Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania, în lucrarea „Cerurile Oltului”, plasează nebunia pentru Hristos între limitele a doi termeni: preluare şi preumblare. Preluare înseamnă a lua ceva şi a duce mai departe, doar într-un sens al axei, ca o ştafetă, iar preumblare are semnificaţia de înaintare în timp prin întoarcere în timp, precum pendulul, printr-o mişcare aparent fără sens, fără noimă. Nebunia pentru Hristos poate fi deci considerată o preluare explicită a ştafetei într-o linie a sfinţeniei, de la o generaţie la alta, şi purtarea deplină a acesteia prin lume într-o formă greu de înţeles şi de prins în cuvinte, „pentru că cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât ale oamenilor” (I Corinteni 1, 25).
Încercarea de a cuprinde în câteva pagini biografia celui pe care aproape toţi l-am numit „Cuviosul Gherontie”, un nebun pentru Hristos, care s-a angajat total, cu întreaga fiinţă slujirii lui Dumnezeu şi semenilor, impune respectarea liniilor de discreţie pe care el însuşi le-a trasat în raport cu etape sau momente definitorii ale vieţii sale, mărturisirii credinţei sau suferinţelor pentru Adevăr.
Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească „Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi”, pentru că l-a ţinut în viaţă „până la bătrâneţe” şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că „sănătatea-i bogătate!”, cum zicea el mereu.
Cuviosul Gherontie a văzut lumina zilei la 4 noiembrie 1934 şi vorbea cu drag de faptul că s-a născut în Ţara Făgăraşului, aproape în mijlocul ţării, în satul Viscri, comuna Buneşti, nu departe de oraşul Rupea, acum în judeţul Braşov. La botez a primit numele George, dar în familie i se spunea „Gheorghe sau Gheorghiţă”.
Din pomelnicul personal am aflat numele părinţilor săi, „măicuţa mea, Elena (Iliana) şi tăticul meu, Ioan”, dar şi al altor membri ai familiei. Ne vorbea cu multă preţuire şi recunoştinţă despre mama sa, pe care o considera un model de evlavie şi primul său îndrumător duhovnicesc. Tot din pomelnicul Cuviosului am aflat şi despre fratele său mai mare, Ioan, care murise de tânăr, dar şi despre sora lui mai mică, Rafira, care a rămas în casa părintească de la Viscri. Un loc special în rugăciunile sale îl avea „unchiul meu, Moise, pe mireneşte, sau Modest, pe călugăreşte”. Era vorba despre fratele tatălui său, părintele protosinghel Modest Aldea, fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu şi apoi eclesiarhul Catedralei episcopale din Buzău.
Cuviosul a făcut doar patru clase, dar le-a făcut bine! Când ne recita câte o poezie, şi încă ştia multe la cei aproape 84 de ani câţi a avut la plecarea în veşnicie, ne spunea că o ştie „de la şcoala primară”. La fel şi unele rugăciuni în formă versificată, cum este „Doamne, Doamne, ceresc Tată”. Lucrurile sau faptele din copilărie care nu erau în relaţie cu cele sfinte le punea în categoria celor făcute cu o „minte copilărească”. La fel cataloga şi cuvinte sau fapte ale celor din jur, care nu dovedeau o maturitate duhovnicească şi intelectuală. Ne povestea cum mergea la colindat prin sat, dar şi „ceva de râs” cum, într-o zi, în joacă, din prea multa alegare prin clasă, împreună cu un băiat, au făcut să cadă un portret de pe perete, motiv pentru care învăţătorul i-a pedepsit.
Din frânturile de viaţă pe care le scotea la lumină, când şi când, am mai aflat că nu o dată abandona treburile gospodăreşti sau pe cele agricole pentru a se dedica rugăciunii sau pentru a pleca pentru un timp la mănăstire. Mărturiile rudelor sale vorbesc despre faptul că la vârsta de 16-17 ani avea deja puterea duhovnicească de a ţine post aspru până seara, chiar dacă mergea toată ziua la sapă. Despre perioada de dinainte de plecarea în armată, Cuviosul ne-a spus că îl vizita la Episcopia Buzăului pe unchiul său, protosinghelul Modest, dar avea şi anumite perioade de şedere la Mănăstirea Ciolanu, mijlocite de acesta. Au fost ani de creştere duhovnicească intensă alături de părinţii îmbunătăţiţi.
Cu acest fel de a fi şi-a început Cuviosul stagiul militar. Era perioada de început a anilor ’50 ai secolului trecut, anii de vârf ai stalinismului în România. Este binecunoscut faptul că o viaţă religioasă intensă şi o mărturisire publică a adevărurilor de credinţă erau considerate în epoca respectivă adevărate atacuri la adresa ateismului oficial, iar „vina” era atunci foarte gravă.
Despre viaţa de soldat, ne-a spus că i-a fost marcată de suferinţele pe care le-a avut de îndurat ca urmare a preocupărilor sale religioase profunde, în special a faptului că nu era lăsat să se roage. După aproximativ trei luni de armată, s-a ajuns la un punct critic, după care a şi fost lăsat la vatră. Pentru a nu fi lăudat sau considerat un erou al credinţei, nu a dorit să ofere prea multe detalii. Ne-a spus mereu: „Eu nu puteam fără rugăciune!”.
Cel mai adesea, Cuviosul schimba elegant discuţiile de felul acesta înspre lucruri secundare. Prefera întotdeauna să se autoironizeze. Ne arăta cum se bătea pas de defilare, îşi amintea câteva fragmente dintr-un cântec ostăşesc sau, cel mai adesea, ne vorbea despre glumele pe care le făceau la adresa lui colegii săi, ca urmare a faptului că primise în primele săptămâni de armată o haină care fusese a unui sergent ce-şi terminase stagiul militar, la care urmele lăsate de soare pe epoleţi trădau gradul celui care purtase anterior haina.
A avut poarta deschisă atât la chilia părintelui Modest de la catedrala din Buzău, cât şi la Mănăstirea Ciolanu. În această perioadă a avut experienţe duhovniceşti care l-au marcat şi l-au întărit în credinţa existenţei lumii spirituale. Mereu ne amintea de faptul că vrăjmaşul diavol a încercat să-l sperie şi să-l îndepărteze de pe calea credinţei. După anul 1956, când a murit pe neaşteptate unchiul său, Cuviosul Gherontie a dus pentru trei ani o viaţă în care alterna vieţuirea în mănăstire cu susţinerea familiei la lucrul câmpului, cu atât mai mult cu cât începuse şi prigoana împotriva ţăranilor, cu sistemul cotelor obligatorii şi colectivizarea forţată.
Una dintre cele mai dificile perioade din viaţa Cuviosului Gherontie a fost cea care a urmat apariţiei Decretului nr. 410 din 28 octombrie 1959. Călugării care refuzau să părăsească mănăstirea, deşi erau excluşi din monahism în baza respectivei legi, au fost arestaţi, condamnaţi sau trimişi în domiciliu obligatoriu. În acel context, Cuviosul a fost dus la închisoare. Ştim că acolo şi-a luat nebunia pentru Hristos, după unul dintre momentele în care i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus să-şi ia această cruce, pe care o să-l şi ajute să o poarte. Ulterior a ajuns la psihiatrie, de unde a fost eliberat.
Nu dorea în niciun caz să fie lăudat pentru anii îndelungaţi de aspră nevoinţă, impuşi de acest mod de trăire a credinţei, şi nici să spună care au fost suferinţele sau umilinţele la care a fost supus din partea autorităţilor comuniste. Folosea de multe ori un joc de cuvinte pe care nu aveam cum să nu le punem în relaţie cu pătimirile lui. Aproape de fiecare dată ne spunea atunci când era vorba de oraşul nostru: „Dragă, eu vreau la Alba, nu la neagra!”. Nu ai nevoie de o prea mare documentare pentru a şti ce însemna „la neagra”, în limbajul persecuţiei regimului ateu.
Din mărturiile sale, am aflat că era nevoit să alterneze perioadele în care se afla la mănăstirile pe care a început să le frecventeze şi unde era primit, într-un fel prin rotaţie şi pentru doar câteva zile la fiecare, cu zilele sau săptămânile în care se afla acasă, pentru munca în agricultura socialistă, alături de familie. Permanent îşi mărturisea credinţa şi le vorbea oamenilor despre nevoia de a ne aduce aminte că suntem trecători pe pământ. Acestea i-au devenit coordonatele vieţii pentru mai bine de trei decenii! Referitor la această perioadă, Cuviosul ne spunea că a urmat cuvântul Mântuitorului: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă!” (Matei 10, 23).
Un moment foarte dificil, care putea să-i fie fatal, a fost cel în care i-a strigat lui Nicolae Ceauşescu faptul că, dacă nu va crede în Dumnezeu, va fi împuşcat de cei din jurul lui. Despre acest moment al vieţii sale a oferit cele mai puţine detalii, tot ceea ce ţinea să spună era faptul că şi-a făcut datoria, iar conducătorul de atunci al României nu va putea spune că n-a ştiut.
O altă serie de suferinţe au fost cele trăite de Cuviosul în urma internării sale forţate în spitalele de psihiatrie. Credinţa sa puternică, mărturisirea publică a credinţei, însoţită de descrierea unor experienţe mistice personale au îngrijorat familia, care nu-l putea înţelege, şi au intrat repede în atenţia unor reprezentanţi ai regimului politic ateu, iar internarea la psihiatrie reprezenta o măsură comodă de a-l elimina discret din spaţiul public. Despre acest capitol dureros din viaţa sa, amintea doar faptul că a fost „la mai multe balamucuri” şi oferea unele detalii despre două dintre acestea. De fiecare dată, însă, căuta să scoată în evidenţă modul minunat în care a reuşit să-şi păstreze credinţa, sănătatea şi chiar viaţa cu ajutorul rugăciunii, în pofida tratamentelor la care a fost supus, dar şi puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, căruia Îi mulţumea mereu că l-a scos din acele încercări dificile. „Dar tot rugăciunea. Eu nu pot fără rugăciune. Şi acolo mă puneam în genunchi ca şi aici. Şi ziceam rugăciuni. Mai erau unii, care nu erau aşa bolnavi. Mai erau câteva persoane, dar nu mulţi, care m-au văzut pe mine. Se puneau şi ei în genunchi. Da’ alţii nu aveau treabă. Fumau! Şi-apoi, da’, nici nu v-am mai spus că am mai fost şi m-au mai prins… şi la alte balamucuri.”
Prin anii 1998-1999, aparent din întâmplare, Cuviosul mi-a arătat buletinul. Era de tip vechi, cu foi. Credeam atunci că voia să verific dacă mai este valabil, să aflu în ce an s-a născut sau câţi ani are etc. Când l-am deschis, am văzut că avea dungă roşie, o linie groasă trasă, pe diagonală, care nu putea să te lase altfel decât fără cuvinte. Auzisem în anii regimului comunist că există persoane care poartă această pecete, dar nu mi-am imaginat despre Cuviosul că se poate afla într-o astfel de situaţie. M-a scos foarte repede din starea de uimire în care mă aflam, prin cele câteva detalii despre suferinţele îndurate de la regimul ateu pe care mi le-a oferit atunci, însă n-a dorit să-mi spună când i-a fost pus în buletin respectivul „semn”. Am înţeles mai târziu că şi l-a asumat drept confirmarea „oficială” a trăirii nebuniei pentru Hristos în anii comunismului românesc, dar şi după căderea acestuia, până la moarte. În aceeaşi cheie de înţelegere a acceptat să-i fie acordată, până în anii 2004-2005, mica pensie de handicapat neuropsihic, chiar dacă şi banii respectivi i-a făcut milostenie.
Faptul că fusese internat la „balamuc” îl prezenta aproape întotdeauna în relaţie cu faptul că primea pensie de „handicapác”, cum îi plăcea să spună. A convertit un stigmat care, în mod normal, transformă omul în paria societăţii, în cale de mărturisire la cel mai înalt nivel a credinţei, în cel mai eficient paravan posibil în lucrarea sa de vindecare, întru desăvârşită smerenie personală, a trupului sau sufletului multora!
În istorie, nebunia pentru Hristos a fost cel mai adesea puţin înţeleasă sau apreciată în raport cu nevoinţele şi trăirea celor care şi-au asumat această cruce. Pentru aceasta este nevoie nu doar de smerenie, ci şi de perseverenţă şi, mai ales, de un îndrumător, de cineva care a înţeles măcar în parte rostul pentru care aceşti oameni, atât de iubitori de semeni, de preocupaţi de rugăciune şi capabili de postiri severe şi îndelungate, se poartă aparent complet neglijent, adesea cu haine rupte şi vorbesc celor pe care îi întâlnesc pe calea vieţii despre lucruri greu de înţeles şi de acceptat, date fiind convenienţele lumii. Dar tocmai acest statut, al lepădării totale de sine şi al ascultării depline de Dumnezeu, l-a făcut şi pe Cuviosul Gherontie să poată să-i susţină pe cei din jurul său să-şi ducă propria cruce. Se ruga pentru întreaga lume şi încerca să-i ajute pe cei cu care vorbea să-şi trăiască viaţa în lumina adevăratei credinţe.
Nu a înţeles nimeni niciodată de ce mergea la o mănăstire sau alta, la o familie sau alta, de ce rămânea acolo o zi sau câteva luni, cum îi descoperea Dumnezeu tainele şi adâncul sufletului semenilor, cărora era în măsură să le vorbească despre problemele cu care se confruntă, chiar dacă li se părea că acestea nu erau cunoscute decât de ei înşişi. Cel mai adesea, dacă era vorba de patimi, lua asupra sa povara aproapelui, căruia îi spunea că el are de fapt problema respectivă. Între multele lucruri pe care le făcea şi le spunea, oferea răspunsurile la întrebările sau problemele cu care se confruntau cei din jurul lui. Dacă nu erai atent, dacă erau mai importante ghiduşiile pe care le făcea, dacă erai nemulţumit de felul lui de a fi sau de modul în care oferea răspunsurile, aveai mari şanse să nici nu-ţi dai seama când şi ce ţi-a spus ceva legat de adevăratele tale probleme, adesea neînţelese nici măcar de tine, dar foarte clare pentru el.
Lupta duhovnicească pe care o ducea alături de aproapele sau de multe ori chiar în locul acestuia, pentru a-l scoate pe semenul său din ispitele sau marile încercări în care se afla, era însoţită uneori de manifestări sau comportamente foarte greu de înţeles chiar şi de cei care l-au cunoscut de zeci de ani. Nu le spunea celor din jur decât ceea ce era necesar să ştie (cum să postească, cum să se roage, cu care patimă să se lupte în primul rând) sau ceea ce puteau să înţeleagă atunci. Restul era nevoinţa şi comuniunea lui cu Dumnezeu. Iar pentru ca oamenii din jur să nu se mândrească sau ca să nu fie lăudat, pe calea până la rezolvarea problemei şi aproape de fiecare dată la sfârşit, găsea ceva prin care să te facă să-ţi pierzi răbdarea cu el, cerea de băut, vorbea aparent vrute şi nevrute… În astfel de contexte, când te aşteptai mai puţin, îţi oferea răspunsul la întrebarea sau problema care te frământa sau chiar îţi arăta ceea ce trebuie să schimbi la tine, chiar dacă nici nu îţi dădeai seama de importanţa pentru propria viaţă spirituală a respectivului lucru.
În 13 octombrie 2018, Cuviosul Gherontie a plecat la Domnul, cu mare discreţie, aşa cum a trecut prin lume ori de câte ori nu voia să fie cunoscut sau înţeles şi acolo unde a profeţit de ani de zile, în Ţara Sfântă. Dumnezeu l-a chemat la El din Betleem, cu o moarte ca o adevărată naştere pentru viaţa veşnică.
Trupul lui obosit de multele poveri pe care le-a dus în viaţă, dar înnobilat de venirea asupra sa a harului dumnezeiesc, şi-a găsit odihna veşnică la Mănăstirea Tismana, veche lavră de spiritualitate ortodoxă în România, pe care a iubit-o foarte mult.
Alături de imprimarea duhovnicească pe care o transmitea ca urmare a legăturii sale permanente cu Dumnezeu şi de bucuria întâlnirii cu semenii, pe care a ştiut să o cultive şi să o lase de fiecare dată în sufletul fiecăruia dintre noi, rămâne ca o urmă puternică prin lume şirul lucrurilor minunate lucrate de harul Duhului Sfânt prin Cuviosul Gherontie, fratele nostru, iar acest şir este deja lung. Unele mărturii despre puterea şi roadele credinţei sale sunt deja cunoscute. Nădăjduim să apară în scurt timp şi altele, iar din toate acestea să dobândim cu toţii putere pe calea mântuirii.
Spunea, cu câţiva ani în urmă: „Când te vei gândi la mine, are să îţi meargă bine!”. Ne amintim mereu de el şi îl chemăm în ajutor: noi suntem aceiaşi, dar şi el este acelaşi grabnic şi puternic mijlocitor pentru noi în faţa tronului Preasfintei Treimi!
Pr. Dorin Opriş
la Praznicul Bobotezei – Dumnezeiasca Arătare
6 ianuarie 2020
Odată, părintele a fost întrebat de către hindușii care l-au vizitat: "Părinte Gavriil, ce spuneți că voi, creștinii, greșiți. Voi, ortodocșii, ați împrumutat de la noi ideea Treimii dar ați înțeles greșit doctrina lui Brahma, Vishnu și Shiva, pentru că Trimurti, în ciuda relației armonioase, nu este una, iar voi considerați că Treimea ca fiind una, ceea ce este o eroare elementară".