"În afară de Dumnezeu, credința este deșartă, nădejdea este deșartă și iubirea este fără de folos”

"Domnul nostru nu obişnuia să vorbească în cuvinte mari. Nici un cuvînt rostit vreodată în lume nu a fost mai bine cîntărit decît cuvintele rostite de El. Cînd Domnul nostru spune că fără El nu putem face nimic, atunci noi trebuie să înţelegem acest lucru chiar aşa cum a fost rostit, adică literal. Aici, el vorbeşte de cele bune, iar nu de cele rele. Noi nu putem face nici un fel de faptă bună fără Hristos, pe lîngă Hristos sau în contra lui Hristos. El este proprietarul, dătătorul şi inspiratorul oricărui bine. Nici un fel de bine nu există în afara Lui, după cum nici un fel de rău nu se află în El.”

"Omul care primeşte mită înseamnă că nu este creştin. Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu puteau fi mituiţi, nici intimidaţi, în problemele de credinţă mita este egală cu trădarea lui Iuda!”

"Odată cu iubirea, oamenii au pierdut şi conştiinţa adevărului. Căci dragostea şi adevărul sunt de nedespărţit.”

"Dacă mă întrebaţi ce e de făcut ca să ne mântuim, vă voi răspunde să cunoaşteţi adevărul, şi adevărul vă va slobozi de toate relele. Hristos este adevărul şi mărturisitorul adevărului ceresc cel veşnic.”

"Fie ca popoarele Creştine să îngenuncheze la picioarele lui Hristos cel batjocorit de ele şi să-i înapoieze stăpânirea, cinstea, slava şi cinstirea care i se cuvin numai Lui. Aşa să faceţi şi voi, fraţilor ortodocşi, dacă vreţi să scăpaţi de un al treilea război mondial, mai cumplit decât cele două de până acum.”

"Fraţii mei, calea cea sfântă a Domnului nici nu e neumblată, nici nepietruită, nici nemarcată, ca să ne putem plânge că nu o vedem sau nu o cunoaştem. Pe această cale au trecut sfinţii apostoli, sfinţii mucenici şi mărturisitori, sfinţii împăraţi Creştini şi patriarhi, sfinţii pustnici şi sihaştri, şi alte mii şi mii, milioane şi milioane. […] Pe calea aceasta sfântă, Dumnezeu blagosloveşte norodul Său sfânt. Amin.”

"Răsplata şi pedeapsa! Acestea amândouă sunt în mâinile lui Dumnezeu. Dar aşa cum viaţa aceasta pământească o umbră doar este a celei adevărate şi veşnice din Cer, tot astfel răsplata şi pedeapsa aici pe pământ nişte umbre doar sunt ale răsplatei şi pedepsei care vor fi în Ceruri.”

"O, cât de desavârsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavârsita! Aceasta iubire desavârsita nu se poate arata desavârsit în nici un alt chip decât numai în ascultare desavârsita. Iubirea este cu grija mare în toata vremea si în tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavârsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavârsita, care face iubirea un lucru frumos.”

"În afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos.”

"Duhul Sfânt nu este ca omul cel razboinic, care da buzna în casa altui om. El intra în casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si îndelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorât peste ei si Si-a facut salas în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.”

"Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.”

"Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină.”

"In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.”

"Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat l-a întrebat pe Hristos: „Ce este adevărul?” şi nu a primit nici un răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greşită. Dacă Pilat ar fi pus întrebarea dreaptă: „Cine este adevărul?” ar fi primit răspuns „Eu sunt adevărul,” i-ar fi zis Hristos. I-ar fi zis ce le-a zis mai înainte şi ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.””

"Fraţilor, este greu să susţii o polemică cu omul ateu; greu este să stai de vorbă cu un nebun, şi greu să convingi de adevărul faptelor pe cel care nu vrea să audă. Greu este să învingi ateul, nebunul şi răutăciosul care nu vrea să audă. Dar pe toţi trei îi poţi convinge totuşi cu fapta, renunţând la cuvinte. Cu uşurinţă îi vei putea convinge cu faptele cele bune pe care văzându-le, îl vor preamări pe Dumnezeu, în ziua în care îi va cerceta.”

"Cel care se îndepărtează de Dumnezeu, se micşorează din ce în ce mai mult în duh şi în lucrare (putere), până când, la urmă, el este împrăştiat ca cenuşa în vânt.”

"O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toate împărăţiile lumii, cu tot cu slava lor, primite din mâna diavolului.”

Sfântul Nicolae Velimirovici s-a născut la 23 decembrie 1880 din părinţi sârbi binecredincioşi, Dragomir şi Katarina Velimirovici, în satul Lelici, fiind cel ditâi fiu, după dânsul urmând alţi opt copii, care au murit cu toţii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Educaţia sa începută în sânul familiei, a continuat la mănăstirea Celie, el urmând apoi cursurile gimnaziului din Valievo. Încă din tinereţe s-a arătat înzestrat cu o râvnă neostoită pentru învăţătură şi rugăciune. Astfel, adesea, în vacanţele de vară, sfântul Nicolae urca în clopotniţa mănăstirii Celie şi petrecea acolo ceasuri îndelungate citind cărţi şi rugându-se.

După terminarea clasei a şasea a gimnaziului Valievo, s-a înscris pentru examenul de admintere la Academia Militară, însă nu a fost admis din pricina faptului că era prea plăpând. Tânărul Nicolae s-a înscris la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad unde s-a arătat a fi un elev strălucit.

Datorită inteligenţei şi cunoştinţelor sale, precum şi a activităţilor sale de propovăduire a dreptei credinţe, tânărul Nicolae este trimis să studieze în străinătate, unde a fost apreciat pentru erudiţia şi profunzimea gândirii sale. În 1908, îşi susţinu teza de doctorat la Universitatea din Berna cu titlul „Filosofia lui Berkeley”.

În anul 1909, vindecându-se în chip minunat de dizenterie, Nicolae se hotărăşte să îmbrace haina monahală, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie în acelaşi an este hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit.

Odată cu începerea primului război mondial, sfântul părinte a fost trimis ăntr-o misiunea diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obţine sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obţinut pentru ţara sa, sfântul părinte primi titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cambridge. În toată această vreme, nu încetează să publice articole şi tratate teologice, primind şi alte titluri onorifice în semn de preţuire pentru gândirea şi activitatea sa.

Spre sfârşitul verii anului 1915, sfântul Nicolae îşi continuă activitatea misionară călătorind în Statele Unite. Din rânduiala lui Dumnezeu, un înger al Domnului i-a apărut în vis vestindu-i că într-o zi se va întoarce în America şi va reorganiza comunităţile sârbe ortodoxe dispersate de pe pământul american.

În anul 1919, la vârsta de 39 de ani, Sinodul îl ridică la rangul de episcop al Jicei, scaunul celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava, iar în 1921 a fost strămutat în eparhia Ohridei şi Bitoliei, pentru a uşura unirea dintre Biserica sârbă şi cea macedoneană, ceea ce sfântul ierarh a împlinit în chip minunat.

Pentru puterea cuvântului său, sfântul episcop era chemat să ţină cuvântări în universităţi şi biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru cel loviţi de război şi a înfiinţat o eparhie ortodoxă americană a Bisericii Sârbe. Pentru faptele şi dragostea sa părintească, sfântul Nicolae a rămas în conştiinţa dreptmăritorilor americani ca stâlp şi ocrotitor al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor al Seminarului „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan si rector al Seminarului „Sfântul Tihon din Zadonsk” din South Canaan (Pennsylvania) şi autor al nepreţuitelor „Proloage de la Orhida”.

Pe lângă toate acestea, sfântul ierarh înfiinţă orfelinate pentru mulţi copii săraci şi scrise numeroase cuvântări.

Odată cu îneperea celui de-al doilea război mondial, sfântul ierarh neobosit porni la luptă împotriva forţelor naziste. Pentru aceasta, în anul 1941, este arestat şi condamnat la închisoare împreună cu patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr Dachau din Germania. Chinuirile zilnice la care erau supuşi întemniţaţii, spânzurătorile, crematoriile şi camerele de gazare din Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, vădind adâncul întunericului în care poate cădea omul depărtat de Dumnezeu. Nici aici nu a încetat să scrie şi să propovăduiască puterea libertăţii dăruită de Dumnezeu oamenilor.

Ostenit de anii ăndelungaţi şi plini de frământări, la vârsta de 76 de ani, sfântul ierarh se pregăti să plece la Domnul în ţară străină, în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia sa modestă din Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” din America.

În anul 1991, la 25 de ani după mutarea sa la Domnul, moaştele sale au fost aduse acasă şi puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de dânsul în satul natal, Lelici, fiind proslăvr cu sfinţii de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.

Poruncile lui Dumnezeu cu râvnă şi cu post împlinidu-le, în privegheri şi rugăciuni urmând Sfinţilor Părinţi, pildă fericită ai fost neamului tău, care lumina Evangheliei în întunericul păcatelor căuta. Împărtăşindu-te cu sfinţii de bucuria cea veşnică şi dimpreună psalmodiind cu ei, înalţi rugăciuni pentru noi înaintea Domnului, Căruia Îi strigăm: Aliluia! (din Acatistului Sfântului Nicolae Velimirovici)

"Noi, ortodocșii, nu urmărim decât salvarea sufletului și câștigarea Împărăției Cerurilor și acest lucru ni-l poate oferi Biserica Ortodoxă. Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească și Apostolească, celelalte ce se numesc “biserici” nu sunt biserici, ci sămânța stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos". — Sfântul Lavrentie de Cernigov

Sfântul Lavrentie din Cernigov – după numele său de botez, Luca Evseevici Proscura – s-a născut în anul 1868, în localitatea rusească Karilsk, din regiunea Cernigov. Părinţii săi, Evsevii şi Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori şi credincioşi. Din cei şapte copii ai familiei, cinci erau băieţi, Luca fiind cel mai mic dintre aceştia. Muncind încă de mic, împreună cu toţi membrii familiei sale, tânărul Luca a avut o viaţă destul de grea; copil fiind, din pricina unei căzături la joacă, el va şchiopăta toată viaţă cu un picior. Rămas orfan de tată încă de mic, iar mama lui căzând la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalţi fraţi muncind afară.

Studiile elementare au fost urmate de tânăr la Şcoală din satul natal. Pentru că avea o minte luminată, profesorul l-a rânduit să aibă grijă de elevii mai mici. Încă din această perioadă a copilăriei, Luca a simţit o atragere deosebită faţă de muzică bisericească, precum şi faţă de cântările vechi bisericeşti. Astfel, nu după multă vreme, Luca avea să cânte foarte bine la vioara, iar mai apoi, în corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tânărul îi îndrumă pe ceilalţi corişti, iar la 14 ani ajunsese deja să conducă întregul cor al bisericii din sat.

Încă de mic, tânărul Luca a avut o viaţă curată şi o rugăciune smerită; pentru aceasta, el a fost învrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovniceşti. Astfel, adesea îl vedea pe diavol, fie când mergea singur pe drum, fie când lucra ceva în casă, ori în curte. Cum era şi firesc, dorinţa după viaţă monahală nu a întârziat să apară în inima tânărului.

Când avea putinţă, Luca mergea la Mănăstirea Rahla, aflată la o distanţă de 19 kilometri de satul său, spre a lua aminte la viaţă monahilor rugători. Abia după moartea mamei sale, renunţând la partea sa de moştenire, Luca a mers la mănăstirea iubită, spre a se călugări. Aici, stareţul l-a rânduit pe tânăr în corul bisericii, aşteptând momentul potrivit spre a-l călugări.

În scurtă vreme, vestea despre viaţă curată şi mintea luminată de har a tânărului Luca s-a răspândit în toată regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grijă locului în care se află mănăstirea, l-a luat pe tânărul nevoitor, spre întristarea călugărilor de la Mănăstirea Rahla, şi l-a aşezat în Mănăstirea Sfânta Treime, o mănăstire din localitatea Cernigov. Cu această ocazie, episcopul a spus călugărilor: „Ăsta e un aşa Luca, de care o să întrebe toată lumea”.

Luca s-a întristat de dorinţa episcopului, el iubind mult mănăstirea în care se instalase dintru început, însă în noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a apărut şi l-a binecuvântat. A doua zi, în zori, luând binecuvântare de la stareţ, Luca a plecat la drum. La început, după dorinţa episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminarişti.

Mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, în anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar după o vreme, egumen. Părintele Lavrentie, om de statură mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip blând şi luminos; părul îi era alb că zăpadă, iar faţă emană bucurie; ochii albaştri trimiteau parcă spre cer.

Vestea despre bunătatea şi darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viaţă, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvintele duhovniceşti ale cuviosului erau pline de har şi roditoare. Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.

În vremurile grele, în care manstirile trebuiau închise de autorităţi „pentru reparaţii” (1930), părintele a trăit la poalele unui munte, la o văduva drept-credincioasă. La această, părintele îşi petrecea tot timpul într-o micuţa cameră, în post şi rugăciune.

În anul 1941, după ce a început războiul, sfântul a redeschis fosta mănăstire de călugări din Cernigov, transformat-o în mănăstire de maici, precum şi Mănăstirea Domnitskii; în prima mănăstirea vieţuiau 75 de maici, iar în cea de a doua, numai 35. Sfântul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum şi de refacerea bisericilor şi a clădirilor monahale.

La un moment dat, sfântul a proorocit, zicând: „Din acest moment eu voi mai trăi un an şi jumătate. Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veţi vedea multe rele”. Cuvântul i s-a împlinit întocmai, căci Sfântul Lavrentie a trecut la cele veşnice în anul 1950, iar în anul 1952, Mănăstirea Domnitskii a fost închisă de autorităţi, „pentru reparaţii”.

În toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slăbit, a participat la ultima sa priveghere; după slujbă, el a fost dus pe mâini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfântul s-a împărtăşit zilnic, până în ultima zi. După o boală de câteva luni, Sfântul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit întru Domnul în anul 1950, în ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, după citirea Psaltirii şi a altor rugăciuni. Trupul său a rămas în biserica vreme de patruzeci de zile, neschimbandu-se câtuşi de puţin. În ziua de 20 februarie 1950, sfântul a fost coborât în mormânt.

"Acum vine ultimul timp pentru pocăință, ultima șansă ca să ne pocăim și să părăsim calea păcătoasă. În vremurile de pe urmă, atacul duhurilor răutății va fi atât de puternic, încât va afecta mintea, voința și capacitatea de a rezista. Cu greu veți ține în minte cuvintele rugăciunii - cu greu veți putea spune "Tatăl nostru ..." – îți va fi luată memoria!" — Shiarhimandritul Ieronim din Sanaksar

Antihristul va chema familiile evreiești care conduc lumea din umbră, și le va mulțumi că l-au ajutat să ajungă conducătorul lumii, dar pentru a arăta că îl iubesc trebuie să i se închine. Și ei se vor închina lui, dar acesta apoi le va cere să-și pună cipul cum l-au pus celorlalți. Și atunci pentru prima dată aceștia au început să tremure de frică, dar au refuzat. Pentru aceasta vor fi omorâți.

Înțelegeți?

Cipul, care înseamnă sfârșitul libertăți umane și moartea veșnică, e mai rău ca diavolul!

(Părintele Elpidie Vagianakis - transcript video conferință Anglia)

Schimonahia Mihaila Sarycheva (1891-1976) din Russia

"Întregul pământ este acoperit cu puroi de la copiii uciși în pântece. Iar aerul este plin de blasfemie. De aceea, înainte era mai ușor să te rogi - erau mai puține blasfemii. Iar acum demonul aproape că intră în altar, iar când Preotul face proscomidie, se aruncă pe el ca să-l doboare, ca să nu pomenească pe nimeni. Sau cel puțin să-i ia memoria."

Pe vremea aceea, când încă nu era permisă rugăciunea deschisă, ne coboram în pivniță ca să cântăm. Voiam să cântăm, dar ne era frică. O întrebam: "Maică, când se va termina?!" Iar ea spunea: "Nu fiți amărâți. Când va veni vremea, vor deschide biserici și mănăstiri. Îi vor convinge chiar să se roage lui Dumnezeu, iar toată lumea își va pune cruci. Dar pentru o vreme - și atunci nu va fi mai puțină persecuție decât acum." (P.S. a spus probabil înainte de 1948)

— Schimonahia Mihaila Sarycheva (1891-1976) Russia

Pocăiți-vă, mânia lui Dumnezeu se apropie, fiți încununați în curăție!

Am văzut nori negri, mânia lui Dumnezeu se cobora asupra lumii. Încet, aceștia coboară, se apropie. Și când vor atinge pământul, atunci va fi războiul.

Maica Domnului plânge pentru noi toți ca să fim mântuiți la a doua venire. Ea plânge pentru noi zi și noapte: "Dumnezeul meu, nu distruge lumea!"

Am văzut-o pe Maica Domnului și mi-a zis: "Tot ce scrie în Apocalipsă și în cărțile oamenilor aleși ai Fiului meu - profeții - toate se vor împlini. Al treilea război mondial va avea loc și trei sferturi din omenire va fi distrusă și doar un sfert va rămâne."

☦️ Sfânta Sofia din Kleisoura (1886-1974)

Alianța Părinților îndeamnă părinții din întreaga țară să nu semneze contractul educațional pus la dispoziție de către școli

Alianța Părinților explică faptul că acel document nu are valoare de contract, nefiind negociat între părți, ci doar punctul de vedere, unilateral, al școlii.

În cazul în care semnează și ulterior vor fi nemulțumiți, părinții nu vor mai putea face nimic, precizează sursa citată.

Iată comunicatul integral: Având în vedere că au fost intensificate presiunile asupra părinţilor pentru semnarea contractului educațional prin includerea unei prevederi conform căreia nesemnarea ar reprezenta contravenție sancționată cu amendă, Alianța Părinților comunică următoarele:

1. Orice contract SE NEGOCIAZA. Sintagma “contract educaţional,” prevazută de disp art. 14 alin (4) este imprecisă și inexactă din punct de vedere juridic, deci menită să producă confuzie în rândul părinților. Putem numi contract un înscris conceput și agreat de părți, pentru care ambele părţi își dau consimțământul în scris. Mai mult, pentru un consimţământ valid, părțile trebuie sa fie asistate în acest demers de un profesionist al dreptului. Altminteri, “contractul” este lovit de nulitate fiindcă are natura unei adeziuni.

2. Puneți în acest mod problema directorilor de școli și NU SEMNATI. Capcana constă în faptul că, semnând înscrisul, părinţii îi dau valoare de lege.

3. A.P va pune la dispoziția părinților, în cel mai scurt timp, o notificare pe care părinții o vor depune la direcțiuna școlii.

4. Este necesar ca motivele de refuz precum și implicațiile semnării acestui înscris să fie explicate și părinţilor care nu le cunosc. Precizăm că prevederile inacceptabile sunt abil formulate și intercalate printre altele, perfect acceptabile, tocmai pentru ca astfel ele să fie mai greu de perceput iar semnătura părinţilor să fie obţinută cu ușurinţă.

5. Părinții care cedează și semnează își asumă consecințe faţă de care nu mai sunt îndreptăţiţi să exprime nemulțumiri ulterioare.

6. Daca unii părinţi au înțeles implicațiile DUPĂ ce au semnat, le recomandăm să solicite contractul și să își revoce semnătura cât mai curând posibil, invocând argumentele de mai sus și faptul că au fost induși în eroare.

"Acum vreo cincisprezece ani, doisprezece până la cincisprezece ani, eram la începuturile misiunii în Africa. Așa că într-o zi m-am rugat lui Dumnezeu. Unii îmi trimiteau numele lor ca să mă pot ruga pentru ei și copiii lor.

Așa că într-o zi mă rugam pentru niște copii, pe care i-am iubit, pentru că erau copii cu inima bună. Și așa, între viziune și vis, fii atent copilul meu, am auzit o voce și am văzut o imagine. Ce spunea?

«Nu veți întârzia să vedeți cel mai ușor mod în care satana va răni în curând copiii Mei și îi va distruge.» Și mi-a arătat televizorul ca primul 📺, că acum deja oamenii începuseră să se obișnuiască cu televizorul și să se uite la el. Apoi mi-a arătat computerul 💻, că va avea mai multă putere decât televizorul. Și pe al treilea, mi-a arătat telefonul mobil 📱. «Dar când, spunea, sosește telefonul mobil, atunci deja copiii Mei coboară la vale.».

De ce? Mai târziu bineînțeles că am înțeles. De ce devine o mișcare și o relație atât de dependentă, încât cel mai bun prieten al copiilor nu este prietenul lor, cel cu care se joacă, ci telefonul lor mobil! Se vor juca cu prietenul lor câteva ore. Dar au telefonul mobil de dimineața până seara."

— extras din 𝐼𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛𝑒𝑡 𝑠̦𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑖𝑖 - 𝐼𝑛𝑡𝑒𝑟𝑣𝑖𝑢𝑙 𝑃𝑎̆𝑟𝑖𝑛𝑡𝑒𝑙𝑢𝑖 𝐸𝑙𝑝𝑖𝑑𝑖𝑒 𝑐𝑢 𝑆𝑡𝑒𝑓𝑎𝑛𝑜𝑠 𝐷𝑎𝑚𝑖𝑎𝑛𝑖𝑑𝑖𝑠 𝑙𝑎 𝑝𝑜𝑠𝑡𝑢𝑙 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑜 𝐹𝑂𝐶𝑈𝑆 𝐹𝑀 𝑑𝑖𝑛 07.12.2022

«Zice că, se afla într-un castel înalt, ca să facă unele treburi acolo. În spatele camerei era o fereastră mare, luminoasă. Copiii intrau și ieșeau și erau impresionați de lumina acelei ferestre mari, și se duceau să vadă priveliștea.

Dar acolo unde se aplecau să privească în jos, ținându-și telefoanele mobile, unul câte unul cădeau jos. Călugărița i-a avertizat să nu se apropie, pentru că acolo se întâmplă ceva rău. Dar lumina și priveliștea erau foarte atractive! Acestă imagine a copiilor care se apropiau și se pierdeau a continuat. La un moment dat călugărița s-a întrebat: "Ce se întâmplă acolo? Cum se pierd toți acești copii?”

S-a apropiat ținând un telefon mobil ca să înțeleagă. Apoi vede că o mână demonică o apucă, nu de mână, ci de telefonul ei mobil, pentru a o arunca și s-o doboare. Atunci și-a dat seama că și ceilalți copii cădeau, pentru că, spune ea, nu au dat drumul telefonului mobil din mâini pentru a se salva, ci au preferat să cadă cu el.

Adică mâna demonică de telefonul lor mobil trăgea, nu de mâna lor! Doar că, copiii nu dădeau drumul telefonului mobil din mâini și astfel cădeau cu el.

Atunci călugărița i-a spus: “Pe mine nu mă poți nimici, pentru că în inima mea ÎL iubesc pe Iisus Hristos”. Apoi s-a dus furios să o apuce de braț, să o forțeze să o dărâme. Și apoi s-a trezit, spune ea, și a simțit durere și arsură pe braț. Un exemplu că visul a ascuns un mare adevăr».

Deci, ce mai vreți să vă spun, când internetul joacă în prezent acest rol și când cu toții avem acum o utilizare care provoacă dependență a telefonului mobil? Înțelegeți?

Un eveniment minunat și neobișnuit, care ne amintește de cele scrise în Viețile Sfinților, s-a întâmplat în Rusia, la Soci. Un grup de 12 delfini au scos la țărmul mării o icoană a Maicii Domnului, în fața privirii uimite a oamenilor care se aflau pe plajă. Remarcabil faptul că nu au fost 2 sau 5 delfini, ci 12, exact numărul Apostolilor Domnului nostru Iisus Hristos. Delfinii s-au apropiat de ţărm, au împins un obiect, apoi au înotat înapoi către mare.

Iniţial nimeni din cei prezenţi nu au dat importanţă evenimentului, neinteresându-se ce fel de obiect au adus delfinii la ţărm. Acel obiect la prima vedere părea o bucată de scândură de lemn vechi, ca mai apoi, după ce s-a înlăturat nămolul de pe el, să se înțeleagă că e vorba de o icoană.

Evenimentul a fost dat publicității de un colonel al armatei ruse și de soția lui, care au văzut cum delfinii înoată foarte aproape de țărm și că aduc spre plajă un obiect.

Când delfinii s-au îndepărtat de țărm, cei doi soți s-au apropiat de locul acela, unde au văzut un obiect acoperit cu nămol. Curățind obiectul, soția colonelului a văzut că era vorba despre o icoană a Maicii Domnului și L-a slăvit pe Dumnezeu pentru această minune. Trebuie remarcat faptul că nimeni nu știe cum a ajuns icoana în adâncul Mării Negre, dar și modul cum au transportat-o delfinii până pe litoral rămâne inexplicabil.

"Părintele Adrian Făgețeanu a fost o figură rară în cadrul neamului nostru, pentru că din fragedă copilărie acest om s-a arătat a fi ales de Dumnezeu, pregătit parcă pentru o misiune aparte pentru Ortodoxia românească. Încercările şi întâmplările miraculoase din copilăria lui vin să ne întărească această convingere. Părintele Adrian a fost ales din pântecele maicii sale să fie un ostaş luptător în armata lui Hristos, atât pe plan religios, cât şi pe plan cultural. A fost omul suferinţei, un corifeu al suferinţei, începând cu Antonescu şi până în prezent, el a fost mingea de lovitură a tuturor politicienilor. Este omul care a trăit o viaţă de ascet şi isihast şi a sfârşit ca un mucenic." — Părintele Iustin Pârvu

"Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât și a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen și a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăși, am ridicat crucea și el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofițerul a cedat. M-a lăsat în pace... Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: "Rezistă! Nu-l face de râs pe Hristos!" și poate nu mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simțeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exiști, doar Hristos te ține în viață. La ieșirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele și la vii, și la morți, neștiind nimic despre mine. Avea mare dreptate - în pușcărie eram și viu și mort, deopotrivă." — Părintele Adrian Făgețeanu / Revista "Formula AS", nr. 611/2004

Lumea e preocupată de ceea ce le dau ăștia la semnat, ca urmare a inițiativei inteligente din primăvară a doamnei Firea. Părinții sunt îngrijorați că "Observatorul" (dacă mai țineți minte, era o emisiune pe vremuri la Antena 1 cu numele ăsta), o să vină să le agreseze copiii. Am prieteni profesori, care mi-au povestit ce scrie în chestionarele respective: dacă te supără părinții, dacă nu te ajută la lecții, dacă te apostrofează când greșești, cică să-i dai în gât.

Dar se mai întâmplă și alte lucruri dacă te uiți în sus. Ieri, pe tot teritoriul României, avioanele au umplut cerul cu condens. N-a mai fost condens din primăvară, atunci când încă vorbeau ăștia despre ultimele "cazuri". După ce a dispărut condensul, au dispărut și "cazurile". Noi, medievalii, adepți ai teoriilor conspirației, suspectăm că ar fi o legătură între condensul lung (și lat), care acoperă cerul și "numărul de «infe[t@ri»". Ele, "autoritățile", tac în legătură cu treaba asta. Nu zic nici că da, nici că nu.

Un singur politician a avut curajul să ridice problema condensului suspectat de noi că ar fi aducător de molimă patentată: Diana Iovanovici Șoșoacă. Nu-i fac reclamă și ăsta nu e un articol politic, dar a fost singura care a zis direct, în parlament, despre asta. Pentru curaj și pentru consecvență, țin cu ea. N-am alternativă. Ăialanții tac și ei, ca și "autoritățile". Probabil dacă i-am vota și ar ajunge să ne conducă, ar tăcea în mod identic și în legătură cu alte lucruri.

Și totuși, ar fi suficiente lucruri de întrebat, dacă politicienii ar avea gură și buze de vorbit, nu doar pentru pupat: ale cui sunt avioanele respective, de ce au umplut România (la comandă) cu "condens lung", ce conține "condensul" respectiv. Termenul de "condens lung" l-am preluat dintr-o glumă de-ale lui Lucian Cos, care spunea că avioanele lasă condens scurt și condens lung, în funcție de ordine. De câteva săptămâni, condensul e lung. Ieri a fost foarte lung (și lat), prin zona unde mă aflu. Practic, a acoperit cerul.

Avioanele alea decolează de undeva și aterizează undeva. Ale cui sunt? Cine le dă voie să meargă cu "condens lung" și din ce motiv apar "cazuri" după ce brăzdează cerul? Tac toți? E destul de grav, că e posibil să le vină oamenilor ideea să-i facă să tacă pentru totdeauna. Dacă tot le place, apăi să tacă de tot! Ăia care merg cu "condens lung" n-au copii? Ei trăiesc pe Lună? Nu-și iau merdenele de la colț și salată din piață? Ei nu fac boala lui Ovidiu?

Mă gândesc la două chestii: la tăcearea dubioasă a tuturor politicienilor, mai puțin Diana Șoșoacă. Și apoi, mă gândesc la ce v-am scris ieri, că globaliștii și cu conservatorii au bătut palma la ceva. Treaba e să vedem la ce s-au înțeles, că dacă s-au înțeles la istovitu n-o să fie bine deloc. Și tot așa, nu pot să uit G20-ul din 2020 (pare-mi-se), când taica Putin le-a bătut obrazul globaliștilor că ei câștigă prea mult de pe urma istovitului, iar rușii nu-s trecuți și ei pe listă la feliile de cașcaval. Pe vremea aia, Rusia juca Jerusalema împreună cu Europa și SUA. China a jucat piesa asta sinistră până mai târziu. De înțeles, s-au înțeles. Varianta optimistă e că s-au înțeles să facă împreună un ghiveci, sau pur și simplu s-au înțeles la cașcaval. Poate că asta era de fapt problema.

Până aflăm, noi stăm și ne uităm ca proștii în sus. Numărăm dârele și ne întrebăm "cu ce mai dă ăștia pe noi". Ultima dată când m-au prins sub condens, nu m-am putut ridica din pat o lună și jumătate și am avut saturație de oxigen ușor sub 80%. Maică-mea se uita la mine cum mă sufoc și eu nu eram în stare să-mi concep propria rețetă de plante medicinale antiistovitu, fiindcă nu apucasem s-o fac. Am făcut-o imediat după ce am scăpat cu viață.

De data asta, dacă mai pun în practică prosteala, am să fac ceea ce trebuie să facă de când lumea un bărbat când are de făcut lucruri pe care în mod normal nu dorește să le facă. M-ați înțeles, de data asta nu mai aștept să ne salveze careva. Să aștepte ei să fie salvați, că vor avea nevoie de salvatori. Scârbele care vor sprijini din nou guvernul care reprezintă interesele psihopaților, să se țină bine, că vor avea parte de surprize.

Sursa: https://www.facebook.com/andimihai.anton/posts/pfbid02y2Pv8TzRXRS6TbjAmQjPfACP18Y2bMSKoeS7BUhNnom6CxXjms1UtKnYMm2RfPRl

„Cea mai veche rugăciune creștină este rugăciunea închinării: ‘În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin’, adică: ‘Așa să fie, precum binevoiește Dumnezeu, Cel închinat și preaslăvit în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!’” — Avva Ghelasie Gheorghe

Zicea Avva Ghelasie unui ucenic: "Măi tăticule, să te nevoieşti să te-apropii de Dumnezeu, că după ce se-apropie El de tine, nu te mai lasă din mână".

Spunea Avva Ghelasie: „La copii, la bătrâni şi bolnavi, trebuie să ai grijă să le duci mereu câte un mic dar. Este un gest fundamental. Şi în căsnicie, să duci femeii, care poartă chipul Maicii Domnului, de fiecare dată un cât de mic dar”.

„Măi tăticule, să ai grijă, să umbli cu atenţie, să te fereşti de prilejurile pentru păcat, să nu zici că eşti tare, că birui tu ispita, că odată te dă peste cap! Fii cu băgare de seamă în viaţă”, îndemna Avva Ghelasie.

„Nu te poţi despărţi de patimă cu adevărat dacă nu vrei din toată inima, dacă mai laşi în tine un gând că undeva, cândva, ai mai putea face păcatul”, spunea Avva şi îndemna:

„Umblă uşor, mă tăticule, ai grijă cum calci, cum umbli cu lucrurile, cum vorbeşti şi cum primeşti gândurile, fii cu atenţie să nu strici sau să distrugi ceva, să nu răneşti pe careva. Să nu cauţi în urmă la amintirea căderii, ca să nu te îndulceşti iar cu ispita şi să orbeşti cu sufletul, nici la stânga ori la dreapta, cu disperare sau îndrăzneală, ci cu răbdare şi nădejde, tot înainte la Hristos”.

„Nu pot, Avva!”

„Bă, dacă vrei, până la urmă, poţi, mă tăticule, că te ajută Dumnezeu!".

Spunea Părintele Ghelasie: „Păcatul, după mărturisire şi dezlegarea preotului, este iertat de Dumnezeu. Cicatricea, urma sa rămâne însă. Rămâne ca semn de hotar, de oprire şi sensibilizare a conştiinţei spre a nu mai păcătui. Ca motiv de atenţie-trezvie. În plus, din acel loc sensibil izvorăşte recunoştinţa faţă de Domnul, care nu a îngăduit să se piardă sufletul tău. Urma păcatului devine în acelaşi timp semnul iertării şi milostivirii dumnezeieşti”.

Sursa: https://www.chipuliconic.ro/wp-content/uploads/2017/08/File-de-Pateric.pdf

"Neputinţa şi pocăinţa pot să alterneze până la moarte. Şi în Proloage scrie: «Dacă cel ce greşeşte spune: Doamne, am greşit, iartă-mă, îi va fi lui mai mult decât o coroană împărătească»". — Starețul Nectarie de la Optina

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Viaţa de astăzi e alergătură, este un iad

Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.

Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Simplificaţi-vă viaţa!

Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.

Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. “Trăiţi în iad”, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…”, a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: “Într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinţii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea, şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.

Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Aşadar, acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură cameră. Îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi plecă înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea ca nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii şi socrii săi, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.

Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineaţă trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: “Doamne Iisuse…”. Şi lucrau, şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, şi acelea numai în oraşe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii ii împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte, şi i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?”. Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Câţi copii ai?”, îl întreb. “Doi”, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat.” Din discuţie reieşea că şi el avea maşina lui, şi femeia sa pe a ei, şi copiii lui pe a lor. “Binecuvântatu-le, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. În timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.

Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: “Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.

Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: “Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea ca îţi răspunde: “O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii. – Părinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării? – Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…”. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor”.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003

🛑Intervenția Dr. Ovidius-Dragoș Dinulescu în cadrul conferinței: „Medicină bazată pe dovezi sau dictatură cu față medicală?” din 10.02.2023.

📢 O discuție despre:

• 📌 politizarea medicinei;
• 📌 corupția din sistem;
• 📌 eficiența măsurilor aberante și a "leacurilor" experimentale;
• 📌 trădarea României;

🛑DECIDENȚII VOR RĂSPUNDE DOAR ATUNCI CÂND NE VOM LUA SUVERANITATEA ÎNAPOI!‼

📛În cadrul conferinței a fost și o sectiune unde pacienti schiloditi de vaccin, sau rudele celor care au decedat, au putut sa isi prezinte cazul.

Sursa: https://www.facebook.com/Sorin.Titus.Muncaciu.AUR/videos/252024790594295

Și eu mi-am pus problema că dîrele albe din urma avioanelor ar fi fum de motor. Poate că am și crezut, pînă am filmat o astfel de aeronavă, aflată în zbor, care brusc n-a mai emis “fum” de “motor”, ba chiar și-a continuat drumul drept, cam jumătate de cer, pînă cînd, ca la un semn, a început iar să împroaște o dîră groasă și lătăreață, ca o pîclă. (nn: vezi aici un caz similar)

Deci nu era “fum de motor”, ci cu totul altceva. Ce? Nu știu.

Apoi, am observat că astfel de dîre apar NUMAI deasupra aglomerărilor urbane, deasupra pîrtiilor de ski sau deasupra litoralului, niciodata între două stațiuni montane sau în largul mării. Și am presupus, iar, că ar fi fost o risipă nejustificată de substanțe, care au un scop precis, și care nu își îndeplinesc misiunea decît sprayate deasupra locațiilor populate de oameni, dinainte știute si targetate.

Apoi, am observat că dintre toți prietenii mei, care au ieșit, într-o iarnă, mai demult, pe pîrtie, la ski, și au inspirat “aer curat de munte”, intr-o zi cu brazde nesfîrșite pe cer, numai eu, care am rămas în camera de hotel, să citesc, nu m-am îmbolnăvit de “enteroviroză”, cu stări febrile, de greață, cu vomă, dureri de cap și de stomac. Si nici n-am “luat” de la ei, in ciuda nedistantarii sociale pe care mi-am asumat-o, ca să ajut. De atunci, am mai surprins de multe ori aceeași situație stranie, filmînd de fiecare dată jeturile cu substanțe albicioase persistente și comparîndu-le cu dîrele mici, subțiri, ce dispar aproape pe loc, lăsate de avioane tot cu motor, în alte zile, cînd cerul, în ciuda tuturor aparatelor de zbor, care îl brăzdează, rămîne clar, albastru și senin.

Nu exclud să mă înșel, însă. Ba chiar aștept opinii pertinente și argumente lămuritoare, care să mă contrazică și să îmi demonstreze, negru pe alb, că mi se pare, doar. Dacă sînt …

Sursa: https://www.facebook.com/oliviasteer/posts/pfbid02WPEKj1hmd6D8RsJeE6V3W95ZAeGcpwEocouG4ZQrH45vgasEAfRoxZ9eqfiLR9xKl

ACTUALIZARE 1

Ultima postare a adus nesperat de multe reacții pozitive, de la oameni preocupați si ei, de aceleași probleme. Mi-a venit inima la loc: nu sint singura vinovata de “conspiraționism”, pe lume! Caci înțeleg ca așa se numește acum gîndirea critica si tupeul monumental de a o exprima, în spații publice. Printre cei care contestă (putini, fata se majoritatea celor care au comentat si share-uit postarea mea) pînă și dreptul nostru constituțional de a ne pune întrebări si a le formula cu voce tare sau în scris, fără a da sentințe, cu privire la un fenomen straniu, pe care îl vedem cu ochii noștri si pe care nu reușim sa îl explicam cu argumentele oficiale, am remarcat cîteva eterne abordări, menite sa ne intimideze si sa ne închidă gura, si pe care as vrea sa vi le prezint, mai jos.

"Le-am spus credincioșilor să meargă la Biserică, să participe la rugăciune, până se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtășirea comună cu ereticii. Când ai să vezi că iau, din același potir, și ereticii și ortodocșii, atunci să nu mai intri!" — Arhimandritul Iustin Pârvu (1919-2013)

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ORTODOX care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creştinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos. Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

— Fragment preluat din Învățăturile și minunile Părintelui Justin