripi, Scaune, Stă­­pânii și Căpetenii, Îngeri și toți Ar­hanghelii și sfințite Domnii, rugați-vă, împreună cu Înainte­mer­gătorul, cu pro­­rocii, cu Apostolii, cu ierar­hii și cu­­vio­șii și cu toți drepții, ca să ne mi­lu­iască pe noi.

Dați-ne ajutor, Sfinților Apostoli: Petre, Pavele, Iacobe, Bartolomee, To­ma, Filipe, Andrei, Marcu împreună cu Luca, Ioane, iu­bitul lui Hristos, Si­mo­ne și Iuda, cel cu totul fericit, și ma­rele Matia, fiind noi biruiți de is­pitele înșelătorului și rătăciți.

Binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Ștefane, începătorul mucenicilor, cel ce ai fost mai luminat decât razele soarelui, roagă-te împreună cu aceștia să ne luminăm toți și să scăpăm de toată negura păcatului noi, cei ce stri­găm Stă­pânului: Preoți, binecuvântați, po­poare, preaînălțați pe Domnul întru toți vecii.

Și acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Fă să urmez, ceea ce ești cu totul curată, celor ce cuviincios au viețuit cu viață îmbunătățită, rănind pe vrăj­mașii cei ce mă mâhnesc fără de milă și mă su­pără neîncetat, trăgându-mă la patimile cele trupești, ca, bucu­rându-mă, să strig: Popoare, preaînăl­țați pe Hristos în veci.

Cântarea 9:

Irmosul: Spăimântatu-s-a de aceasta cerul, și mar­ginile pământului s-au minunat, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor tru­­­pește și pântecele tău s-a făcut mai desfătat decât cerurile. Pentru aceasta, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, în­ce­­pătoriile cetelor îngerești și ome­nești te slăvesc.

O, dumnezeiești Stăpânii, Heru­­vimi, Se­rafimi, Domnii, Îngeri, Scau­ne, toate Căpe­teniile și preamărite Pu­teri și Sfinți Arhangheli, faceți ru­gă­ciune la Dumnezeu ca, bine viețuind, să dobândim mântuire și să ne iz­băvim de necazuri.

Înaintemergătorule, ca acela ce ai fost pro­roc mai ales, împreună cu toți prorocii, învrednicește-ne tuturor bu­nă­­tăților și pe noi, cei îngreuiați de pa­timi și pururea cuprinși de ispitele celui viclean și de înșelăciunile vieții, ca să vă cinstim cu credință.

Slavă...

Dumnezeiești, cu totul slăviți, cei doi­spre­zece Apostoli, împreună cu toți mucenicii, cu preoții și cu sfinții mu­cenici și cu fericiții și dumne­zeieștii proroci, cuvioase și drepte fe­mei, care tare ați pătimit, faceți rugă­ciuni pentru noi către Iubitorul de oameni.

Și acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Fecioară, ceea ce ești iubitoare de bine, roagă pe Fiul tău Cel bun și Domnul să tămăduiască și să mântuiască sufletul meu cel slab și necăjit pu­rurea de asupririle bala­urului celui stri­cător de suflet și să-l feri­ceas­că împreună cu toate înălțările cele pur­tătoare de lumină.

Slavă…, Și acum…, Doamne, miluiește (de 3 ori). Părinte, binecuvintează, și apolisul.