Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria:

„Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”

Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului:

„Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.”

Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A.-Civilizaţie şi Cultură:

„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

Gordon W. Childe:

„Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”

Eugene Pittard:

„Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.

D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902):

„Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.

Huszti Andras (secolul XVIII), cărturar maghiar:

„Urmaşii geto-dacilor trăiesc si locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.

Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808):

„În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866):

„Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.

Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India):

„Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi....”

Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863):

„Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.

Cronicile spaniolilor 25 (pag.179):

„Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

Legendele hispanice pretind că regii spanioli se trag din principi daci.

Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia):

„Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea):

„Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

Daniel Ruzo (1968):

„Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.

Carlo Troya (1784-1858, istoric italian):

„Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

Harald Haarman (specialist în istoria culturii):

„Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”

Geograful german Wilhelm Hoffmann, despre români, la 1842:

“Acest popor, unit şi ridicat prin instrucţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii”

Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „

În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.

G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller:

„Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.

Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină):

„Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia):

„Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.

Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879):

„… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.

Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892):

„Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893):

„Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.

Miron Scorobete:

Nici un popor nu are fotografii din copilăria lui. Noi avem. Columna este cel mai plenar, cel mai profund, cel mai înălțător exeget al dacilor. În tabloul-poem de aici subiectul copleșitor sunt copiii. Copii pe jos, copii în brațe, copii pe umeri, copii pe cap. Copii la toate nivelele, copii absolut peste tot pe unde ar putea să fie. Pentru acei copii au trudit ei, pentru acei copii s-au bătut pe toate câmpurile de luptă, pentru acei copii s-au luat la trântă cu animalele sălbatice prin circuri, au cărat blocuri de piatră la cetăți și la apeducte, au făcut ziduri de sute de mile prin Anglia, pentru acei copii au mai și murit. Dar v-ați gândit vreodată că acei copii suntem noi? V-ați recunoscut? Nici un popor nu are fotografii din copilăria lui. Noi avem. Ferească-ne Dumnezeu să nu fim demni de atâta dăruire, dăruire de ei înșiși, pentru noi, din partea părinților noștri!

Un document florentin (un raport diplomatic scris de Sebastiano Baduario) din 1475-1476, reproducând ordinea de bătaie a armatelor care ar fi putut fi puse sub comanda regelui Ungariei, Matia Corvin, contra otomanilor, arată dimensiunea oștirii și proveniența oștenilor:

• 14 .000 de oameni din Regatul Ungariei,

• 28 000 de luptători din Transilvania,

• 32.000 de oșteni din Moldova și

• 38.000 pedestrași și călăreți din Țara Românească.

Rezultă - cu toată precauția legată de exactitatea acestor numere - că cele trei voievodate suportau 87,5% din efortul antiotoman, iar Ungaria propriu-zisă restul de 12,5%.

Din rândul oștilor Transilvaniei, sunt individualizați românii (Valachi), mai exact nobilii români (în număr de 2.000), „care sunt lăudați mai presus de toți [pentru luptele] contra turcilor, [români] care sunt din neamul amintitului prealuminat rege [Matia Corvin] și care au luptat întotdeauna alături și de părintele său [Iancu de Hunedoara] și de maiestatea sa”.

• Autor: Ioan-Aurel Pop

• Sursa: gazetademaramures.ro

"Din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa Învierii” — 28 octombrie 1938, Închisoarea Jilava

"Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”.

În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem!

Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare.

Nu simţiţi că o atare atitudine, vă'nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica?

Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă).

Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s'ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz.

Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei.

Am auzit că vă agitaţi. Greşit.

Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus. În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde.

Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”.

Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări

Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938 / Rânduri scrise cu exact o lună înainte de a fi asasinat.

• 📜 Scrisoarea lui Corneliu Codreanu — Rânduri scrise cu o lună înainte de a fi asasinat: „Din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa Învierii”

• 📰 ActiveNEWS: Ion Cristoiu a descoperit în Arhiva SRI un nou document epocal privind asasinarea Căpitanului Mișcării Legionare din 29/30 noiembrie 1938, noaptea Sfântului Andrei: ”Avem ordin să-l împușcăm pe Corneliu Codreanu”. FOTO / VIDEO
  

• 📃 „A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pună pe cap coroană de spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, şi să se lasă răstigniţi!… Legionari, fiţi voi copiii aceştia!” / Corneliu Codreanu, „Pământul strămoşesc”, 15 Aprilie 1928.

• 📅 Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899, Huși, Vaslui, România – d. 30 noiembrie 1938, Tâncăbești, Snagov, Ilfov, România)

• 📄 Mircea Eliade: "Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limba romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din Sud-Estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică? Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, supărat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată [...]."

Johann Thunmann, Cercetări asupra istoriei popoarelor din Europa de Răsărit, Leipzig, 1774

„Și valahii de dincolo de Dunăre, pe care grecii îi numesc în derâdere cuțovlahi, sunt necunoscuți.

Cunosc istorici de meserie care nu au auzit de existența lor niciodată. Sunt un popor mare și numeros și compun jumătate din populația Traciei și trei sferturi din cea a Macedoniei și Thessaliei.

Și în Albania locuiesc mulți. Vorbesc același grai ca și frații lor de dincoace de Dunăre, însă amestecat cu multe cuvinte grecești. Ei nu sunt în niciun chip veniți din Dacia.

De 750 de ani sunt cunoscuți sub numele de vlahi și găsim urme ale graiului lor încă din secolul al VI-lea. Se numesc ei înșiși rumani sau rumuni.

Grecii îi numesc vlahi, uneori însă îi confundă cu arvaniții. Albanezii îi numesc ciobani. Sunt și astăzi în mare parte nomazi. Au însă și așezări temeinice și cele mai multe orașe ale Traciei de Mijloc, Macedoniei și Thessaliei sunt locuite de valahi.”

Johann Erich Thunmann, născut la 23 august 1746 și mort pe 17 decembrie 1778, a fost un lingvist, istoric și teolog născut în Suedia.

A studiat la Strängnäs și Uppsala, apoi a părăsit Suedia pentru a studia la Greifswald.

A fost profesor de filosofie la Universitatea din Halle.

Thunmann a făcut un studiu amplu asupra popoarelor din Europa de Est, fiind primul autor care a folosit termenul „est-europeni” într-un titlu de carte, în Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker, 1774.

Opera lui a servit drept agendă liberală pentru națiunile fără state naționale.

Thunmann a fost unul dintre oamenii de știință care nu credeau că bulgarii sunt slavi, sau cel puțin nu „slavi puri”.

El susținea că vlahii sunt descendenți ai vechilor triburi tracice și dacice sau getice.

Thunmann a fost unul dintre cei mai importanți autori timpurii care scriau despre limba și originea albanezilor.

Primele încercări serioase de a prezenta explicații științifice despre originea albanezilor au început cu Thunmann.

El spunea că albanezii, în afară de aromâni, erau cei mai puțin cunoscuți europeni în Occident.

Thunmann a fost primul cărturar care a diseminat teoria despre albanezii autohtoni și a prezentat teoria ilirică a originii albanezilor.

În 1774, a republicat un lexicon în trei limbi (albaneză, greacă și aromână), publicat pentru prima dată în 1770, iar ulterior a adăugat o traducere în latină.

Credea în unitatea ilirotracă.

— Sursa traducerii: Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente, București, 1997

Auzim adesea, și pe bună dreptate, că România este o țară înconjurata de români. Un număr important de români trăiesc în statele vecine: Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar și în cele mai îndepartate – cazul mai puțîn cunoscut al istroromânilor.

Izolat la extremitatea occidentală a blocului românesc răsfirat de-a lungul veacurilor în întregul spațiu sud-est european se află astăzi minusculul grup de descendenți ai românitățîi orientale, numiți în mod curent istroromâni. Ei se adaugă grupurilor mult mai numeroase ale meglenoromânilor și aromânilor. Majoritatea oamenilor de știință, în special lingviști, consideră că aceste grupuri alcătuiesc o unitate etnică.

Comune celor trei grupuri din dreapta Dunării le-a fost și le este continuă lor diminuare numerică în timpul anilor, „topirea” lor în populația majoritară în mijlocul căreia trăiau și trăiesc și posibilă lor dispariție completă în ținuturile de baștină într-o perioada nu prea îndepartata.

Cazul istroromânilor ilustrează, de asemenea, și o altă realitate a acestor români din afară unui stat național propriu, respectiv emigrarea lor continuă ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore raspândite pe continentul european și în afară acestuia.

Între anii 1927-1931, la șantierul naval din Rjeka (pe țărmul Marii Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume și facând parte din Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militară româna un submarin de tonaj mijlociu și o nava baza. Președinte al comisiei române de supraveghere a construcției fusese numit tatăl meu, căpitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe Koslinski. Ne luase – pe mine și pe mama mea – cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.

Într-o vară – nu îmi mai amintesc exact anul – căpitanul Radu Dobrescu (viitorul comandant al submarinului) și locotenentul Victor Voinescu și-au cumpărat câte o mașînă Fiat cupeu și ne-au poftit – pe tata și familia sa – la o plimbare. Țintă noastră erau românii istrieni.

Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau nouă ani și îmi amintesc doar că mama discuta cu o femeie. „Uite că vorbește româneste!” – a exclamat ea.

Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de româna din ultima clasa de la Liceul „Spiru Haret”, V.V. Hanes. Cu câtiva ani înainte, el făcuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astăzi, când se poate călători mult mai ușor, oare câte astfel de excursii se mai fac? / N. Koslinski

Istroromânii — românii apuseni

Istroromânii trăiesc astăzi în câteva așezări rurale (mai puțîn de 10 la număr), aflate în partea central-estică a peninsulei Istria, împrastiate la nord și sud de Muntele Ucika Gora (Monte Maggiore).

După unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numărul lor s-ar fi redus cu aproape 2/3, fără să existe posibilitatea unei corecte aprecieri statistice. Dar, situația nu este deloc nouă. Căci și în anul 1921, în recensamântul oficial italian erau consemnați 1 644 vorbitori de limba româna. Iar cinci ani mai târziu, învatatul Sextil Pușcariu consideră că în această zona trăiau mai puțîn de 3 000 istroromâni.

Istroromânii au intrat relativ târziu în atenția învatatilor, spre începutul secolului XX. O contribuție aparte la studierea lor a adus-o istoricul Silviu Dragomir, care îi consideră alcătuind doar o parte din așa-numiții „români apuseni”, realitate istorică astăzi dispărută aproape în totalitate, dar puternică în perioada Evului Mediu, în spațiul geografic din apropierea Marii Adriatice.

Și denumirile sub care au fost cunoscuți sunt destul de diverse. Astfel, multă vreme au fost denumiți „vlahi”, apoi „morlaci”, „cici” și abia la jumătatea secolului XVII s-au impus că „rumeri”. Patria de geneza pare a se fi aflat undeva înspre răsărit, fie în spațiul din stânga Dunării, înspre Transilvania și Banat, fie în dreapta Dunării, spre Moravă, după opinia celor mai mulți dintre cercetătorii mai vechi.

Dar în ultimul timp a fost avansată și ideea unei poligeneze a istroromânilor prin venirea, după secolul XIV, a unor elemente românesti din partea de nord și sud a Dunării. Această ipoteza istorică pare destul de plauzibilă, ramânând doar a fi confirmată de viitoarele cercetări.

Nu poate fi ignorată nici posibilitatea supraviețuirii neîntrerupte în munții Istriei a unei populații romanice înca din Antichitate, la fel ca în Carpați.

O insula într-o mare catolică

În general, situația Istriei, zona de existența a istroromânilor la începuturile istoriei, este înca destul de puțîn cunoscută. Știrile culese de același istoric român Silviu Dragomir arată că scriitori croați de secol XVI, precum Simun Kozicic din Modrussa sau Ivan Pergosic, traducătorul cunoscutului, pentru spațiul transilvan, Tripartit al lui Werböczi (1514), considerau că morlacii sau vlahii erau de aceeași etnie că și românii din Dacia traiana.

Nu există înca o analiză a evoluției modului de viață al istroromânilor în fazele de început ale istoriei, chiar pâna spre zorii modernității. Condițiile de mediu, dar și mărturii mai noi sugerează că acei români din vremurile trecute se ocupau cu creșterea animalelor și valorificarea produselor acestora, nefiind însa vorba de un popor nomad, crescător de animale. Agricultură și vânatoarea le completau și diversificau alimentația, iar exploatarea lemnului, dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin furnizarea de materiale pentru șantierele navale ale flotei venețiene.

Se pare că se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupații a lor, respectiv obținerea de cărbune prin arderea lemnelor, cărbune comercializat pâna la Fiume, Trieste și chiar Veneția.

Mulți dintre ei au început a practică și activități legate de mare, fie că docheri, dar mai ales că marinari, uneori deveniți chiar … pirați. Probabil la fel că în întreg spațiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari și apoi la împaratii habsburgici, unii dintre ei au îmbratisat carieră armelor, devenind soldați, după modelul voinucilor din sfera slavă otomană sau a ostenilor vienezi.

Multe cuvinte atestă, prin latinitatea lor, și vechimea creștinismului la istroromâni. Astfel ei s-au constituit că o excepție într-o mare catolică, subordonată, prin intermediul reședinței eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei române, acest lucru putând contribui la diminuarea lor continuă, la dez-etnizare. În secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, că și mai apoi în cadrul Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existența unor instituții și forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi și fiind garantate nu o dată de către factorii politici responsabili, inclusiv de sultanii de la Istanbul sau împaratii de la Viena.

O supraviețuire că un miracol

Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au apărut elemente ale unei renașteri naționale la începutul epocii moderne. Explicații ar putea fi multiple, precum numărul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicată dintre ei, modul de viață tradițional sau influență factorilor de asimilare. Abia la jumătatea veacului trecut, în epoca pașoptistă, ei au intrat în atenția unor fruntași români din Principate. Un pas important îl va face articolul semnat de A. Ckovaz, într-o publicație din Trieste, Istria, oferind informații despre vlahii trăitori aici. El va fi imediat receptat și în mediile românesti, reprodus la Brașov în vestită Foaie pentru minte, inima și literatură, de unde îl va prelua chiar și Aron Pumnul, dar și la Iași, în Arhivă Albinei, în traducerea și cu note apartinând lui Gheorghe Asachi. Acesta din urmă chiar intenționa să-și trimită fiul special la Istria pentru a-i cunoaște pe respectivii români la față locului.

În anii imediat următori, despre istroromâni se interesau Simion Bărnuțiu, aflat o vreme la studii la Pavia, și Timotei Cipariu, urmăți apoi de Ion Maiorescu, de altfel și primul român nord-dunărean care i-a vizitat. Acesta, scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie și limba, făcea o pledoarie patriotică pentru ajutorarea și cultivarea acestor conaționali, a căror supraviețuire o consideră „unu miraculu”.

Spre sfârsitul secolului XIX, a apărut în Istria ideea deschiderii unor școli naționale în limba româna, asemeni inițiativei anterioare pentru frații aromâni.

Problema unei școli românesti, pe baza unei propuneri venite de la un italian, dr. Constantini, a fost discutată în toamna anului 1888, în Dietă provincială a Istriei, fiind publicate chiar și scrisori ale locuitorilor din zona, precum și stenogramele intervențiilor deputaților italieni și croați. Astfel, reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement însasi existența istroromânilor, încercând să demonstreze chiar că ei ar fi… slăvi. Dar în Comisia școlară însarcinata atunci să-și dea avizul se recunoștea existența românilor în număr de 2 299 de suflete, raspânditi în 8 așezări.

Apostolul istroromânilor

Dar, din nou, majoritatea croată din Dietă a respins această cerere, că și altele ulterioare făcute în mod repetat și cu sprijinul unor deputați italieni, cum ar fi dr. Scampichio. Acesta mărturisea într-o astfel de pledoarie: „Eu apar astăzi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toți, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei și pe care trebuie să-l asociem beneficiilor civilizației noastre.”

Rezultatul a fost însa contrar așteptărilor românilor. Căci, în anul 1905, prin eforturile financiare ale Societății Sfinții Chiril și Metodiu, instrument al politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înfiintat o școală croată sub egida preotului catolic de acolo, ce a făcut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage pe români.

În acest context s-au înscris și începuturile activității lui Andrei Glavina, considerat apostol național și figura emblematică a istroromânilor.

Andrei Glavina s-a născut la 30 martie 1881, la Susnievita și a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune și inteligență, pe profesorul român T. Burada, care făcea în zona cercetări etno-lingvistice. Tânarul istroromân a fost adus în România, începându-și studiile la Iași, pe care apoi le va continuă în marele centru cultural al Blajului, unde a și terminat liceul. S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învatator la școală italiană din Arenzo. În 1905, datorită lui, s-a publicat pentru prima dată, sub formă unui calendar, o lucrare scrisă în dialect și adresată conaționalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina și Constantin Diculescu.

Alături de bogată să activitate publicistică – strângere de mărturii de dialecte locale, de informații asupra vieții istroromâne – Glavina s-a impus și prin eforturile sale de creare a unei școli românesti. Despre acestea, Sextil Pușcariu scria astfel, în 1925: „Propagandă slavă, stimulată de guvernul central din Viena, și indiferență românilor liberi față de frații lor istrieni au făcut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol național”.

După primul război mondial, în care Glavina a luptat eroic, și-a reluat activitatea în noile condiții create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian, care, inițial, a manifestat o relativă întelegere față de dezideratele românilor. Astfel, în 1920 a fost autorizată trimiterea din România a unui învatator și a unor cărți, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a reușit să deschidă, tot la Valdarsa, prima școală româneasca din Istria, purtând denumirea simbolică de „Împăratul Traian”. La un moment dat, această școală numără 443 de elevi adunați din toate cele șapte sate și cătune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-și activitatea atât în româna, cât și în italiană.

Dar după moartea lui Glavina, a încetat și predarea în limba româna, iar după cea de-a două conflagrație mondială, limba croată s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o inițiativa a autorităților române nu a dat roade în acest sens. Astfel, între 1893 și 1935, au fost aduși în țară, la studii, câtiva istroromâni, multora interzicându-li-se apoi revenirea în ținuturile de baștină. Chiar Glavina s-a deplasat la București pentru a obține ajutoare mai substanțiale, dar vizită s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Grădișteanu, susțînător, de altfel, și al cauzei timocenilor și aromânilor (pentru aceștia din urmă, acțiunile statului român fiind mult mai vizibile).

Istroromâni încă, dar pentru cât timp?

Multă vreme după al doilea război mondial au lipsit știrile cu privire la evoluția satelor și așezărilor istroromâne. Timp de decenii ei au fost prezenți doar în lucrări științifice și mai puțin vizibil în viața de toate zilele.

Împrejurările generale ale destrămării fostei Iugoslavii și ale prăbușirii regimurilor comuniste au deschis o nouă pagină în istoria istroromânilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociația istroromână Andrei Glavină, având drept scop salvarea românilor istrieni, păstrarea etniei și a limbii lor.

Președintele asociației, Dr. Petru Rațiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea problematicii istriene.

Din 1995 a început și publicarea unor cărți în dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria, iar din 1996 apare și prima publicație istroromâna intitulată semnificativ Scrisore către frat Rumer.

Dar înca nu s-au materializat eforturile promovării în învatamânt, într-o formă sau altă, a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar impactul altor forme de activitate națională în zona pare a fi înca minor. Semne că românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.

— Sursă: foaienationala.ro

🪶 Istroromânii — Românii părăsiți și uitați

Istroromânii reprezintă în prezent o comunitate de 300-1.500 (după unele surse maxim 3.000) de locuitori din vestul Croației. Sunt înrudiţi cu românii și conform unor specialiști, provin din zona Crişanei, Maramureșului sau a Banatului, lucru care ar explica anumite particularităţi ale limbii.

În graiul lor, ei se numesc rumâri. Fiind mult mai asemănător cu româna standard decât dialectul aromân, dialectul istroromân presupune câteva particularităţi precum rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic in „r”, de exemplu lumină-lumiră, mână-mâră, sau rumâni-rumâri) şi prezenţa unei noi vocale egal apropiate de „a” cât şi de „o”, dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”. În privinţa vocabularului, a fost influenţat puternic de limba sârbo-croată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente.

Cunoscuţi de localnici sub numele ciribiri şi de către filologi ca vlahii din Istria, locuitorii acestor sate sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol numărul acestora a scăzut de la 10.000 la doar 300, şi aceştia fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei.

În Croaţia este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istro-român.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici.

Noiembrie 1949. Penitenciarul din Cluj. Securitatea scoate din celulele nr. 52-56 pe profesorul Gheorghe Gheorghiu, pe ofiţerul Aurel Potra, pe farmacistul Nicolae Pituru şi pe profesorul Gavrilă Forţu.

Încătușați, aceștia sunt urcați într-o dubă și duși într-un loc pustiu de pe raza localității Zam-Sâncrai, lângă Huedin, unde sunt executați, deși nu erau condamnați la moarte.

Cei patru făceau parte din grupul de rezistență armată anticomunistă “Cruce și Spadă”. Organizația fusese constituită în n anul 1948, la inițiativa profesorului Gheorghe Gheorghiu-Mărăşeşti, căruia i se alăturaseră Ştefan Giurcoi şi Gavrilă Forţu. Vechi legionari, aceștia au considerat că este necesară o organizație locală de rezistență mai combativă decât mișcarea legionară, aflată în impas ca urmare a masivelor arestări operate de Siguranța comunistă.

În luna mai 1948 organizeazã la Bucuresti, împreunã cu Gavrilã Fortu, echipa Cruce si Spadã, din care mai fac parte Alexandru Covaci, Traian Mereut, Nicolae Negoitã, Mircea Oprescu, Nicu Boiangiu, Nicolae Pituru, Aurel Ciurcel, Ionel Iordan, Traian Pasca, Ion Torcea, pe care o doteazã cu armament usor, articole de sport, sapirograf. Tipãreste manifeste pe care le distribuie în Bucuresti si tine o sedintã festivã de constituire în 13 septembrie 1948. În acelasi timp, fiind salariat al Coloniei de copii din Moeciu, jud. Brasov, împreunã cu Ionel Iordan începe construirea unei cabane în zonã, nefinalizatã, însã. Gruparea s-a lărgit, procurând armament, muniţie şi echipament pentru lupta în munţi. În octombrie 1948, Gheorghiu se stabileşte în comuna Săcuieu, judeţul Cluj, recrutând prin intermediul lui Traian Mereu, pe locotenentul deblocat Aurel Potra din această localitate. Tot în octombrie 1948, echipa din Bucuresti continuã pregãtirile pentru campania de primãvarã 1949, iar prin Torcea încearcã organizarea de echipe similare în Pascani si Ruginoasa; scoate noi manifeste; stabileste un curier: Traian Pasca; recruteazã noi membri: Muresan si Barbu. Totodatã obtine sprijinul unui cãpitan din Marele Stat Major din Ministerul Apãrãrii Nationale si al lui Nicolae Florea, pentru contact cu Ambasada SUA, ambele legãturi nefructificate însã. Cu ajutorul unui șapirograf, s-au multiplicat și răspândit noi manifeste adresate românilor din Munții Apuseni.

După o recunoaștere prealabilă, pe 14 octombrie 1948, grupul avea să ocupe magazia Romcereal din Zam-Sâncrai, imobilizând paznicii și incendiind clădirile. A urmat o tentativă nereușită de aruncare în aer a fabricii de cherestea din Poeni-Cluj. Iarna și-au petrecut-o în București, revenind în zonă în martie 1949, construind un adăpost sub formă de bordei și pregătind atacarea fabricii Poeni, căilor ferate, activiștilor de partid și posturilor de Miliție din zonă.

Pe 9 martie 1949, la punctul Tufele Morlaca, de lângã vârful Nagãu, are loc o adunare generalã la care participã Gheorghiu, Potra, Fortu, Torcea, Pituru, Pasca, Panican, Cordan, Vuscan, Pãscãlãu, Matias și altii. Sunt distribuite cruciulițe sfințite de bronz și se depune jurãmântul de credință pe drapelul grupului, stabilindu-se planul acțiunilor viitoare și strategia temporizării operațiunilor în așteptarea izbucnirii războiului dintre americani și Uniunea Sovietică.

Securitatea era obținuse însă informații și, în noaptea de 11 spre 12 aprilie 1949, în gara Huedin, trupele Securității organizează capturarea unui grup de membri. Este împuşcat Torcea, iar alți patru militanți sunt arestați. Vor urma alte arestări, iar la 23 septembrie 1949 a avut loc procesul a 22 dintre partizani, aceștia fiind condamnați la pedepse variind între 10 şi 25 de ani. Au fost 22 de inculpaţi. Deși nu fuseseră condamnați la moarte, conform unei practici larg utilizate de Securitate în acei ani, într-o noapte de noiembrie a anului 1949, liderii grupării, Gheorghe Gheorghiu, Aurel Potra, Nicolae Pituru și Gavrilă Forțu sunt ridicați din celulele lor din închisoarea de la Cluj, fiind transportați la Zam-Sâncrai.

Practica execuțiilor sumare, cărora le-au căzut victime oameni care nu erau condamnați la moarte, a fost una foarte mult folosită de Securitate în perioada 1940 și primii ani de după 1950. Istoricul Marius Oprea a avansat cifra aproximativă de 10.000 de persoane executate în acest fel, fără condamnări, aceștia provenind în special din rândul unor partizani condamnați și aflați în detenție ori în perioada anchetei, a unor localnici rude cu partizanii ori a unor țărani, de obicei înstăriți, care refuzau să accepte colectivizarea pământului, ori care participaseră la răscoale locale împotriva organelor comuniste.

Sursă: Fundația "Ion Gavrilă Ogoranu"

„Oala de încălzit casa”, sau „Oala calorifer” este expusă la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” din Galaţi.

Ea a fost descoperită în situl arheologic din satul Negrileşti, aflat în partea de nord a judeţul Galaţi, la circa 20 de kilometri de Tecuci şi aproximativ 25 de kilometri de Bârlad, într-o zonă în care mărturiile materiale ale locuirii umane se întind pe mai bine de trei milenii.

Aceste mărturii arheologice ne arată şi o faţă surprinzătoare a inventivităţii româneşti, care s-a manifestat şi în rezolvarea problemelor ce ţin de traiul de zi cu zi. Este, evident, o zonă creativă mai puţin spectaculoasă decât cea care ţine de progresul tehnologic, dar cu siguranţă se dovedeşte la fel de importantă.

În amintita localitate de mai sus, o echipă de cercetători condusă de arheologul Costel Ilie, de la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” din Galaţi, a scos la lumină această „INSTALAŢIE” de încălzire a locuinţei, veche de circa un mileniu, care nu a mai fost identificată (cel puţin deocamdată) în spaţiul românesc.

Este vorba despre un „CALORIFER” arhaic de 1.000 de ani, care folosea apa ca element de stocare a căldurii.

Mai exact, strămoşii noştri utilizau vase mari din lut, cu pereţii groşi, în care introduceau bucăţi de piatră încinse în focul vetrei, apoi umpleau vasele cu apă. Acestea se încălzeau şi, vreme de ore bune, radiau căldura în încăperea în care se afla vasul.

Oala de încălzit

Posibil ca în locuinţele oamenilor înstăriţi existau mai multe astfel de vase, ale căror dimensiuni erau diverse (între 10 şi circa 40 de litri), pe care le foloseau într-un soi de rotaţie, astfel încât în timp ce unele „calorifere” se aflau „la încărcat”, altele le ţineau locul în interiorul casei. Posibil ca apa caldă rezultată în acest mod să fie folosită și în alte scopuri casnice. La fel de interesant este că vasele pentru încălzit erau produse tot în aşezarea respectivă, unde a fost descoperit acum câţiva ani un cuptor pentru ars ceramică vechi de peste 1.700 de ani.

Alte artefacte descoperite la Negrilești

Această soluţie de încălzire pare una curată și modernă, reprezentând o adevărată revoluţie tehnologică pentru acele vremuri. Desigur că romanii au inventat încălzirea prin pardoseală acum 2.500 de ani, dar din cauza costurilor, aceasta era accesibilă doar celor extrem de bogaţi.

Oricum, oala calorifer moldovenească era superioară vetrei obşnuite, pentru că nu producea fum.

Vatra obișnuită nu avea întotdeauna horn, iar cele mai multe locuinţe având o simplă gaură în acoperiş deasupra vetrei pentru aerisire.

Încălzirea pietrelor avea loc probabil în încăperea unde se afla vatra de foc (anexă, bucătărie, etc.), iar „OALA DE ÎNCĂLZIT CASA” se afla într-o altă încăpere.

Pentru încălzirea vasului și a apei se foloseau pietre obişnuite de râu, dar puteau fi folosite şi pietre vulcanice, recunoscute ca având proprietăţi de transfer termic mult mai bun decât pietrele obișnuite.

„Oala de încălzit casa”, sau „Oala calorifer” ce se folosea acum 1.000 de ani, „extrasă” din situl de la Negrileşti, poate fi admirată, restaurată și conservată, la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” din Galaţi, acolo unde muzeografii vă pot explica și modul ei de folosire.

Sursa: George V Grigore / Adaptare: Carmen Pankau

Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Sihastru. Îi zicea lumea sihastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor rătăciţi prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica.

Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Viţeului, Ştefan şi cu un argat de-al său. El a fost dovedit de duşmani şi căta loc de odihnă. Şi s-a aşezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el aşa, iacă vede o lumină în fereastră la săhastru, căci atunci el îşi făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi.

Ajunşi acolo, Ştefan bate în uşă.

– Cine-i acolo? întreabă Daniil.

– Om bun, răspunde Ştefan.

– Dacă e om bun, să intre!

El intră înăuntru.

– Ce ai păţit, de-ai venit şi pe la mine?

Năcăjit şi amărât cum era, nu zise nimic.

– Eu ştiu ce-i cu tine. De mă asculţi ce ţi-oi spune eu, să ştii că dovedeşti păgânătatea.

Altminteri e rău!

– Jur pe feciorul meu că ţi-oi asculta toate poruncile!

– Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi?

– Ce s-aud? Numai plânsete şi jăluiri.

– Bine zici! Acestea, Ştefane, să ştii că-s jăluirile ţării! Pune acum urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi?

– Amu aud cântece frumoase.

– Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire!

– Dar unde cântă? întrebă Ştefan.

– Ştii unde, Ştefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine dis-de-dimineaţă pe el şi trage cu arcul iar unde o să găseşti săgeata înfiptă, să ştii că de acolo s-aude cântând!

– Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem!

– Bine, dar eu, Ştefane, nu mănânc nimic. De unde să-ţi pot da ceva?

– Caută, părinte, că nu ne mai putem ţine pe picioare de flămânzi!

Căută Daniil în toate părţile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu şi lui Ştefan o bucăţică, şi argatului, şi-i mai rămase şi lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse. După ce au terminat ei ospăţul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la uşă:

– Scoală, Ştefane, şi du-te!

Ei se sculară pe-ndată şi se suiră sus pe deal. Scoate Ştefan arcul şi trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duce Ştefan, noaptea, la Volovăţ şi ia biserica de acolo şi până-n ziuă o aduce aici. Tot până-n ziuă o şi propteşte. Însă nici nu o propteşte bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ştefan când a adus biserica iar acum au venit să-l prindă. Ştefan, văzând aceasta, intră în biserică şi se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape.

Ascultându-i ruga, dădu o ceaţă grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se zăpăciseră şi începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei aşa până-la amiaz, că nu mai rămaseră de ei decât doi ofiţeri care, de frică să nu fie ucişi de Ştefan, o luară la fugă. Pierind cu toţii, cerul începuse să se lumineze. Ştefan, bucuros, merse la Suceava şi aduse meşteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost aduşi şi din Ţara Românească mulţi robi ca să locuiască pe aici. Din unul din aceia mă trag şi eu. Această poveste mi-au spus-o şi mie bătrânii şi-o spun şi eu urmaşilor mei.

Sursa: https://www.interferente.ro/legenda-manastirii-putna.html

Una dintre marile controverse născute de izvoarele istorice este cea a posibilei înrudiri dintre geți și goți, nu mai puțin de 50 de autori antici, medievali și moderni dând ca sigură o aceeași identitate.

Desigur, viziunea oficială respinge această idee, catalogând-o ca fiind ridicolă, invocând diversele diferențe culturale dintre geți și goți, ca și faptul că izvoarele secolului II și III îi menționează adeseori pe goți ca aliați ai carpilor, costobocilor și dacilor liberi…, prin urmare, cu o identitate diferită.

Această respingere a înrudirii geților și goților este făcută, în cele mai multe cazuri, chiar cu ignorarea mărturiilor autorilor care le-au fost contemporani, în secolele II,III sau mai târziu.

Dacă vom face, însă, un demers logic și o analogie simplă, la îndemână, vom vedea că înrudirea dintre geți și goți este cât se poate de posibilă. În acest demers, ar trebui să facem o călătorie în timp, în vremea când, conform lui Herodot, Tracii erau cei mai numeroși după inzi (indieni) și ocupau spații vaste din Europa. Ei bine, dacă acum 3.000 de ani, zona ocupată de neamurile tracice înrudite avea axe de multe mii de kilometri, putem presupune că un neam tracic care locuia mai spre nordul continentului dezvolta, în timp, specificități culturale diferite de un alt neam tracic care trăia la gurile Dunării, de exemplu și că, o reîntâlnire a lor, după 1.300 de ani, făcea evidente aceste diferențe culturale.

Chiar și astăzi, dacă punem cultura maramureșenilor (port, cânt, manifestări artistice – vezi celebrele porți maramureșene) alături de cultura oltenilor, cineva neavizat ar putea spune că sunt reprezentări create de două popoare diferite, deși noi știm că și maramureșenii și oltenii sunt români!

În aceeași logică, putem face o comparație cu aromânii din Macedonia și Grecia. Deși știm că suntem același popor, vom constata destule diferențe legate de port, manifestări artistice, nume proprii. Cât se poate de firești dacă evoluezi separat, în interacțiune și cu alte neramuri…

Prin urmare, mergând pe aceeași logică, nu este o exagerare să presupunem că un fenomen similar ar fi putut avea loc și în antichitate, mai ales că atunci se putea comunica mult mai greu la distanțe de mii de kilometri. Mai exact, goții să își fi dezvoltat specificități culturale diferite față de geți, dar asta să nu îi facă un popor diferit.

În acest sens, marele istoric și om politic italian Carlo Troya (1784-1858) publică în secolul XIX lucrarea Fasti Getici o Gotici (Istorie getică sau gotică) în care își propune următoarele, după cum ne spune chiar el (pagina 13 în ediția din limba română – editată de Fundația Gândirea):

“1. De-a arăta că geții lui Zamolxe și ai lui Decebal au fost strămoșii goților lui Teodoric din neamul Amalilor;

2. De-a pune în lumină că acel neam getic sau gotic a fost diferit de cel germanic, deși, de-a lungul timpului, încorporase mai multe triburi germane, mai ales tribul vandalilor și cel al borgognonilor.”

În demersul său, Carlo Troya mai spune:

“Niciun popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu are o istorie mai veche și mai certă ca a geților sau goților.”

Cu toate acestea, chiar aici, pe pământurile pe care Zalmoxis și apoi Deceneu au generat reforme spirituale unice, aici unde Dromihete, Burebista și Decebal au scris o parte din istoria Europei, chiar aici, așadar, se duce cea mai perversă luptă de îngropare a istoriei geto-dacilor, de ștergere a identității acestui popor!

Prin urmare, războiul împotriva culturii geto-dacilor nu s-a încheiat!

Asta înseamnă că îl putem câștiga!

• Daniel Roxin

• Sursa: https://www.cunoastelumea.ro/carlo-troya-getii-lui-zamolxe-au-fost-stramosii-gotilor-lui-teodoric/

Popoarele luminate ne aruncă vorba că nesocotim principiile umanitare, când voim să respingem pe Ovrei de pe pămentul nostru.

Lasă că Ovreii sunt aceia care propovăduiesc ideile umanitare pentru ca să tragă înșiși folos din stăpânirea lor, dar’ între noi și Ovrei nici nu încape vorba de umanitate.

Înainte de toate umanitatea cere să avem milă de alți oameni mai nenorociți decât noi, eară Ovreii nu cer milă, ci drepturi.

Apoi, de umanitate nu poate fi vorba decât între oameni: între popoare nu există decât porunca intereselor bine înțelese și justificate.

Nici o dată Românilor nu li se poate zice că sunt nedrepți, când le tăgăduiesc Ovreilor chiar dreptul de a călca pe pămentul românesc, de oare-ce nimeni nu poate pune la îndoială dreptul sfînt al Românilor de a face în țara lor ceea ce le place. E sfînt acest drept, fiind-că toate vremile au recunoscut, că poporul ce câștigă prin puterea brațului o bucată de păment are stepânire deplină asupra ei. Noi, Românii, am câștigat acest păment cu sângele nostru și l-am păstrat tot cu sângele nostru, l-am sfintit prin suferințele noastre și l-am îmbogățit prin munca noastră: pentru aceea toată lumea ne recunoaște dreptul de a-l stăpâni și nu recunoaște nimenui dreptul de a intra fără de voia noastră peste hotarele lui.

Dacă sunt oameni, pe care interesele adeverate ori închipuite îi îndeamnă să vie la noi, ei numai cu voia noastră pot veni, numai după placul nostru își pot face trebile și numai câtă vreme noi le dăm voie, pot petrece în mijlocul nostru. Eară dacă sunt oameni, care vor să intre și fără de voia noastră, noi avem chiar datoria de a-i întimpina cu arma în mână și numai după ce noi am fost biruiți, lumea le recunoaște dreptul de a dispune și ei în țara noastră. Nouă însă tot ne mai rămâne dreptul de a ne aduna puterile și de a-i alunga de pe pămentul nostru.

Decând e lumea aceste sunt vederile oamenilor asupra drepturilor și datoriilor unui popor; în toate vremurile, acesta a fost dreptul ginților și nici în teorie nu s-a pomenit ca cineva să-l pună la indoială. Ovreii însă cer pentru sine un drept deosebit.

În vreme ce toate popoarele își câștigă drepturile prin sânge; ei vor să și le câștige din bunăvoința altora.

Toate națiunile mari din Europa recunosc, că membrii lor nu au dreptul de a intra în România și de a-si face trebile printre Români; ele se învoiesc dar, indirect cu Poarta Otomană, ori direct cu noi și ast-fel ne înțelegem asupra condițiunilor lor, în care noi putem merge la dânșii și ei pot veni la noi: Ovreii nu se înțeleg cu nimeni, ci se furișează printre ceilalți, se strecoară ca argintul viu printre degete și deodată ne pomenim cu orașele și cu satele pline de dânșii.

Austria, puternicul vecin, are interese lămurite, care o hotărăsc să încheie cu noi o convenție. Ea ne acordă drepturi pe pământul ei și noi îi acordăm drepturi pe pământul nostru. În vreme ce însă ea acordă tuturor cetățenilor români aceleași drepturi; recunoaște că statul român, la urma urmelor, are dreptul de a face deosebire între cetățenii ei și de a acorda unora mai multe, eară altora mai puține drepturi.

Pentru ce?

Pentru că s-ar resturna toate principile de ordine socială internațională, dacă s-ar susține, că în România un strein poate sa facă pretenție nejustificată la niște drepturi, care ar fi împotriva intereselor bine înțelese ale Românilor.

Chiar nici Poarta suzerană nu a crezut de cuviință a nesocoti acest drept, și Turcii în toate vremile au fost lipsiți de anumite drepturi pe pământul românesc.

Este un moft vorba, că Românii asupresc pe Ovrei: Ovreii nici nu pot să fie asupriți pe pământul românesc, deoarece aici nu li se cuvin chiar nici drepturile, de care se bucură.

De asemenea este un moft, că, respingând pe Ovrei, Românii nesocotesc principiile umanitare, deoarece umanitatea nu merge până a cere jertfe, pe care un om ori un popor nu le poate aduce fără a-și pune în joc viitorul.

Dacă mâne Românii ar lua hotărârea de a soma pe Ovrei ca până la un anumit termin să părăsească țara, ba chiar dacă, in urma acestei somațiuni, i-ar alunga, nici un om nepreocupat nu ar pute zice, că această hotărâre a lor e nedreaptă ori fapta lor e inhumană.

Dreptul și umanitatea nu au a face cu chestiunea Ovreilor din România si este ori o lipsă de bun simț, ori o lipsă de bună credință de a pune discuțiunea pe terîmul dreptului și pe acela al umanității: o cestiune de interese și numai de interese este aceea, dacă e ori nu e bine să facem și pe Ovrei părtași de drepturile civile și politice, și pentru aceea discuțiunea nu se poate urma decât pe terîmul intereselor legitime sau cel puțin justificate.

Prezentare context — Link-uri, Citate, Video și Meme:

• 📖 Ioan Slavici - Soll si Haben 1878

• 📜 Ioan Slavici - o cugetare: "Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa ...", căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţii sale.

• 👁️‍🗨️"Sunt soiuri de vietăţi care nu pot trăi decât din sângele altor vietăţi şi sunt soiuri de plante care nu pot trăi decât din sucurile altor plante; tocmai astfel sunt ovreii: un soi de oameni care nu pot trăi decât din rodul muncii altor popoare." — Ioan Slavici / Memă:
  

• 📜Ioan Ianolide - deținutul profet: despre poporul ales
  

• 🔥 Ion Coja despre mutarea Israelului in Romania: „Nu este exod, e invazie!” / In 2001, la o conferinta tinuta la sala Dalles, profesorul Ion Coja a afirmat ca in Romania au fost incetateniti 500.000 (cinci sute de mii) de evrei, in mare taina, fara sa se publice nimic despre aceasta veritabila invazie. Nici un oficial nu a intervenit sa-l puna la punct, sa dezminta aceasta informatie si sa linisteasca opinia publica! Explicatia data de Ion Coja la aceasta nefireasca mutenie a autoritatilor in drept si a presei a fost urmatorul: „Noi nu mai avem opinie publica, asa ca nu era nimic de linistit… In mod normal trebuia sa reactioneze ziarele! Sa-mi ceara dovezi si amanunte sau sa ma ia la rost ca alarmez lumea. Am asteptat reactia autoritatilor si a ziarelor ca sa aflu ca m-am inselat! As fi fost eu primul care m-as fi bucurat si as fi suportat cu inima usoara orice corectie, chiar si penala, pentru cele afirmate, numai sa se dovedeasca a fi vorba de o alarma falsa!”. Acest raspuns a fost si inceputul unui amplu interviu pe aceasta tema, acordat in 2011 de distinsul profesor publicatiei online Incorectpolitic.ro. Interviu din care publicam si noi cateva fragmente (M.M.)

• 📓 Anonimus: Talmudul, cartea „sfântă” a „poporului ales” 🔯 / „Am fost surprins să constat cât de puțin știe lumea românească despre «Talmud». Aproape nimic! Cu gândul bun că această situație s-ar putea repara nițel prin publicarea unei cărți, am tipărit, în românește, «Talmudul – Cartea sfântă a evreilor». O bună ocazie oferită curioșilor de a înțelege de ce Talmudul este considerat cea de-a doua carte sfântă a evreilor, prima fiind Biblia.”, spune Teșu Solomovici. Evreul Teșu pare plin de bune intenții când încearcă să ne prezinte Talmudul pe înțelesul nostru, adică tradus în limba română. În viziunea sa, învățăturile Talmudului sunt un adevărat îndreptar de comportament pentru membrii „poporului ales”. Bineînțeles că pozitive în totalitate. Numai că sunt foarte curios ce răspunsuri, explicații, tălmăciri, ar putea da tovarășul Solomovici unui confrate evreu de-al său, pe nume Israel Shahak, care a studiat aceeași carte sfântă evreilor, Talmud, și a găsit câteva „sfaturi” cel puțin ciudate (prea blând termenul)? / Interesul manifestat de Israel Shahak pentru Talmud a început atunci când a fost martorul unui incident: într-un cartier evreiesc din Ieruslaim un evreu ultrareligios a refuzat să-și folosească telefonul într-o zi de sâmbătă pentru a chema salvarea pentru un vecin ne-evreu! Tribunalul rabinic a confirmat că acest comportament al lui a fost corect și pios; în esență, un evreu nu poate să violeze sabatul pentru a salva viața unui ne-evreu, mai mult, îi este interzis să facă asta și în cursul săptămânii. Violarea legii sabatului este permisă doar pentru a salva viața unui evreu. Derutat și indignat de comportamentul evreului religios, Israel Shahak a început să studieze Talmudul, legea religioasă de bază a evreilor. Iată ce a găsit în Talmud: - Talmud, Iebhammoth 61a: „Doar evreii au dreptul să fie numiți oameni, nu și ne-evreii (goimii).” / - Talmud, Iore Dea 377, 1: „Servitorii ne-evrei morți trebuiesc înlocuiți precum vacile sau asinii pierduți. Niciun fel de simpatie pentru evreii care-i angajează.” / - Talmud, Jalkut Rubeni Gadol 12b: „Sufletele ne-evreilor provin din spirite spurcate, pe care le numim porci.” / - Talmud, Tosaphot, Jebamoth 94b: „Dacă mâncați în prezența unui ne-evreu este ca și cum ați mânca cu un câine.” / - Talmud, Yebamoth 98a: „Toți copiii goimilor sunt animale.” / - Talmud, Orach Chaiim 57, 6a: „Nu trebuie să aveți mai multă milă pentru un ne-evreu decât pentru un porc bolnav de stomac.” / - Talmud, Kerithuth 6b p. 78: „Doar evreii sunt ființe umane, ne-evreii (goim-ii) sunt animale.” / - Talmud, Kethuboth 110b: „Pentru a interpreta un psalm un rabin a spus: Psalmistul îi compară pe ne-evrei cu fiarele spurcate.” / - Talmud, Abhodah Zarah 4b: „Puteți omorî un ne-evreu cu propriile mâini.” / - Talmud, Abhodah Zarah 26b T.: „Chiar și cel mai bun ne-evreu trebuie omorât.” / - Talmud, Bammidber Raba c 21 & Jalkut 772: „Evreii care varsă sângele ne-evreilor aduc ofrandă lui Dumnezeu.” / Am citat din studiile unei somități internaționale. Evreul Israel Shahak, supraviețuitor al Holocaustului, a fost profesor la Universitatea din Ierusalim și președinte al Ligii Israeliene pentru Drepturile Omului. — Sursa: Anonimus

• ⭕ Video: Iată concepția evreilor despre ne-evrei! Rasism maxim! / Dacă un om ar citi cât de rasiste și criminale sunt unele pasaje din Tora și Talmudul evreiesc, s-ar îngrozi! Tocmai de aceea Media nu vorbește deloc despre asta, iar pe Internet se găsesc destul de greu. / Această doctrină a lor – a evreilor “aleși” de Dumnezeu, și a ne-evreilor care sunt doar niște bestii pe post de sclavi – reprezintă cea mai mare amenințare la adresa Umanității, deoarece pune în pericol atât pacea, cât și viitorul omenirii. / Din cauza lor azi vedem Sclavia Modernă, Transumanismul, Canibalismul, și alte forme de dezumanizare – deoarece ei nu ne consideră pe noi oameni, ci animale.

• 👁️‍🗨️ "Dintre toate relele nu e nici unul atât de mare ca şi acela pe care ni-l fac ovreii" — Ioan Slavici / Memă:
  

• 🔪 Tablou de Giovanni Gasparro, reprezentând o adunare hasidică din Ucraina sacrificând un copil creștin / Expresia iubirii nemijlocite și aleasă a iudeilor pentru ființa omului și, mai ales, pentru destinul celor care îl mărturisesc pe Hristos. Acum observați cu atenție expresia chipurilor și înlocuiți cuțitele cu seringi încărcate cu serul Pfizer și o să aveți tabloul de față actualizat!

• 📰 Mihai Eminescu: Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. / “Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare, cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug". — Mihai Eminescu

• ☠️ Criminalii din umbră: Cine au fost şefii torţionarilor comunişti? Studiul fostului deţinut politic Constantin Iulian demască autorii crimelor comuniste, cei aflaţi în funcţiile de decizie. / În contextul în care IICCMER a declanşat demersurile pentru tragerea la răspundere penală a şefilor de lagăre şi închisori politice, iar mass-media acordă acestui subiect o atenţie nemaiîntâlnită după 1989, exemplară fiind în acest sens campania cotidianului Gândul, consider că este cel mai potrivit moment pentru a pune în circuitul public studiul preşedintelui FRFDPLA. Intelectual rasat, om de o vastă cultură şi cadru universitar, dl Constantin Iulian a fost preocupat întotdeauna de găsirea principalilor autori ai genocidului la care au fost supuse elitele poporului Român după instaurarea dictaturii comuniste. Adică şefii direcţiilor de Securitate, cei care ordonau subalternilor lor să comită torturile şi crimele respective, ei fiind şi principalii beneficiari ai atrocităţilor.

• 🔥 Trădătorii și sinagoga - iudaizarea României / Sinagoga dirijează "teatrul evreiesc democratic" din țară — trădătorii politici sunt validați de sinagoga satanei iar BOR prin ierarhii trădători au "consfințit" acest demers prin impunerea ecumenismului satanic ca politică oficială a Bisericii.

La numai 30 de kilometri de capitala ţării balcanice Bosnia şi Herţegovina, oraşul Sarajevo, se află o regiune muntoasă cu numele Romanija, scris şi pronunţat aproape ca în limba română.

Nu numai că este o regiune întinsă, dar este şi cea mai mare din Republica Srpska, partea de federaţie a Bosniei locuită majoritar de sârbi ortodocşi.

Principalele oraşe cuprinse în ţinutul Romanija sunt Pale (capitala Republicii Srpska), Sokolac şi Han Pijesak.

Românija este locuită de vlahi, de rumâni sau morloci, de ciobani care vorbesc o limbă română veche, potrivit studiilor, similară celei vorbite în ţara noastră prin secolele X-XI.

O limbă conservată în aceste zeci de sate de către păstori, urmaşi, de fapt, ai primilor daci, colonizaţi de romani.

Fac parte din ramura istroromânilor, populaţii vorbitoare de limbă română veche, care se întind din Slovenia, prin Croaţia şi Bosnia, spre Macedonia.

Portul tradiţional este o combinaţie între cel al moţilor şi cel al macedonenilor, iar în limba curentă predomină „r”-ul.

Românija din Bosnia este fascinantă, are zeci de sate montane care se pierd pe culmile muntoase ale Dinaricilor. Au construit şi o mănăstire, Sf. Gheorghe, şi reprezintă una din cele mai respectate comunităţi din Republica Srpska.

Până în 1990, în perioada lui Tito, locuitorii nu aveau voie să spună că sunt români. Li se repeta că Romanija şi România nu au nimic în comun.

Cine spunea altceva era arestat şi putea primi chiar şi 10 ani închisoare.

Acum sunt mândri de faptul că „limba română” s-a născut mai întâi aici, şi mai târziu în spaţiul carpatic. Iubesc România noastră şi au venit des la noi în ţară.

În Pale există şi un club de fotbal cu numele de FK Romanija.

Mulți cercetători consideră că la înfiinţarea lor noile state balcanice apărute după năvălirile slavilor erau bilingve la început.(Ştefan Starețu, medieval name and ethnicity: Serbs and Vlachs, Balcanica Posnaniensia XXII/1, Ius Valachicum I, Poznań – Bucharest 2015, p.82)

Vlahii vorbeau limba lor, asemănătoare cu limba română, dar și limba administrației locale (bulgară sau sârbă).

În Balcanii de Vest numărul vlahilor era atât de mare încât la invazia turcilor în Balcanii de Vest sârbii erau numiți și vlahi.

În balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți vlahi fără vreun sens peiorativ (Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources Romanian folk ballads], (București: Ed. Saeculum I.O., 2005, p. 34).

Numărul vlahilor în Bosnia era și este atât de mare încât până și astăzi sunt cercetători care consideră că majoritatea sârbilor din Republica Srpska din actuala Bosnie sunt de origine vlahă, la fel ca majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina (dar care au fost islamizați și slavizați). [lona Czamańska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, RES HISTORICA 41, 2016, p.19]

Cercetătorii au găsit numeroase nume de origine vlahă în Bosnia: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor, s.a. [Mužić, Ivan (2010). Vlasi u starijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika. ISBN 978-953-6803-25-5.p.129]

După creștinarea slavilor a început un proces de asimilare a vlahilor din Balcanii de Vest.

Vlahii slavizați au participat activ la făurirea principatului Zeta (din nordul Muntenegrului de astăzi) și a principatului Hum (Zachlumia din Herțegovina).

Zeta a fost condusă o perioadă de o familie de origine vlahă (Balšić, Balša).

În Principatul Hum, vlahii au ajuns să fie bogați în urma comerțului cu produse rezultate din activitățile pastorale dar și din cărăușie.

Bogăția le-a permis ridicarea unor monumente funerare deosebite.

După ocuparea Bosniei, turcii i-au numit pe vlahii localnici “caravlahi”, negrul „cara” simbolizând nordul în limba turcă. (Ela Cosma (2008).

Vlahii Negri. In: Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor. Cluj Napoca: Editura Universității din Oradea. p. 124).

Turcii deosebeau în acest fel vlahii din Grecia față de cei din Bosnia și Dalmația.

Vlahii slavizați au fost apoi islamizați în timpul ocupației turcești.

Au scăpat de islamizare vlahii din Dalmația, care erau numiți morlaci de către italienii dalmațieni prin traducerea numelui caravlah în greacă și apoi italiană: maurovlah/morovlah/morlacchi.

Procesul de desnaționalizare a caravlahilor/morlacilor și de asimilare apare și din transformarea sensului cuvintelor vlahi și morlaci care, din a doua jumătate a secolului XVI, nu mai desemnează naționalitatea.

Anumite familii sârbești (probabil și vlahii slavizați) treceau drept vlahi, deoarece termenul nu mai însemna naționalitatea, ci modul de viață transhumant, opus celui de agricultor.

In Dalmația, vlah înseamnă țăran; același sens, de țăran slav îl are și cuvântul morlac, până în sec. al XIX-lea.

Chiar și orășenilor de origine latină din Dalmația li se spune de către populația slavă vlasi.

Mahomedanii din Bosnia îi numesc vlahi pe creștini, mai ales pe țăranii creștini, iar croații catolici îi numeau vlahi pe sârbii ortodocși refugiați în Croația și Slavonia (Silviu Dragomir, Vlahii și morlacii.

Studiu din istoria românismului balcanic, Ed. Imprimeria Bornemisa, 1924, p.82-91).

Tot în Bosnia trăiesc și țiganii românizați emigrați din Ţările române. Ţiganii românizați din Bosnia sunt urmașii băieșilor fugiți din robie în secolele XV-XVII. Ţiganii încă mai vorbesc limba română și pretind că sunt caravlahi.

Monumentele funerare ale vlahilor se găsesc în toate zonele în care au trăit ei, dar majoritatea se concentrează în Bosnia.

Harta necropolelor vlahe arată că densitatea cea mai mare a monumentelor este în partea de sud a Bosniei aproximativ în spațiul fostului principat Hum (Herțegovina).

Câteva necropole mai mici există şi în Muntenegru, Croația și Serbia.

S-au făcut clasificări ale monumentelor funerare întrucât s-a găsit o mare varietate de forme.

După unele estimări sunt peste 70.000 de monumente funerare în 28 necropole – din care 22 în Bosnia și Herțegovina, 3 în Muntenegru, 2 în Croația și 3 în Serbia.

Monumentele sunt în marea lor majoritate fără inscripții dar cu bazorelieuri cu o mulțime de motive solare, florale și geometrice.

Aproape 300 au inscripții în greacă, latină și glagolitică (greacă modificată). Foarte aproape de România, în Timoc în cimitirul din Negotin, dar și în cimitirul din satul Rajacke Pimnice de lângă granița cu Bulgaria sunt monumente funerare sub formă de stâlpi.

O problemă mai delicată a fost stabilirea originii monumentelor. Dintre cercetătorii din foata Iugoslavie care au studiat originea monumentelor funerare, croații au fost cei mai cinstiți arătând clar originea vlahă a acestora.

Sârbii, bosniacii și muntenegrenii au incercat diverse explicații arătâd că sunt vestigii ale bogomililor (paulicieni) sau vestigii ale bisericii bosniace. Ideea că monumentele sunt ale bogomililor este un fals evident întrucât bogomilii interziceau semnul crucii.

Întrucât vlahii din Bosnia nu au o organizație activă, monumentele vlahilor au fost abandonate și în mare măsură vandalizate, dar în ultimul timp au fost asimilate culturii slave din Bosnia și au devenit obiective turistice de promovare a culturii ”slave”.

Sursa: CER ȘI PĂMÂNT ROMÂNESC / Cuvânt despre noi, românii

📕 Romanija este o regiune din Bosnia ... și este locuită de vlahi

O bazilica paleo-creștina, datând din prima jumătate a secolului IV, a fost descoperită în localitatea mehedințeană Izvoarele, cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate în ultimele două luni.

Biserica, cu o lungime de 12,80 metri si latimea de 6,50 metri, este cel mai vechi asezamant de cult cunoscut in fosta provincie Dacia, a declarat directorul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier”, dr. Ion Stângă.

“În urma cercetărilor, am ajuns la concluzia că aceasta nu a fost distrusă nici de incendii și nici de intervenția omului, ci din cauza eroziunii solului, ea fiind situata în imediata vecinatate a Dunării”, a precizat Stângă.

În incinta ruinelor bazilicii, arheologii mehedințeni au găsit si monede din bronz bătute în vremea împaratului Constantin cel Mare (337-377 î.e.n.).

Descoperirea bazilicii demonstrează “continuitatea populației autohtone pe meleagurile din stânga Dunării și faptul că, din cele mai vechi timpuri, aceștia aveau cultul zeilor romani”, a adaugat Ion Stângă.

Sursa: voci.ro

Istroromânii reprezintă în prezent o comunitate de 300-1.500 (după unele surse maxim 3.000) de locuitori din vestul Croației. Sunt înrudiţi cu românii și conform unor specialiști, provin din zona Crişanei, Maramureșului sau a Banatului, lucru care ar explica anumite particularităţi ale limbii.

În graiul lor, ei se numesc rumâri. Fiind mult mai asemănător cu româna standard decât dialectul aromân, dialectul istroromân presupune câteva particularităţi precum rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic in „r”, de exemplu lumină-lumiră, mână-mâră, sau rumâni-rumâri) şi prezenţa unei noi vocale egal apropiate de „a” cât şi de „o”, dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”. În privinţa vocabularului, a fost influenţat puternic de limba sârbo-croată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente.

Cunoscuţi de localnici sub numele ciribiri şi de către filologi ca vlahii din Istria, locuitorii acestor sate sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol numărul acestora a scăzut de la 10.000 la doar 300, şi aceştia fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei.

În Croaţia este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istro-român.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici.

Sursa: CER SI PAMANT ROMANESC

”Jidanul e genul ăla de vecin care-ți mută gardul ocupând jumătate din grădina ta, apoi țipă ca din gură de șarpe că de fapt tu ești cel care i-ai ocupat jumătatea care ți-a mai rămas. Asta în timp ce tu te scarpini în cap, fiindcă îți amintești că atunci când ți-ai făcut casa, jidanul stătea undeva în capătul satului.” — Octavian Goga, "Memorii rurale"

😂 Cuvânul anului: a israeliza / A israeliza (verb): Să iei ceva ce nu-ți aparține, apoi să pretinzi fără rușine că îți aparține, jucând totodată rolul victimei.

😂 Iar Oscarul pentru cea mai bună interpretare îi revine Israelului pentru rolul victimei 🔯 / Națiunea care se crede mai prețioasă decât oricine și orice știe să joace în toate rolurile și scenele - mai puțin în cel al adevărului și în smerenia pe care adevărul o aduce.

📰 Cultura Română: 🔥 Ion Coja despre mutarea Israelului in Romania: „Nu este exod, e invazie!” / In 2001, la o conferinta tinuta la sala Dalles, profesorul Ion Coja a afirmat ca in Romania au fost incetateniti 500.000 (cinci sute de mii) de evrei, in mare taina, fara sa se publice nimic despre aceasta veritabila invazie. Nici un oficial nu a intervenit sa-l puna la punct, sa dezminta aceasta informatie si sa linisteasca opinia publica! Explicatia data de Ion Coja la aceasta nefireasca mutenie a autoritatilor in drept si a presei a fost urmatorul: „Noi nu mai avem opinie publica, asa ca nu era nimic de linistit… In mod normal trebuia sa reactioneze ziarele! Sa-mi ceara dovezi si amanunte sau sa ma ia la rost ca alarmez lumea. Am asteptat reactia autoritatilor si a ziarelor ca sa aflu ca m-am inselat! As fi fost eu primul care m-as fi bucurat si as fi suportat cu inima usoara orice corectie, chiar si penala, pentru cele afirmate, numai sa se dovedeasca a fi vorba de o alarma falsa!”. Acest raspuns a fost si inceputul unui amplu interviu pe aceasta tema, acordat in 2011 de distinsul profesor publicatiei online Incorectpolitic.ro. Interviu din care publicam si noi cateva fragmente.

🟥 Un avertisment îngrijorător de pe site-ul IncorectPolitic.com: Se întorc jidanii❓ “Supraviețuitorii Holocaustului” au prioritate la restituirea imobilelor preluate de stat în perioada comunistă ✡️ → / Președintele antiromânesc, laureat al premiului Kalergi, a promulgat o lege prin care dă prioritate “supraviețuitorilor holocaustului” la restituirea imobilelor preluate de regimul comunist când jidanii au făcut aliya (ascensiune - emigrarea evreilor din Diaspora în Israel).

✡️ Evreii au deschis focul asupra unei mulțimi de mii de oameni care așteptau ajutoare umanitare — aproximativ 150 de persoane au fost ucise. ⚰️ / VIDE⭕ / Potrivit postului de televiziune Al Hadath, armata israeliană a atacat zona An-Nablusi, situată în partea de sud-vest a centrului administrativ al fâșiei, orașul Gaza. Încă aproximativ o mie de oameni au fost răniți. Se observă că atacul a implicat elicoptere de luptă israeliene, care au deschis focul asupra palestinienilor adunați la o răscruce de drumuri.

Scrisoarea lui Corneliu Codreanu

Rânduri scrise cu o lună înainte de a fi asasinat

„Din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa Învierii”

”Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”.

În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă'nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica? Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s'ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v'am spus.

În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”.

Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări

Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938”

(Rânduri scrise cu o lună înainte de a fi asasinat in noaptea Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1938.)

📅 Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899, Huși, Vaslui, România – d. 30 noiembrie 1938, Tâncăbești, Snagov, Ilfov, România) / "Recunosc că, Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândiri mele. Eu am încercat să adopt în slujba și salvarea țării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: de a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual - să realizeze mai întâi o elită conducătoare și apoi un partid." (Declaraţie făcută la Snagov în vara lui 1943)

📘 Mărturie Profesorului Ion V. Georgescu – o discuție între Nae Ionescu și Corneliu Zelea Codreanu / „— Vedeți, domnule profesor, zice Căpitanul. Pe umerii noștri apasă sarcina pe care ne-am luat-o la Icoană în fața lui Dumnezeu, de a apăra și promova ființa neamului românesc. Trebuie să dovedim lumii că și poporul român, în mijlocul celorlalte popoare, are o misiune de la Dumnezeu de îndeplinit. Noi am declanșat o revoluție spirituală, care trebuie dusă la îndeplinire. Noi trebuie să mergem pe drumul convingerilor, dar fără violență.”

📜 Mărturii despre Corneliu Zelea Codreanu (n. 13/09/1899) / Părintele Nicolae Steinhardt: ”Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Însă dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata.” (Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, Ed. Nemira, 2005, p.395; Arhivele CNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101, P 191 – 195)

🎯 Corneliu Zelea Codreanu - Prezent! / "Țelul final nu este viața. Acest moment final, "învierea din morți" este țelul cel mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam" — Corneliu Zelea Codreanu

🔴 Pentru ca poporul român să-și frângă orice putere de rezistență, (…) vor aplica un plan unic și într-adevăr diabolic / Vor căuta să rupă legăturile sufletești ale neamului cu cerul și cu pământul. Pentru ruperea legăturilor cu cerul, vor întrebuința împrăștierea, pe scară întinsă, a teoriilor ateiste, pentru a face din poporul român, sau măcar numai din conducătorii lui, un popor despărțit de Dumnezeu; despărțit de Dumnezeu și de morții lui, pentru a-l omorî, nu cu sabia, ci tăindu-i rădăcinile de viață spirituală. Pentru ruperea legăturilor cu pământul, izvorul material de existență al unui neam, vor ataca naționalismul ca o idee învechită și tot ce se leagă de ideea de patrie și pământ, pentru ca să rupă firul iubirii care unește poporul român de brazda lui. Pentru ca acestea să reușească, vor căuta să pună mâna pe presă. Vor întrebuința orice prilej, pentru ca în tabăra poporului român să fie dezbinare, neînțelegeri și ceartă și, dacă e posibil, chiar îl vor împărți în mai multe tabere, care să se lupte între ele. Vor căuta să acapareze cât mai mult din mijloacele de existență ale românilor. Îi vor îndemna sistematic pe calea desfrâului, nimicindu-le familia și puterea morală. Îi vor otrăvi și ameți cu tot felul de băuturi și otrăvuri... Oricine va voi să omoare și să cucerească un neam va putea să o facă întrebuințând acest sistem: ruperea legăturilor lui cu cerul și cu pământul, introducerea certurilor și luptelor fratricide, introducerea imoralității și a desfrâului, constrângerea materială prin limitarea la maximum a mijloacelor de subzistență, otrăvire fizică, beție. Toate acestea nimicesc o nație mai rău decât dacă ai bate-o cu mii de tunuri sau cu mii de aeroplane". — Corneliu Zelea Codreanu

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă. O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin. Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale. La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ. Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste. Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (II)), pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi? Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

• Autor: Nicolae Popescu

• Sursa: foaienationala.ro

Iată, surprindem mai jos și momentul în care intelectualitatea românească devine conștientă de existența Românilor și de "cealaltă" Românie, prima Vlahie a Vlahilor din sudul Dunării.

George Melidon face referiri la cartea de călătorii a lui Dimitrie Bolintineanu "Călătorii la Românii din Macedonia" din 1858, extrăgând de acolo o concluzie surprinzătoare; "în dreapta Dunărei este o lume întreagă de Români mai latini de câtŭ noi".

MEGALOBLAHIA

Sau România Mare, este numele sub care însuși autorii greci din Bisanţiu, de după Justinian, numesc în tote scrierile lor, pământurile peninsulei Tracice dintre fluviul Marița pănă la Adriatica şi de la Balcani pănă la muntele Olympŭ.

— Lucru dar este foarte evident că nu atâtu Dacia Trajană este România, ci peninsula Tracică este România Mare, Megaloblahia, după cum o numesc grecii din veacul de mijloc, Rumelia, dupre cum o numesc Turcii, prin diferenţiă de posesiunele lorŭ Asiatice coprinse sub numirea generică de Anadolia.

Numele acesta este justŭ şi etnograficeşte, căci peninsula Tracică a fostii una din locurile colonisate de Romani chiar înaintea lui Trajan, adică mai de înainte de câtŭ Dacia din stânga Dunărei.

— Acolo erau negreşitŭ campate de mai de multŭ şi legiunele cu care Trajan a cuceritŭ Dacia nostrâ, căci acolo se pastreză şi pănă acum numele de porțile lui Trajan, pentru locurile şi pasurile pe unde nemuritorulŭ nostru împăratŭ se îndruma spre părţile nostre.

— Apoi, când Aurelian găsi cu cale a deşerta Dacia din stânga Dunărei, în facia năvălirilor barbare, legiunele strămutate din ea fură aşezate în drepta Dunărei, sporind ast-fel latinitatea peninsulei Tracice, care lua numele de Dacia Aureliană.

— Dar în curând stămutarea reşedinţei imperatorilor Romani de la Roma Veche la Constantinopoli pe Marea Neagră nu se putu face fără a aduce cu sine, în peninsula Tracică, noi colonii numeroase şi populaţiuni romane din cele mai fruntaşie, aşia câtŭ ea să devie o Megaloblahie necontestabilă : chear pentru grecii, carii cu încetul luară supremaţia în politica religi6să şi de statii a imperiului.

— La moartea lui Constantin, peninsula Tracică din drepta Mariţei, era aşa de importantă că fu în stare a forma singură, împreună cu ambe Daciile, una din cele patru mari divisiuni imperiale ale moştenitorilor lui, cu numele de Ilirica, cu capitala în Salonic şi cu numele sfentŭi la care şi Românii noştrii învăţară de atunci a închina averile lor bisericeşti, ca la o capitală a Românismului.

— În veacul de mijloc insă numeroşi barbari au năvălit şi au parvenitŭ a se aşeza în dreapta Dunărei şi mai ales seminţii slavice Serbi şi Bulgari şi Bosniaci. Dar pre toţi contactul Romanilor de acolo i'au creştinatŭ şi i'au civilisatŭ aşia, că s'au înfrăţitii cu ei în mod de a lupta împreună în contra grecilor din Bisanţiu, carii se încercau a li schimba naționalitatea cu concursul religiunei.

— Astfel fu rescularea de sub Valerian în secolul al V dar mai cu seamă acea de sub fraţii Petru şi Asan în secolul al XI, quândŭ Romanii în unire cu Bulgarii parveniră, sub loniţiu Vodă, a fonda un imperiu recunoscutŭ de însuşi Papa Inocenţiu, şi care se întindea de la marea Egee şi pănă peste Carpaţi şi de la Adrianopol pănă la marea Adriatică, primitit la înrudire, atâtii cu imperatorii din Constantinopole câtă şi cu regii din Buda-Pesta.

— Invasiunile Turco-Tatare din secolul XV puseră capăti acestui imperiu Românesc dnu dreapta Dunărei, dar aceasta de sigur nu se făcu de câtŭ prin tradarea grecilor degeneraţi din Constantinopoli, carii deschiseră porțile Turcilor numai pentru a nu lăsa pe Românul Constantin Dracocea, să regenereze imperiul prin alianţă cu alţi latini, cum erau Genovezii din Galata şi Romanii de la Pindŭ, precum deja Paleologii trimeseseră corona imperială şi mitra patriarhala Românilor lui Alexandru Cel Bunŭ din stânga Dunărei, în Moldavia. Dar acestă Dracocea, care puse pe însuşi soldaţii sei să-l omâre pe zidurile capitalei sale, numai ca să nu vâdă peirea imperiului, carele pănă la fine purta numele de imperiu Roman, nu putea fi de câtŭ sinonim cu Dragoşii Moldavilor, cu Drac al Valahilor; nu putea fi de câtŭ din acelaşi sânge Daco-Roman care făcuse pe Decebal să se omâre singur pe ruinele Sarmesagetusei şi pe Bogdanul Saba să se arunce în Dunărea de câtŭ să vadă legiunele retrâgându-se dinaintea barbarilor !

Dar nimeni din noi nu s'au ocupatŭ încă cu cercetarea acestor lucruri!

— 'Terminasem studiile şi nimic încă din toate aceste nu se spunea în şcolele nostre! Eram de douădeci şi patru ani şi mi se părea că cunosc Românismul în tote ale lui, când nemuritorul Bolintineanu aduse din Macedonia următoriul cântec Românesc:

Mi s'a aurît tru asta uaţie Că ma zor dada nu se faţie, Când mi ticnesce câtŭ vor ora, Perili din capul mi se resóla, Ma tu, ţe ai casa aparte, Tu, chiara fata, gura de miere, Striga şi gnia s'vin ti dormiere, Ca escu dorit de sinele tale,... Ma Dumnezieu să ni dea rabdare!

TRADUCERE Mi s'a urîtŭ întru astă viaţiă, Că mai de dor durere nu se póte, Când mă ticnesce câte o oră Perii din capii mi se rescólă, Dar tu ce ai casa la o parte, Tu, scumpa fata, cu gura de miere Strige-mă să vin la tine să dorm Căci sînt doritŭ de sinurile tale,... Dar, Dumnezeu să ne dea rabdare!

Acestŭ cântec mă făcu să văzŭ pe neasceptate o lume nouă, mă făcu să văz că în dreapta Dunărei este o lume întreagă de Români mai latini de câtŭ noi, de vreme ce zic "uație" în loc de "viaţiă", dupre idioma, cea mai veche a latinităţei, care scriea pe "v" numai prin "u", — Mă făcu să văz apoi câtŭ de naivă, dar câtŭ de puternică, este amintirea acestor Români pentru Dacia lui Trajan, pe care o invocă ca pe o fată cu gura de miere, ce are casa mai la o parte, adică mai ferită de amestecul streinilor, de răul cărora Romanilor preste Dunărea li se rescola perul în vârful capului şi nu le mai ticnesce nici o oră. — Văzând însă că li este peste putinţă ca să treacă Dunărea la sinul nostru, ei se întorc către Dumnezeŭ şi se rógă ca să li dea rebdare.

— Dar bine fac acei Români că nu se gândesc a trece la noi, căci viitorul lor este numai la marea Salonicului şi la Antibari pe marea Adriatică, în facia Italiei, marele nostru leagăn comun şi mână în mână cu voinicii Albanezi, descendenţii vechilor Traci, cei de o rasă cu noi prin Vechii Daci, precum dovedesc multe cuvinte şi forme ce avem comune cu ei. — Dar trebue şi noi să reîncepem pelerinagele românismului la Salonic, căci trecutul ne dovedesce, cum questiunea orientului nu se pâte termina definitiv, fără un nou imperiu Român-Bulgar, fără o nouă Ilirie, fără o Megaloblahie.

— Melidon V. Urechia, Albumul Macedo-Roman, 1880

— George Radu Melidon (1831 - 1897) a fost un autor didactic, poet, prozator, publicist și traducător român din generația Unirii de la 1859.

"Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: "LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL", sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli." — Corneliu Zelea Codreanu


"Rareori în istoria creștinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile , rugăciunile și credința oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu." — Mircea Eliade în Memorii despre fenomenul Legiunii Arhanghelui Mihail creat de Corneliu Zelea Codreanu


"Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã. Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României. Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României." — Emil Cioran, Glasul strãmoşesc, Sibiu, anul VI, nr.10 din 25 decembrie 1940

"Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limba romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din Sud-Estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică? Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, supărat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată [...]." — Mircea Eliade

O hartă ce cuprinde teritorii în care s-a murit pentru dreptul de a se vorbi limba română în Biserică și Școală ne amintește de sacrificiile făcute în numele identității naționale.

Aceste locuri, unde oamenii și-au dat viața pentru păstrarea limbii române și a credinței strămoșești, sunt astăzi doar un punct pe o hartă uitată, care, din păcate, mai mișcă prea puține inimi.

Această hartă, odată simbol al rezistenței culturale și spirituale, riscă să devină o relicvă a trecutului, pe măsură ce conștiința națională se estompează. Ea nu este doar un document istoric, ci o mărturie vie a luptei pentru identitate și libertate, lupte ce trebuie să rămână vii în memoria colectivă.

Astăzi, când multe dintre valorile pentru care s-a luptat sunt considerate de la sine înțelese, harta aceasta ne reamintește că drepturile de a ne exprima liber și de a ne păstra tradițiile au fost câștigate cu prețul sângelui și al sacrificiilor de neimaginat. Ar trebui să ne inspire să prețuim și să protejăm ceea ce am moștenit, ca o datorie față de cei care au plătit cel mai mare preț pentru aceste libertăți.

📜 Poruncile graiului naţional 🚩

1. Gândiți-vă că în toată viața trebuie să daţi locul întâiu limbei voastre strămoșești.

2. Vorbiți in limba voastră, acasă cu ai voştri, cu prietenii şi cu ori cine, chiar şi cu un strain, căci se cade ca streinul sa-ţi inveţe limba ta, nu tu pe a lui.

3. Creşteţi pe copiii voştri in limba voastră şi învătaţi şi pe fete să vorbească şi să iubească limba părinţilor.

4. Feriți-vă de școlile streinilor, căci numai aşa veţi lucra înțelepțește.

5. Cumpărați numai cărti, reviste şi gazete, scrise in limba voastră, caci numai aşa veţi scapa de puterea streinilor.

6. La orice petrecere, ca şi la primirea musafirilor, vorbiţi numai limba voastră, dar vorbiţi-o frumos.

7. Oricui aveţi de scris, scrieţi in limba voastră.

8. Daca porunciţi marfa în streinătate, scrieți în limba voastră, căci câștigul deschide urechile şi ascute limba

9. Daţi mărfuririlor numiri numai în limba voastră.

10. Toate firmele prăvăliilor, etichetele mărfurilor şi orice reclamă, faceţi-le numai în limba voastră, căci numai aşa va vor şti şi vă vor cinsti streinii.

📰 Ce scria presa din Sankt-Petersburg în 1898 despre neamul românesc și despre limba română: „Popor blând și iubitor de pace în sine”

📜 Voi muri, se pare, Pentru-a mea lumină… „Mă va plânge oare Limba cea română?!” — Grigore Vieru.

❤️ Limba Română e cea mai frumoasă și melodioasă dintre toate limbile romanice, spune Angela Cărăuș actriță la Teatrul Național "Mihai Eminescu".

🚩 Pentru Limba Română mi-am sacrificat viața spune Ion Iovcev ex-directorul Liceului Teoretic Lucian Blaga din Tiraspol

💖 „Ţăranul basarabean, care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc”

🗓️ 11 mai 1849 – Stephan Ludwig Roth, sasul care a murit pentru că a pledat în favoarea limbii române în Transilvania →

💛 G-ral maior (rez) Cristian Marian Gomoi: O sinteză a unicității Limbii Române

📜 Luptăm pentru Limba noastră cea Română, Ea este sufletul nostru

Limba română nu poate fi distrusă cu Kalaşnikov, este mesajul directorului Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol, Ion Iovcev, pentru separatiştii din regiune, care încă nu au înţeles acest principiu fundamental şi luptă în continuare ca să închidă şcolile cu predare în limba română de peste Nistru.

„Doar şi când vorbesc, şi când plâng, şi chiar când tac, tot în Limba Română o fac. Este o limbă atât de frumoasă, şi-i stă frumos îmbrăcată doar în straiele Latine! Dacă s-a ajuns să împuşte în aceste Litere, atunci se poate înţelege pentru ce luptăm noi aici. Luptăm pentu Limba noastră cea Română, pentru dăinuirea noastră ca Neam. Luptăm şi rezistăm în faţa deznaţionalizării în stânga Nistrului. Din păcate, aceşti rău-făcători încă n-au înţeles că nu se poate distruge o Limbă cu Kalaşnicov-ul, deoarece Ea nu este materială, Ea este Spirit, Ea este Sufletul nostru, iar Sufletul este nemuritor” — Ion Iovcev ex-directorul Liceului Teoretic Lucian Blaga din Tiraspol

📰 EVZ:Ion Iovcev, directorul Liceului Teoretic Lucian Blaga din Tiraspol : “Nimeni nu a reuşit să scoată Tricolorul din inima noastră. De mai mult de un sfert de veac facem acest lucru şi vom continua a ne apăra Demnitatea, Neamul şi Istoria poporului roman!”

📰 Ce scria presa din Sankt-Petersburg în 1898 despre neamul românesc și despre limba română: „Popor blând și iubitor de pace în sine”