MOTIVAŢIE

O bună parte din umanitate trăieşte dramatic epoca de maximă virulenţă a imperialismului evreiesc al cărui scop este instaurarea Republicii Universale sub conducerea plutocratici iudaice. Cu un program istoric perfect etapizat, folosind o varietate largă de mijloace şi metode de la cele psihologice la cele economice, iudaismul a reuşit să stăpânească şi să folosească în vederea scopului propus trei state occidentale: Franţa, Anglia şi Statele Unite care s-au transformat în portdrapelul desfiinţării statelor naţionale şi al federalizării lor în vederea realizării voinţei conducerii supreme a iudaismului mondial concretizată în Republica Universală. Structurile acesteia au fost construite cu abilitate după cel de-al doilea război mondial. Se numesc: O.N.U.; Consiliul de Securitate; Fondul Monetar Internaţional; Comunitatea Europeană; NATO; Banca Mondială.

Războiul rece a finalizat încă o etapă istorică a ofensivei imperialismului evreiesc împotriva STATELOR NAŢIONALE ramase puternice în Europa de Est prin sistemul economic CAER şi sub scutul militar al Uniunii Sovietice. Cartea de faţă este un răspuns românesc la ofensiva generală a imperialismului iudeu, şi, îndeosebi, la asaltul dat României, stat unitar, suveran şi independent, ofensivă imperialistă susţinută prin valuri succesive de atac încă de la începutul secolului trecut.

Drama, decăderea şi deriva temporară a României de astăzi este finalizarea a două secole de luptă a evreimii internaţionale care prin războiul atipic declarat direct ţării, prin lovitura de stat din 1989, contrarevoluţie, masonizarea şi iudaizarea vârfurilor puterii contrarevoluţionare, a reuşit să anuleze statutul independent şi suveran al starului român, silindu-l să facă o politică economică sinucigaşă, să se înregimenteze în organismele internaţionaliste şi să intre sub incidenţa legilor suprastatale care-l vor anula dacă întregul Est european solid ancorat în NAŢIONAL nu va reuşi să-şi recâştige statutul suveran.

Documentaţia folosită de autor însumează peste 15 000 de pagini.

De la Protocoalele Înţelepţilor Sionului la dările de seamă ale lojilor francmasonice, de la cărţuliile lui Froim Moise, poreclit Cilibi Moise la documentele Corpurilor Legiuitoare din România în sesiunea 1878-1879 privitoare la chestiunea israelită şi modificarea articolului 7 din Constituţie; de la revistele francmasoneriei franceze la cele 4 volume editate de marele industriaş american Henry Ford sub titlul Jidovul Internaţional; de la Eminescu, Iorga, Goga, Blaga, Vasile Conta, Xenopol, A.C. Cuza, Anastase Hâciu la Edmond Fleg cu ale sale Israel et Moi, Moise, Solomon, Anthologie juife, Ecoute, Israel şi încă câteva titluri ale acestui evreu fanatic; de la revistele naţionalismului francez interbelic ca "La Vieille France"; "Revue des Lectures" sau "La Lutte" la Buletinele Lojei Marelui Orient Francez sau documentele recente publicate în revista Europa; de la opiniile lui Churchill înainte de a fi francmason şi după, la Disraeli, la Bernard Lazare; de la mareşalul Lunderdorff la breva papei Leon al XIII-lea; de la scrisoarea lui Leon Degrelle adresată actualului papă în legătură cu falsul genocid de la Auschwitz la rezultatele cercetărilor istoricului evreu din S.U.A., Arno J. Mayer asupra acelor aşa-zise camere de gazare cărora se adaugă cercetările, opiniile şi lucrările comunităţii ştiinţifice contemporane de istorici americani şi belgieni, francezi şi evrei care supun celui mai crâncen revizionism legendele sioniste legate de holocaust; iată zicem noi că fiecare afirmaţie pe care o facem se sprijină pe zeci de documente şi că demersul autorului este mai curând ştiinţific decât gazetăresc.

Pentru a întări afirmaţiile de mai sus îi aduc în dezbatere pe Arthur Koestler, khazar maghiar trăitor în occident cu excelentul volum AL TREISPREZECELEA TRIB - Imperiul khazarilor şi moştenirea sa; pe profesorul Dunlop de la Universitatea Columbia (SUA) cu studiile sale imbatabile; pe istoricul marxist maghiar dr. Bartha Antal; pe A.N. Poliak, profesor universitar de istorie medievală a evreilor de la Universitatea Tel Aviv; pe arheologul rus M.I. Artamanov. Desigur am pornit demersul documentar de la cronicarii arabi, georgieni, armeni şi bizantini atunci când a fost vorba de invazia khazară în Ţările Româneşti şi mai târziu în Principatele Unite şi România. Constantin Porfirogenetul (De caerimoniis aulae Byzantinae) Ibn - Said al Maghribi; Ibn - al - Balkhi; Istakhri; Al-Massudi; Ibn- Hawkal; Ibn-Nadim; Ibn-Rusta; Takt Ibn-Ali; Ibn-Miskawayr sunt doar câţiva din cronicarii Orientului Apropiat ale căror scrieri s-au născut din cunoaşterea nemijlocită sau nu prea îndepărtată a fenomenului mozaicilor turcomani de la nordul Mării Caspice, care, în nici un fel nu sunt semiţi. Autorul fiind atent la autorităţile în materie ca Gibb şi de Goeje a ales de regulă sursele primare de informaţie cum ar fi El-Balkhi capul de serie al şcolii arabe de istorie şi geografie. Acolo unde nu a putut consulta textele în franceză sau germană, autorul a recurs la bunăvoinţa unor buni cunoscători ai limbilor arabă, turcă, armeană şi giorgiană.

Nu mă pot lăuda că am o cunoştinţă analitică a operei orientalistului Eric Kahle, cărturar masoretic (specialist evreu în Vechiul Testament) şi a operei elevului său Ahmed Zeki Validi Togan, başkirul savant care a fondat Armata Roşie Başkiră sau a operei nobilului german Hugo Freiherr von Kutschera, care şi-a cucerit titlul nobiliar de Freiherr la Sarajevo prin 1882 când a fost director în administraţia Bosniei-Herţegovina, aflată sub dominaţia imperiului austro-ungar.

Mărturisesc cu mâna pe inimă că aş fi vrut să scriu o carte polemică. Mai ales ca autorul a jucat ca actor într-o piesuliţă televizată scrisă de rabinul cultului mozaic din România, Moses Rosen, secondat de un istoric evreu născut în România, Jean Ancei, transmisă prin emisiunea "Veniţi cu noi pe programul doi" în ziua de luni 23 martie 1992 orele 17.10; piesuliţă de un şovinism sionist care a revoltat o ţară şi căreia semnatarul acestui volum i-a dat o serie lungă de replici, cu deosebire în revista Europa. Gravitatea problematicii impune în locul polemicii, argumentul istoric bazat pe documente. Sunt adeptul şcolii istorice revizioniste în fruntea căreia stă omul de ştiinţă francez R. Faurisson. Ştiu că savantul francez a fost şi este victima unor presiuni morale şi fizice dezgustătoare, pentru simplul fapt că a pus la îndoială existenţa camerelor de. gazare, că a fost chiar dat în judecată în ţara tuturor libertăţilor de opinie - Franţa - făcându-i-se un proces de opinie ştiinţifică, justiţia franceză rezistând uriaşelor presiuni sioniste şi achitându-l, după cum ştiu că francezului care pune la îndoială existenţa camerelor de gazare, domnii Laurent Fabius şi Georges Sarre i-au propus la 2 aprilie 1988 o lege care combate tezele revizioniste şi care ar aplica necredinciosului în genocidul evreilor şi în camerele de gazare, închisoare de la l lună la l an, asezonată cu o amendă variind de la 2 000 la 300 000 franci, plus taxele de judecată şi de publicitate. Mă abţin de la orice comentariu, dar informez cititorul român asupra a două aspecte cheie ale înţelegerii contemporaneităţii.

1. a. Inginerul american Fred Leuchter, specialist în sistemul de execuţii capitale în Statele Unite, unde democraţia nu exclude eliminarea radicală a criminalităţii - cel care a conceput camerele de execuţie prin gazare cu acid cianhidric, a făcut o cercetare amănunţită a lagărelor de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek. Raportul lui absolut ştiinţific întins pe 193 de pagini, cu analize de laborator infirmă existenţa urmelor semnificative de cianură.

   b. Un şef al rexismului belgian şi comandant al voluntarilor belgieni pe frontul antisovietic care a luptat în Divizia 28 Waffen SS "WALONIA", Leon Degrelle pune pe două coloane crimele oribile, adevăratul genocid făcut de bombardamentele anglo-americane, de explozia celor două bombe atomice la Hiroşima şi Nagasaki, asasinatele în masă de la Hamburg şi Dresda, cu adevărul de la Auschwitz unde propaganda sionistă, spre a estorca Germania învinsă de sume fabuloase, a impus opiniei publice cifra de 6 milioane de evrei asasinaţi, demonstrează raportând suprafaţa aşa-ziselor camere de gazare la numărul de "gazaţi" zilnic, că totul este o minciună odioasă spre a face din evrei martirii secolului, spre a le asigura privilegii şi a ucide din faşă orice protest împotriva înstăpânirii lor pe plan mondial.

   c. Apariţia şcolii istorice revizioniste este bomba atomică pe care istoricii conştienţi au aruncat-o asupra uriaşei construcţii propagandistice a meşterilor Alianţei Universale Israelite. Demonstrând că la Auschwitz şi în celelalte lagăre nu s-a produs genocid prin gazare se pune problema revizuirii procesului de la Nurnmberg. Această revizuire impune revizuirea procesului făcut Germaniei celui deal III-lea Reich. Asta înseamnă punerea în discuţie a „tributului” plătit de Germania postbelică Israelului şi organizaţiilor mondiale evreieşti: de la pensii la subvenţii de toate felurile.

2. a. În România, după 50 de ani de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, ca o manevră de punere în mişcare a rezervelor, cercurile sioniste internaţionale coordonându-l pe mai sus amintitul rabin au organizat un circ internaţional cu scopul de a acuza Armata şi Poporul român de genocid împotriva evreilor. Circ la care înalte oficialităţi absolut iresponsabile, iudaice sau iudaizate au participat, dându-i un oarecare gir oficial. Manevra din România este declanşată de sionsim spre a câştiga în Est ceea ce se pierde în Vest din pricina punerii în discuţie a aşa zisului holocaust împotriva evreimii. Condiţiile puse României spre a fi "iertată" de crimele închipuite sunt mortale. Prezenţa preşedintelui statului la muzeul holocaustului de la New York a fost una din greşelile capitale ale acestuia.

   b. Revizuirea procesului Mareşalului Antonescu a stârnit un cor de proteste din partea sionismului internaţional care dictează la ONU, în Consiliul de Securitate, la NATO, în Consiliul Europei şi mai ales la Banca Mondială şi la Fondul Monetar Internaţional. De aici penibilul efort al preşedintelui statului de a înăbuşi orice acţiune de restituire a adevărului în legătură cu Mareşalul. Revizuire care ar crea un precedent pentru revizuirea procesului aşa zişilor criminali de război români, dar şi germani, condamnaţi la Nurnmberg.

Autorul constată că sionismul nu şi-a schimbat cu nimic metodele folosite împotriva României cu începere de la 1866, metode prin care şi-a asigurat stăpânirea economică şi politică a ţării, înrobirea poporului, încercarea de a-i distruge instituţiile fundamentale, cultura şi spiritualitatea. Merg pe linia apărării intereselor naţionale aşa cum au făcut-o intelectualii patrioţi ai acestei ţări, oferind cititorilor un punct de vedere larg asupra fenomenului evreiesc, a sionismului universal, după părerea mea constituind pericolul mortal căruia România trădată i-a căzut victimă după războiul electronic şi lovitura de stat din decembrie 1989.

Datorită cantităţii uriaşe de date privind problema capitală a evreimii ca plagă cancerigenă a umanităţii, sunt obligat la o selecţie riguroasă care să se înscrie în cadrul propus de această carte.

Conştient fiind că sionismul internaţional pune astăzi României probleme de viaţă şi de moarte, că a sabotat pe toate căile dezvoltarea independentă a ţării în deceniile 6, 7, 8 ale acestui secol când România a atins cel mai înalt nivel al creşterii ei economice, pun la îndemâna cititorului cheia cu care poate deschide seifurile secrete ale istoriei naţionale şi mondiale; prevenindu-l că acceptarea dirijismului suprastatal înseamnă scoaterea României din istorie, transformarea teritoriului naţional în kibutz şi a românilor în slugile posedanţilor evrei. Semnele decăderii României, de la inflaţie la şomaj, de la crimă organizată la prostituţie, de la corupţia generalizată la emigraţia intelectualităţii ne obligă să căutăm cauzele fenomenului şi să găsim remediile.

Cartea de faţă încearcă să răspundă acestor probleme cardinale printr-un punct de vedere, dând în acelaşi timp un disperat semnal de alarmă menit să trezească opinia publică din apatia politică, morală şi socială în care a aruncat-o deliberat războiul psihologic şi economic dus de evreime împotriva noastră.

Măcar în ceasul al unsprezecelea: TREZIŢI-VĂ ROMÂNI!

Generalul Maior Aviator Radu Theodoru / AUTORUL

Citește cartea integral la adresa

https://www.academia.edu/45635372/Radu_Theodoru_Romania_ca_o_prada

de unde o poți și descărca

În noaptea de 7/8 februarie a anului 1949, Securitatea avea să desfășoare operațiuni de anihilare a grupurilor de partizani de pe teritoriul Banatului. Drept urmare, au fost desfășurate 3 acțiuni, așa cum reiese din Raportul Comandamentului Unic Timiș nr.30155 din 9 februarie 1949 (ATMT, Fond “P-CS”, dosar nr. 64, vol. 3, f. 183-189):

1. Acțiunea din Regiunea Globu-Craiovei – Capturarea grupului condus de Grozăvescu Petru zis Dragu

2. Acțiunea din Regiunea Valea Bolvașnița – Capturarea unor membri din grupul Comandorulului Petre Domășneanu

3. Acțiunea de la Poiana Lungă și Poiana Baciului (5 km N Borlovenii Noi)

Colonelul Ion Uță, fotografie din arhiva Memorialului Sighet

În materialul de astăzi, prezentăm acțiunea de la Poiana Lungă și Poiana Baciului (5 km N Borlovenii Noi), în urma căreia a fost asasinat Colonelul Ion Uţă, asasinați sau capturați fiind și lupătorii/sprijinitorii care i-au fost alături în acea sângeroasă noapte.

Înainte de data de 7/8 februarie, Colonelul Uţă și partizanii care îi erau alături în acel moment, au găsit loc de refugiu la unul dintre sprijinitorii grupului – Dionisie Careba în satul Borlovenii Noi. Dat fiind faptul că sălașul se afla la drumul mare, într-un loc mai expus, Colonelul Uţă l-a întrebat pe Dionisie Careba dacă nu știe pe cineva care are un sălaș mai ferit, implicit dacă îi poate adăposti. Fără să ezite, Dionisie Careba a apelat la unchiul său Meilă Careba, acesta din urmă oferindu-le adăpost partizanilor.

Doar că sărutul lui Iuda avea să fie oferit de către unul dintre membrii grupului, pe numele de Andrei Vădrariu, în noaptea de 7/8 februarie 1949, către orele 23.00.

Asa cum reiese din Raportul Direcțiunii Regionale A Securității Poporului Timișoara nr. 11/2737 din 8 februarie, “Andrei Vădrariu, plugar din comuna Mehadica, dispărut de la domiciliu din luna decemvrie 1948 și știut de organele noastre ca unul ce face parte din grupul col. Utză Ion, în noaptea de 7/8 februarie a.c. a fugit de la grupul Uță și a venit în comuna Mehadica, unde a căutat pe plutonierul de miliție Urecheatu Nicolae, informator al organelor de Securitate și trimis special în Mehadica pentru a duce o acțiune de informare asupra bandelor și de a încerca captarea de informatori, la care negăsindu-l acasă a stat de vorbă cu soția acestuia, cerându-I să fie pus în legătură cu organelle competente pentru a da informații de banda colonelului Utză. Soția plutonierului Urecheatu i-a răspuns că, soțul ei nefiind acasă, să se prezinte unei patrule militare competente din comună care îl va pune în legătură cu organele competente. Numitul Vădrariu AndreI s-a prezentat primei patrule, căreia i-a cerut să fie dus la locul competent pentru a da informații despre banda Utză. A fost dus la primărie, unde subofițerul de serviciu, în urma celor declarate de Vădrariu AndreI, a raportat cazul maiorului commandant al Bat. 9 Securitate, care deplasându-se la fața locului și constatând importanța informațiunilor date, a trecut la acțiune cu efectivul arătat mai sus (40 de ostași de securitate)” – ATMT, Fond “P-CS”, dosar nr. 64, vol. 3, f. 134-138. În privința efectivului folosit de către Securitate este grăitor și Raportul Comandamentului Unic Timiș nr.30155 din 9 februarie 1949 (ATMT, Fond “P-CS”, dosar nr. 64, vol. 3, f. 183-189), din care rezultă că la acțiune “au participat 4 ofițeri, 7 subofițeri și 38 de ostași de securitate.”. Andrei Vădrariu, îmbrăcând uniforma de soldat, s-a deplasat cu trupele de Securitate la sălașul lui Dionisie Careba. Întrebat de Securitate, Dionisie Careba a negat cele afirmate de Andrei Vădrariu, cum că i-ar fi condus la sălașul lui Meilă Careba. În acel moment, Andrei Vădrariu i-a dat o palmă spunându-i „De ce minți? Că tu ne-ai condus acolo.”. Văzând că nu divulgă locația exactă, Securitatea, cu monstruozitatea ce o caracteriza, recurge la un mijloc inuman de a-l constrânge pe Dionisie Careba să comunice locația exactă în care se află grupul de partizani condus de Colonelul Uţă, și anume: unul dintre securiști a luat-o de picior pe fiica lui Dionisie Careba, care era în vârstă de 3 ani, și a ținut-o deasupra fântânii cu amenințarea că dacă nu îi conduce la locația sălașul în care se ascund partizanii, o vor arunca în fântână. Cedând presiunilor, Dionisie Careba (Martirul Dionisie Careba avea să fie condamnat la închisoare), ca urmare a trădării lui Andrei Vădrariu, se deplasează împreună cu trupele de Securitate spre sălașul unchiului său Meilă Careba, unde se adăposteau partizanii. Ce nu știa Securitatea, era faptul că bravul Colonel Ion Uță și-a instruit oamenii în mod exemplar, și anume: a stabilit cu Dionisie Careba ca în cazul în care va fi arestat de către Securitate, Dionisie Careba nefiind fumător, în timp ce se va deplasa către sălașul unde ei se adăpostesc, să își aprindă o tigară. Colonelul Uță, având oameni poziționați la pândă, l-au văzut pe Dionisie Careba, implicit mucul de țigară aprins, fapt pentru care nu au fost luați prin surprindere, luptând până la ultimul cartuș cu trupele de Securitate. Astfel, ajunși în apropierea sălașului către ora 06.45, cel care a condus această acțiune – maiorul Ciorapciu a împărțit oamenii în patru grupe pentru a începe acțiunea. Din documente reiese că lupta a durat între 30-45 de minute. Martirii neamului românesc, purtând dorul românesc în piept, urmau fie să fie secerați de gloanțele inamice, fie întemnițați ulterior, trei dintre ei reușind chiar să scape.

Ieșind din sălaș, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba (proprietarul sălașului) au fost împușcați mortal de sergentul major Bârsan Timofte și caporalul Coman Spiridon, care ulterior, urcând panta spre sălaș, a aruncat câteva grenade. Colonelul Uță, Voica Ilie, Vlădescu Mircea și Mutașcu Dumitru zis Fus s-au deplasat în direcția echipei nr. 4 (Securitate) comandată de sublocotenentul Boscu Iacob, care a deschis foc asupra lor, lovindu-l mortal pe bravul Colonel Uță Ion și pe Voica Ilie, iar pe Mircea Vlădescu rănindu-l (acesta urma să fie condamnat la 20 de ani de muncă silnică, iar ulterior asasinat). Din lupta cu Securitatea au reușit să scape Dumitru Mutașcu zis Fus (acesta avea să fie asasinat în data de 28 noiembrie 1954, așa cum reiese din Certificatul de moarte), Baderca Iancu (avea să fie executat la Penitenciarul Caransebeș în data de 13 august 1953) și Petre Pușchiță zis Mutașcu (avea să fie executat la Pădurea Verde în data de 16 iulie 1949, împreună cu lotul Spiru Blănaru).

După încheierea luptei, au fost capturate: 5 puști Z.B., 1 pistol Schmeisser, 1 pușcă mitralieră sovietică, 1 traistă cu muniție pentru pușca mitralieră, 2 cutii de tablă cu material explozibil, 1 grenadă Kissle, 1 pistol automat Browning, o traistă țărănească care a aparținut colonelului Ion Uță, în care se aflau diferite acte, însemnări și o hartă.

Istoria adevărată, care se dorește ascunsă în permanență, pentru că pe unii încă îi deranjează, ne obligă să menționăm faptul că trupurile martirilor Ion Uță, Voica Ilie, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost duse de Securitate la postul de miliție din Domașnea, rezemate de gard în văzul lumii, iar pentru a-i batjocori, le-au pus fiecăruia câte o țigară în gură. Rămâne încă un mister ceea ce s-a întâmplat ulterior cu trupurile lor.

În încheire rămân cuvintele vii ale colonelui Ion Uță, cuvinte extrase din Planul de acțiune întocmit de acesta și găsit de organele Securității în sălașul din Comuna Borlovenii Noi, în care se adăpostiseră partizanii Colonelului Uţă, după moartea acestuia, în dimineața zilei de 8 februarie 1949.

„Este momentul suprem să le spunem: a sosit clipa. Dar pentru aceasta sunt necesare mijloace, nu numai vorbe de încurajare și exemple de răbdare și curaj. Trebuie să trecem de la pregătirea tăcută, plină de suferințe și pericole, la acțiune, care întotdeauna a fost plină de rezultate fructuoase. Dacă e să pierim, mai degrabă pierim prin pasivitate decât prin acțiune, în plus dușmanul politic se întărește. Deci, acțiune pentru a ridica moralul și cu orice sacrificiu a împiedica consolidarea inamicului.”

Tot în încheiere, rămân și cuvintele vii ale lui Ion Gavrilă Ogoranu:

“Căci, din păcate, numărul celor gata să-și vândă frații în țara noastră e “Leghion”. Că-s mulți! Îs foarte mulți!”.

Le adresăm sincere mulțumiri urmașilor martirilor Dionisie Careba și Meilă Careba pentru tot sprijinul acordat și toată disponibilitatea oferită. Mulțumiri sincere merg și către toți cei care ne sprijină prin orice modalitate (transmitere de fotografii, completare de informații etc.).

Maica Domnului să vă aibă în pază și să vă călăuzească pașii inimii.

La redactarea prezentului material au fost utilizate următoarele surse:

1. Rezistența anticomunistă din Munții Banatului în documente”, Coordonator Miodrag Milin, Fundația Academia Civică, București, 2000, editor: Romulus Rusan

2. Adrian Brișcă – Rezistența armată din Banat – vol. I 1945-1949, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004

3. Radu Ciuceanu – Memorii II – Potcoava fără noroc, Editura Meridiane, București, 1994

4. Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. I, Editura Marineasa, Timișoara, 1993

Sursa: https://www.facebook.com/Ogoranu/posts/pfbid0VQWLr1SrUrBSbuiPnsCjuHbFL8xCHhgposmVW4wCGKyqqaB1gpa6WQrpZNUuoKDCl

Declarația din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 decembrie 1991, prin care se atrage atenția că referendumul pentru independență al republicii vecine nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparținut niciodatã Ucrainei și sunt de drept ale României. Declarația Statului Român a fost emisă simbolic chiar la aniversarea Unirii Bucovinei cu Patria-Mamă, România.

Documentul Parlamentului României contrazice „narațiunea” unor agenți antiromâni protejați ai ministrului de externe de la acea vreme — Andrei Pleșu — cel care a avizat bombardarea Serbiei de Sfintele Paști în 1999, potrivit căreia frontierele nu pot fi schimbate pentru că suntem state ONU și nu se cade.

Suntem state ONU dar și state membre - atât Ucraina cât și România - ale OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa), organizația evoluată din CSCE.

Notă: Încă o notă pentru înfoiații apreciați - regretabil - de istorici cu pretenții: NU EXISTĂ Bucovina de Nord, NU EXISTĂ Ardealul de Nord; există doar nordul Bucovinei și nordul Ardealului. Sintagmele false respective fac parte din apanajul propagandei horthysto-staliniste.

Cităm din Actul Final semnat și de URSS a cărei succesoare de facto și de jure este și Ucraina, alături și în egală măsură cu Rusia:

„În cadrul dreptului internațional, toate statele participante au drepturi și obligații egale. Ele vor respecta fiecare dreptul celuilalt de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state în conformitate cu dreptul internațional și în spiritul prezentei Declarații.

Ele consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și prin acord. Ele au, de asemenea, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi parte sau nu la tratate de alianță; ele au, de asemenea, dreptul la neutralitate.”

Actuala Ucraină s-a format în baza acestui Act Final, modificând, prin mijloace pașnice, frontiera fostei URSS.

După momentul de demnitate din Parlamentul României a urmat cel de TRĂDARE NAȚIONALĂ prin Tratatul de „bună vecinătate” cu Ucraina întocmit de Adrian Severin și semnat de Emil Constantinescu cu dictatorul sângeros și criminal (a dat ordin pentru decapitarea unui ziarist) Leonid Kucima. Autorul acestor rânduri a fost expulzat din Ucraina de securitatea lui Kucima.

Document:

• DECLARAȚIE din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 decembrie 1991

• EMITENT: PARLAMENTUL ROM|NIEI

• PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 243 din 29 noiembrie 1991

1. Parlamentul României a luat cunostinta de hotãrârea autoritãților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independentei Republicii Ucraina. Profund atașat principiilor fundamentale ale respectãrii drepturilor și libertãților fundamentale ale omului și ale popoarelor de a-și hotãrâri soarta, Parlamentul României saluta hotãrârea autoritãților ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenta Republicii Ucraina. Având în vedere ca acest referendum ar urma sa se desfãșoare și pe teritoriile românești - Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul și neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 și de Parlamentul României la 24 iunie 1991. Desigur, este dreptul Ucrainei sa organizeze un referendum pentru independența sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparținut niciodatã Ucrainei și sunt de drept ale României.

2. Parlamentul României reiterează atașamentul față de prevederile Actului final al Conferintei C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificãrii frontierelor pe căi pașnice, diplomatice.

3. Parlamentul României, declară solemn că referendumul organizat de autoritãțile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. - respectiv în Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și în județele din sudul Basarabiei - este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.

4. Parlamentul României cere parlamentelor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoștere nu se extinde asupra teritoriilor românești menționate.

5. Parlamentul României se pronunță pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinãrii, împreunã a problemelor stabilirii unor relații de buna vecinãtate și colaborare între România și Ucraina și invită, în acest scop, o delegație parlamentarã ucraineană ce urmeazã să efectueze o vizită la București, cât mai curând posibil.

6. Parlamentul României solicita guvernului țării să înceapã de urgență negocieri cu autoritãțile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forta de U.R.S.S.

Această declarație a fost adoptatã de Parlamentul României în ședința din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.

Președintele Senatului României

Academician Alexandru Bârlădeanu

Președintele Adunării Deputaților

Marțian Dan

30 ianuarie 1561: A apărut „Tetraevanghelul”, prima carte românească tipărită de Diaconul Coresi.

Tetravanghelul (în greacă tetraevanghélion: tetra = patru și evangelion = Evanghelie) este o carte liturgică ortodoxă. Aceasta cuprinde cele patru evanghelii canonice împărțite în pericope (zaceale) precedate de ziua și săptămâna liturgică în care trebuie citite. Textul evangheliilor conține și indicațiile tipiconale. Stă de obicei pe masa altarului și este îmbrăcat într-o ferecătură împodobită cu imagini ale evangheliștilor; tradiția interzice folosirea pielii de animal pe masa altarului.

Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din Târgoviște. Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român, dar și apariția limbii române literare.

🙏🏼 Actualizare / 29 Ianuarie 2025 - 8:40PM: Monahul Filotheu: Sfinte Mina, ajută-ne! Rugați-vă la Sfîntul Mare Mucenic Mina să ne aducă în țară coiful dacic și celelalte trei piese din Tezaurul național

Vă propun ca fiecare dintre cei ce Îl iubim pe Dumnezeu și iubim și neamul acesta să cădem cu rugăciune către Sfîntul Mare Mucenic Mina (fie un canon, fie un acatist, fie un paraclis, fie o altă rugăciune) și să-l rugăm să aducă în țară coiful dacic și celelalte trei piese din Tezaurul național.

Ca să fie cît mai repede auzită rugăciunea noastră, distribuiți această cerere. Nu contează numărul rugăciunilor, ora la care se zic, ci numai dragostea cu care se citesc.

Sfinte Mina, ajută-ne!

~ Monahul Filotheu

👣 Actualizare / 29 Ianuarie 2025 - 7:25PM: Trei persoane au fost reținute în Olanda în cazul jafului tezaurului românesc. Declarații la sediul MAI - VIDEO

„Aș începe prin a vă informa că încă din 25 ianuarie Poliția Română a fost notificată de Poliția Olandeză cu privire la acest furt. Încă de la acel moment, Poliția Română a fost în contact permanent cu Poliția Olandeză, inclusiv cu șeful echipei de anchetă și totodată au fost activate toate mecanismele de cooperare polițienească internațională. De asemnea, a existat un flux continuu, un flux permanent de date și informații, atât cu autoritățile din Olanda, cât și cu agenția Europol și cu Interpol, precum și cu ceilalți partneri din Europa. În același timp, la nivel național au fost activate toate mecanismele de cooperare. În urmă acestor activități, va putem comunica faptul că, la acest mement dunt reținute trei persoane de către poliția din Olanda, aceste trei persoane fiind bănuite de comiterea acestei fapte grave, acestui furt, cu impact deosebit de grav asupra tuturor românilor. facem precizarea că niciunul dintre cei trei nu este român.”

👁️‍🗨️ Actualizare / 29 Ianuarie 2025 - 4:45PM: Oberlander a dus aproape TOATE COIFURILE DACICE într-o comună din fundul Schengen-ului. CAPETELE responsabile de ieșirea ILEGALĂ din țară a Tezaurului Dacic SĂ CADĂ: Iohannis, ca șef al SRI, Vlase, ca șef al SIE, Ciolacu, ca șef al lui Turcan și Predoiu

Conform site-ului Muzeului Drents, la Expoziția Dacia se aflau majoritatea Coifurilor dacice cunoscute (foto sus), respectiv Coiful de aur de la Boiceni-Cucuteni - Iași (foto stânga, chiar în vitrina expoziției din Olanda) și Coiful de la Peretu - Teleorman (dreapta), alături de Coiful de la Coțofenești, acum furat.

🪙 Actualizare / 28 Ianuarie 2025 - 7:30PM: Călin Georgescu le cere românilor să doneze 1 milion de euro pentru recuperarea aurului dacic furat în Olanda

Călin Georgescu a acuzat marți seară politicienii din România că au trimis Tezaurul Dacic „la periferii occidentale” pentru a fi furat — iar acum, pentru a-l recupera, Dl. Călin Georgescu solicită public, ca ministrul de Finanțe să deschidă un cont în care românii să trimită donații, pentru a strânge o recompensă „de cel puțin 1 milion de euro”.

„Nu vorbim despre un simplu furt, ci despre un atentat la identitatea națională. Coiful de la Coțofenești are 2.500 de ani și a fost al marilor preoți daci. Politicienii au decis ca patrimoniul intangibil românesc să ajungă la periferii occidentale. Pentru ce? Pentru a fi furat.

Tezaurul se apără cu prețul vieții. Tezaurul dacic este drapelul unității. Furtul drapelului unei unități militare duce la desființarea unității respective.

În acest moment e nevoie să ne apărăm ființa națională. Am văzut că statul român va începe de urgență căutarea acestui simbol istoric. În schimb, ce fac? Caută vinovați de serviciu pentru a-și ascunde, ca de obicei, greșelile și prostiile. Tezaurul însă nu-l caută. Știind bine că nu ne putem baza pe statul român. Ei fură democrația însăși. Ce contează pentru ei furtul unui coif, când cultura este constant subfinanțată? Ministerul Culturii, de fapt, are un minister al anti-culturii și este cel mai anemic financiar.

Noi, poporul, însă, putem ajuta cu adevărat. Încep prin a cere public ministrului de Finanțe să pună la dispoziție un cont al Ministerului, unde fiecare român care dorește să poată dona echivalentul în lei al unui euro. Sunt convins că sunt cel puțin 1.000.000 de oameni care vor contribui, oferind astfel o recompensă record de cel puțin 1.000.000 euro din partea poporului român. De asemenea, putem folosi un operator de telefonie mobilă pentru donații prin SMS, ceea ce, desigur, ar eficientiza procesul. Acum, totul este o chestiune de timp.

Dacă nu acționăm urgent, coiful dacic poate fi pierdut pentru totdeauna. Înțeleg, desigur, că ministrul de Finanțe nu recunoaște valoarea istorică a acestui coif pentru poporul român, mai ales fiind des plecat prin Ungaria. Dar ar fi de apreciat dacă ar deschide măcar un cont pentru donații. Și cred că nu cerem prea mult.

Aștept deci ca ministrul de Finanțe să deschidă acest cont și ministrul de Interne, dacă a terminat cu plângerile penale legate de postările oamenilor de pe Facebook, să ofere o adresă de email și un telefon dedicate exclusiv primirii informațiilor pentru recuperarea tezaurului. Să nu uităm că milioane de români în afara granițelor pot contribui cu informații utile. Știu că Partidul Liberal nu înțelege ce înseamnă onoarea, dar pentru poporul român este o onoare să fie implicat în acest demers de recuperare a valorilor sale. Poate că într-o zi veți învăța și voi, cei de la Partidul Liberal, ce înseamnă acest cuvânt onoare. În definitiv, să reținem că ministrul vostru este cel care a livrat cu atâta ignoranță patrimoniul cultural al României”

🎯 Articolul inițial / 27 Ianuarie 2025 - 9:58AM / Daniel Roxin: Avem o problemă mult mai gravă decât furtul comorilor dacice ...

Furtul comorilor dacice este un lucru tragic. Se vorbește despre un ACTOR STATAL care ar fi în spatele mârșăviei! Mai mult decât atât, de la președinte, miniștri și politicieni, până la oameni de cultură și jurnaliști... cu TOȚII se dau răniți de tragedie și pozează în mari apărători ai culturii române!

Care este realitatea? Principalul dușman al patrimoniului cultural românesc este STATUL ROMÂN și știu exact ce spun, pentru că am avut ocazia să privesc în spatele cortinei!

Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656.

De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” – azi Alba Iulia (1648).

Iată ce scria Simion Ștefan în Predoslovie (prefață), adresandu-se cititorilor romani:

„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.

„În această zi a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre”. – Nicolae Iorga

Ridicarea statului dac în secolul I înainte de Christos are două cauze: prima e slăbirea puterii Celţilor şi în genere a neamurilor de la hotarele Daciei ; cea de a doua şi cea mai însemnată, după părerea noastră, e puternica personalitate a lui Burebista. Acest mare rege a domnit pe la mijlocul secolului I înainte de Christos. Camille Jullian, istoricul francez, crede că Burebista şi-a început cuceririle încă din anul 82, fără însă ca să aducă o dovadă documentară. În orice caz, pe la anul 60 înainte de Christos, Burebista domnea. Strabo, istoricul şi geograful atât de apreciat al antichităţii, ne înfăţişează pe acest mare monarh, în felul următor:

« Boirebistas, Getul, luând conducerea naţiunii sale, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare împărăţie şi a supus Geţilor aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru Romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe Celţii cei ce se amestecaseră cu Tracii şi cu Ilirii i-a pustiit cu totul şi pe Boiii cari ascultau de regele Critasiros, precum si pe Taurisci, i-a şters de pe faţa pământului ».

Afirmaţiile lui Strabo corespund în totul adevărului; ele ne sunt confirmate de alte izvoare istorice contemporane. Dintre acestea, vom cita o inscripţie greacă pe care locuitorii din Dionysopolis (Balcic) o pun prin anul 48 înainte de Christos în cinstea unui concetăţean al lor, Acornion al lui Dionysios, care adusese mari servicii oraşului. Inscripţia ne spune că Acornion fusese pe vremuri trimis ca sol la tatăl lui Buerebista, spre a cere protecţia acestuia asupra oraşului.

« În timpul din urmă – continua inscriptia – regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia, şi stăpânitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre, Acornion a fost şi pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale. . . »

Trebuie relevat în primul rând titlul care se dă lui Burebista: « cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia », ceea ce corespunde perfect realităţii, nefiind de loc o măgulire sau o linguşire. Apoi indicarea posesiunilor sale: « toate ţinuturile de dincolo şi de dincoace de Dunăre », fapt iarăşi riguros exact. În al treilea rând, trebuie subliniată autoritatea de care se bucurau regii geţi – tatăl lui Burebista şi mai ales acesta – în faţa oraşului Dionysopolis, a cărui « mântuire » chiar depinde de « bunăvoinţa regelui din Carpaţi ».

Burebista a ridicat pe daci prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, ne spune Strabo.

Că este adevărat, o arată rezultatele domniei sale, statul dacic care atinge apogeul dezvoltării.

Războaiele pe care le-a purtat acest mare rege cu neamurile vecine au fost fericite. Pe Celţi, atât cei din sud-vestul Daciei, Scordiscii, cât şi cei de la miazănoapte, Teuriscii, i-au zdrobit cu totul, asa încât a căpătat porecla de Celtoctonul sau ucigătorul de Celţi, după cum împăratului Vasile al II-lea de la Bizanţ, i se va spune Bulgaroctonul, adică ucigătorul de Bulgari. Oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre ascultau de Burebista; şi nu numai cele de pe ţărmul astăzi românesc, care, mai înainte, între 71-61 înainte de Christos fuseseră stăpânite efectiv de Romani; dar şi unele de la sud de Balcani cum au fost Mesembria şi Apollonia. Cunoaştem dintr-o inscripţie greacă numele comandanţilor oştirii trimise de acest ultim oraş spre a lupta cu regele dac.

În urma izbânzilor repurtate de Burebista, statul său ajunge să ocupe o suprafaţă enormă. Hotarele lui erau următoarele: în spre apus, cadrilaterul boem, unde locuise neamul Boilor cei distruşi de Buerebista, cum ne spune Strabo, şi Alpii nordici; în spre miazăzi, munţii Autariaţilor şi Dardanilor, unde regele get bătuse pe Scordisci şi pe Iliro-Tracii amestecaţi cu cei dintâi, şi muntele Haemus sau Balcanul până la Marea Neagră. Ţărmul mării aparţinea regelui get, începând de la Apollonia, la sud de Balcani şi până la Olbia, la vărsarea Bugului. În spre miazănoapte, hotarul era format de Nistru şi de Carpaţi. După cum se vede, întinderea statului lui Burebista întrecea cu mult suprafaţa de azi a statului nostru. Ea n-a mai fost atinsă niciodată, în tot decursul istoriei româneşti.

Capitala acestei mari stăpâniri a fost oraşul Argedava. Nu se ştie precis unde era situat; se bănuieşte însă că în sudul sau în sud-vestul Carpaţilor. Unii l-au identificat cu Arcidava, în Banat; alţii l-au aşezat pe râul Argesos (Argeş) cu al cărui nume seamănă.

Dată fiind întinderea statului şi mulţimea neamurilor dacice întrunite acum sub un singur stăpânitor, cifra de 200.000 de soldaţi pe care o indică Strabo ca putere militară maximă a lui Burebista, deşi este uriaşă pentru vremurile acelea, nu trebuie să ne mire. Dacii au putut ridica o asemenea armată. Mulţumită ei, regele lor ajunsese stăpânul necontestat al răsăritului şi centrului european, rămas în afară de dominaţia Romanilor şi cel mai de seamă adversar al acestora din urmă. Burebista ştia că primejdia cea mare venea de aci. În consecinţă, a şi avut o politică de duşmănie faţă de Romani şi a căutat să sprijine pe oricine şi orice putea să însemne o slăbire a forţelor Romei. În anul 48 înainte de Christos, el e în tratative cu Pompeius, rivalul lui Cezar; trimite la acesta ca ambasador, pe un grec din Dionysopolis, Acornion, care mai avusese asemenea însărcinări diplomatice. Inscripţia ridicată de locuitorii din Dionysopolis în cinstea lui Acornion spune că acesta, întâlnind pe Pompeius în părţile Macedoniei, „şi-a împlinit însărcinările ce avea de la rege, câştigând bunăvoinţa Romanilor pentru rege”. Nu e de mirare deci că Cezar se hotărâse în anul 44 să pornească o expediţie împotriva lui Burebista şi că strângea, în acest scop, forţe mari militare. Moartea l-a împiedicat să o facă. Curând după Cezar şi asemenea lui, marele rege al Dacilor a căzut victimă unei conspiraţii de nemulţumiţi. Odată cu el a dispărut şi marea putere a statului dacic.

• Sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946

14 ianuarie 1894: S-a născut Ecaterina Teodoroiu, Eroină Națională a României din Primul Război Mondial

Ecaterina Teodoroiu rămâne una dintre cele mai emblematice figuri ale istoriei României, simbolizând curajul, patriotismul și sacrificiul în cele mai dificile momente ale națiunii. Născută într-o familie simplă din Vădeni, Gorj, ea a transformat destinul său personal într-un exemplu de dăruire națională, fiind cunoscută drept “Eroina de la Jiu”. Această poveste impresionantă dezvăluie drumul unei tinere care și-a sacrificat viața pentru libertatea și independența României.

Originea modestă și primii pași ai Ecaterinei Teodoroiu

Ecaterina Teodoroiu, născută la 14 ianuarie 1894, era al șaselea copil al unei familii de agricultori din satul Vădeni, acum parte din municipiul Târgu Jiu. Provenind dintr-un mediu rural modest, copilăria ei a fost marcată de tradițiile simple ale satului românesc. Deși resursele familiei erau limitate, Ecaterina a fost ambițioasă, urmând școala primară în localitatea natală. Dorința ei de a învăța și de a contribui la binele comunității avea să devină un motiv central al vieții sale.

Educația Ecaterinei a continuat la Târgu Jiu și mai târziu la București, unde a urmat cursurile unui gimnaziu-pension, precum și o școală de infirmiere. De mică, a dat dovadă de o perseverență rar întâlnită, fiind recunoscută pentru inteligența și dedicarea sa.

Primii pași către eroină: Implicarea în cercetășie

În adolescență, Ecaterina s-a alăturat organizației cercetașilor români, o mișcare care avea să-i modeleze caracterul. Ca cercetașă, ea a învățat importanța disciplinei, solidarității și implicării active în societate. Activitățile specifice, precum drumețiile, învățarea primului ajutor și educația civică, au pregătit-o pentru rolul pe care avea să-l joace în timpul Primului Război Mondial.

Războiul a adus însă o schimbare dramatică în viața Ecaterinei. Decizia de a se alătura frontului nu a fost luată ușor, dar dragostea față de țară și dorința de a contribui la efortul de război au fost mai puternice decât temerile personale.

Primul Război Mondial: Ecaterina Teodoroiu, infirmieră și soldat

La izbucnirea Primului Război Mondial, Ecaterina a fost martoră la suferințele și tragediile provocate de conflict. S-a oferit voluntar ca infirmieră la spitalul din Târgu Jiu, unde îngrijea soldații răniți. Printre aceștia se afla și fratele său mai mare, Nicolae, al cărui sacrificiu pe câmpul de luptă avea să-i marcheze profund destinul. Moartea lui Nicolae i-a întărit hotărârea de a merge mai departe, dar nu doar ca infirmieră, ci și ca soldat.

Curajul pe câmpul de luptă: Prima bătălie de la Jiu

Ecaterina Teodoroiu a intrat în istorie odată cu participarea sa la prima bătălie de la Jiu, una dintre cele mai importante confruntări dintre armata română și trupele germane. A fost un moment de cotitură, în care curajul ei extraordinar a devenit evident. Fără să ezite, a luptat alături de soldați în prima linie, conducându-i pe aceștia în momente critice.

Deși războiul nu era un loc obișnuit pentru o femeie în acea vreme, Ecaterina a demonstrat că determinarea și voința nu cunosc bariere de gen. A fost rănită în luptă și chiar luată prizonieră de către inamic, dar a reușit să evadeze și să se întoarcă pe front.

Distincții și recunoaștere militară

Pentru faptele sale de eroism, Ecaterina a fost decorată cu “Virtutea militară de război, clasa a II-a” și avansată la gradul de sublocotenent. Acest titlu era o recunoaștere oficială a curajului său și a sacrificiului pe care l-a făcut pentru apărarea țării. De asemenea, a devenit o figură simbolică pentru români, în special pentru femeile care aspirau să fie mai mult decât rolul tradițional le permitea.

Tragedia de la Mărășești: Ultimul sacrificiu al Ecaterinei Teodoroiu

În august 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, Ecaterina Teodoroiu și-a pierdut viața, fiind împușcată mortal. Ultimele ei cuvinte, “Înainte băieți, sunteți cu mine!”, au rămas în memoria colectivă ca un testament al curajului său neclintit. A fost înmormântată cu onoruri militare, iar mai târziu osemintele ei au fost transferate la Târgu Jiu, unde au fost depuse într-un cavou special amenajat.

Moștenirea lăsată de Ecaterina Teodoroiu

Ecaterina Teodoroiu este comparată adesea cu Ioana d’Arc datorită devotamentului său față de țară. Povestea ei continuă să inspire generații de români, fiind inclusă în manualele școlare și comemorată prin monumente și statui în întreaga țară. Contribuția sa la istoria României este un exemplu al puterii și determinării feminine în fața adversităților.

Ecaterina Teodoroiu și curajul feminin în istorie

Într-o epocă în care rolul femeilor era limitat, Ecaterina Teodoroiu a spart barierele și a demonstrat că curajul și patriotismul nu au gen. Istoria o recunoaște nu doar ca o eroină de război, ci și ca un simbol al luptei pentru egalitate și dreptate.

Ecaterina Teodoroiu a lăsat o amprentă de neșters în istoria României. Viața sa, marcată de sacrificiu și curaj, este un testament al valorilor naționale și al puterii feminine. Este o eroină care continuă să inspire prin povestea ei remarcabilă, dovedind că adevăratul curaj vine din dedicarea față de idealurile înalte.

~ Vocea Națională - „Blog de identitate națională”

Pe tăbliță, aparținând Culturii românești Turdaş-Vinca de acum 5000-7000 de ani, se află posibile inscripţii (sau decorativă), ca amintire a unui posibil alfabet uitat.

“El a învățat limba română și a reușit mai mult decât alții: să înțeleagă neamul românesc. A venit pentru prima dată în România în 1898, la îndemnul lui Pompiliu Eliade. I-a fost coleg și a venit în România de la sud de Carpați și a studiat zona Subcarpaţilor de câmpie. Și-a dat doctoratul pe România la Paris. România nu fusese studiată din punct de vedere științific până la el. A studiat sudul României, dar a venit și în Transilvania, a mers și în Banat, și în Moldova iar la finalul războiului a mers și în Basarabia. Dincolo de studiul geografiei asupra României a avut și cercetări legate de populație. A inițiat ceea ce se numea geografia umană, adică, cumva rădăcinile sociologiei și antropologiei de astăzi” @Ruxandra Hurezean, Sinteze.

Acest proiect propus de către partea bulgară în anul 1886, prin care s-a intenționat crearea unui stat puternic din punct de vedere militar, capabil sa reziste pericolului otoman, a fost puțin cunoscut și discutat de către istorici.

Cele doua tinere state se aflau la doar câțiva ani distanță de războaiele sângeroase duse împotriva Imperiului Otoman, conștiente de faptul că în cazul unei reveniri militare a turcilor trebuie să coopereze dacă vor să-și apere independența și suveranitatea.

Marele om politic român Titu Maiorescu scria în volumul „Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, că în iunie 1886 bulgarii (prin cneazul Alexandru de Battenberg), i-au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii româno – bulgare sub sceptrul său, în forma unei monarhii dualiste de tip austro-ungar, care să fie o federaţie cu guverne separate, dar cu comandă militară unică în caz de război.

@cersipamantromanesc

La cumpăna dintre secolul al XII-lea şi al XIII-lea, în Europa exista Țaratul Vlaho-Bulgar.

Era o mare forţă condusă de dacul Ioniţă cel Frumos.

Papa i’a trimis câteva scrisori, cerându’i să recunoască public descendenţa daco-românilor din etnia romanică a Romei.

Scopul acestei ”înrudiri” era convertirea la catolicism.

Ioniţă a refuzat politicos. Asta l’a costat viaţa. Dar datorită lui și altor domnitori tari în credință, noi suntem şi astăzi ortodocşi.

Papa Inocențiu al III-lea către Ioniță Asan Caloian (Decembrie, 1199)

Papa Inocenţiu al III-lea
Foto: ro.wikipedia.org Nobili viro Johannitio, Respexit Dominus humilitatem tuam et devotionem quam erga Romanam Ecclesiam cognosceris hactenus habuisse, et te inter tumultus bellicos et guerrarum discrimina non solum potenter defendit, sed etiam mirabiliter et misericorditer dilatavit. Nos autem audito quod de nobili Urbis Romanae prosapia progenitores tui originem traxerint, et tu ab eis et sanguinis generositatem contraxeris, et sincerae devotionis aflfectum quem ad apostolicam sedem geris quasi haereditario jure, jampridem te proposuimus litteris et nunciis visitare. Sed variis Ecclesiae sollicitudinibus detenti hactenus non potuimus nostrum propositum adimplere. Nunc vero inter alias sollicitudines nostras, hanc etiam assumendam duximus, immo consummandam potius jamdudum assumptam, ut per legatos et litteras nostras te in laudabili foveamus proposito et in devotione sedis apostolicae solidemus. Dilectum itaqae filium nostrum Dominicum archipresbyterum Graecorum de Brundusio ad te personaliter destinantes, monemus nobilitatem tuam et exhortamur in Domino, ac per apostolica tibi rescripta mandamus quatenus ipsum humiliter et devote recipiens, honorifice ac benigne pertractes et pereum plenius nobis tuam devotionem exponas. Cum enim plene nobis per ipsum de sinceritate tai propositi et devotionis affectu constiterit, ad te proposuimus maiores nuntios vel legatos potius destinare, qui tam te quam tuos in apostolicae sedis dilectione confirment; et te de benevolentia nostra efficiant certiorem.

Traducere:

Ioniță Asan Caloian
Foto: ro.wikipedia.org „Inocențiu episcopul etc. […] Nobilul bărbat Ioanițiu etc. Domnul a ținut seama de smerenia și credința pe care știi că le-ai arătat până acum bisericii romane și în tumultul și primejdiile războiului nu numai că te-a ocrotit foarte mult ci te-a și dus la mărire în chip uimitor și cu îndurare. Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință pe care îl ai față de scaunul apostolic, ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus prin scrisorile și trimișii (noștri) să te vizităm […]”

Scrisorile papei Inocenţiu al III-lea au rămas:

@Vatra Stră-Română; Tipărituri vechi

“Să vă fie știute războaiele ... pe care le-am făcut eu: cel dintâi război cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Ștefeni, lângă Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocănești …, al nouăsprezecelea la satul Rucăr, al douazecelea la Didrih”.

Aceasta este inscripția sfredelită pe piatra de mormânt a lui Radu de la Afumați, domnitorul român care a purtat douăzeci de războaie în numai trei ani de domnie din cei aproape opt la cârma Țării Românești.

@wikipedia

De-a lungul timpului, în spațiul geografic pe care locuiesc sau au locuit populații românești, s-au conturat mai multe regiuni istorice care în decursul istoriei au aparținut în întregime sau parțial fie voievodatelor întemeiate în secolele al X-lea (pentru Transilvania) și al XIV-lea (Moldova, Țara Românească și Dobrogea), fie statelor vecine.

Limitele și denumirile acestor regiuni cunoscute și sub numele de „țări” au evoluat în decursul vremii. Parțial sau în întregime, unele dintre ele au constituit, temporar sau mai durabil, și teritoriul României. Potrivit surselor istorice, toate sunt incluse în teritoriul Daciei antice, până la perioada daco-romană (regatele lui Burebista și Decebal).

• Realizatori: MICU, Cristian (redactor șef), AILINCĂI, Sorin-Cristian (redactor), ȚÂRLEA, Alexandra-Clara (redactor)

• Anul publicației: 2024

• Subtitlu: Studii și cercetări de istorie și arheologie

• Publicată de: Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea

• Contributori: Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea

• Seria: seria nouă

• Editura: Mega Publishing House

• Tipul publicației: periodic

• Vezi publicația: Peuce

• DOI - digital object identifier: https://doi.org/10.62781/PeuceSN

• Sursa imagine: https://biblioteca-digitala.ro/reviste/peuce/22-peuce-istorie-arheologie-XXII-2024.jpg

• Licență de utilizare: Peuce este o publicație cu acces deschis (open-access) distribuită în concordanță cu Creative Commons Attribution License, care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea textelor cu condiția creditării autorilor și surselor și sub rezerva oricăror notificări privind drepturile de autor cu privire la orice terță parte.

• Prezentare context: Revista PEUCE a apărut pentru prima dată în anul 1971, fiind editată de Muzeul Delta Dunării din Tulcea. Până în anul 2000 au fost tipărite 13 numere care însumează 16 fascicole. Cele mai multe dintre acestea au fost dedicate arheologiei și istoriei vechi, însă au fost editate și volume dedicate Științelor Naturii (botanică, zoologie, geologie, geografie), Etnografiei, Muzeologiei, Evidenței Patrimoniului Național sau Restaurării. Multe dintre acestea sunt volume consistente (peste 500 pagini), ce cuprind articole originale, bine întocmite, realizate de specialiști de prestigiu din România. Câteva numere ale revistei reprezintă actele unor colocvii organizate de muzeul tulcean. Din anul 2003, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea a lansat o serie nouă a revistei PEUCE dedicată exclusiv studiilor de istorie veche și arheologie și științelor conexe. Periodicul s-a remarcat atât printr-o apariție anuală, constantă (1/2003–prezent), cât și prin dorința de a publica studii inedite, de bună calitate, ce valorifică rezultatele cercetărilor realizate pe o arie geografică mult mai mare decât cea avută în vedere în perioada anterioară.

• Sursa / Descarcă: 22-peuce-istorie-arheologie-XXII-2024

• Link de referință: https://biblioteca-digitala.ro/?volum=30122-peuce-institutul-de-cercetari-eco-muzeale-gavrila-simion-xxii-2024

„Limba noastră-i limbă sfântă” este un vers scris de Alexe Mateevici acum mai bine de un secol și devenit, între timp, parte a unui imn de stat românesc.

[...]

„Sfințenia” limbii vine de la români din vremuri imemoriale și rezidă în rolul identitar al felului nostru de a exprima în cuvinte lumea.

Acest fel de raportare la lume ne-a păstrat vii ca popor, încât observația — făcută de umanistul Antonio Bofini, spre finele secolului al XV-lea — că românii au dăinuit în spațiul lor pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața.

Acad. Ioan-Aurel Pop

Un fapt divers:

„În privința limbii românești, Friedrich Diez (lingvist german care a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, publicând în 1836-1838 o gramatică a limbilor romanice în trei volume) are meritul de a fi nimicit pe cale științifică toate basmele despre originea slava a limbii românești, precum acele erau susținute cu patimă de filologi de scoală veche slavonă și combătute în același mod nedibaci de școala veche a filologiei românești”. Mihai Eminescu

Foto: „Organizarea” Balcanilor in perioada otomana

Noi şi noi dovezi, documente, pagini de istorie şi cercetări etno-lingvistice vin să confirme, fără nici o urmă de îndoială, că întreaga Peninsulă Balcanică a fost cândva o „mare românească”, un imens teritoriu traco-dac latinizat.

Invazia slavă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori, comercianţi, meşteşugari, prelucrători de metale şi constructori bogaţi, o „ţară a bogaţilor”, cum spunea cu invidie, dar şi cu admiraţie, cunoscutul ultranaţionalist sârb Vojislav Şeşeli.

Încă de la începuturi, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi răi populaţia băştinaşă, iar neamul grec, dornic de expansiune spre nord, s-a împiedicat şi el de „ciotul” latin din Pind şi Macedonia, încercând, de aproape două mii de ani, să-l grecizeze (prima mare crimă greacă împotriva spiritualităţii creştine fiind răstignirea pe o cruce în formă de X, la Patras, a Sfântului Andrei, „Apostolul românilor”, pe când acesta se întorcea de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, unde propovăduise creştinismul – anul 70 d.Chr.).

Sursa: cersipamantromanesc

În camera „curată”, „camera din față”, femeile satului s-au adunat la șezătoare, eveniment unde munca și bucuria se împleteau firesc. Pereții sunt împodobiți cu ștergare, tablouri de familie, ceramică țărănească. O lampă cu gaz aruncă lumină blândă peste întreg spațiu, furcile cu lână nu stau, în mijloc sunt leagănele de copii din rogojină pentru mamele venite cu prunci.

Femeile sunt îmbrăcate în portul popular din Țara Făgărașului, femeile căsătorite poartă o basma neagră sau colorată, legată sub bărbie sau la spate, fetele tinere poartă panglici sau marame albe, dantelate. Năframa albă peste broboadă era purtată de femeile văduve.

Alături de ele, fetițele învață tainele cusutului, mâinile lor mici par deprinse cu învârtitul fusul, în timp ce ochii urmăresc mișcările mamelor. Atmosfera este una de voie bună, chiar dacă întâlnirea este lucrativă.

Este noapte târziu, mărturiile spun că șezătorile putea ține până după 12 noaptea. Erau momente importante când satul transmitea poveștile nescrise în timp ce lâna se torcea în fuior. Fotografia este din lumea Drăgușului dar este și a oricărui sat de acum trei generații, când oamenii erau simpli, dar uniți ca o mare familie.

❤️ Adrian Păunescu: "La casele țăranilor români, miroase a om, a lemn și-a veșnicie..." La casele țăranilor români / Pe care veșnicia nu-i mai iartă / O instituție se chiamă poartă, / Prin care intră numai... cei stăpâni. / Diverse vietăți mai pot intra / Târându-se, precum li-i caracterul / Dar pe-această poartă suie cerul / În Maramureș ca-n curtea sa. / Și poarta-i cea mai mare bogăție / Ea costă cât un sat din alte părți / Bibliotecă pare marii cărți / Din care afli tot ce se mai știe. / Și poți s-o treci pe cosmicele hărți / Miroase a om, a lemn și a veșnicie.

Foto 1 - Placuta din Tezaurul de la Sinaia

”Majoritatea inscripţiilor de pe „Tăbliţele de la Sinaia” par a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor de tradus.

Cei care le contestă originalitatea spun că limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba rumînă de astăzi. Dar acest fapt nu face decît să redeschidă o problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut limba geților, chiar şi din teritoriile neocupate de romani?

Sau poate că o bună parte din ea s’a păstrat în actuala limbă rumînă.

Unul dintre argumentele ce pledează în favoarea originalităţii „Tăbliţelor de la Sinaia” este imaginea clar redată a Cetăţii Sarmisegetuza.

Oficial se consideră că „Tăbliţele” ar fi fost „plastrografiate” la sfîrşitul sec. XlX, pe cînd istoricii încă nu ştiau că cetăţile de la Orăştie sunt dacice.

Săpăturile arheologice la ruinele Sarmisegetuzei au început în primele decenii ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor, făcute pe teren, după anii ’50, seamănă în mod izbitor cu imaginile cetăţii redate pe „Tăbliţe”.

De unde să fi ştiut „plastografiatorul” ce aveau să descopere arheologii abia peste cîteva decenii?”

Cum se explica obtuzitatea și reaua voință a istoricilor oficiali față de epoca getică?

Domeniul arheologiei este inconjurat de un bizar paradox.

Pe cît se feresc „oficialii” istoriei să’i acorde atenție și să facă lumină în culisele lui, pe atît de mare este zona de interes manifestată de opinia publică.

Rumînul are un bun simt ancestral, care ii spune ca ceva nu e în regulă cu istoria noastră, ca i s’a spus doar o jumatate de adevăr și așteaptă să i se spună și cealaltă jumătate.

Poate părea hazardat, dar îndrăznesc să anticipez că ceea ce spun și simt oamenii din popor cu privire la rădăcina noastră getică și la problema romanizarii se va constitui, într’o bună zi, în argument istoric.

Pentru a face un pas înainte în această zonă de clar-obscur, am dialogat pe aceasta tema cu cățiva specialiști, încercînd să delimităm cauzele care blochează accesul la acea jumătate nerostită de adevăr.

În continuare redăm cîteva interviuri oferite publicului de lingvistul Aurora Pețan, în Formula As.