ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Istoria Bisericii și a Neamului Românesc

Istoria Bisericii Ortodoxe și a Neamului Românesc

🗺️ Distribuția triburilor tracice în Balcani în secolele 5-1. Î.Hr

enter image description here

Hartă care arată distribuția triburilor tracice în Balcani în secolele 5-1. Î.Hr. H

Harta prezintă distribuţia geografică a diferitelor triburi tracice în România modernă, Bulgaria, Grecia, Turcia şi zonele învecinate.

Triburi majore precum Getae, Odrissi și Triballi sunt etichetate împreună cu multe triburi mai mici.

💖 „Ţăranul basarabean, care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc”

enter image description here

Ţărănimea şi biserica – piloni ai apărării identităţii româneşti în Basarabia — Ioan C. POPA

Una dintre întrebările care se pun frecvent la 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812 este aceasta: cum a reuşit totuşi populaţia majoritară din teritoriul dintre Prut şi Nistru să-şi păstreze identitatea românească, adică limba, obiceiurile, datinile şi tradiţiile specifice şi, poate mai presus de toate, conştiinţa unităţii de neam, sentimentul profund al apartenenţei la spaţiul spiritualităţii româneşti? Răspunsul nu este simplu. Urmărind meandrele istoriei, doi factori ne apar astăzi ca având un rol determinant: ţărănimea şi biserica strămoşească.

Teza conform căreia Rusia ţaristă s-a preocupat să-şi asigure sprijinul bisericii pentru a susţine expansiunea şi a-şi extinde mereu graniţele imperiului nu este nouă. Citându-l pe Dionisie Erhan, fost stareţ la Mănăstirea Suruceni, vicar de Chişinău şi episcop de Ismail, unul dintre făuritorii unirii de la 1918, Mitropolitul Antonie Plămădeală argumenta că atât în 1812, cât şi în 1940 şi 1944, urmând ocupaţia politică, Biserica ortodoxă rusă a procedat de fiecare dată şi la o ocupaţie religioasă – abuzivă şi necanonică – a Basarabiei (1, passim).

Încă după Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia obţinuse dreptul de a se manifesta ca protector al credinţei ortodoxe în întregul Imperiu Otoman. Dar, aşa cum notează Aleksandr Soljeniţîn, deşi dreptul de protector era perceput într-o accepţie pur religioasă, chiar de la început acesta „proiecta asupra viitorului un teribil spectru politic” [2, p. 52-53]. Mai apropiat de evenimentele de atunci, Karl Marx nota în 1853 că Principatele „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse” [3, p. 175]. Printr-un ucaz din 1808 al lui Alexandru I, în ţările române – aflate atunci sub ocupaţia forţelor militare ruse – este înfiinţat un exarhat, care cuprindea „Moldavia, Valahia şi Basarabia”. Precizăm că în perioada respectivă Moldova se întindea până la Nistru, iar Basarabia desemna doar Bugeacul. În fruntea exarhatului a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care s-a străduit să introducă o serie de schimbări în situaţia bisericească a principatelor, menite să ducă la apropierea acestora de biserica rusă. De altfel, printr-un ucaz sinodal din 12 martie 1808, legăturile bisericii române cu Patriarhia Constantinopolului erau întrerupte, toate chestiunile urmând să fie soluţionate de Sinodul bisericii ruse. Exarhatul condus de mitropolitul Bănulescu-Bodoni a funcţionat timp de patru ani (martie 1808 – mai 1812), încetându-şi existenţa odată cu retragerea trupelor ruse, după Pacea de la Bucureşti soldată cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia.

Curând, speranţele în rolul protector şi eliberator al Rusiei ţariste aveau să se spulbere. Urmărindu-se, din start, înstrăinarea populaţiei din stânga Prutului de sorgintea ei istorică,la numai un an de la rapt, în 1813, Biserica ortodoxă rusă înfiinţează Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, avându-l ca arhipăstor şi exarh pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821). După mai bine de 1500 de ani de la creştinare şi la cinci secole de suport al statalităţii moldoveneşti, Mitropolia Moldovei era astfel şi ea ruptă în două şi înstrăinată, fiind împiedicată să-şi mai exercite jurisdicţia canonică în teritoriul din stânga Prutului.

Măsurile prin care se urmărea anihilarea identităţii etnice şi culturale a populaţiilor nou ocupate – în cazul de faţă a românilor basarabeni – s-au desfăşurat în cadrul unui amplu proces de asimilare care a cunoscut periodic momente de intensitate maximă, dar şi de rezistenţă şi nesupunere faţă de acţiunile puterii dominante. Încă din 1814 au izbucnit o serie de revolte, alimentate atât de ţăranii liberi, cât şi de boieri care îşi vedeau periclitate vechile drepturi şi libertăţi statornicite în Moldova. După un nou război ruso-otoman, urmat de Pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), în semn de protest faţă de politica ţarului în bazinul dunărean, marele cărturar şi diplomat Alexandru Sturza, fiul primului guvernator al Basarabiei după anexiune, îşi dădea demisia din Ministerul de Externe al Rusiei, în care activase cu merite strălucite timp de două decenii. Mai târziu, într-o carte finalizată la maturitate, în 1853 (Notions sur la Russie / Menţiuni despre Rusia),Alexandru Sturza punea în discuţie politica imperială faţă de noile teritorii şi populaţii de la periferie: „Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic... A centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale, acesta este astăzi scopul principal ce preocupă puterea” [4].Considerând iluzorii astfel de încercări, savantul basarabean retras la Odesa atrăgea atenţia, în aceeaşi lucrare, asupra amplitudinii măsurilor de colonizare şi schimbare a compoziţiei sociale şi demografice în ţara sa de baştină: „Ruşii din interiorul imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi şi fără încetare spre Basarabia; ei se stabilesc aici în număr mare, deoarece partea orientală a regiunii, numită Bugeac, este încă necultivată şi nepopulată, pe când restul provinciei posedă un sol fertil, păduri virgine, susţine relaţii cu Austria şi Turcia şi, mai presus de toate, dispune de tradiţii ale meşteşugarilor proprii libertăţii poporului”[5].

Care au fost consecinţele unei astfel de politici de colonizare şi asimilare în Basarabia? Una dintre ele, cu implicaţii directe asupra destinului identităţii românilor basarabeni, a reprezentat-o deznaţionalizarea nobilimii, care, potrivit istoricului Alexandru Boldur, sub dominaţiunea rusă şi-a pierdut steagul naţional. Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură şi legile naţionale. Un fost reprezentant al administraţiei ţariste în Basarabia, F. F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă: „Nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul... Nobilii se considerau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor” [6, p. 4-5].Nobilimea basarabeană reprezenta, aşadar, un stâlp al rezistenţei şi continuităţii identitare româneşti în teritoriul ocupat de ruşi. Potrivit mărturiilor istorice, la Chişinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru naţie; în 1848, tot în oraşul de reşedinţă al capitalei Basarabiei, se proiecta editarea gazetei „Românul”;în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită. Sunt doar câteva din motivele pentru care administraţia ţaristă urmărea sistematic anihilarea şi lichidarea unei asemenea categorii sociale ce se opunea planurilor imperiale de asimilare şi omogenizare. Datele statistice şi documentare sunt relevante. La şase ani după anexiune, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95%) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziţia lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69%), erau nemoldoveneşti, în timp ce numai 137 (30%) mai proveneau din Moldova [7, p. 20-22]. Drept urmare, în ajunul unirii din 1918, marea majoritate a nobilimii din Basarabia era fidelă statului şi tronului ţarilor ruşi, străină mentalităţii naţionale. Deznaţionalizarea nobilimii a fost însoţită, implicit, de pierderea identităţii de către majoritatea intelectualităţii basarabene. Locul şi rolul politic ale nobilimii au revenit în acel moment istoric miraculos din 1918 altei clase sociale – ţărănimea, căreia i se datoreşte în mare parte Unirea Basarabiei cu România. Aceasta deoarece „ţăranul a rămas român şi sub barbarii cei vechi şi sub cotropitorii ceilalţi, el este păstrătorul efectiv al teritoriului naţional, argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre”,după cum scria Liviu Rebreanu [8]. Adevăr valabil, de altfel, pretutindeni, inclusiv pentru ţăranii ruşi: mergând pe urmele scriitorului Gleb Uspenski (1843-1902), A. Soljeniţîn evocă şi el forţa pământului, cea care i-a dăruit ţăranului „o severă disciplină de familie şi socială, l-a protejat de învăţături mincinoase şi dizolvante” [9, p. 85]. Alexandru Boldur era, aşadar, îndreptăţit să afirme: „Ţăranul basarabean, care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” [10, p. 24]. Alături de clasa socială a ţărănimii, un alt pilon al păstrării identităţii româneşti în Basarabia, sub ocupaţia ţaristă şi apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, din cădelniţele căruia, cum afirmă un autor inspirat, nu ieşea numai mirosul de tămâie, ci şi puţin parfumul culturii naţionale. Este interesant de consemnat faptul că la 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfăşura o puternică activitate religioasă, evidenţiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale şi 40 de mănăstiri şi schituri existente în 755 de sate şi oraşe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoţesc pregătit în spiritul valorilor naţionale. Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deşi trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor şi obiceiurilor populaţiei locale, diferit de cel al populaţiei majoritare ruse a imperiului; pe de altă parte, deşi Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise sub presiunea ţarilor o anexă a statului rus, care practica un ortodoxism silit – membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiţi de ţar şi deveneau astfel înalţi demnitari ai curţii imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriaşilor dragostea necondiţionată faţă de scaunul împărătesc. Nu este de mirare că, între primele măsuri dictate de noua ocârmuire, se număra şi interdicţia de a retipări în Basarabia cărţi provenite din Principatele române, ci numai ediţii în limba slavonă, purtând girul tipografiei sinodale de la Moscova.

După cum se ştie, după Războiul Crimeei (1853-1856), în perioada 1856-1878 trei judeţe din Sudul Basarabiei (Bolgrad, Ismail şi Cahul) s-au aflat mai întâi în componenţa Moldovei, apoi a Principatelor Unite şi a României, ca urmare a hotărârii Congresului de pace de la Paris (1856). După războiul din 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat, România este obligată să retrocedeze Rusiei cele trei judeţe, printr-o hotărâre a Congresului de la Berlin (1878). La 9 octombrie 1878, odată cu trecerea noilor ţinuturi sub stăpânire rusă, reprezentantul puterii ţariste îi comunica împăratului printr-o telegramă: Basarabia românească nu mai există. A doua zi, cu prilejul Sfintei Liturghii oficiate în soborul de la Ismail, arhiepiscopul rus al Basarabiei, Pavel Lebedev, se adresa enoriaşilor moldoveni cu următoarele cuvinte: „Ţine minte, ţară nou-alipită, că tu eşti avanpostul poporului rus şi al bisericii ruse, avanpostul prin care poporul rus şi biserica rusă intră în atingere cu popoarele de o credinţă şi de un sânge cu noi” [11, p. 147-148]. Mai târziu, un urmaş al lui Lebedev, arhiepiscopul Serafim Ciciagov, trimis să sprijine prin biserică rusificarea Basarabiei şi transformarea ei într-o provincie devotată Rusiei şi ţarului, se plângea de preoţimea basarabeană cu năzuinţe separatiste, precum şi de mişcarea naţională care militează pentru desfăşurarea serviciului divin şi a învăţământului şcolar în limba maternă. El îi asigura pe superiorii săi că se luptă împotriva grupului de separatişti care stăruie să-i înveţe pe moldoveni limba românească cultă, necunoscută moldovenilor... [12, p. 304]. Să mai menţionăm că primul ziar naţional românesc apărut la Chişinău, în mai 1906, la aproape o sută de ani de ocupaţie străină, s-a intitulat „Basarabia”şi a fost realizat de studenţi şi absolvenţi ai Seminarului teologic din capitala provinciei. Poemul Limba noastră, pe care Ovid Densusianu îl considera cea mai frumoasă poezie închinată limbii române, a fost scris de preotul-poet Alexei Mateevici, cel care, în faţa studenţilor din Chişinău, în 1917, afirma: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român” [13, p. 309, 323].Toţi scriitorii „epocii de redeşteptare, afirmă şi părintele Vasile Ţepordei, au fost clerici şi tinere vlăstare ale şcolilor duhovniceşti” [14, p. 13]. Din rândul seminariştilor s-au afirmat şi cei mai mulţi dintre făuritorii Unirii din 1918. În pofida înstrăinării şi a numeroaselor oprelişti întâmpinate, Biserica Basarabiei a supravieţuit regimului ţarist: în 1918, ea revenea la sânul patriei-mame cu o zestre însemnată: un mare număr de biserici noi, reconstruite din piatră, diverse edificii şcolare şi sociale parohiale, precum şi cu un patrimoniu spiritual păstrat cu evlavie. La acest din urmă capitol, poate „cea mai bogată comoară, cum scria istoricul N. Popovschi în 1931, a fost frumoasa limbă românească, acea «limbă a vechilor cazanii» pe care populaţia băştinaşă din Basarabia a păstrat-o cu sfinţenie sub scutul bisericii, cu via ei înrâurire, trecând-o prin toată negura vremurilor, ca o unică moştenire pe care nu i-a putut-o răpi oblăduirea străină.” [15, p. 312.]. Astfel de strădanii şi sacrificii au făcut posibil acel moment unic şi miraculos din 27 martie 1918, când Sfatul Ţării, dând glas voinţei populare şi invocând puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, proclama unirea Basarabiei cu mama sa, România. Un act prin care, aşa cum va afirma câţiva ani mai târziu unul din făuritorii săi, Pantelimon Halippa, se exprima voinţa ca „Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruşi şi români (...), căci a fost, este şi trebuie să rămâie pământ românesc” [16, p. 7].

Note

  1. Antonie Plămădeală, Biserica Basarabiei. Problema jurisdicţiei canonice în trecut şi astăzi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.

  2. Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, 1995.

  3. Karl Marx, Ruşii în Moldova şi Ţara Românească, Manuscrisul B 63, în vol. Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964.

  4. Alexandre Stourdza, Oeuvres posthumes religieuses, historiques, philosophiques et litteraires, Tome II (Notions sur la Russie / Menţiuni despre Rusia), Paris, 1858-1861.

  5. Ibidem. A se vedea şi Emil Vrabie, Soarta unui emigrant. Alexandru S. Sturza, Editura Pontos, Chişinău, 2009, p. 196-197.

  6. A. Boldur, Soarta istorică a nobilimii din Basarabia. A se vedea şi Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, 1941/1992, Editura Clio, Bucureşti, Editura Ştiinţa, Chişinău.

  7. A. Boldur, op. cit.

  8. Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, discurs de primire în Academia Română, 1940.

  9. A. Soljeniţîn, op. cit.

10.A. Boldur, op. cit.

  1. Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931/2000.

  2. Ibidem.

  3. Petre V. Haneş, Scriitorii Basarabeni. 1850-1940, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1942.

  4. Vasile Ţepordei, Politicianismul şi Basarabia în timpul celor 13 ani de la unire, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chişinău, 1931.

  5. N. Popovschi, op. cit.

  6. Sergiu C. Roşca, Basarabia, pământul misiunii noastre, Editura Universitară, Bucureşti, 2006.

👑 Balada lui Ștefan cel Mare


De la leagăn la mormântul,
Omu-i umbră pe pământul.

Numa’ faptele ce sîntul,
Nu mor de rumân şi vântu’.

Ei, Ştefan Vodă biruit,
Cu chipu’ de om mâhnit.

Într-un codru înverzît,
Ca soarele în asfinţât.

Cată umbra n-o găsăşte,
Izvorul nu-l răcoreşte,
Focul nu-i-l potoleşte.

Da ce ai voinicel viteazu’,
De-ţi curg lacrimi pe obrazu’?

Ei, eu îmi plâng oştenii mei,
Che-au murit ca nişte lei.

Colo-n valea cea albită,
Tot cu os de om podită,
Valea de moarte pălită.

Ei, iar mai jos de Războieni,
Zac vitejii mei oşteni.

Ziche codru atunci aşa:
Şterje-ţi Doamne lacrima,
Şi ridică sus fruntea,
La păgâni nu-ngenunchea.

Codru prinde a voii,
Munţii ai însufleţî,
Ei, iar copachi mari şi mici,
Se făcheu oşteni voinici,
Din toţi braţi suliţaşi,
Din stejar voinici şi arcaşi,
Şi gorune pedestraşi.

Vodă Ştefan numai sta,
Fruntea că şi-o ridica
Chipul i se lumina,
El la luptă şi pornea,
Peste munte şi muncel cu tăt codrul după el.
Şi pe unde el treche,
Duşmanul se prăpădeşte


❤️ Doina, de Mihai Eminescu / De la Nistru pân’ la Tisa / Tot Românul plânsu-mi-s-a / Ca nu mai poate strabate / De-atâta strainatate.

✝️ Cruce Sfântă / Cruce Sfântă, armă dulce, să-mi ajuţi unde m-oi duce. / Cruce Sfântă, luminoasă, să-mi ajuţi când plec de acasă. / Cruce, tu să străluceşti, duşmanii să-mi prăpădeşti. / Cruce, tu mă însoţeşti, ce e sfânt să-mi făureşti.

❤️ ”Sonetul CLXXXIII”, de Vasile Voiculescu / Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire, / Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră, / Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire / Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;

📜 ”Rugăciune” de Alexandru Vlahuță / Doamne, Doamne mă rog Ție / Apăra-mă de trufie! / Lăcomie și prostie. / Căci și eu voi apara, / cât mai mult, cât voi putea, / Sfântă, Dreaptă, Legea Ta. / Și te rog de se mai poate, / Pune-mi cît vrei Tu în spate / Dar cu milă. Și socoate, / Să-mi rămînă umbletul, / Umbletul și zâmbetul, / Zâmbetul și sufletul. / — Alexandru Vlahuță

✝️ Colindul Sfântului Ierarh Nicolae: / Bucură-te, bucură-te, / Nicolaie Mare Sfinte! / De la Mira Arhiereu / Temător de Dumnezeu!

🙏 Rugăciune - Corneliu Vadim Tudor / Doamne, dacă nu-i prea greu / Pune ordine în haos / Şi învaţă neamul meu / Să se roage în pronaos.

🌳Stejarul multisecular din Cajvana

Stejarul multisecular din Cajvana

Stejarul din Cajvana se poate lauda cu o înălțime de 23 metri și o circumferință de 11 metri, în punctul cel mai gros al copacului.

Specialiștii spun că este cel mai bătrân stejar din sud-estul Europei iar testarea vârstei stejarului, cu datare radio-carbon, a dus la concluzia că ar avea în jur de 800-900 de ani.

„Se poate afirma că acest arbore multisecular datează aproximativ din secolul XII, mai exact din perioada anilor 1125-1275”, se arată în studiul realizat de prof. univ. dr. Adrian Pătruţ.

Legenda spune ca însuși Ștefan cel Mare s-ar fi odihnit la umbra lui prin 1476 și tot de atunci a fost dat și numele localității.

Lângă stejarul multisecular există un basorelief în care este sculptată scena în care domnitorul Ştefan cel Mare se odihneşte la umbra copacului, dar şi o pancartă prin care trecătorii sunt informaţi că stejarul este un monument al naturii.

👑 27 mai 1600 – Domnul Mihai Viteazul realizează sub sceptrul sau, prima unire politică a celor trei principate româneşti

Asta-i pohta ce-am pohtit!

enter image description here

Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă. A venit la tronul Ţării Româneşti într-un moment de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne, puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român.

Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi un mare comandant militar, parcurgînd între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a Tării Romanesti.

Domnia sa (1593-1601), cunoaşte două perioade distincte, dar strîns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601) .

Pentru realizarea primului obiectiv Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Tîrgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rînd, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa.

A dus o serie de bătalii grele precum cele de la Călugăreni, Hîrşova, Brăila, Putineiu etc. După mai multe încercări de înlaturare a suzeranităţii otomane, Mihai-Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celer trei ţări româneşti.

Colaborarea însă s-a destrămat atît în urma instaurării în Moldova a domnului Ieremia Movilă, cît şi în Transilvania a cardinalului Andrei Bathory. Aceştia, încheind pace cu Imperiul Otoman, i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării.

Răspunsul lui Mihai a fost pe măsură: ”pînă ce nu-mi vor arunca pămînt peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii”.

În scurta vreme, Mihai a hotărît o campanie peste munţi, al cărei scop era cucerirea Transilvaniei. Hotărîtoarea bătălie cu principele Andrei Bathory al Ardealului a fost la 18-28 octombrie 1599, iar victoria i-a revenit lui Mihai Viteazul.

La 1 noiembrie 1599 Mihai îşi face intrarea în Alba Iulia, iar la 10 mai a fost cucerit Bacăul, urmat la 16 mai 1600 de cetatea Suceava care a fost luată fără luptă, apărătorii cetăţii predându-se. Astfel, la 27 mai 1600 Mihai Viteazul s-a intitulat într-un hristov “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.

27 Mai 1600. Domnul Mihai Viteazul realizează prima unire politică a celor trei principate româneşti.

Dupa unificarea sub sceptrul său a țărilor române, M. Viteazul nu a reușit să stea la cârma acestora decat câteva luni. La începutul lui septembrie 1600 stările previlegiate din Transilvania se răscoală împotriva Domniei sale. În ajutorul lor a venit oastea Imperială şi în urma luptei de la 18 septembrie de la Mirăslău, Mihai Vodă pierde Ardealul.

În acelaşi timp Movileştii recapătă Moldova.

În zorii zilei de 8 august 1601 Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului habsburg Gheorghe Basta.

Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate națională ale poporului nostru şi au împlinit pentru întâia dată în istorie aspiraţia sa fundamentală de unire.

“De la anul 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică.” (N.Iorga). În punctul cel mai înalt al destinului său, Mihai Viteazul se intitula într-un hristov emis la 27 mai, “Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei” și își confecționa bine cunoscuta pecete, pe care figurau cele 3 țări române surori.

📜 Rugăciunea Tatăl nostru la Ierusalim în limba besilor. Cine erau besii?

Rugăciunea Tatăl nostru la Ierusalim în limba besilor

"Erau un trib independent al tracilor, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus). Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții divinațiilor sub forma de incantații profetice ale unei preotese a unui altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon. În Strabon, însă, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile trace independente, locuind în apropiere de lanțul Mons Haemus."

Mai avem multe de descoperit din istoria neamului nostru, mai multe decât ne închipuim noi. E destul să-i citim pe Eminescu, Bălcescu și pe Nicolae Densușianu ca să începem să le dăm perfectă dreptate: spațiul etnic al neamului nostru e cu mult mai mare, însă noi ca neam ne-am mulțumit tot timpul cu mai puțin. Ungurii dacă aveau legitimitatea istorică și culturală pe care o avem noi, ar fi fost în stare să revendice toată Europa, și chiar dincolo de granițele ei.

Pentru că tot a fost Ziua Aromânilor pe 23 Mai, facem această postare pentru a dovedi legătura indubitabilă și incontestabilă a neamului nostru și originea tracă (geto-dacă) a poporului român.

🗺️ Evoluția teritorială a Maramureșului de-a lungul timpului →

enter image description here

Câteva repere cronologice privind modificările politico-administrative prin care a trecut Maramureșul de-a lungul timpului:

  • ante 1326-1918: Maramureșul „istoric” și Maramureșul de nord, cunoscute împreună ca Țara Maramureșului (anterior voievodat românesc), formează Districtul și apoi Comitatul omonim (în Regatul Ungariei, apoi, succesiv, în Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic și în cel Austro-Ungar). Vreme de 600 de ani, hotarele regiunii au rămas neschimbate, cu excepția alipirii la Maramureș a văii Bârjaba din comitatul Bereg, survenită în anul 1454.

  • 1919-1920: Întreaga Țară a Maramureșului devine județ al Regatului României (cu excepția primelor luni din 1919, când părți ale teritoriului său sunt ocupate efemer de pseudo-republica Huțulia, respectiv de Republica Sovietică Ungară).

  • 1920-1940 și 1945-1950: în urma ruperii Maramureșului decisă la Tratatul de la Trianon, doar Maramureșul „istoric” (3381 kmp) mai rămâne județ între hotarele românești.

  • 1920-1939: Maramureșul de nord (6974 kmp, 7119 kmp după alte surse) devine parte a Cehoslovaciei.

  • 1939: Maramureșul de nord împreună cu restul Transcarpatiei, formează, pentru o singură zi (15/16 martie), republica independentă Ucraina Carpatică, cu capitala la Hust.

  • 1939/1940-1944: atât Maramureșul de nord cât și cel „istoric” sunt ocupate de Ungaria horthistă și reunificate.

  • 1944-1945: administrație militară sovietică, pe ambele maluri ale Tisei.

  • 1945-1991: Maramureșul de nord este ocupat de U.R.S.S, ca teritoriu al R.S.S. Ucraineană.

  • după 1991: Maramureșul de nord devine parte a Ucrainei independente.

  • 1950-1968: Maramureșul „istoric” este înglobat de către comuniști, împreună cu Lăpușul, Chioarul și Codrul (dar și cu întregul județ Satu Mare, precum și cu un colț de Sălaj), în Regiunea Baia Mare (rebotezată în 1960 Regiunea Maramureș), cu reședința la Baia Mare, Sighetul pierzându-și, după 600 de ani, statutul de „capitală”.
    De fapt, între 1950-1952, jumătatea estică a Maramureșului „istoric” (bazinul Vișeului și Iza superioară), a aparținut de regiunea Rodna cu sediul la Bistrița, abia apoi fiind arondată Băii Mari.
    În anul 1950, estul Maramureșului „istoric” a pierdut definitiv, în favoarea județului Suceava, cca 60 kmp din bazinul Țibăului, cu munții Dârmoxa, Codreava, Ușorul și Bretila.

  • 1968: redelimitarea județului Maramureș, care unește până azi Maramureșul „istoric” cu Țările Chioarului și Lăpușului (în întregime), respectiv a Codrului (parțial, restul acesteia rămânând în județele Satu Mare și Sălaj).

  • În trecut, Chioarul propriu-zis a făcut parte din comitatul ungar Solnocul Mijlociu, devenind apoi district autonom transilvănean și ulterior habsburgic, district desființat în 1876 și alipit comitatului Solnoc-Dăbâca. Zona Baia Mare-Baia Sprie, cu Fisculașul și culoarul Someșului spre Seini (iar, din 1848, și plasa Șomcuta Mare) au aparținut 600 de ani de comitatul Sătmar. Iar ambele areale au fost arondate, în perioada interbelică, județului românesc Satu Mare.

  • Lăpușul a ținut inițial de comitatul Solnocul Interior (apoi, de Solnoc-Dăbâca), iar în perioada interbelică, de județul Someș-Dăbâca, botezat apoi Someș.

  • Iar Codrul din Maramureșul de azi a aparținut, partea nordică de comitatul Sătmar devenit județul Satu Mare, iar cea sudică, de Solnocul Mijlociu iar ulterior, de comitatul și apoi de județul interbelic Sălaj... Întregul sud al Maramureșului actual a fost ocupat de Ungaria horthistă între anii 1940-1944, succedată de armata sovietică între 1944-1945, ulterior revenindu-se, până în 1950, la formele administrative interbelice.

© Teofil Ivanciuc, aprilie 2022 / Sursa: https://teofil-ivanciuc.weebly.com/home/evolutia-teritoriala-a-maramuresului-de-a-lungul-timpului

🗓️ 11 mai 1849 – Stephan Ludwig Roth, sasul care a murit pentru că a pledat în favoarea limbii române în Transilvania →

Stephan Ludwig Roth, sasul care a murit pentru ca a apărat limba română

Aceste pământuri au dat de-a lungul istoriei mulți eroi anonimi, chiar dacă nu toți aceștia dintre ei sunt de origine română. Un sas a ținut atât de mult la principiile sale, încât a preferat să moară în mâna infamului „Tribunal de sânge” al nobililor unguri de la Cluj, decât să se dezică de convingerile sale, printre care și aceea protrivit căreia limba oficială a țării (n.r. Transilvania) trebuie să fie limba română, adică limba populației majoritare din Ardeal.

enter image description here

Stephan Ludwig Roth s-a aflat printre participanții de la Marea Adunare populară de la Blaj, din 3/15 mai 1848, locul unde a putut vedea cum se trezește conștiința națională a românilor, unde zecile de mii țprani sătui de chinurile iobăgiei s-au alăturat elitei românești pentru a cere drepturi pentru întreaga suflare romaneasca.

Marea Adunare populară de la Blaj a lăsat de altfel niște puternice impresii asupra lui Stephan Ludwig Roth, acesta publicând într-un ziar săsesc, „Beiblatt zum Siebenbürger Boten” – „Foaie suplimentara la Vestitorul Transilvan” – din 16 iulie 1848, un articol intitulat „Die Volksversammlung der Romanen in Blasendorf” (Adunarea românilor de la Blaj), în care pentru prima dată nu se mai folosea termenul de „Walachen” pentru „români”:

„ … un popor întreg are dreptul sa spună cum vrea să fie numit.” — Stephan Ludwig Roth

Dar declarațiile și faptele de la care aveau să i se tragă moartea, stârnind furia nestavilită a nobilimii maghiare din Transilvania sunt legate de apararea limbii române, într-o contraofensivă la încercarea de legiferare a limbii maghiare ca limba oficială de stat, de către Dieta de la Cluj:

Nu vad nevoia de a se impune o limba oficiala a țarii. Nu este nici limba germana, nici cea maghiara, ci limba romana” pe care „o inveți singur, pe strada, in contact singur cu oamenii. Și chiar daca nu ai dori sa inveți limba aceasta, o inmiita trebuința impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea insași”— Stephan Ludwig Roth

Citește in continuare: https://glasul.info/2017/05/03/stephan-ludwig-roth-sasul-care-murit-pentru-ca-aparat-limba-romana

🗺️ DACII din Ucraina – Orașul Camenița se numea PETRIDAVA, în antichitate. →

Așezarea a fost întemeiată de către geto-daci, după spusele istoricilor ucrainieni!

DACII din Ucraina – Orașul Camenița se numea PETRIDAVA, în antichitate.

În regiunea Hmelnîțkîi din Ucraina se află orașul Camenița (Kameaneț-Podilskîi), la o distanță nu prea mare de granița cu România.

Cu două milenii în urmă, în locurile în care astăzi se află orașul Camenița viețuiau dacii. Strămoșii noștri au întemeiat acolo, după cum o susțin unii istoricii ucrainieni (care nu pot fi acuzați, în niciun caz, de dacism sau filoromânism), o cetate care se numea Petridava sau Klepidava. „Petri” provine, negreșit, de la „piatră” iar „dava” știm bine că însemna „cetate”, pentru străbunii noștri. Așadar, existat o veche cetate de piatră, pe un teritoriu care cândva era stăpânit de către daci.

Sursa / află mai multe: cunoastelumea.ro

📆 9 Mai 1877 — Ziua Independenței ⚔️

9 Mai 1877 — Ziua Independenței

9 Mai 1877 "Ziua proclamării Independenței de Stat a României

În istoria Armatei României, Războiul de Independență din 1877-1878 a reprezentat reînnodarea tradițiilor de luptă și de jertfă ale ostașilor români, făurite în bătăliile duse împotriva cotropitorilor de-a lungul secolelor.

Pentru că 9 mai este și Ziua Europei, prezentăm mai jos câteva mărturii din presa europeană a epocii referitoare la vitejia pe care au dovedit-o ostașii români în fața inamicului în acel „botez al focului” care a fost Războiul de Independență pentru tânăra armata română.

Începutul epopeei Războiului de Independență a fost marcat, după cum se știe, de magistralul discurs rostit de Mihail Kogălniceanu, unul din ctitorii României moderne, discurs rostit în ziua de 9 mai 1977 în Parlament, care a fost urmat de adoptarea, de către Adunarea Deputaților și Senat, a moțiunilor care consacrau noul statut politic de stat independent și suveran al României.

Acest important act politic al Parlamentului României a avut un ecou imediat nu numai în țară, ci și în teritoriile românești care se aflau sub ocupație străină, fapt remarcat și de ziarul austriac „Der Osten”, care consemna: „Legăturile care țineau de secole pe România legată de Turcia sunt sfârșite. România e liberă și independentă. Milioane de români din Transilvania, Banat și Bucovina urmăresc cu simțăminte frățești această lupta glorioasă a fraților lor”.

Campania de la sud de Dunăre a scos în prim plan calități­le remarcabile de luptător ale ostașului român. Acționând cu elan și vitejie, în numele unui țel înălțător, oștenii României – fie că veniseră din Moldova, Muntenia sau Oltenia, ori din Transilvania, din Banat sau Bucovina – aveau să îndreptățească întru totul în­crederea și speranțele celor de acasă.

Numeroși corespondenți de presă străini veniți să urmărească operațiile militare din Balcani au făcut aprecieri elogioase la adresa armatei române. Referitor la Bătălia de la Grivița din 30 august 1877, corespondentul ziarului britanic „Daily News” observa că reduta Grivița 1 căzuse „înaintea determinatei bravuri a românilor”. „Niciodată nu aș fi crezut – scria corespondentul ziarului elvețian „Bund” – să văd atâta bravură la o trupă. Astăzi am ferma convingere că armata română merită să fie pusă lângă orice altă armată a Europei”. Concluzia la care a ajuns ziarul austriac „Neue Freie Presse” este, de asemenea, demnă de a fi reținută: „Ajutorul ce-1 dau românii rușilor e un dar însemnat și cade greu în cumpănă”. „Toată lumea e martoră – se consemna în ziarul „Imparcial” din Madrid – că armata românească știe să se bată”, iar corespondentul ziarului vienez „Die Presse” scria: „Am văzut cu ochii mei cum se bate soldatul român și pot atesta că el este neînfricat, curajos și dibaci în bătălie! Soldații români stau cu o tenacitate admirabilă în mijlocul gloanțelor care cad ca ploaia asupra lor și atât în atac, cât și în apărare stau neclintiți în fața inamicului”.

După aprigele încleștări pentru cucerirea redutei Grivița 2, trupele române au participat la cucerirea fortificațiilor otomane de la Rahova în zilele de 7-9 noiembrie 1877. Eroismul unităților române a făcut, și de această dată, o puternică impresie asupra contemporanilor: „Principatul român – comenta ziarul francez „Le Temps” – poate, pe bună pe dreptate, să se arate mândru de această mică armată a cărei bravură și disciplină au întrecut cu mult așteptarea celor mai buni prieteni a națiunii române”. Ziarul belgian „Le Nord”, inserând, la 11 noiembrie 1877, știrea despre ocuparea Rahovei, apre­cia că „tinerele trupe române au probat încă o dată, prin această faptă de arme, care urmează altora nu mai puțin strălucite, că ele sunt la înălțimea celor mai experimentate.”. Tot la acea dată, gazeta pragheză „Politik” sublinia faptul că „armata română a dat o noua dovadă despre vitejia sa”.

La 28 noiembrie 1877, puternica grupare otomană de la Plevna a fost nevoită să capituleze, o mare parte din trupele adversarului, în frunte cu comandantul Osman Pașa, predându-se în mâinile românilor. Ecoul internațional al victoriei de la Plevna a fost cu totul deosebit. Reverberațiile acestei izbânzi istorice s-au prelungit și după sfârșitul războiului. „Românii – scria gazeta franceză „Le Bien Public” – s-au purtat cu vitejie; ei au luat parte la împresurarea Plevnei și la înfrângerea definitivă a lui Osman Pașa, care a hotărât rezultatul campaniei; ei și-au dovedit în război, ca și în timp de pace, dreptul de a exista ca națiune independentă”. În Peninsula Iberică, revista „La Ilustracion Espanola” comenta faptul că românii reprezintă „o națiune tânără care, cu eroismul său, a câștigat și a meritat să fie liberă și independentă. Noi, latinii din Occident trebuie să salutăm cu mândrie pe latinii de la Dunăre care s-au bătut ca niște eroi”.

Războiul de Independență a avut un profund caracter național, manifestat în primul rând, în timpul mobilizării, prin numeroasele înrolări voluntare în armată, atât ale tinerilor din Principat cît și ale celor veniți din Transilvania, Banat și Bucovina.

Prin bătăliile duse în campania din anii 1877-1878, România și-a legitimat pe câmpul de luptă obținerea Independenței de stat. Încununând actul istoric al Unirii din 1859, cucerirea Independenței a grăbit procesul de modernizare a statului român și a creat premisele pentru desăvârșirea unității sale statale în anul 1918.

🌿 Joi, 5 mai, în localitatea Nimigea de Sus, din județul Bistrița – Năsăud s-a desfășurat ceremonia militară și religioasă cu ocazia dezvelirii Monumentului Eroilor, monument închinat eroilor căzuți la datorie în Primul și cel de-Al Doilea Război Mondial. →

enter image description here

Monument al Eroilor, dezvelit la Nimigea de Sus, din județul Bistrița

La manifestare au participat președintele Consiliului Județean, Radu Moldovan, comandantul Diviziei 4 Infanterie „Gemina”, general-maior Ioan Manci, comandantul Brigăzii 81 Mecanizată „General Grigore Bălan”, colonel Iulian Berdilă, protopopul Năsăudului, Ioan Dâmbu, reprezentanți ai autorităților publice locale. Dezvelirea și sfințirea monumentului a fost oficiată de Înalt Preasfințitul Mitropolit Andrei, Evenimentul s-a încheiat cu defilarea detașamentului de onoare, format din militari ai Brigăzii 81 Mecanizată.

Sursa: https://glasul.info/2016/05/05/monument-al-eroilor-dezvelit-la-nimigea-de-sus-din-judetul-bistrita

🔴 Academician Ioan Aurel Pop — la 1592 despre limba SERMO GETICUS

...“în 1592, adică în secolul în care comisarii imperiali se temeau că se unește Maramureșul cu Moldova, boierii se strâng într-un sfat, în Târgul Sighetului, și judecă situația hotarelor satului Borșa, care e aproape de culmea munților și de frontiera fixată cu Moldova. În acest document din 1592, redactorul lui, care era un scrib maghiar umanist, zice «Acuma n-am ce face, că hotărnicirea nu v-o pot da în latinește, că oamenii ăștia vorbesc SERMO GETICUS», adică limba getică” — Academician Ioan Aurel Pop

👎 „Istoricul” și „antropologul” Nicolai Ivanov Todorov - un falsificator și denigrator al istoriei românilor

Nicolai Ivanov Todorov se împiedică în istoria României, debitând aberații privind etnogeneza civilizației de la Dunărea de Jos. E convins că „statul de la nord de Dunăre nu e (…) nimic altceva decât o creație artificială” și de aceea încearcă „demontarea falsei istorii mitologizante a românilor, care trâmbițează patetic despre întâietatea lor pe aceste meleaguri, despre veșnica legătură dintre pământ și stăpânitorii lui de astăzi, românii/dacii”, cum se exprima, în 2010 (Egreka-Bălgarskoto ovcearsko, Ceast I).

enter image description here

Pentru N.I. Todorov, românii n-ar avea o continuitate istorică a populației geto-dace pe teritoriul care îl ocupă astăzi, ci ar exista la nord de Dunăre abia din secolele XIII-XIV e.n., după o perioadă barbară, când Bulgaria (în 1018) ar fi intrat sub stăpânire bizantină, iar împărații de la Constantinopol ar fi populat teritoriul din nordul Dunării cu trupe militare și coloniști vlahi din Tesalia și italieni din Calabria (Grecia Mare) de religie ortodoxă, ”limba devenind italiano-vlahofonă”. Într-o astfel de „cunoaștere” a istoriei, bulgarii ar fi fost „stăpânii permanenți” ai civilizației de la Dunărea de Jos, păstorii lor și-au dus turmele din Balcani până în Carpați, în vremea „statului medieval bulgar”, prin „întinsa țară a bulgarilor”.

Țara Românească și Moldova ar fi fost provincii târzii ale românilor. În Transilvania, românii ar fi „o minoritate neînsemnată”, „Miorița”, balada identitară pentru români, ar fi o creație bulgară, iar câinele ciobănesc „așa–zis românesc” ar fi și el o …. creație bulgărească. Cu astfel de „istorie”, Todorov „a făcut-o de…oaie”. Gospodin din Silistra vrea să rămână, desigur, un istoric celebru cu ale lui „cărți științifice”,−intitulate „Sentimentul de teamă la bulgarul din Evul Mediu ”(2005), „Reprezentarea lumii de dincolo în mentalitatea bulgarului din Evul Mediu ”(2008) și „Egresca…”(2010).

„Istoricul” și „antropologul” Nicolai Ivanov Todorov din Silistra este pasionat, cum îi este firesc, se știe, de arme, de câini, de iaurt și de balade. Cine îl plătește pentru „istoria bulgară” de pe pământul civilizației de la Dunărea de Jos? Este de presupus! Prietenii bulgari?…

@Prof. Ion Mocioi


📜 Biblia lui Wulfilla

Wulfilla s-a născut în 311 e.n. și a murit, probabil, în anul 381 e.n. iar la mijlocul secolului IV a tradus Biblia. S-a născut și a trăit în Dacia, în România de astăzi, și a devenit episcop al popoarelor gotice. La traducerea acestei Biblii a fost folosit un alfabet rămas din acea limbă. Wulfila a folosit la traducerea acestei Biblii o limbă veche despre care nu știm nimic. Menirea lui a fost să schimbe un popor războinic, într-unul pașnic. Acest alfabet a fost folosit în Suedia, nu știu pentru cât timp dar, în paralel cu alfabetul latin, a fost folosit ca scriere sacră mult timp după Wulfilla.Prof. dr. Lars Munkhammar, istoric la Universitatea din Upsala, unde se găsește manuscrisul

enter image description here

Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc / Dumitru Manolache

În îndelungatul proces de formare a poporului român, creştinismul a jucat un rol extrem de important în coagularea unei unităţi etnice ce trebuia să se apere în faţa presiunilor şi incursiunilor paşnice sau silnice ale competitorilor, prinşi în febra migraţiei şi a peregrinărilor. Cele două Rome creştine, cea veche şi cea nouă (Bizanţul), deveniseră ţinte predilecte ale acestor migratori, iar drumurile spre ele treceau, în cea mai mare parte, prin Dacia noastră. În acest context istoric a apărut Biblia lui Wulfila - conducătorul goţilor (cca. 311-382, după unii cercetători, sau cca. 310-385, după alţii), document de o deosebită valoare pentru înţelegerea unui capitol mai puţin cunoscut din istoria creştinismului existent la vremea aceea în teritoriile de la Istru.

Coborâţi din părţile baltice spre cele ale Azovului, goţii au fost primul val de migratori care, împinşi de huni, s-au instalat pe pământurile Daciei, unde au rămas timp de peste un secol. Din această pricină, Dacia era numită în epocă, susţin istoricii vremii, Goţia sau „Ţara goţilor“. Bine organizaţi şi disciplinaţi, goţii au sfârşit, în mare parte, prin a se creştina, evident, sub influenţa băştinaşilor. Aceasta explică numeroasele elemente lingvistice latine, atât în textul Bibliei conducătorului lor, Wulfila (nume care are în rădăcina sa cuvântul „volf“ , adică „lup“, animalul-totem al populaţiei dacice), cât şi în alfabetul gotic, aşa-zis runic, care stă la baza limbii şi alfabetului germanic de astăzi.

Cea mai valoroasă carte din Suedia

Biblia lui Wulfila, sau „Codex Argenteus“, este unul dintre cele mai celebre manuscrise din lume şi, în mod sigur, cea mai valoroasă carte din Suedia. Manuscrisul se păstrează la Biblioteca Universităţii din Uppsala. Iniţial, această Biblie a avut 336 de pagini, la Uppsala păstrându-se 187. File din acelaşi manuscris mai există la Speyer, în Germania, la Wolfenbüttel şi la Milano. „Codex Argenteus“ a fost copiat probabil la Ravenna, în Italia, în perioada ostrogoţilor, pentru regele Theodoric cel Mare, la începutul secolului al VI-lea. Documentul este scris pe un pergament subţire de culoare violet, cu cerneală cu praf de argint şi aur, de unde şi numele său. Manuscrisul a fost descoperit în secolul al XVI-lea în mănăstirea benedictină din Werden, Germania. Până în 1600, a trecut prin mâinile împăratului Rudolph al II-lea, după care a ajuns la Praga. În 1648, după ce suedezii au ocupat Praga, au luat Biblia ca pradă de război şi au dus-o la Stockholm, fiind depusă în biblioteca reginei Christina. După abdicarea reginei, a fost luată de bibliotecarul Isaac Vossius şi dusă în Olanda. În 1669, însă, a fost cumpărată de Magnus Gabriel de la Gardie, cancelarul Universităţii din Uppsala, care a readus-o în Suedia, unde se află şi în prezent.

Goţii, început de creştinare pe pământ dacic

Referindu-se la goţi şi la momentul creştinării lor, pr. Haralambie Rovenţa, profesor de exegeză a Noului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti în perioada interbelică, spunea: „Strămoşii germanilor, goţii, au avut primul lor început de civilizaţie (şi de creştinare, n.r.) aici pe pământul românesc. Primele lor buchii s-au format aici, după cum şi credinţa creştină goţii şi-au săpat-o tot aici. La aceasta am contribuit noi, prin strămoşii noştri, în mare măsură. Biblia lui Wulfila poate da serioase concluzii atât pentru existenţa şi vechimea creştinismului nostru în Dacia, cât şi cu privire la manuscrisele de limbă latină, care trebuie să fi existat şi să fi circulat în această parte, prin strămoşii noştri, care nu-şi despărţiseră atunci limba lor proprie de cea a fraţilor latini din restul imperiului“.

Biblia circula în Dacia înainte de venirea goţilor

Sunt cercetători care afirmă că în Dacia circula Biblia în limba latină înainte de venirea goţilor. Ei susţin că, încă de la început, creştinismul s-a folosit pentru răspândirea lui de limba proprie fiecărui popor căruia i se adresa. Lucru de altfel cunoscut chiar de pe vremea Apostolilor, care, în ziua Cincizecimii, au început să vorbească toţi în limbi diferite, încât mulţimea adunată la Ierusalim din toate părţile lumii s-a umplut „de nedumerire, că-i auzea fiecare grăind în limba sa“.

Propovăduirea creştinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală, ci şi pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament şi a Noului Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau şi mai lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza, la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani şi mai ales pentru popoarele mărginaşe imperiului, cum erau şi cele din Dacia.

De manuscrisele în limba latină ale dacilor se va fi folosit şi Wulfila în traducerea sa, ceea ce ar explica nu numai enigmatica influenţă latină asupra vocabularului traducerii Bibliei şi a alfabetului inventat de el, ci şi îndemnul traducerii înseşi. În acest sens, există şi o dovadă academică.

Alfabetul gotic, copiat după cel getic

În 1957, savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analiza în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau goţilor“ mai multe alfabete zis gotice, prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturisea că s-a inspirat din lucrarea unui alt savant, arhiepiscopul de Upssala, Joannes Magnus Ghotus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi“, publicată la Roma în 1554, în care se prezenta, pentru prima dată, alfabetul getic.

În această lucrare se demonstrează că regele Wulfila (coborâtor din partea mamei din captivi creştini strămutaţi în Capadocia în secolul al III-lea, hirotonit episcop al goţilor în jurul vârstei de 30 de ani, de către Eusebiu al Nicomidiei) a inventat alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet, considerat cel mai nou la vremea aceea, a tradus Wulfila Biblia. Pentru traducerea sa, a folosit Septuaginta şi textul grecesc al Noului Testament. Există însă o tradiţie care susţine că Wulfila ar fi tradus Biblia fără Cărţile Regilor, însă.

Cei doi cercetători, Vulcanius Brugensis şi Johannes Magnus, au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare, care astăzi nu mai sunt disponibile, cum ar fi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 î. Hr.), din care citează: „Faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi de flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei“.

În acelaşi sens vorbeşte şi Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.-17 d. Hr.), un martor autentic, care timp de 10 ani a trăit printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă mai multe poeme, dintre care ne-a parvenit unul, păstrat în rezumat în Pontica.

Horepiscopii care sfinţeau şi hirotoneau

Aşadar, celebra Biblie a lui Wulfila se constituie într-un document doveditor al vechimii creştinismului pe teritoriile dacilor. Limba în care a fost scrisă contrazice ipoteza unor istorici, care consideră creştinismul românesc de dată mult mai recentă, precum şi inexistenţa unor forme de organizare canonică în această perioadă incipientă a creştinării. Este de acum dovedit faptul că, încă din perioada lui Teofil Gotul, spre exemplu, episcop dac prezent la Sinodul de la Niceea din 325, existau pe aceste pământuri „horepiscopi“ care, fără a avea vreo eparhie cu reşedinţă stabilă, săvârşeau Taina Hirotoniei sau sfinţeau lăcaşurile de închinare, acolo unde era trebuinţă, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor, peste care îşi pusese mâinile însuşi Sfântul Apostol Andrei. Nu este exclus, aşa cum considera Nicolae Iorga, ca în aceeaşi perioadă, paralel cu horepiscopii şi episcopii legiuiţi, să fi activat şi „călugări bătrâni, vestiţi prin evlavia lor, aleşi de popor“, după datini mult mai vechi.

 


 

Page 1 of 5