„Cea mai veche rugăciune creștină este rugăciunea închinării: ‘În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin’, adică: ‘Așa să fie, precum binevoiește Dumnezeu, Cel închinat și preaslăvit în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!’” — Avva Ghelasie Gheorghe

Zicea Avva Ghelasie unui ucenic: "Măi tăticule, să te nevoieşti să te-apropii de Dumnezeu, că după ce se-apropie El de tine, nu te mai lasă din mână".

Spunea Avva Ghelasie: „La copii, la bătrâni şi bolnavi, trebuie să ai grijă să le duci mereu câte un mic dar. Este un gest fundamental. Şi în căsnicie, să duci femeii, care poartă chipul Maicii Domnului, de fiecare dată un cât de mic dar”.

„Măi tăticule, să ai grijă, să umbli cu atenţie, să te fereşti de prilejurile pentru păcat, să nu zici că eşti tare, că birui tu ispita, că odată te dă peste cap! Fii cu băgare de seamă în viaţă”, îndemna Avva Ghelasie.

„Nu te poţi despărţi de patimă cu adevărat dacă nu vrei din toată inima, dacă mai laşi în tine un gând că undeva, cândva, ai mai putea face păcatul”, spunea Avva şi îndemna:

„Umblă uşor, mă tăticule, ai grijă cum calci, cum umbli cu lucrurile, cum vorbeşti şi cum primeşti gândurile, fii cu atenţie să nu strici sau să distrugi ceva, să nu răneşti pe careva. Să nu cauţi în urmă la amintirea căderii, ca să nu te îndulceşti iar cu ispita şi să orbeşti cu sufletul, nici la stânga ori la dreapta, cu disperare sau îndrăzneală, ci cu răbdare şi nădejde, tot înainte la Hristos”.

„Nu pot, Avva!”

„Bă, dacă vrei, până la urmă, poţi, mă tăticule, că te ajută Dumnezeu!".

Spunea Părintele Ghelasie: „Păcatul, după mărturisire şi dezlegarea preotului, este iertat de Dumnezeu. Cicatricea, urma sa rămâne însă. Rămâne ca semn de hotaroprire şi sensibilizare a conştiinţei spre a nu mai păcătui. Ca motiv de atenţie-trezvie. În plus, din acel loc sensibil izvorăşte recunoştinţa faţă de Domnul, care nu a îngăduit să se piardă sufletul tău. Urma păcatului devine în acelaşi timp semnul iertării şi milostivirii dumnezeieşti”.

Sursa: https://www.chipuliconic.ro/wp-content/uploads/2017/08/File-de-Pateric.pdf

"A se micșora (pe sine) — este un măreț act duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu. Însuși Domnul S-a micșorat pe Sine. Sfântul Siluan spune: "Harul trăiește în cei mai mici iar nu în cei mai mari". Cu cât mai mult se smerește omul, cu atât mai înalt se va afla înaintea lui Dumnezeu, și cu atât mai mare putinţa lui de a primi marele har." — Arhimandritul Sofronie Saharov

A pus Bunul Dumnezeu în noi suflet din suflarea Sa ...și ne-a înzestrat cu toate Darurile Divine ... ca să fim asemenea Lui ... să ne ridicăm la gradul de sfințenie al sufletului ce ne-a fost oferit cu atâta DRAGOSTE DE BUNATATEA LUI DUMNEZEU ...

OMUL prin suflet se poate sfinți, se poate transforma și trăi prin Har la cel mai înalt grad de IUBIRE ...

CE ZICEȚI FRAȚILOR ȘI SURORILOR ÎNTRU HRISTOS: NU AR FI BINE SĂ TRĂIM ȘI NOI CA ȘI SFINȚII IUBIREA NESFÂRȘITĂ A LUI DUMNEZEU??

Ce frumos ar fi pe Pământ nu??

De ce oare noi oamenii creați din iubire, să nu trăim iubirea Sfânta chiar aici pe Pământ??

Schitul Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, împreună cu obștea sa ... se roagă pentru pace în lume, pentru libertatea noastră, pentru iubirea dintre noi, pentru ocrotirea noastră de cei care ne voiesc răul, de a ne tine în palma iubirii nemărginite a Bunului nostru Dumnezeu, de tot ce aparține diavolului și slugilor lui, și să ne trimită Duhul Său cel Sfânt să ne binecuvinteze cu sănătate, cu dragoste și iubire ... ca să fim mai buni, mai înțelepți, mai răbdători, mai toleranți cu semenii noștri ... și să fim copii Lui Dumnezeu aici și în veșnicie. Amin!

Sursa: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid021gxViBNjXwrA5FpLrTtN9vcB9ijpGM63VzweDj6LwyfJVzysjqCppDK3kivC7hBLl&id=100002106648960&sfnsn=mo

"Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă." - IPS Justinian Chira (1921 - 2016)

Prea sus nu te ridica niciodată, unii te vor invidia ... Dar nici prea jos nu poți sta, alții te vor călca. - povața lăsată de Grigore Vieru fiului său Călin

Ultimul război între oameni va fi războiul pentru adevăr. Acest război va fi în sufletul fiecărei persoane. Războiul cu propria ignoranță, agresiune, frustrare. Și doar transformarea radicală a fiecărui individ poate fi începutul unei vieți liniștite pentru toți oamenii.

Cu tine ai întotdeauna doi tovarăşi: tot binele pe care l-ai făcut și tot răul.

Nu toate ne sunt de folos ... Să ne bucurăm mai mult de simplitate.

Întodeauna să ne gândim ce părere are Dumnezeu despre noi, nu lumea! - Părintele Arsenie Papacioc

Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. - Octavian Paler

Nu trebuie să ne bazăm pe cei din jur pentru a aduce pacea. Trebuie doar să incepem cu noi insine.

Cele mai bune 30 de sfaturi ale lui Piotr Mamonov:

1. Nu aprob și nu condamn nimic, am foarte mule lucruri de făcut, murdăria mea. Dacă voi curăța lumea de mica pată de mine, va fi destul pentru lume. Salvează-te pe tine și îți ajunge.

2. Iubirea nu este un sentiment, ci o virtute. Aceasta este cantitatea binelui pe care îl facem, indiferent de răspuns. Cînd faci acest lucru pur și simplu. Iată o bătrînă în metrou, cedează-i locul. Nu este nevoie să ai anumite sentimente față de ea, pur și simplu faci.

3. Orice, orice acțiune care trece pe lîngă dragoste – trece pe lîngă Dumnezeu. Iar pe lîngă Dumnezeu este pe lîngă totul.

4. Fă ceva bun pentru cineva, degeaba, dar în fiecare zi. Tot timpul în plus, în pozitiv. Vei vedea cum îți va învia inima! Căci poți trăi total diferit. Știi, ca în metrou, pe scara rulantă. El merge în jos, dar tu trebuie să mergi sus, toată lumea coboară, iar tu urci. Nu există altă cale, trebuie să mergem spre Lumină.

5. Nu putem înlocui prezentul cu un cuvînt comod.

6. Devine atît de înfricoșător cînd, de exemplu, vezi o casă urîtă sau auzi cum se ceartă cu înjurături.

7. Cînd întîlnești o persoană, trebuie să vorbești mereu mai presus de meritele și demnitatea ei, iar aceasta nu va fi o lingușeală. Atunci persoana se va strădui să se ridice la nivelul pe care l-ai stabilit.

8. Dacă ești la fund, atunci ai în realitate o poziție bună: pentru că nu mai ai unde să mergi, decît în sus.

9. Pune-ți o întrebare: „De ce trăiesc?”. Doar așa, întreabă cu adevărat. Cred că dacă nimeni nu s-a simțit bine din cauza faptului că eu am trăit azi, înseamnă că ziua a trecut în zadar.

10. Cred că ar trebui ca noi toți, și eu în primul rînd, să învățăm să ne spunem ”nu”.

11. Ușor de spus - greu de făcut. Este greu. Dar dacă încerci foarte mult și înțelegeți că pur și simplu nu există un altă modalitate de a trăi, atunci se primește.

12. A nu-l ierta pe cel care te-a supărat – este ca și cum să te-ai enerva pe un obiect de care te-ai lovit. Întotdeauna tu ești cel vinovat; dar se întîmplă că doare atît de mult încît lovești obiectul sau îl arunci pe jos. Ei și ce? Te vei răni doar mîna sau obiectul va sărit de pe podea și - în frunte! Supărarea este o stare infernală: nu ai pace nicăieri.

13. Este important cum murim! Un lucru este să mori pentru adevăr și cu totul altul – de la vodcă.

14. Viața uneori bate, dar aceste lovituri sînt un leac.

15. Învățați să pierdeți și să nu regretați.

16. Trebuie să știm că toate gîndurile rele nu sînt ale noastre, ci ale diavolului. Ale noastre sînt bune. Deci trebuie să te iubești pe tine însuți. Dar pe tine - conceput inițial. Și tot ce este rău, lacom - nu e al meu. Și totul devine mai ușor. Începi să alungi ceea ce-ți este străin.

17. În opinia mea, un sfînt diferă de cel păcătos prin faptul că a învățat să iubească.

18. Dacă am făcut 9100 de pași de la Dumnezeu și un pas spre Dumnezeu, înseamnă că ne mișcăm.

19. Spiritul își creează forme. Nu poți fi un om rău și un scriitor bun.

20. Fără iubire, omul moare fiind în viață – este un cadavru viu. El merge, își face datoria, dar se sufocă.

21. Ne interesează cum stau lucrurile în Bangladesh, în Japonia după cutremur. Ce fel de cutremur?! Fiecare dintre noi are un cutremur în interior. Omul se îneacă într-un rîu. El strigă: „Ajutor!” Iar lui i se spune: „Știi, în Japonia...”

22. Dacă vedem ceva rău – înseamnă că el este în noi. Asemănătorul se unește cu asemănătorul. Dacă zic: ce mai hoție - înseamnă că eu însumi am furat, dacă nu chiar o mie de dolari, atunci un cui. Nu judeca oamenii, uită-te la tine.

23. Dacă faci bine și spui asta oamenilor, consideră că n-ai făcut bine.

24. Odată am intrat în casă și m-am gândit – acuș voi porni computerul, dar nu era electricitate. M-am pomenit în întuneric total. Făceți-vă comod în întuneric, opriți toate ”piuiturile” și puneți-vă următoarea întrebare: cine sînteți și cum trăiți? Sînt un tip normal sau așa și așa?

25. Hoții spun corect: în sicriu nu există buzunare. Ceea ce ai adunat în suflet, cu aceea și vei rămîne! Viața omului este ca o rază. Omul are un început dar nu are un sfîrșit! Înțelegeți cît este de interesant!

26. A trăi este foarte greu. Foarte puțină dragoste și multă singurătate. Ore lungi grele cînd nu este nimeni sau, în general, nu ai nevoie de nimeni. Și mai rău este în companie: sau vorbești fără oprire, sau taci și urăști pe toată lumea.

27. Banii sînt buni, totul constă în motiv. Iată două femei care spală podeaua. Una pentru a primi salariul pe data de 15, iar a doua - pentru ca să fie curat. Drept urmare, ambele vor primi salariul pe data de 15. Dar una spală „acolo”, iar cealaltă – pe alături. Cu un cuțit poți ucide o persoană sau poți tăia pîine. Așa e și cu banii.

28. Va trebui să muncești și nu trebuie să te întristezi, viața nu este o stațiune și, în general, în curînd vom muri cu toții repede. Și atunci vom da socoteala cine și cît bine a făcut și, de aceea, așa cum se spune, grăbiți-vă să faceți bine. Este cu adevărat așa...

29. Răul nu are esență, este ca și cum ar fi să vopsești o cutie neagră, să o închizi și să o aduci în lumină, să o deschizi - și acolo va fi lumină. Întunericul nu distruge lumina. Întunericul este absența luminii. Totul a fost creat din dragoste și bunătate de la bun început. Numai că noi am adus răul în lume prin iritarea, neînțelegerea și condamnarea noastră. Numai noi întrupăm răul.

30. Stai jos, scrie o poezie bună dacă ești poet. Stai jos, scrie un articol bun dacă ești jurnalist. Găsește binele, onestitatea, puritatea, ca în această groază să aducem puțină lumină. Întotdeauna este posibil. La serviciu, toată lumea aduce detalii? Nu mai aduce, măcar azi. Fumezi șapte țigări pe zi? Fumează astăzi cinci. Și acest lucru va fi creștinește. Mișcarea, eroismul. Așa peste tot, întotdeauna, oriunde, tot timpul.

Pe o placă de marmură stă încrustat poemul
scris de Sfântul Paisie Aghioritul însuși:

„ Aici s-a terminat viaţa mea,
  Aici şi răsuflarea mea.
  Aici trupul mi se va îngropa,
  Iar sufletul mi se va bucura.
  Sfântul meu aici locuieşte,
  Iar aceasta mă cinsteşte.
  Şi cred că el se va milostivi
  Şi pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
  Ca sufletul meu cel ticălos
  Să aibă alături pe Maica Domnului Hristos ”.

Comentariu Ortodoxia.RO:

Citiți următorul articol despre acest minunat Părinte al Ortodoxiei - Patriarhul Pavle al Serbiei - Chipul Rugăciunii și al Smereniei

Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!

Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.

Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Preafericirea sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.

Citește în continuare

Evanghelia celei de-a patra Duminici a Postului Mare ne istorisește despre vindecarea unui tânăr ce era stăpânit de un duh rău. Este cert că de această dată copilul ce a fost vindecat nu suferea de o boală fizică obișnuită, ci fusese victima unei lucrări demonice a celui care vrea să piardă atât sufletele, cât și trupurile oamenilor.

În mod obișnuit, o mare mul­ți­me de oameni Îl urmau și ascultau pe Mântuitorul Hristos, însă dintre toți cei prezenți acolo vocea unui tată ce-l avea pe fiul său stăpânit de diavol capătă rezonanță. El era trist, deprimat și venea înaintea lui Iisus cu nădejdea că va fi vindecat fiul său, așa cum primiseră vindecare mulți alți bolnavi. La prima vedere, s-ar putea crede că o persoană stăpânită doar nu poate vorbi, însă aflăm de la Evan­gheliștii sinoptici că tânărul avea și tendințe de suicid și a fost aruncat în apă sau în foc spre a fi ucis, căci demonul urmărea probabil ca trecerea în viața veșnică să-l prindă pe acest copil în starea aceea de nesuportat, spre a fi pierdută orice șansă de mântuire. Vedem deci că cel care știe că darul vieții vine de la Dumnezeu luptă fără sorți de izbândă, voind ca oamenii să-și piardă atât viața aceasta, cât și pe cea veșnică. Deși nu avea manifestări grave permanent, în momentele și locurile când influența demonică ajungea la aspecte culminante, tânărul afectat pierdea controlul propriei voințe. Era aruncat la pământ, scrâșnea din dinți, făcea spume la gură și nu se mai putea mișca.

Un amănunt interesant pe care îl aflăm de la tatăl acestui tânăr după ce descrie starea fiului său este că inițial nu a îndrăznit să se adreseze direct Mântuitorului, ci a apelat la Ucenici, care nu au reușit să-l vindece pe tânărul său fiu. De altfel, aceștia L-au întrebat ulterior pe Învă­țător de ce nu au putut să-l izgonească, iar El le-a răspuns cu claritate: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post” (Marcu 9, 29). Din aceste cuvinte ale ­Mântuitorului observăm că atât rugăciunea, cât și postul sunt vitale în protecția împotriva lucrării diavolului care este lăsat să încerce pe om, dar nu să-l piardă, atât timp cât omul ascultă și practică îndrumările dumnezeiești.

Hristos consideră necesar ca în acel moment să evidențieze necre­dința oamenilor într-un strigăt spre conștientizare prin care se întreabă: „Până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9, 19). El, Cel ce cunoaște toate cele ascunse din sufletul fiecărui om, știa de bună seamă cât de multă credință aveau cei pre­zenți acolo. Prin aceste cuvinte arăta că ar fi dorit să simtă mai multă credință în sufletele conaționalilor Săi, mai ales după ce aceștia au auzit cuvintele pline de înțelep­ciune dumnezeiască și au fost martorii multor minuni cum nimeni nu mai făcuse vreodată.

Iisus niciodată nu rămâne insensibil la suferința oamenilor și cere să fie adus copilul, inițiind un dialog cu tatăl acestuia, din care aflăm că suferința aceasta era una veche, din pruncie. De bună seamă că mare era durerea tatălui, pe de o parte fiindcă știa că de mulți ani fiul lui era stăpânit de cel rău, ceea ce necesita grijă sporită, permanentă, spre a fi contracarate îndemnurile către suicid din partea diavolului, și pe de altă parte, fiindcă manifestările au repărut imediat ce a fost apropiat copilul de Hristos, cu o violență sporită. Momentul acesta al aducerii înaintea lui Dumnezeu devine unul de cotitură, când chiar și duhul mut se cutremură de prezența lui Dumnezeu, cunoscând că acțiunea sa îndreptată împotriva copilului nu va mai dura decât foarte scurt timp, ceea ce nu l-a determinat însă la a renunța în mod pașnic, fără a-și arăta pentru o ultimă oară scopul său distructiv prin orice mijloace. Iisus a lăsat astfel să se vădească ce urmărea duhul necurat înaintea mulțimii prezente, ca să știe toți și să se ferească pe viitor de lucrarea lui perfidă.

Dragostea de părinte este fără margini și ea reiese din cuvintele tatălui copilului către Mântuitorul: „De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi!” Așa cum a afirmat și cu alte ocazii, Iisus reiterează că toate sunt cu putință pentru cei ce pot să creadă (Marcu 9, 23). În acel moment, are loc în omul nostru „cu ochii plini de umbra tăinuitelor dureri” o schimbare interioară ce a fost surprinsă magistral de poetul Mihai Eminescu prin versul „dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. El conduce discret pe omul care venise înaintea Lui spre o mărturisire publică a credinței ce avea să capete valențe geniale asupra cărora vom insista în cele ce urmează.

„Cred, Doamne, ajută necre­dinței mele!” – strigă sufletul îndurerat, mărturisindu-și credința interioară, semnalând semenilor că omul poate primi puterea ­vindecătoare a lui Dumnezeu arătând cu smerenie puțina credință, dar concomitent și necredința care se poate transforma cu ajutor divin. Este poate cea mai frumoasă rugăciune din Postul Mare, pe care o putem repeta în orice clipă, în orice situație, dar mai ales în momentele grele sau când avem îndoieli. Cea de-a doua parte a exclamației arată smerenia de care era capabil acel om, căci el spune că nu se socotește îndeajuns de credincios spre a-i fi împlinită cererea, dar cu ajutor divin, soco­tește că omului care își recunoaște nimicnicia, Dumnezeu îi poate împlini toate. Lacrimile ce exprimă descătușarea după ani și ani de chinuri, care deveniseră proprii și părintelui ce le trăia împreună cu copilul și poate chiar mai intens, din prisma celui ce conștien­tiza gravitatea situației la un nivel profund, arată că apropierea de Dumnezeu eliberează interiorul uman de orice apăsare.

Observăm în Sfânta Evanghelie și un alt detaliu, anume că întotdeauna duhurile necurate Îl identificau pe Hristos, știau clar cine este El, se tem, se cutremură și se miră de ceea ce văd, dar nu admiră faptul că Însuși Creatorul cerului și al pământului a venit la făptura Sa cea căzută, spre a o elibera. Imaginea aceasta a cuprinderii și a desprinderii de duh ilustrează ce înseamnă viața ­înainte de Hristos, întâlnirea cu El și viața în El.

Dialogul dintre tatăl copilului și Iisus a stârnit o curiozitate sporită a mulțimilor care au început a da năvală, ceea ce L-a determinat pe Mântuitorul Hristos să-l certe numaidecât pe duhul necurat. În înțelepciunea Sa dumnezeiască, Iisus nu numai că a vindecat copilul, ci poruncind duhului să iasă din acesta, i-a trasat și o altă sarcină, aceea de a nu se mai întoarce niciodată să-l afecteze. Aceasta arată că grija pentru creație este una permanentă și nu se restrânge la niște acte de moment.

Strigătul către Mântuitorul este dovada faptului că singuri nu ne putem ridica. Doar cu ajutorul Harului dumnezeiesc ființa omenească poate ieși din dispersie, din fluctuație. Imaginea tatălui înfricoșat de ideea că fiul său nu s-ar mai putea face bine niciodată este întâlnită în contemporaneitate. Nu doar din constatările Bisericii și observațiile preoților duhovnici, ci și din constatările psihologilor și ale sociologilor se remarcă o creștere în forme subtile sau agresive a activității demonice, a asaltului acestor forțe în rândul tinerilor. De la imaginile ce apar pe dispozitivele electronice la îndemnurile unora de proliferare a păcatului ce este prezentat ca firesc sau chiar bun și necesar, de la criza identitară caracteristică vârstei la diferențele de opinie între generații, de la lipsa comuniunii, a socializării și comunicării reale la tentativele de suicid, izolare, copiii și tinerii vremurilor noastre se confruntă cu situații diverse, extreme, adesea dureroase, iar părinții caută soluții și trebuie să știe că din orice situație, oricât de gravă s-ar dovedi a fi, se poate ieși cu ajutorul Bunului Dumnezeu.

De aceea, fiecare părinte are a face câțiva pași alături de Dumnezeu, esențiali pentru protejarea copiilor de cel rău. Începând cu Taina Botezului, continuând cu Taina Mirungerii și a Euharistiei, pe care copiii în vârstă de până la 7 ani o pot primi cât mai des fără a se spovedi, cu rugăciunile zilnice și prezența la Sfânta Liturghie a întregii familii, participarea la cateheze și orele de religie, practicarea unei vieți creș­tine autentice în sânul comu­nității parohiale, promovarea tradițiilor creștine legate de marile sărbători, toate acestea feresc copiii de acțiunile diavolilor care caută de bună seamă să piardă suflete.

O istorioară din Pateric ne amintește despre un pustnic ce a fost asaltat la propriu de demonii care voiau să-l scoată din chilia nevoinței sale, să-l alunge din ­pustie. Lupta era grea, puterile pustnicului scădeau și, văzându-se aproape biruit, acesta a strigat: „Doamne, ajută-mă!” În acea clipă demonii au dispărut. Ulterior, ­istovit, pustnicul L-a întrebat pe Dumnezeu de ce nu a intervenit mai devreme și răspunsul a fost acesta: „Pentru că nu M-ai chemat dintru început. Ai crezut că te poți descurca singur cu demonii. Cheamă-Mă și întotdeauna vei primi ajutorul Meu!”

Pr. Gabriel Joița

Sursa: https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-de-duminica/cand-cerem-cu-credinta-primim-ajutorul-lui-dumnezeu-179271.html

În fața noastră vin timpuri destul de încercate. Predica Mitropolitului Longhin. 01.03.2023