Arhiepiscopul Teodosie este optimist cu privire la viitorul României.
“Marea Resetare a progresismului” este o intenție care nu va prinde rădăcini la noi. Țara noastră trebuie să-și consolideze credința ortodoxă, sentimentul național, valorile naționale, să-și ridice poporul la demnitatea reală și astfel România își va înscrie numele între țările care au valoare și credință autentică”, a declarat arhiepiscopul de la Constanța, în ajunul unui eveniment organizat de mai multe structuri conservatoare pentru a avertiza asupra riscurilor „marii resetări”.
Ați auzit așa ceva din gura "marelui alb" preafericitul Daniel sau din gurița masonului securist Bănescu?
Să apărăm cu orice preț pa ÎPS Teodosie! Vrednic este!!!
Culegerile lui Grigore Gheba de matematică s-au vândut in peste 6 milioane de exemplare! ȘASE MILIOANE!!!😮A scos toată generația mea la tablă!
L-am întâlnit o dată prin TVR in anii ‘90. Avea peste 80 de ani, era lucid, spumos și spunea bancuri cu o mare lejeritate. Noi, ceilalți, l-am ignorat deși am fost contemporani cu el. Nu l-am văzut in emisiuni de TV, nu a fost consultant la vreun minister al educației ...
A murit în 2004 in anonimat.
La înmormantare au fost vreo 30 de oameni si niciun elev. Uitat azi, Grigore Gheba e omul care a scos generația mea la tablă!
Dragi frați și surori! Mulțumesc din suflet tuturor pentru rugăciunile voastre🙏🙏🙏
Mulțumesc mult medicilor străini pentru că au fost alături de mine în aceste momente dificile și au făcut tot ce este necesar pentru însănătoșirea mea grabnică.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, mă simt mult mai bine și nădăjduiesc să slujesc Dumnezeiasca Liturghie din 19 august - Schimbarea la față a Domnului.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi și pe cei dragi vouă cu toate binecuvântările Sale pe pământ și în cer!
Prohodul Maicii Domnului are o însemnătate deosebită pentru credincioșii ortodocși, fiind în același timp o cântare de tânguire, dar și o mărturisire a Sfințeniei Maicii Domnului și a dumnezeirii celui ce S-a născut din pântecele ei cel pururea fecioresc.
Prohodul Maicii Domnului se cânta în seară de 14 spre 15 august, în jurul epitafului sau icoanei Maicii Domnului.
Prohodul Maicii Domnului este o rugăciune plină de evlavie, integrată în cultul Bisericii noastre, creând un paralelism între momentul Răstignirii și Învierii Mântuitorului și ridicarea la ceruri a Născătoarei de Dumnezeu.
Această slujba este așezată de Biserica după modelul Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos din Vinerea Sfintelor Patimi.
La fel, și în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, în mijlocul bisericii, la slujba Vecerniei sau a Privegherii, se scoate în mijlocul sfântului lăcaș epitaful pe care este reprezentată icoană Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Prohodul Maicii Domnului - Tronos
Starea I
1.În mormânt Viata
Ai fost pus, Hristoase,
Si-a vietii Maica-acum intra în mormânt
Si se muta la viata cea de sus.
2.Tu nascând Viata,
Pe a tot-Dumnezeu
Si viata, Prea Curata schimbând-o
La viata cea de sus te-ai si mutat.
3.Te marim pe tine,
Maica prea curata,
Si-adormirea ta cinstim, praznuind-o
Cu solirea-ti pururea fiind paziti.
4.Fericimu-te toti,
O, prea sfânta Maica,
Închinându-ne cinstitei tale mutari,
Cea de care îngerii s-au minunat.
5.Te marim pe tine,
Maica a Lui Hristos,
Care fara de samânta ai zamislit
Si a a ta mutare toti o preamarim.
6.Fericimu-te toti,
Maica a Lui Hristos
Ceea ce-ai pricinuit pe noul Adam,
Si-adormirea-ti cu credinta o cinstim.
7.Te marim, Fecioara
Pururea cinstita
Si icoanei tale ne închinam,
Ca la oglindirea sfântului tau chip.
8.Fericimu-te toti,
Maica a Lui Hristos,
Ca pe rugatoarea pururea pentru noi
Si ca pe o solitoare pentru toti.
„Acest om mic şi firav, care la înfăţişare parcă este un copil, reprezintă o minune a fermităţii ascetice, fiind un exemplu de stricteţe în vremurile noastre de relaxare spirituală.”
Mitropolitul Antonie Khrapovitsky despre Sfântul Ioan Maximovici
"Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă." - IPS Justinian Chira (1921 - 2016)
Testul arată că mașinile electrice sunt o sursă constantă de radiații EMF atât pt cei de lângă ele, cât și pt cei din interior.
Având în vedere politica depopulantă a mai marilor lumii, nu-i de mirare de ce ni se bagă pe gât reglementările “verzi” și digitalizarea cu totul "smart" în ea sub pretextul încălzirii climatice.
Istoric: Și acum 100 de ani începuse utilizarea vehiculelor electrice, de la mașini, biciclete, trotinete, șamd, însă le-au abrogat imediat - Oare de ce? Pentru că aceste dispozitive cauzează cancer (orice tip de radiație în exces îmbolnăvește celulele umane, transformându-le în cancerigene)
Clubul Marilor Cărți este ieșirea ta din labirint. Pe urmele unor înaintași de geniu, reconstruim tipare de gândire inteligentă și reflexe de normalitate. Într-o lume grăbită, urâțită și mincinoasă, clădim comunitatea iubitorilor de adevăr, bine și frumos, unde nu doar copiii, ci și părinții acceptă pariul dezvoltării lor continue.
Trebuie să înțelegeți că liderii bolșevici care au luat puterea în România nu erau ruși sau români.
Cei care au luat puterea aveau ură pe ruși și pe români. Aveau ură pe creștini, în general, dar mai ales pe ortodocși.
Conduși de ură etnică și religioasă, au torturat și ucis milioane de români fără nici un fel de sentiment uman.
Acest lucru nu poate fi uitat niciodată.
Bolșevismul a comis cel mai mare măcel din toate timpurile, surclasând toate genocidurile la un loc.
Faptul că majoritatea românilor sunt ignoranți în această privință și nepăsători în fața acestei uriașe crime, este dovada că Mass-Media românești sunt în mâna autorilor.
Mai mult, faptul că statul român și Biserica Ortodoxă Română păstrează o tăcere de oțel în privința genocidului legionar, care în fapt a fost genocidul spiritual al ființei românești tradiționale, demonstrează că și aceștia sunt în mâna autorilor!
Vă este frică, și nu știți ce să faceți? - Rugați-vă la Maica Domnului! Am fost împușcat, m-au pus la perete și de la câțiva metri distanță doi dintre ei m-au împușcat din mitralieră. Și eu m-am rugat la Împărăteasa Cerului! Iar ei nu au reușit să mă lovească. Așa că m-am grăbit să fug ... Gloanțele fluierau în jurul corpului meu, îmi ardeau hainele, dar nu am avut nicio zgârietură! Și așa am fugit la "EA" la Muntele Athos.
[...] M-a privit cu o blândețe care te curăța de frici, de rușine, de gânduri, de durere. După ce Părintele Proclu s-a rugat pentru toți cei care-l căutam atunci, am rămas singură pentru câteva minute în genunchi, în fața lui. Nu am reușit să spun nicio vorbă, nu mai aveam nicio nevoie despre care să-i vorbesc. Atât am putut face să plâng. Nu știu de ce, pentru ce am plâns, însă nu mi-am putut opri lacrimile. Nu m-a oprit, nu m-a întrebat de ce, m-a ridicat de umeri spre barba lui și mi-a spus ferm si cu autoritate: "Te iau cu mine în Rai!" Rugăciunea Părintelui era deosebită, când o ruga pe Măicuța Domnului să ne miluiască, mi-era teamă să-mi întorc privirea, simțeam că Măicuța era chiar acolo.
Părintele Proclu Nicău
9 februarie 2018, Oana Maria Smoc, medic stomatolog, Iaşi
L-am cunoscut pe părintele Proclu în 1996 prin părintele meu duhovnic de atunci, părintele Paisie de la Mănăstirea Bîrnova. Eram tineri studenţi şi mergeam în excursii pe la mănăstiri. Aşa l-am întîlnit pe părintele Proclu.
Părintele Proclu avea marele dar de a găsi un suflet pierdut, de a-l ridica din deznădejde şi de a-l pune pe cale, de a-i aprinde dorul de Dumnezeu şi de a-i arăta că „Dumnezeu este Iubire”. De cîte ori mergeam la el, despre asta vorbea, despre dorul de Dumnezeu. Aş folosi un citat de la Sfîntul Talasie Libianul, care îmi place foarte mult şi mi se pare că îl caracterizează pe părintele Proclu: „Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă, pe cei ce-l au, cu Dumnezeu şi întreolaltă. Mintea care a dobîndit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea. Cel ce a dobîndit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget”.
A venit odată cineva la el şi i-a spus: „A fost părintele cutare la noi, la mănăstire, şi a zis că eşti aşa și aşa, eşti rău şi înşelat…” Iar părintele a răspuns: „Îi puţin ce a zis despre mine. Dacă eram eu acolo, îl ajutam şi spuneam şi mai multe, încă a zis puţine”.
Am avut o perioadă cînd eram tare, tare deznădăjduită. Treceam prin necazuri şi ispite mari… Însă, în timpul unei slujbe, am simţit iubirea lui Dumnezeu… Nu aveam cui să spun acest lucru. Am mers apoi, cum ne era obiceiul, la părintele Proclu şi mă chinuia gîndul dacă să-i spun sau să nu-i spun ceea ce am trăit. Eram cu soţul şi copiii, era acolo şi maica Filoteea, sora părintelui. Părintele privind spre mine,a zis la un moment dat: „Sînt momente în viaţă cînd Duhul Sfînt îţi dă o mîngîiere şi vrei să spui cuiva, dar nu ai cui, că nu te înţelege, numai cine a trăit lucrul ăsta poate înţelege.” Mi-am zis în gînd: „Măi, părintele vorbeşte cu mine; i-aş spune, dar … ei, părintele vorbeşte, aşa, la modul general”. Mai stă părintele un pic, după care iar spune acelaşi lucru. Dar eu am gîndit atunci că nu pot să spun, că e ceva subiectiv. Şi mai sînt acolo şi alte persoane de faţă… iar ceea ce doream să mărturisesc eu era mult prea intim, era o mare taină a sufletului care nu putea fi înțeleasă de oricine! Şi părintele spune la un moment dat: „Mă cam dor picioarele. Oare ce să mă mai fac eu cu picioarele astea?” „Păi, haideţi cu noi la Iaşi. Vă luăm la doctor”, l-a invitat soţul meu. Și astfel părintele a stat la noi, în Iaşi, într-un apartament în care nu locuia nimeni. Am avut ocazia să stau cu el la masă, doar eu şi cu el. Aici aş dori să fac o mică paranteză şi să precizez că l-am ospătat pe părinte cu hribi culeşi din Ceahlău, de la Poiana maicilor. În buricul Iaşului i-am dat mîncare pustnicească… Şi iar a început părintele să spună: „Sînt momente în viaţă cînd Duhul Sfînt îţi mîngîie inima şi vrai să vorbeşti cu cineva, vrai să spui cuiva, dar nu ai cui, că trebuie să te înţeleagă…”. Mi-am zis în mintea mea: „Iar, părinte? Tu chiar ştii ce am trăit eu?” Apoi părintele a tăcut. Tăcea, învîrtea lingura în farfurie, şi aştepta. Eu am gîndit că nu se merită să vorbesc, pentru că nu e un lucru aşa de însemnat. Atunci părintele iarăşi a spus: “Sînt momente în viaţa ta cînd Duhul Sfînt îţi mîngîie inimuţa şi vrai să spui cuiva dar nu ai cui, că nu te poate oricine înţelege, ci numai cine a trăit”. Apoi a tăcut, a lăsat privirea în jos şi aştepta. Eu am gîndit: „Măi, dacă zice şi a treia oară, chiar e culmea, părintele chiar ştie ce gîndesc eu. Atunci chiar îi voi spune”. Şi a zis şi a treia oară, zîmbind ghiduş: „Sînt momente cînd vrai să spui cuiva, dar nu te înţelege”. A avut atît de multă răbdare cu mine şi a fost atît de delicat! Atunci am început să spun, dar nu am spus decît două-trei cuvinte, căci el a continuat spunînd ceea voiam eu să-i zic. S-a ridicat de la masă, şi-a împreunat mîinile în rugăciune, s-a schimbat la faţă, a început să facă cruce şi să spună: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!… Dorul de Dumnezeu… Duhul Sfînt…” Strălucea tot, lacrimile îi şiroiau pe obraz. Am avut senzaţia că sunt în faţa Sfîntului Serafim de Sarov, aşa se schimbase la faţă, se transfigurase, privea în sus, îi curgeau lacrimile şi iradia pace, lumină şi bucurie!!! După ce l-am dus acasă pe părintele, m-am dus în camera unde a dormit, m-am aşezat în genunchi la marginea patului şi au început să îmi curgă lacrimile şi am spus şi eu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Părintele mi-a făcut o demonstraţie despre ce înseamnă adevărata rugăciune. Aşa cum s-a rugat părintele în faţa mea, aşa, cu mila Domnului, am putut să mă rog şi eu pentru un timp. Îmi ţîşneau şi mie lacrimile. Era rugăciunea din inimă, care se lucra singură, ritmat ca un ceas fără nici un efort de concentrare sau de voinţă, doar cu bucurie şi cu umilinţă. Cu bucurie căci simţeam iubirea nemăsurată a Domnului, şi cu durere, căci prin păcatele mele rănisem acea iubire… Încet-încet, normal că această stare s-a stins de la o zi la alta şi nu am mai trăit niciodată ceea ce am simţit atunci. Cuvintele sunt prea sărace să poată cuprinde toată acea stare. A fost numai şi numai un dar primit de la părintele Proclu şi o lecţie despre rugăciunea făcută în Duh şi în Adevăr. Repet, treceam printr-o perioadă de neagră deznădejde… Părintele m-a ajutat atunci să văd ce este Dumnezeu, adică Iubire dulce, nemăsurată. Şi ce sînt eu, adîncul deznădăjduirii, pustiul…şi unde suntem chemaţi să ajungem. Şi cum “dorul de Dumnezeu apride inimuţa şi nu mai vrai nimic din bucuriile stricăcioase ale acestui veac păcălitor!”
Părintele Proclu pomenea foarte des despre dorul de Dumnezeu. Eram odată cu un grup de prieteni şi părintele vorbea despre virtuţi, ne dădea sfaturi. Eu mă uitam dintr-un colţ spre el şi ziceam în sinea mea: „Părinte, dacă aş avea şi eu o fărîmă din dorul sfinţiei tale de Dumnezeu!” Părintele, care era cu spatele, s-a întors, m-a luat în braţe, a făcut semnul sfintei cruci pe capul meu şi a zis: „Dar dintre toate virtuţile, dorul de Dumnezeu este cel mai mare. Dorul de Dumnezeu! Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pîcălitor, nimic n-o să te mai amăgească. Dorul de Dumnezeu aprinde inimuţa şi nimic nu te mai amăgeşte”.
Ne mai spunea adesea: „Să n-ai nimica cu nimeni. Dacă are altul, treaba lui, pe el îl doare capul, nu pe tine. Tu să n-ai nica cu nimeni ca să nu te doară capul”. Era tot timpul glumeţ, spunea lucrurile foarte blînd, nu vorbea de sus de pe piedestal. Spunea totul din inimă şi avea cuvînt cu putere multă. Spunea, de asemenea: „Să adormi din rugăciune, dacă se poate. Dacă adormi din rugăciune, atunci cînd treci dincolo eşti treaz şi ai să treci dincolo treaz. Să nu stai de vorbă cu gîndurile, pentru că gîndurile sînt diavoli. Dacă te supără cineva cu ceva şi vrei să îi spui un lucru urît, să nu îi spui atunci. Aşa să îi spui la gînd: «Am să îi spun, dar nu azi, mîine», că pînă mîine îţi trece. Dacă nu îţi trece mîine, atunci mîine ai să spui aşa la gînd : «am să îi spun poimîine»”. Şi să punem în gînd ca toţi sunt mai buni ca noi. Ca Duhul Sfînt e tare gingaş şi un singur gînd dacă am primit ca eu sunt mai bun ca altul, gata, am pierdut tot. Că foarte mult sporesc cei care au smerenie şi nu judeca şi nu osîndesc. Să ne ferim de contraziceri. Şi întotdeauna să dăm vina doar pe noi înşine. Şi să răbdăm cînd sîntem nedreptăţiţi şi să nu ne răzbunăm, ca foarte mult ajuta a nu te răzbuna”.
În ultima vreme era foarte trist şi spunea mereu că iadul e gol și că toţi diavolii din iad au ieşit pe faţa pămîntului. Că nu mai au oamenii ochi să se vadă unul cu altul. Spunea că acum trebuie să ne trezim, iar cine s-a trezit trebuie să plîngă. Asta o repeta de multe ori. Şi ca foarte mult îi fericeşte pe cei care au duhovnic şi se mărturisesc des.
M-a durut că după Sinodul din Creta au încercat să-l tîrască în ispitele care au apărut. Părintele însă a fost foarte clar: „Cine are Biserica de mamă, are pe Dumnezeu de tată”. „Biserica, Biserica, nu vă rupeţi de Biserică!”
Aveţi multe amintiri legate de părintele. Care dintre ele v-a marcat în mod deosebit?
Dintre toate amintirile pe care le am cu părintele Proclu cea mai cutremurătoare este legată de moartea părintelui Justin Pârvu. În ziua în care a murit părintele Iustin, fără să ştim nimic despre starea lui de sănătate, eu şi soţul meu am mers la părintele Proclu. Era seară, cred că am ajuns pe la 7:00-8:00, fiind vara ziua era lungă. Am urcat la maică, am stat un pic cu ea pe băncuţă. La un moment dat, părintele Proclu a deschis portiţa lui, în vale, a ieşit şi se uita ca şi cum căuta pe cineva. Eu am luat-o la fugă spre el, am zbughit-o pur şi simplu de bucurie că l-am văzut, dar soţul şi cu maica au mai rămas, nu au venit imediat după mine. Părintele era gînditor. A început să îmi spună că dormea şi s-a trezit pentru că a auzit nişte cîntări deosebite, era ca o slujbă, se cînta foarte frumos. A ieşit în curte să vadă de unde se aude, a dat cineva drumul la radio sau se aude de la o biserică, de la o mănăstire. I-am zis: „Părinte, dar ce biserică aveţi aici în jur să se audă cîntările pînă la dumneavoastră? Nu e nicio mănăstire”. Şi el a zis: „Se auzea aşa de frumos, se auzea aşa tare şi aşa de frumos cîntau. Şi a venit la mine un părinte, un călugăr slab-slab, cu barbă lungă şi albă, cu ochii albaştri, şi galben ca ceară, şi slab, slab… un părinte cum erau călugării aceia de demult – nu mai sunt aşa călugări. Şi cei de astăzi zic despre el că e nebun, dar el e sfînt, e un călugăr din aceia de demult cum nu mai sunt aşa călugări… A venit la mine şi mi-a spus: «Părinte, roagă-te pentru mine, că trec dincolo». Iar eu i-am zis: «Părinte, eu am trebuinţă să te rogi pentru mine». Mi-a răspuns: «Nu, eu am trebuinţă acum să te rogi pentru mine». Şi apoi a ieşit părintele”. Şi tot repeta părintele cuvintele astea: „Era slab, slab, cu barba lungă, albă şi ochi albaştri. Iar eu am ieşit la poartă după el, să văd încotro s-a dus, dar el a dispărut”.
Cred că acesta a fost momentul cînd l-am văzut eu de sus, de la maică. Apoi părintele Proclu s-a aşezat în fotoliul lui unde primea oamenii. Nu a mai spus absolut nimic, iar eu nu îndrăzneam să îi rup tăcerea, pentru că el se uita pe lîngă mine, spre pădure. Avea o privire care trecea dincolo de timp. Se tot uita înspre zona aceea de pădure şi spunea: „Doamne, cum mai străluceşte! Uite cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Şi ofta, ofta adînc… Am întors capul şi m-am uitat să văd ce străluceşte. Nu îndrăzneam să îl întreb nimic mai mult decît îmi spunea el. De cîte ori mergeam la părintele, el spunea ce avea de spus şi tot timpul îmi răspundea la frămîntările pe care le aveam pe suflet fără ca eu să i le zic, îmi răspundea la gînduri. De aceea nici acum nu îl întrebăm mai mult decît spunea el. Iar părintele se tot uita acolo, spre pădure, oftă şi spunea: „Uite, ce lumină! Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Eu nu am văzut nimic, erau doar nişte norişori, soarele în asfinţit, nici măcar un asfinţit spectaculos nu era. Îl întreb: „Unde, părinte?” „Uite, acolo!” şi oftînd spunea: „Înfricoşător e ceasul morţii, înfricoşător e ceasul morţii”Apoi a adăugat că dacă adormi din rugăciune cînd mori, cînd iese sufletul, eşti treaz. A tăcut pentru un moment, apoi iar a repetat: „Uite cum mai străluceşte! Nu vezi?” Nu vedeam nimic. Mă simţeam ca un copil prost. Şi părintele tot zicea: „Uite, uite cum mai străluceşte! Doamne, ce lumină! Lasă, că ai să vezi, ai să vezi”. Atunci am început să mă gîndesc că o fi vreun pustnic în pădure şi părintele îl vede. I-am zis: „Părinte, poate e vreun pustnic. Ar trebui să mergeţi să îl căutaţi”. A zîmbit şi mi-a spus: „Nu pot eu să merg pînă acolo, nu mă ţin picioarele”. Zic: „Dar poate să meargă altcineva, le explicaţi unde”. S-a uitat la mine zîmbind, apoi mi-a spus oftînd: „Încă nu e vremea. Am să merg şi eu acolo, dar nu acum, mai tîrziu. Încă nu e vremea”. Şi iarăşi a tăcut. Nu îndrăzneam să mai spun nimic, era doar tăcere. Mai spunea uneori: „Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Insista pe acea strălucire. Simţeam că părintele spune un lucru extraordinar, dar eu nu pricepeam ce vrea să spună, nu pricepeam sub nicio formă. Nu am înţeles mesajul părintelui şi nu îndrăzneam să îl întreb mai mult, pentru că simţeam că nu pot cuprinde. Dar inima ardea în mine precum ardea inima ucenicilor pe cale în drum spre Emaus. Doamne, şi ce privire avea părintele! Privirea lui trecea dincolo de timp şi spaţiu, aşa o simţeam! Deşi nu înţelegeam nimic din ceea ce îmi spunea…
Între timp au coborît soţul şi cu maică. Părintele nu a mai spus nimic de acea lumină; dar privea tot într-acolo departe şi oftă, oftă adînc. Lor le-a spus doar că dormea şi că s-a trezit pentru că a auzit cîntări foarte frumoase şi a ieşit afară să vadă de unde se aude. Şi le-a vorbit şi lor despre ceasul morţii cît este de înfricoşător şi că trebuie să adormi din rugăciune ca să te trezeşti cînd mori. Am mai stat puţin cu părintele şi apoi am plecat. Cînd am ajuns în maşină, i-am spus soţului: “Părintele îmi arăta spre pădure şi tot îmi spunea: «Uite ce lumină, uite cum mai străluceşte!» Oare ce o fi vrut să spună?” Şi soţul m-a întrebat dacă am văzut ceva. Cum, chiar nu ai văzut nimic?! I-am răspuns că nu, deşi părintele tot repeta: „lasă ca o să vezi’’. Cînd eram aproape de Iaşi am primit mesaj că părintele Iustin a trecut la Domnul. Dar nici atunci nu am făcut legătura cu ceea ce văzuse părintele Proclu. Am decis cu soţul să întoarcă maşina şi să mergem spre Petru Vodă, căci am gîndit că a doua zi va fi puhoi de lume. Şi vroiam să ajungem cît mai repede la părintele Iustin , căci şi el ne-a fost foarte drag. Cînd am ajuns aproape de racla părintelui Iustin şi l-am văzut slab, foarte slab, cu barbă albă şi lungă, mi-au răsunat în minte cuvintele părintelui Proclu: un călugăr înalt, slab, cu barba lungă şi albă şi ochii albaştri. „Măi, el e călugărul de care îmi spunea părintele Proclu!” Abia atunci am priceput, parcă mi s-a deschis mintea! M-am cutremurat! Am nişte prietene maici acolo, am tras de mînă pe una din ele şi i-am spus: „Uite ce am păţit. Am fost la părintele Proclu, aşa, aşa…” Ea m-a întreabat: „La ce oră erai tu acolo? Părintele Iustin a intrat în comă la şase şi jumătate”. Atunci am realizat totul, le-am povestit despre părintele Proclu şi s-au cutremurat şi maicile.
După înmormîntarea părintelui Iustin, la vreo două-trei săptămîni, am trecut pe la părintele Proclu. Ardeam de nerăbdare să îi spun că am văzut lumina. Părintele era afară cu un grup de credincioşi şi îi binecuvînta. Cînd m-a văzut, de departe, a ridicat mîna şi a strigat la mine: „Ei, cum e? Ai văzut acum?” Şi i-am răspuns peste oameni: „Da, părinte, am văzut”, iar părintele a continuat, ridicîndu-şi ochii spre cer: „Părintele Iustin a fost un sfînt”. A avut foarte mare evlavie la părintele Iustin !
Minunea aceasta la care am fost martora m-a cutremurat! eram în faţa unei file de pateric ! m-am speriat atît de tare încît nu am spus nimic nimănui şi le-am cerut şi celor două maici de la Petru Vodă, prietenele mele, să nu spună nimic. Explicaţia – aveam sentimentul că dacă voi vorbi, îi voi face rău părintelui Proclu. Îl iubeam mult pe părintele Proclu şi îl consideram un om cu viaţă sfîntă. La fel şi pe părintele Justin. Dar minunea la care am fost martora era mai mult decît puteam eu duce. Şi uneori mi-aş fi dorit să nu fi fost eu acolo, ca să nu port o astfel de povara pe conştiinţă. Să tac sau să mărturisesc? Să ascund lumina sub obroc? Aşa că am hotărît că nu voi vorbi decît după plecarea la Domnul a părintelui Proclu, împăcînd astfel şi conştiinţa mea, şi dorinţa de a nu-i face rău părintelui.
Dar şi după moartea părintelui mi-a fost greu să vorbesc, nu aveam curaj. Orice mărturisire cere curaj şi presupune o primejdie, ‘’primejdia mărturisirii’’. Deşi venisem la Sihăstria Putnei la parastasul de 40 de zile al părintelui Proclu hotărîtă să iau legătura cu părinţii de acolo şi să le relatez această minune, totuşi nu am putut s-o fac, nu am avut curaj. Aşa că am plecat de acolo hotărîtă să tac odată pentru totdeauna şi să potolesc glasul conştiinţei, căci nu aveam pace şi conştiinţa mă mustra… Dar în noaptea aceea l-am visat pe părintele Justin. Am visat că el era viu şi ca părintele Proclu murise, iar eu am mers la Petru Vodă să îi cer sfatul părintelui Justin, dacă să vorbesc sau să tac. Iar părintele Justin m-a invitat la rugăciune. Mi-a spus că la ora 23 începe privegherea, să mergem împreună la slujbă şi apoi vom vorbi pe îndelete, căci ‘’aceasta minune nu poate fi spusă oriunde, oricum, oricînd, ea trebuie spusă în duh de rugăciune’’. Şi mi-a dat apoi o carte, nu ştiu ce era dar am reţinut cuvintele pe care mi le-a scris cu mînuţa sa pe prima pagină: “toată slava şi închinăciunea o dau Domnului’’.
Însă nici după acest vis nu m-am grăbit să vorbesc. Aşa ca s-a mai scurs un an pînă am făcut publică această minune. Şi fără ca eu să mişc vreun deget…căci eu m-am temut şi m-am lenevit în continuare… Dar Domnul a vrut altfel.: „Voi sunteţi lumina lumii. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca ei văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri.’’ Iar părintele Justin şi părintele Proclu sînt două faruri călăuzitoare, doi stîlpi de foc, două cetăţi pe vîrful muntelui!
Părintele Proclu mi-a povestit şi următoare întîmplare din tinereţea lui, pe cînd stătea la pustie. Mergînd spre bordeiul lui s-a întîlnit cu o turmă de mistreţi şi şi-a dat seama că nu are scăpare. Atunci s-a rugat cu toată fiinţa lui şi deodată deasupra lui a apărut o pasăre mare şi s-a auzit un glas care a spus: „De ce nu vrei să mori acum? Că, dacă te mănîncă porcii ăştia, te mîntuieşti”. Iar el a răspuns: „Eu mai am şi alte persoane care au nevoie de mine, trebuie să le ajut. Nu aş vrea să mor acum”. Iar în timp ce vorbea cu pasărea aceea, mistreţii au plecat, au dispărut pur şi simplu. Cînd îmi relata această întîmplare, îşi făcea cruce şi spunea: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale, şi niciun cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfîntă!” Mie îmi venea să-l întreb, – dar nu l-am întrebat, ci gîndeam doar: „Părinte, după atîţia ani de călugărie încă aveați îndoială în credinţă? A trebuit să ajungeţi la vîrsta asta ca să spuneţi că nu mai aveţi îndoială în credinţă?” Părintele şi-a făcut cruce din nou şi a spus: „Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfîntă! Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale!”
V-a vorbit despre ceasul morţii?
Acum vreo trei ani, cînd maica Filofteia era foarte bolnavă și avea glicemia 600, părintele mi-a spus: „Sora este rău, dar va fi bine. Eu am să plec înaintea ei. Dar după ce nu voi mai fi eu, să veniţi la sora, pentru că Duhul Sfînt are să îi dea ei cuvînt să vă spună ceea ce trebuia să vă spun eu”. În urmă cu cîteva săptămîni am făcut legătura cu aceste cuvinte. Am avut o ispită foarte mare. Am ajuns la sora părintelui, deși nu mi-am propus să merg la ea. Am plecat din Iaşi în altă direcţie, dar prin Paşcani mi-am schimbat direcţia și am ajuns la maică. M-a primit cu nişte cuvinte – era clar că îmi vorbea părintele Proclu prin gura ei, pentru că am recunoscut duhul părintelui. Cineva mă rănise atunci foarte tare, mi-a spus nişte cuvinte grele. Maica era afară pe scăunel şi, fără să ştie absolut nimic de ispita mea, fără să ştie ce am în suflet, mi-a zis: „Un părinte aşa l-a învăţat pe părintele Proclu: «Măi, dacă cineva te jigneşte, îţi spune că eşti prost, tu să te faci mai prost»”. Nu am zis nimic, iar maică a continuat: „Şi încă un lucru. Aşa l-a învăţat un părinte pe părintele Proclu: «Iartă tu puţinul fratelui tău, ca Dumnezeu să ierte multul tău»”. Acesta a fost al doilea lucru pe care mi l-a zis maica şi abia atunci mi-am amintit ce îmi spusese părintele.
Ne-aţi spus că părintele Proclu avea evlavie la părintele Iustin? Ştiţi şi alţi părinţi pe care îi îndrăgea în mod deosebit?
Știu că pe părintele Crăciun Oprea de la Hunedoara, mărturisitor în temnițele comuniste, părintele Proclu l-a întîlnit o singură dată în viaţă şi m-a impresionat faptul că îl ținea minte. Noi în schimb mergeam des la părintele Crăciun, tot la trei luni ne duceam şi de cîte ori veneam pe la părintele Proclu el întreba ce mai face părintele Crăciun şi doamna preoteasă. La fel, cînd ne duceam la părintele Crăciun, ne întreba de părintele Proclu şi simţeam că sunt apropiaţi, deşi s-au văzut doar o dată. Era un duh de comuniune între ei – amîndoi vorbeau în pilde, îţi răspundeau la gînduri, şi îţi aduceau multă bucurie în suflet şi dor de Dumnezeu. Dorinţa de schimbare a vieţii. Cu ei mîntuirea părea aşa de la îndemînă, aşa uşoara ! Îţi dădeau putere şi curaj ! Căsuţele lor deveneau tinda Raiului…
Ultima dată cînd l-am văzut pe părintele, aşa a zis : „Cînd voi trece dincolo, dacă voi afla milă înaintea lui Dumnezeu, aşa am să mă rog: «Doamne, pe toţi cîţi au trecut pragul chiliei mele învredniceşte-i să dobîndească un colţişor de Rai!»”
(9 februarie 2018, Oana Maria Smoc, medic stomatolog, Iaşi)
Pe 9 august, a fost asasinat unul din cei mai mari Români din toate timpurile: voievodul Mihai Viteazul (1558-1601).
Rămas de mic fără tată, a crescut cu unchiul său, monah la Muntele Athos. Aici, printre călugări, și-a primit educația și s-a întărit cu duhul.
Se spune că domnitorul își petrecea nopțile citind Psaltirea, iar unii susțin că o știa pe de rost.
Tot despre el se spune ca participa la slujbele bisericești nu oricum ci cântând la strană împreună cu monahii .
Mihai Viteazul este primul (1600) care a făcut unirea celor 3 țări care alcătuiesc România de astăzi: Țara Românească, Ardealul și Moldova.
Ca Domn al Țării Românești, a fost ctitor de lăcașuri sfinte, aparător al credinței ortodoxe dar mai ales unul din cei mai aprigi luptători împotriva otomanilor.
,,Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.”
Pe o carte a Sfântului Paisie de la Neamţ, s-a găsit consemnat: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”.
Osemintele frumos mirositoare ale voievodului au fost descoperite în mod miraculos la Mănăstirea Plăviceni din lunca Oltului, în anul 2010.
De la Domnitor învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el toată viața, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia și neamul românesc, pentru care a și murit, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să îl avem pe Hristos în inimă până la ultima suflare.
9/19 august 1601 - Asasinarea lui Mihai-Vodă Viteazul
Mihai Viteazul se afla în primăvara anului 1600 la apogeul puterii sale. În hrisoavele sale se intitula cu mândrie: „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Dar tocmai această putere pe care o acumulase va reprezenta în ultimă instanță și cauza principală a prăbușirii sale.
În plan extern și i-a făcut duşmani pe conducătorii tuturor ţărilor vecine. Polonia nu putea accepta pierderea Moldovei, habsburgii doreau întreaga Transilvanie, iar generalul Giorgio Basta aflat în solda curţii Vieneze, un om lipsit de caracter și orgolios, îl ura din tot sufletul pe domnul muntean. Nobilimea maghiară din Ardeal nu se putea împăca cu domnia unui principe „valah“, care adusese cu el și boieri români de peste Carpați pentru a le încredința demnități în Principatul transilvan.
Dincolo de marile sale succese militare, situația lui Mihai Viteazul rămânea fragilă din cauza precarității mijloacelor sale financiare. Trecuseră vremurile în care baza puterii unui domnitor o reprezenta „oastea cea mare“, războiul se „profesionalizase“, fiind acum în principal apanajul mercenarilor, oșteni obișnuiți cu mânuirea armelor de foc și a artileriei, dar care costau extrem de mult și a căror loialitate era deseori îndoielnică.
Părintele Iulian Lazăr este duhovnicul Schitului Prodromu de la Muntele Athos. La Sfinţia sa se spovedesc şi părinţi români de la alte chilii. Privesc fotografia părintelui, la chipul lui blând, luminos, ochii albaştri, barba albă, mâinile strânse pe Sfânta Cruce şi desluşesc un om al lui Dumnezeu, împăcat cu Creatorul Său. Cu ajutorul harului, împacă de o viaţă pe mulţi cu Dumnezeu.
– Părinte Iulian, vă rugăm, să ne daţi câteva date biografice pentru cititorii care nu vă cunosc.
– M-am născut în comuna Vorona, în anul 1926, în judeţul Botoşani. Când am avut 1 an şi jumătate, părinţii au fost împroprietăriţi şi au plecat la 50-60 de km. în comuna Mănăstireni, la Vorona fiind numai pădure. Au primit cinci hectare de pământ şi s-au înstărit acolo. Am trăit cu părinţii până când am fost chemat de Domnul şi am intrat în obştea mănăstirii Sihăstria. În ianuarie 1977, am venit în Sfântul Munte Athos, chiar după sărbătorile de iarnă. Acum au trecut anii şi văd că tare-i frumoasă viaţa de mănăstire.
– Care a fost cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?
– Bucuria mare am avut când am venit la mănăstire şi a ea fost continuă, înnoind în fiecare zi făgăduinţele şi dragostea din ziua intrării în mănăstire şi a călugăriei. Acum bucuria mea este aceeaşi, că a dat Dumnezeu să vin la mănăstire şi că m-a ajutat să port crucea voturilor monahale întreaga viaţă şi că sunt călugăr.
– Aţi avut şi dezamăgiri, supărări mari în viaţă?
– Au fost şi necazuri şi ispite, ca la orice om, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate. De aceea suntem şi lăsaţi pe pământ pentru a avea supărări şi ispite, fără ele nu ne hotărâm să iubim cu toată tăria binele şi pe Dumnezeu. De ispite şi de încercări nu trebuie să ne temem, căci vântul şi viforul când lovesc copacii le întăresc mai mult rădăcinile. Să le primim pe toate cu calm şi bucurie, doar astfel rămânem înrădăcinaţi de-a pururi în stânca credinţei, în liniştea lăuntrică de dincolo.
– Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?
– Cu siguranţă a fost o chemare. Eram doi tineri care, văzând ororile războiului, ne-am sfătuit să plecăm la o mănăstire în ţară, acum 60 de ani. Văzând că au plecat dincolo tineri şi bătrâni şi era mare suferinţa lumii după război, ne-am gândit că şi nouă ne va veni rândul să ne ducem odată din această lume. Suferinţele războiului ne-au făcut să ne gândim la mântuire, aşa copii cum eram. Am căutat o viaţă de mănăstire. Nu ştiam nimic despre viaţa de mănăstire, dar ne-am dus, ne-a plăcut şi am rămas. Dumnezeu ne-a îndemnat să căutăm şi să alegem viaţa de mănăstire. A fost o chemare.
– De ce, uneori, avem inima împietrită şi nu reuşim să spunem păcatele cu zdrobire de inimă?
– Cred că din cauza faptului că se pierde darul rugăciunii, risipindu-i-se mintea cu multe griji, pentru că omul este lăsat să se roage continuu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi: „Duhul să nu-l stingeţi!” (vers. 19). Deci, rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima spre a se întipări cu pecetea numelui lui Iisus. În Domnul Iisus este numai blândeţe şi smerenie, nu este nicio urmă de împietrire. În Patericul egiptean găsim la Sfinţii Părinţi o pildă. Unui frate, care a întrebat cum să ţină mintea trează, i se spune: „când cazanul e pe foc şi fierbe, fug muştele şi nu se apropie, dar cum s-a răcit, vin muştele şi intră în cazan. Aşa-i şi cu mintea noastră, când e fierbinte nu se apropie vrăjmaşul, după ce s-a răcit vin toate patimile aduse de el”.
– Deci, ar trebui să ne păzim mintea tot timpul în rugăciune?
– Da, trebuie să o păzim prin rugăciune în rugăciune, prin silinţă. În Evanghelia după Matei se spune „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc, pun mâna pe ea” (11, 12). Să ne silim cât putem să o strâmtorăm la rugăciune, pentru că, rugându-ne, vorbim cu Dumnezeu, iar focul cuvintelor din Psalmi şi din Rugăciunea lui Iisus va aprinde şi va muia tot timpul inimile noastre.
George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”
"Urmărind evoluțiile liberticide (asasinarea libertăților individuale) din ultimele zile, PPR aduce la cunoștința publicului că guvernul pregătește o ofensivă majoră împotriva poporului la comanda Big-Pharma-OMS, care urmărește înrolarea cadrelor didactice într-o operațiune de propagandă vaccinistă de mare amploare.
Guvernul urmărește implementarea unui cadru instituțional și interdisciplinar care să faciliteze manipularea și condiționarea mentală a populației și, în cele din urmă, să acționeze la inocularea unor substanțe ilicite în organismul copiilor.
După formula consacrată de operațiunea Covid-19, comunicarea guvernului o să se desfășoare în jurul unor necesități sanitare de urgență sau de prevenire a unor "afecțiuni viitoare" pur speculative. Mediile țintite cu predilecție sunt creșele, grădinițele și școlile.
Gravitatea situației pe care am identificat-o este extremă și ne arată că avem de a face cu un atac biologic la scară largă cu complicitatea autorităților care pur și simplu au încremenit sub comanda NATO și U.E.
Ținând cont de evoluția, gravitatea operațiunilor în desfășurare și omerta Mass-Media, PPR trage un semnal de alarmă și face un apel către toate forțele patriotice în vederea organizării unui Consiliu de Rezistență, declarându-și totala opoziție față de Hotărârea Guvernului privind aprobarea Strategiei naționale de vaccinare în România pentru perioada 2023 – 2030.
De asemenea subliniem faptul că, pe lângă lupta împotriva tiraniei urmărită de Big-Pharma-OMS și "guvernul României", PPR o să facă tot ce îi stă în putere pentru a denunța și a preîntâmpina scindarea societății și evoluțiile violente care vor urma acestor operațiuni militare disimulate după paravanul guvernului de ocupație din România!
Nu încercați să puneți mâna pe copii, urmările vor fi dramatice - este un avertisment!"
De ce pe tine te accepţi așa cum ești, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte? Căutaţi ce este bine în celălalt. Nu mai vedeţi răul, iertați! - Ieromonah Savatie Baștovoi
Căutaţi ce este bine în celălalt. Nu mai vedeţi răul, iertaţi. De ce este aşa? Păi, poate l-a bătut mama când era mic, l-a ascuns în dulap. Cine ştie ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos pentru că aşa-i el, dar ştii ce face el în chilia sa? Poate bate şi el metanii, plânge la icoane, îi pare rău şi cred că îi e ruşine şi lui de felul cum este şi îi e greu să vină să-şi ceară iertare.
Părinţii ne ziceau aşa: „Când cineva îţi greşeşte, te ceartă, tu dă vina pe diavol.” Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Nici noi nu-l vrem, pentru că toţi credem în Hristos şi vrem să-I slujim Lui. Dar noi facem şi rău. De ce? Păi, de ce? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învaţă să facem rău. Dă vina pe diavol şi scuteşte-l pe aproapele tău de vina asta. S-a-ntâmplat, e trecător. E un accident. Răul pe care îl face aproapele nostru este accidental. Nu trebuie să ne facem impresia despre el şi să-l vedem prin prisma acestui rău pe care îl face. Asta înseamnă a judeca.
Ce înseamnă a judeca? Înseamnă a-l vedea pe cel din faţa noastră prin prisma faptelor rele pe care le face, socotind că ele îl caracterizează. El a strigat ieri la mine, e adevărat, dar asta nu-l caracterizează, el nu strigă tot timpul. Şi chiar dacă strigă tot timpul, să gândesc că înseamnă că nu se mânie, pentru că dacă aşa s-a obişnuit, nici nu mai ţine atâta răutate.
Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iertăm, să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem nişte „păsărele” ale noastre, dar ni le iertăm. Şi pe celălalt trebuie să-l ierţi! De ce pe tine te accepţi aşa cum eşti, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că aşa scrie în Evanghelie, că aşa scrie la Sfinţii Părinţi. Vezi-l şi pe el în toată complexitatea lui, în toate nebuniile lui, pentru că Dumnezeu şi pe el l-a chemat la botez, i-a dat o grămadă de daruri şi nu ştii tu cum îl judecă Dumnezeu.
Părintele Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006 – fragment
"Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoință, aceasta ajută foarte mult. Căci atunci când unul sporește duhovnicește, nu se folosește numai pe sine, ci ajută și pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel, la fel face; influențează și pe ceilalți. Dacă slăbește unul, slăbește altul, în cele din urmă fără să-și dea seama nu rămâne nimic. De aceea duhul de nevoință va ajuta mult în moleșeala ce există." - Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Baza vieții duhovnicești sunt gândurile bune.
Era un ucenic român în schitul românesc, foarte ascultător. Nu zicea niciodată nu. Oricine avea nevoie, îl lua pe el. Într-o zi, cum se nevoia el cu ascultarea, ca să nu zică nu nimănui, seara s-a așezat pe bordura Bisericii obosit. Și atâta a fost. Acolo s-a terminat. Când părinții l-au găsit mort, au început a spune: „Dar acum zece minute l-am avut la grădină”. „Și eu acum o oră l-am luat la pescuit” și altul la cuptor și alții în altă parte. Și atunci au înțeles de ce a murit ucenicul. Și bineînțeles ucenicul s-a dus la cer, dar oare cum vor rezolva responsabilii mănăstirii cu Dumnezeu după aceea?
M-am dus și l-am vizitat pe un monah vecin cu mine. Nu-l mai vizitasem înainte deloc. Era bun călugăr și nevoitor. Îmi zice:
– Sunt bătrân, ca mâine va să mor și nu am făcut nimic în viața mea. Toți oamenii fac ceva în viața lor. Când se vor înfățișa înaintea lui Dumnezeu ceva vor avea. Eu însă nu am nimic. În timp ce zicea acestea îi curgeau lacrimile din ochi.
– E, toate câte facem, i-am răspuns, le facem ca să ajungem la această concluzie, la acest nimic. Oricâtă nevoință am face, la această concluzie trebuie să ajungem, că suntem nimic, la ce-ți vor folosi toate celelalte?”. Și era nevoitor.
Cum să-i învățăm pe monahi lepădarea de lume când noi avem relații cu rudele. Numai cu cuvintele?
Și cei sporiți duhovnicește se folosesc când își taie voia.
Osânda înseamnă să fii departe de Dumnezeu. Pedeapsa pentru copilaș este să fie departe de mama lui.
Vechii monahi aveau simplitate, cei de astăzi au logică și nu cred atât de mult în minuni.
Cei mai mulți oameni sunt atât de absorbiți de cele pământești încât nu simt deloc dragostea lui Dumnezeu.
Trebuie să existe recunoaștere. Recunoașterea plătește multă nevoință. Unul care nu poate să facă nevoință o recunoaște. „Am nevoie să mă ierți nu pot să fac”, zice lui Hristos. „Nu contează, nu fi supărat” (îi spune Hristos).
Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011
Starețul Marii Lavre Pecerska, mitropolitul Pavel Lebed, a fost eliberat, luni, 7 august, din arestul preventiv, după ce i-a fost plătită cauțiunea fixată de instanță.
Anunțul eliberării a fost făcut de avocatul ierarhului, Nikita Checkman pe canalul său de Telegram.
Avocatul a amintit că, în data de 14 iulie, tribunalul districtului Solomenski din Kiev i-a schimbat mitropolitului Pavel măsura consemnării la domiciliu în arest preventiv, stabilind o cauțiune de 33 de milioane de grivne (aproximativ 81.000 de euro).
Checkman, care este și preot, a afirmat că „suma părea imposibil de plătit la prima vedere”.
El a scris pe Telegram:
„Pe site-ul de internet al Bisericii Ortodoxe Ucrainene au fost publicate detaliile încât oricine să poată ajuta la plata cauțiunii pentru mitropolitul Pavel, grăbind eliberarea sa din centrul de detenție provizorie. Evenimentul de astăzi este meritul comun al credincioșilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care au dovedit că nimic nu este imposibil”.
Părintele-avocat adaugă:
„Cauțiunea a fost plătită de aproximativ o mie de persoane.”
După ce a fost eliberat, în mașina care îl transporta de la arest, mitropolitul Pavel a transmis un mesaj video de mulțumire, îmbărbătare și binecuvântare, având lacrimi în ochi.
În acest spital sunt o mulțime de tineri, răniți, sunt aduși din locurile de operațiuni militare.
În urmă cu o lună, medicii au luptat pentru viața unui astfel de tânăr pentru o perioadă foarte lungă de timp, dar de data aceasta nu a existat niciun miracol. A murit pe masa de operație. La momentul morții sale, Maica Domnului era imprimată pe toate ușile de sticlă care duceau de la etajul I până la etajul al șaselea către sala de terapie intensivă.
Este imposibil să ștergi imaginea, este în interiorul sticlei. Ea este diferită peste tot, dar peste tot Maica Domnului este imediat identificată.
Atât Patriarhul, cât și Starețul Ilie au venit la spital pentru a-l privi. Starețul Ilie a spus:
— Da, a venit, l-a luat ca să nu sufere ... Și acești băieți răniți merg pe coridoarele spitalului sub supravegherea Maicii Domnului. ☦
Șmecheria numită UNTOLD. O mega afacere pe spinarea unui oraș întreg.
Sunt curios ce ar spune autorii morali, ai acestui dezmăț, copiilor și părinților internați la Spitalul de Copii de pe Str. Moților din Cluj-Napoca, la 200m de boxele decibelilor fără număr…
Ce contează? Doar vin bani în Cluj. Da, vin, sunt refiscalizați… in mare parte. Ajung unde trebuie în conturile celor care până mai ieri cereau finanțare ca ONG-isti, de la Primăria Cluj-Napoca, pe Asociația UNTOLD și tăiau bilete pe UNTOLD SRL. Aceiași asociați și în asociație și în SRL.
Deh, „cultura de calitate” cu cheltuială grasă se ține! Cum se putea ca la CLUUUJ să nu fie unse gras roțile moriștii de făcut… parai?
Deja, la Cluuj, aceiași șmecheri, cu aceleași lozinci și cu același său pentru mecanismele tenebroase ale jucăriei: UNT VECHI, sau UNT OLD!
La „fraieri”, de cumva tușesc seara după 22:00, pe balcon, vine poliția, la „jmecheri”, nu!
Clujul nu face rabat de la statutul de țară bananieră, acolo unde se poate orice!!! De ce nu se face vreun pui de UNTOLD prin Europa civilizată în buricul vreunui burg? Simplu, la ei nu cresc bananieri și „ei e mai puțin șmecheri!”
Articol de Irimie Popa, unul dintre cei mai activi moți din zona Apusenilor, lector la Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor în cadrul Universității ”Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca
Arhiepiscopul Teodosie este optimist cu privire la viitorul României.
Hotărâre a Guvernului privind aprobarea Strategiei naționale de vaccinare în România pentru perioada 2023 – 2030 / www.ms.ro
