Episcopul eretic Lucian din Caransebeș se roaga cu si pentru eretici; un preot curajos refuza asta

În lumina neprihănită a sfintelor și dumnezeieștilor Scripturi, nu e bună nici o organizație lumească, pentru că lumea și pofta ei piere. Deci nici imperialismul, regalismul, oligarhia, aristocrația, nici boieria, burghezia, fascismul, nici proletariatul și mai cu deosebire comunismul nu sunt nici una bune. Deși se urăsc și se omoară între ele, totuși, pentru creștinismul sincer ortodox, nu sunt decât tot atâtea vipere și balauri, care se bat până la exterminare, sau ca Moloch ce-și înghite copiii.

Toți cei înșirați mai sus- și alții mii-au doctrina morții (cine scoate sabia, de sabie va pieri), și deci toți vor muri, iar cel din urmă vrăjmaș va fi moartea. De când Hristos (Χριστoς) este moartea morții și învierea vieții, apoi toți ceilalți sunt furi, tâlhari, câți nu adună cu El; și toți risipesc în zadar, sau zidesc materie de ars în foc împreună cu ei, vorbim „sine ira et studio”* și nu vrem să evidențiem decât adevărul pur. Toți au transformat țările în temnițe și casele în plângeri mari; toți urăsc și sunt lacomi, chiar dacă luptă contra bogaților capitaliști sau contra regilor; toți vor sânge, moarte și război, chiar dacă zic în mod fățarnic „pace, pace”; toți sunt premergători sau antihriști, afară de cei ce Îl iubesc pe Hristos-Dumnezeu. Trebuie să ne trezim, să ne spălăm, să ne curățim și să ne mărturisim, împărtășindu-ne cât mai e vreme, pentru că nimeni nu mai e bun pe pământ, iar Domnul va sfârși lumea curând. Dar, înainte de sfârșitul general, poate vine sfârșitul meu și al nostru, al fiecăruia din noi. Dacă tac sau zic, ca majoritatea semenilor leneși, comozi, oportuniști, inoportuni și lași, atunci vai mie de voi tăcea, vai mie de voi zice amarului dulce și dulcelui amar, răului bine și binelui rău. Așa că îmi ridic glasul ca o trâmbiță și strig în urechile surzilor, ca glasul celui ce strigă în pustie.

Citește în continuare

Avem o ţară unde au stăpânit odată,

Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.

Şi unde stau de veacuri laolaltă,

Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane

Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;

Avem atâtea lacrimi şi prigoane

Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, Sfânt şi viu cu Duhul,

Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;

Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,

Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;

Ca să păzească fără de schimbare,

Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,

Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;

Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,

Pe Horia tras pe roată pentru neam.

Azi iaraşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,

Ardeal cu trei culori împodobit;

Scriind deasupra vina ta cu sânge,

Aceea că, ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte

Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;

Dar astăzi dând pământul la o parte,

Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia,

Ce strigă din morminte pân' la noi:

Să apărăm cu râvnă Ortodoxia

Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!

... Volodimir Zevzenski îi trimite pe românii din Ucraina în linia întîi, să moară pentru victoria „poporului ales“! În satele românești din teritoriile răpite de Ucraina nu există familie care să nu jelească, acum, un mort pe front. Unele publicații din Rusia au afirmat că România ar fi trimis români să lupte pentru Ucraina. Nu, domnule președinte Vladimir Putin, sunt românii din Ucraina trimiși de Volodimir Zevzenski în linia întîi! Ar fi posibil – deși nu cred! – ca unii români din România să fi fost trimiși să lupte pentru Ucraina, dar nu sunt români voluntari, ci probabil români mercenari – așa cum sunt și cei trimiși în Irak, Afganistan etc. – dar nu sunt trimiși de „România“, ci de conducerea trădătoare a României! ...

Citește în continuare

Creștinul din lumea de azi - Dan Puric

1. Matei : A suferit martiriul în Etiopia, ucis de o rană de sabie.
2. Marcu: A murit în Alexandria, Egipt, după ce a fost târât pe străzi de cai până a murit.
3. Luca: A fost spânzurat în Grecia ca urmare a predicării sale extraordinare către cei pierduți.
4. Ioan: Să sufere soarta martiriului, când a fost fiert în uriașa baltă cu ulei clocotit în timpul unui val de persecuții la Roma. Cu toate acestea, a fost eliberat în mod miraculos de la moarte. Ioan a fost apoi condamnat la minele de pe insula închisoare Patmos. El a scris cartea sa profetică a Apocalipsei pe Patmos. Apostolul Ioan a fost mai târziu eliberat și a revenit pentru a sluji ca Episcop de Edessa. A murit de bătrânețe, singurul apostol care a murit în pace.
5. Petru: A fost răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de x. Conform tradiției bisericii, a fost pentru că le-a spus călăilor săi că se simțea nevrednic să moară în același mod în care a murit Iisus Hristos.
6. Iacov: Capul bisericii din Ierusalim a fost aruncat la o sută de picioare deasupra vârfului din sud-est al Templului, când a refuzat să-și nege credința în Hristos. Când au aflat că a supraviețuit căderii, dușmanii lui l-au bătut până la moarte cu un fel de ciocan. Era același vârf în care Satana îl condusese pe Isus să-l ispitească.
7. Iacov, Fiul lui Zebedeu: a fost pescar și vânzător de pește când Isus l-a chemat la o viață de slujire. Ca lider puternic al bisericii, Iacov a fost decapitat în Ierusalim. Ofițerul roman care îl păzește pe Iacov se uită la el, uimit de felul în care Iacov își apărase credința la procesul său. Mai târziu, ofițerul a mers lângă Iacov până la locul execuției. Convertit și convins, el și-a declarat noua credință judecătorului și a îngenuncheat lângă Iacov pentru a fi decapitat ca un creștin.
8. Bartolomeu: cunoscut și ca Natanael, a fost misionar în Asia. El a fost martor pentru Domnul nostru în Turcia de astăzi. Bartolomeu a fost martirizat pentru predicarea sa în Armenia, unde a fost jupuit de bici.
9. Andrei: A fost crucificat pe o cruce în formă de x în Patras, Grecia. După ce a fost biciuit sever de șapte soldați, i-au legat trupul de cruce cu funii pentru a-i prelungi agonia. Adepții săi au relatat că atunci când a fost condus la cruce, Andre l-a întâmpinat cu aceste cuvinte: „De mult am dorit și am așteptat acest ceas fericit. El a continuat să predice călăilor timp de două zile până ce si-a dat sufeltul.
10. Toma: A fost înjunghiat cu o suliță în India în timpul uneia dintre călătoriile sale de misiune pentru a întemeia biserica în subcontinent.
11. Iuda: El a fost ucis de săgeți când a refuzat să-și nege credința în Hristos.
12. Matia - Apostolul ales să-l înlocuiască pe trădătorul Iuda Iscarioteanul, a fost ucis cu pietre și apoi decapitat.
13. Pavel: A fost torturat și apoi decapitat de răul împărat Nero la Roma în 67. Pavel a îndurat o închisoare lungă, care i-a permis să-și scrie multe epistole către bisericile pe care le formase în tot Imperiul Roman. Aceste scrisori, care au predat multe dintre doctrinele fondatoare ale creștinismului, formează o mare parte a Noului Testament.

Suferințele noastre de aici sunt într-adevăr minore în comparație cu persecuția intensă și cruzimea rece cu care s-au confruntat Apostolii și ucenicii în timpul lor de dragul Credinței.

Și veți fi urâți de toți oamenii din cauza numelui meu. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.

ÎPS Augustin de Florina - marele și curajosul episcop din Grecia, care a trăit 104 ani și care 30 de ani nu a pomenit pe mai marele său la sfânta Liturghie - zicea:

În vremile de apoi diavolul va îmbrăca pe episcopi, le va da mitre, le va da cîrje și le va spune: duceți-vă în Biserică și distrugeți-o.

Iar un călugăr aghiorit a avut o vedenie Dumnezeiască:

A văzut pe draci cu căpăstre trecînd prin sfântul munte Athos, și la întrebat pe mai marele lor, unde te duci drace cu ceata? Și a zis dracu: mergem să punem căpăstre la mai marii țării și la mai marii bisericii. Dar pentru mine nu ai?.. a zis călugărul. Nu, a zis dracul, că dacă le punem lor îi tragem după noi și după aceia veniți și voi după ei. O, ce tactică înșelătoare are necuratu, de mii de ani are experență în amăgiri.

ÎPS Longhin a zis de curînd: vom cunoaște că se apropie sfîrșitul lumii cînd dracul va îmbrăca veșminte preoțești.

Cine are minte să înțeleagă!

Deci, să fim vigilenți, să procedăm așa cum ne-a învățat Domnul nostru Iisus Hristos când ne-a spus: fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.

Pentru rugăciunile Sfinților Români și prin dragostea celor care au mărturisit dragostea pentru Dumnezeu și Neamul Românesc, astăzi nu s-a acceptat schimbarea numelui Liceului Mircea Vulcănescu.

Să fim neclintiți în credința Neamului nostru!

Doamne miluiește neamul nostru românesc!

De (autor): Dionysios A. Makris

Iannis cel nebun pentru Hristos. Volum 1

"Nebunia pentru Hristos" ramane una dintre cele mai inalte si frumoase forme de infaptuire, intru sfintenie, a iubirii fata de Dumnezeu, o depasire a tuturor modelelor de viata duhovniceasca obisnuite si "caldicele", vadind ca dreptatea si judecata lui Dumnezeu difera foarte mult de cele ale oamenilor. Aceste fapturi omenesti, in aparenta lor nebunie, nu fac decat sa se revolte impotriva pacatului si a uneltirilor celui viclean, spre a se darui pe deplin lui Hristos, ca pret al bunei schimbari, dupa care inseteaza sufletul uman, in strafundurile sale, crestin. Una dintre ele este si Iannis care, in Athena zilelor noastre, intr-un cartier "civilizat", asemenea celor pe care cu totii le cunoastem, a reusit sa preschimbe prin jertfa sa neobisnuita uratenia vietii cotidiene, sa trezeasca in inimile descumpanite si in constiintele adormite sau pervertite nevoia si dorul de lumina...

Nu doar un extraordinar bestseller, ci un mod de vietuire pe care, alaturi de Hristos, il putem avea cu totii, pregustand Imparatia inca de aici.

Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm…

„Bunul meu Anastasios, Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit. Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului. Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile. Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou». Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea. Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică. Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină. Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog. «A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei». Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat. Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine». M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor. Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii. – Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie? – De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el. Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa. – Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând. În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis: – Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse. Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului: – Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri. – Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

Patriarhul Neofit a participat la înmormântarea lui, în februarie 2018.

Dobri Dimitrov Dobrev s-a născut în 20 iulie 1914. El și-a pierdut auzul în cel de-al Doilea Război Mondial, iar din anul 2000 și-a dedicat viața Bisericii.

A donat toate proprietăţile și locuia într-o anexă modestă de lângă biserica din Bailovo; a început să străbată zilnic 25 de kilometri până în Sofia, unde cerșea pe treptele catedralelor pentru a ajuta la construirea și restaurarea bisericilor și mănăstirilor din Bulgaria.

„Ceea ce a făcut el nu a fost o cerșire, ci milostenie. Banii strânși îi considera ai lui Dumnezeu, spunea că ei sunt un foc”, a spus Părintele Kiril Sinev într-o evocare pentru Basilica.ro.

Bunicul Dobri ar fi donat în total peste 60.000 de dolari (aproximativ 100.000 leva) pentru: Catedrala „Alexander Nevsky” din Sofia, Biserica „Sfinții Chiril și Metodie” din Satul Bailovo și Mănăstirea Eleshnishki „Adormirea Maicii Domnului” din Estul Sofiei.

Dobri Dobrev a primit în 2013 titlul de „Personalitatea anului în știri”. Pe site-ul agenției de știri bulgare novinite.com, în top-ul realizat, el a adunat mai multe voturi decât toți participanții la un loc.

De asemenea, el a fost subiectul documentarului „The Silent Angel” („Îngerul Tăcut”) apărut în 2015.

Sursa: basilica.ro

Scriitorul şi paşoptistul Costache Negruzzi într-o lucrare literară din 1843, intitulată „Scrisoarea XIII”, ne vorbeşte despre un personaj bizar, un cerşător pe nume „Lumânărică”, care a trăit în Iaşi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Iată ce ne spune Negruzzi despre el:

Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întâlneaţi pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stânga? (…) Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică pănă în ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul – lui nu-i trebuia nimică – ci pentru alţii.

O biserică n-are veştminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi acopere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are: a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.

Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că saracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit pănă şi biserici.

Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.

Negruzzi afirmă că trecând într-una din zile pe lângă o biserică, ar fi văzut o mulțime mare strânsă la o înmormântare fastuoasă celebrată de un arhiereu. Aceea era înmormântarea lui Lumânărică, pe numele său de botez Ioan, plătită de o văduvă care găsise într-o dimineață la poarta sa trupul neînsuflețit al cerșetorului.

Auzind clopotele de la Biserica Talpalari din Iaşi, arhiereul Filaret Beldiman, locțiitorul de mitropolit al Moldovei, l-a întrebat pe arhidiacon care este motivul. I s-a spus că pentru Lumânărică, la care arhiereul și‐a făcut semnul crucii, a murmurat o rugăciune și a poruncit să se tragă clopotul cel mare de la Mitropolie, zicând că „un om sfânt a părăsit această lume!” Pe atunci era regula ca atunci când suna clopotul de la Catedrala Mitropolitană, trebuiau să-i răspundă clopotele tuturor celorlalte biserici din Iași. Trei zile ținu glasul clopotelor – trei zile Iașii erau în jale!

Astăzi, osemintele lui Lumânărică sunt păstrate în cripta de sub vestmântarul bisericii Talpalari din Iași, în aceiași casetă cu rămășițele pământești ale episcopului Filaret Beldiman.

Se spune că Lumânărică, pe numele adevărat Ioan Proculeasă (Ioan de la Tutova) s-ar fi născut în jurul anului 1782, într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova, Bârladul de astăzi. Orfan de mic, el este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproape, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta, Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de „Lumânărică”.

La vârsta de 20 de ani, Ioan părăseşte locurile de baştină, colindând satele şi oraşele Moldovei, cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o cămaşă de cânepă, încins cu o funie vara, iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor.

Iaşul, oraş cu o vechime considerabilă, s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor culturale, politice şi naţionale româneşti. A fost şi a rămas o citadelă a ştiinţei, a culturii şi civilizaţiei româneşti, aici născându-se şi trăind personalităţi cu rezonanţe adânci pentru ţară şi chiar pentru întreaga lume. Aproape că nu este domeniu de cercetare în care capitala Moldovei să nu fi lăsat o urmă. De la literatură, până la muzică şi teatru, de la matematică, până la botanică, de la religie, până la ştiinţele sociale, toate îşi au, într-un fel sau altul, legătura cu acest oraş binecuvântat.

Ar fi de ajuns să menţionăm cărturarii mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei, mitropolitul Iacob Stamati şi primul sau „Abecedar românesc“, mitropolitul ctitor Iosif Naniescu, poeţii şi scriitorii Mihai Eminescu, Ion Creangă, Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, George Călinescu, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Conta, artiştii Barbu Lăutaru, Matei Millo, Camil Ressu, Corneliu Baba, Nicolae Tonitza, Sabin Bălaşa, oamenii de ştiinţă George Emil Palade, Emil Racoviţă, A. D. Xenopol, Grigore Cobălcescu, Anastasie Fătu, Dumitru Mangeron, Al. Myller, Ion Ionescu de la Brad, Ernest Juvara, Grigore T. Popa, C. I. Parhon, Vasile Pavelcu, Al. Philippide, Petru Poni, Ştefan Procopiu, Dimitrie Gusti. Iar aceştia nu sunt decât o parte!

Iaşul a avut mari nume şi personalităţi, dar a avut şi Oameni. Oameni simpli, fără mari merite culturale sau ştiinţifice, dar cu o tărie a credinţei care a făcut ca oraşul nostru să treacă peste atâtea şi atâtea primejdii. Existenţa lor şi credinţa curată a fost izvorul naşterii personalităţilor cu care astăzi ne lăudăm.

Cerşetoria, între afacere murdară şi binecuvântare

Actualul Cod Penal din România defineşte cerşetoria ca fiind „fapta unei persoanei care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material“(art. 326). În zilele noastre, cerşetorii stau în locurile publice mai aglomerate sau se plimbă prin mijloacele de transport în comun, printre maşinile staţionate la stopuri sau pe la terase. Unele persoane au diverse handicapuri, altele nu. Unele nu pot munci, altele preferă să cerşească şi aşa să câştige un ban, în loc să muncească.

Există reţele de cerşetorie în toată lumea, afacerea fiind una profitabilă atât pentru cerşetori, cât şi pentru cei care îi conduc. Adesea, copiii sunt învăţaţi să cerşească de părinţii lor. Mulţi cheltuie o parte importantă din veniturile câştigate pe ţigări, alcool şi droguri.

Nimic nou, am putea spune. Este o situaţie cu care ne întâlnim zilnic şi la care suntem actori în rolul secundar. Însă, în istoria Sfintei Biserici au existat şi altfel de cerşetori, oameni care au lăsat luxul palatelor împărăteşti, pentru a se asemăna cu Marele Cerşetor, Iisus Hristos. Căci, nici El nu a avut unde să-şi plece capul, nici El nu a avut casă.

Dacă deschidem prăfuitele sinaxare, găsim o mulţime de exemple, precum cel al Sfântului Ioan Colibaşul, care a vieţuit într-o colibă aflată în faţa palatelor părinteşti. La fel, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, împărţea o cuşcă cu un câine din Constantinopol. Ne par exemple rupte din basme şi am fi înclinaţi să nu credem cu desăvârşire în existenţa lor. Însă, istoria mai recentă ne demonstrează că a existat un asemenea caz chiar şi în capitala Moldovei, la jumătatea secolului al XIX-lea.

Cerşetor pentru Hristos

Este vorba despre o viaţă ştiută doar de Dumnezeu, iar de noi - din puţinele şi insuficientele descrieri existente. Nu ştim când s-a născut. Ştim, însă, că cerşea „bani de o lumânărică“. Iar lumea i-a zis Lumânărică, deşi el se numea Ioan Proculeasă. Mulţimea faptelor de milostenie nu o cunoaşte nimeni. Căci Lumânărică a fost un fel de haiduc al cerşetorilor. El primea de la cei bogaţi şi împărţea tuturor, de multe ori şi celor mai înstăriţi decât el.

Toţi scriitorii vremii, de la Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, şi Nicolae Iorga îl amintesc. Toţi au fost uimiţi de sfinţenia vieţii acestui om. În anul 1843, Costache Negruzzi scria: „Vă aduceţi aminte de un sărac pe care îl întâlneaţi, pe uliţi, prin pieţe, pe la biserici, cerşitorind mila creştinilor, împărţind bogdaproste în dreapta şi în stânga? Dacă îl întrebai de unde este, răspundea: nu ştiu, ştiu că mama când m-a luat mi-a zis: Niţă, dragul meu, să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la biserici. Atâta ştiu, atâta fac. Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold colinda toate bisericile, împărţind lumânări şi cerşătorind, nu pentru dânsul, lui nu-i trebuia nimică, ci pentru alţii. La un schit sărac lipseşte clopotul: Lumânărică îl ia din târg. Se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe şi îl trage, până ce se plăteşte clopotul. Curând, arama va răsuna în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune şi va spune în graiul său cel misterios fapta săracului cerşetor. O biserică nu are veşminte, Lumânărică îi aduce stofe bogate, iar el doar o haină trenţăroasă, ce abia îi acoperă goliciunea trupului, căci în zadar voeşti să îl îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă, peste un ceas nu o mai are, a dat-o altuia, pe care îl socoteşte mai nevoiaş decât dânsul. Vedeţi acestă văduvă. Înconjurată de şapte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului? Lumânărică o vede, o mângâie şi a doua zi îi aduce o vacă cu lapte, aducând iarăşi bucurie în smeritul bordei. A zidit chiar şi biserici“.

Sunt cuvinte ale unui om al vremii, nu basme. Mărturii despre un cerşetor pentru Hristos. Un om care a iubit sărăcia, dar care a fost mult mai bogat decât boierii Iaşului. Dacă adunăm sumele cheltuite pe lumânări, veşminte, clopote, icoane şi catapetesme, vom realiza că prin mâna lui Lumânărică au trecut cei mai mulţi bani ai Iaşului. Doar au trecut, căci el a murit sărac lipit.

Înmormântare cu fast, la Biserica Talpalari

Nu ne este cunoscută data naşterii, dar cunoaştem ziua în care Lumânărică a plecat să cerşescă mila Împăratului Hristos. Părintele săracilor a murit la fel de sărac, precum Lazăr din pilda Mântuitorului. A murit la poarta unei familii boiereşti, îngheţat în luna decembrie a anului 1843. Doamna Marghioala (Maria) Miclescu, din naştere Beldiman, a fost aceea care l-a înmormântat pe Lumânărică. „Întru o zi, trecând pe lângă o biserică, am văzut norod strâns şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă. În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort şi, însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“, descrie Negruzzi funebrul eveniment:

Lumânărică a fost înmormântat în curtea bisericii Talpalari. Multă vreme, la mormântul său a fost loc de pelerinaj, căci amărâţii Iaşului nu l-au uitat. Atunci când au avut loc lucrări de reparaţii şi sistematizare a spaţiului bisericii, osemintele lui au fost mutate în gropniţă, alături de cele ale boierilor din familia Beldiman.

Astfel, peste veacuri, Ioan Lumânărică ne-a demonstrat că nu contează ce funcţii şi ce ranguri ai în viaţă. El a fost sărman şi se odihneşte în acelaşi loc cu boierii Beldiman. Contează, însă, lumina care o lăsăm în urmă. Iar Lumânărică, un sfânt fără sinaxar, a fost un Om ce a lăsat în urmă o mare de lumânări aprinse.

Inițiativa noastră are în vedere introducerea unor norme care să prevină și să interzică derularea anumitor programe școlare dedicate minorilor, pe teme de educație sexuală de tip studii de gen, care pot afecta grav starea emoțională și afectivă a minorilor și pot denatura percepția obiectivă, naturală și morală a realității.

În plus, prezentul text legislativ are în vedere preîntâmpinarea accesului în sistemul de învățământ preuniversitar al unor organizații având o autenticitate profesională îndoielnică, organizații al căror obiectiv principal este mai degrabă reprezentarea și promovarea unor minorități sexuale.

Citește în continuare

Conferința de la Parlament a medicilor care au contestat măsurile greșite din pandemie - VIDEO

Sistemul imunitar va ataca celulele din organism care produc proteina spike

Trebuie să înțelegeți un lucru vizavi de tehnologia ARN mesager. Nu se produce proteina spike și vin anticorpii și atacă acea proteină. Proteina spike este pe suprafața, este exprimată de celulele care o produc. Ținta atacului este celula care produce proteina spike. Atacul care apare în aproximativ 21 de zile este din partea anticorpilor, care într-adevăr sînt dirijați către proteina spike, dar ei atacă celulele respective. Și din partea limfocitelor T-ucigașe care și ele atacă celulele respective. Și iată, noi avem acum un produs care a intrat în sistemul imunitar, care a intrat în vasele de sînge, care a intrat în torentul sanguin, care a intrat în organe, și autoanticorpii și limfocitele ucigașe sînt îndreptate împotriva exact a acestor structuri. La fiecare doză, acest lucru, acest fenomen, acest mecanism se amplifică.

Citește în continuare

Printr-o adresă a cancelariei Sfântului Sinod, transmisă către toate episcopiile, preoţii sunt informaţi că Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel a trimis BOR o informare la finalul lunii septembrie prin care se solicită intervenţia Patriarhiei Române pentru a „descuraja manifestările din rândurile BOR care îşi propun reabilitarea acelor personalităţi care, deşi au îmbrăţişat ortodoxismul, au activat şi s-au pus în slujba unor regimuri fasciste, antisemite şi xenofobe”, scrie Dobrogea Live.

Adresa primită de Patriarhie ar face referire la Mircea Vulcănescu, Institutul Elie Wiesel aducând la cunoştinţa BOR că „cererea reclamantei Maria Mărgărita Vulcănescu de constatare a caracterului politic al condamnării tatălui său, Mircea Vulcănescu, la pedeapsa de 8 ani temniţă grea şi la pedeapsa de 3 ani detenţie riguroasă în baza deciziunii criminale 27/26.06.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti în data de 26.06.2019. „Dobrogea Live” prezintă un document transmis de Arhiepiscopia Dunării de Jos către toţi preoţii din eparhie prin care aceştia sunt informaţi despre demersul Institutului Elie Wiesel şi primesc indicaţii despre modul în care trebuie să facă referire în predici sau în discuţii la personalitatea lui Mircea Vulcănescu.

Din încredinţarea ÎPS Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, mai-marii Arhiepiscopiei le spun preoţilor că sunt „îndatoraţi în activitatea pastoral-misionară” să ţină cont de „obligaţia legală ca eventualele referiri la Mircea Vulcănescu să nu promoveze un cult al personalităţii acestuia, ci, atunci când se face referire la persoana sa, să se scoată în relief valoarea operei sale filosofice şi literare, în mod obiectiv şi echilibrat”. Preoţilor li se reaminteşte şi articolul 6 din Legea 217/2015: „Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Mircea Vulcănescu, care s-a născut la 3 martie 1904, a fost filolog, filosof, publicist, sociolog şi politician român. La 30 august 1946, a fost arestat preventiv, fără mandat, împreună cu toţi membrii Guvernului Antonescu, iar la 20 octombrie 1948 i s-a întocmit un dosar fiind numit „criminal de război“. Mircea Vulcănescu a plătit cu viaţa faptul că într-o noapte, în temniţă, a ales să salveze un om mai tânăr ca el, socotind că are mai mult dreptul la viaţă decât îl avea el însuşi şi bântuit fiind, poate, de demonul sinuciderii între acele ziduri cumplite în care chinul era legea fiecărei zile.

Într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, fiica lui Măriuca Vulcănescu, povestea drama familiei sale: „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus. În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri… Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase“.

Închis la Aiud, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi în frig, neavând paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după câteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Ion Constantinescu-Mărăcineanu, coleg de închisoare, în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu”, publicat în revista Memoria, povesteşte ceea ce Vulcănescu i-ar fi comunicat în ultimele clipe ale vieţii:

Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură.

Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

Dacă veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria de cetăţean al acestei ţări oropsite”, scrie IICCMER.

Dragi susținători ai școlii clasice,

În contextul discuțiilor – pentru că dezbateri organizate de MEC nu există – legate de noul proiect de Lege a Educației în varianta Ligia Deca, proiect care ar desăvârși procesul de punere pe butuci a școlii românești, vă semnalez recenta postare de pe blogul Școlii Clasice: https://www.scoalaclasica.com/post/pedagogia-inteligențelor-multiple-și-dictatura-creditului-social

Digitalizarea sistemului de educație se face în numele unor sloganuri care pot suna bine, precum cel al “inteligențelor multiple” sau al “parcursului educațional individualizat”, dar care ascund, de fapt, interese corporate și realități distopice. Pentru a găsi soluții care să ne permită să rezistăm acestor inginerii sociale trebuie să analizăm natura și mecanismele acestor inginerii. Numai astfel vom putea înțelege în ce direcție trebuie să ne îndreptăm, cea a școlii clasice, și de ce această direcție este non-negociabilă.

Cu cele mai bune gânduri,

Mircea Platon

Citește în continuare

L-am întâlnit pe Părintele Justin Pârvu la Aiud, unde ne aflam împreună ca „voluntari în slujba neamului”. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca „preot cu har”. Mi-e dificil să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca fiinţele încolţite de pericole, de foame, de frig şi prima raţiune era supravieţuirea. Dar vreau să reţin un fapt deosebit din viaţa Părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de friguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea, problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălţări, părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi - nouţi, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui, însă, fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care târa după dânsul nişte bocanci care aveau numai feţele, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite, părintele şi-a scos bocancii săi şi i-a dat tânărului, spunându-i: „Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc…”

În celulă s-a făcut linişte adâncă, în timp ce cei doi se îmbrăţişau vărsând lacrimi fierbinţi: „Frate, frate!”

Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit şi am reuşit să ne salvăm, omenia şi caracterul au reuşit să încălzească şi să înnobileze chiar şi acel loc în care ne-au împins istoria şi trădările din sânul neamului românesc.

Părintele Arh. Arsenie Papacioc: Nu ai cât ai ... ci ai cât dai!

Părintele Serafim Rose