– Interviu luat vrednicului de pomenire Patriarhul Pavle de catre Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997 –
Se trezeşte foarte devreme. Şi când toţi dorm, slujeşte dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru poporul său. În inima lui este loc pentru patria lui întreagă. Este mic de statură, dar uriaş în duh. Pe umerii săi firavi poartă povara întregii naţiuni. Oamenii spun: Acesta este îngerul nostru, care ne acoperă şi ne ocroteşte.
PatriarhPavleÎntâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a născut pe 11 septembrie 1914 în Slavonia, purtând numele de mirean Goiko Stoicevici. La vârsta de 32 de ani primeşte tunderea în monahism la mănăstirea “Bunavestire”, care se află în clisura Ovciar – Kablar (în apropiere de oraşul Ciaciak). Viitorul patriarh al Serbiei este adus de parintele Iulian la mănăstirea “Bunavestirea” de la mănăstirea «Sfânta Treime», unde vieţuise o perioadă de timp înainte ca frate. În ajunul Buneivestiri a anului 1946, Goiko Stoicevici devine monahul Pavle.
El este al 44-lea păstor al Bisericii Sârbe în ordine după Sfântul Sava. Patriarhul Pavle îşi închină întreaga viaţă Bisericii, este vestit şi iubit de popor pentru modestia sa. Patriarhul a petrecut 33 de ani în Kosovo şi Metohia, ca episcop de Raşka şi Prizren, şi acesta este unul din principalele motive pentru care rămâne strâns legat de acest odor sfânt al pământurilor sârbeşti.
Sfinţia voastră, să începem cu începutul vieţii voastre pământeşti povestiţi-ne despre Goiko Stoicevici (numele de mirean al patriarhului Pavle), despre Slavonia, despre satul Cucianţi şi despre copilaria timpurie!
Am crescut aşa cum creşte şi tineretul de astăzi, cu deosebirea că viaţa era foarte diferită şi existau hotare, pe care aproape nimeni nu le călca. Iar acum vedeţi ce se întâmplă… Am rămas foarte de timpuriu fără părinţi. Tatăl meu, care plecat la muncă în America, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a întors acasă să moară. Pe atunci nu aveam nici trei ani. Fratele meu abia se născuse. Mama s-a căsătorit la câţiva ani după moartea tatălui meu şi a murit şi ea curând. Eu şi fratele meu am rămas cu bunica şi mătuşa. Sentimentul meu de iubire maternă este legat de mătuşa mea. Îmi amintesc devotamentul ei fără margini, a fost ca o a doua mamă pentru mine şi cred că atunci când voi muri o voi vedea mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi.
Familia noastră era credincioasă, copiii mergeau la şcoala de duminică, învăţau “Legea lui Dumnezeu” ştiau “Tată nostru” încă din primii ani de viaţă, dar când creşti fără părinţi, sentimentul apropierii şi grijii Tatălui Ceresc se trăieşte mai puternic. Am auzit despre un copil pe care mama lui l-a lăsat cu bunica, de care nu s-a mai îngrijit, care când auzea cuvântul de la ceilalţi copii cuvântul «mama», fugea acasă, îmbrăţişa pisica şi îi zicea «mamă» …
Mătuşa noastră ne iubea mult, dar uneori, pentru greşelile noastre, trebuia să ne pedepsească cu nuiaua…
Aş vrea să remarc faptul că sistemul actual de educaţie este bolnav, incorect, copiii cad literalmente în platoşa dragostei şi a grijii părinteşti şi nu se pot dezvolta firesc. Este ucisă orice iniţiativă şi copilul creşte cu un psihic de cheltuitor, în loc să se deprindă cu gândul că va trebui să devină într-o zi sprijin pentru familie, sau devine mofturos şi capricios, aşteptând ca toate să i se facă după plac.
Au existat bănuieli atunci, vreun semn, că vă veţi închina viaţa Bisericii?
Nu, în afară de faptul că aveam o sănătate firavă. O dată, chiar mi-au pus o lumânare la căpătâi, crezând că am murit. Mătuşa a băgat de seamă că nu sânt bun la munca câmpului şi a hotărât că trebuie să-mi continui studiile. Familia a avut o înrîurire hotărâtoare asupra deciziei mele de a intra la Academia Duhovnicească, dar mi-a rămas interesul pentru fizică, cu care mă ocupam în timpul meu liber.
Şi totuşi, v-aţi cercetat serios decizia de a intra la Academia Duhovnicească?
Atunci, în al 3-lea an de studii la Academie, mi-a venit în cap gândul: “Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu, oare, să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?” Mult timp m-a chinuit întrebarea asta, fără să-i pot afla răspuns. Nu puteam avea încredere în nici unul dintre prietenii mei, deoarece pe ei nu îi chinuiau astfel de întrebări. Şi nu îndrăzneam să-l întreb pe profesorul meu, pentru că mă temeam că mă vor crede eretic – cine ştie?! La vârsta aceasta îţi trece orice prin minte, şi eu am purtat multă vreme această întrebare, până ce am aflat răspuns la fericitul Augustin, care îl explică prin noţiunea de timp. Timpul, spune el, este o oarecare neîntrerupere, care are trecut, prezent şi viitor. Trecutul a fost, nu mai există, viitorul va fi, acesta încă nu există, dar ce este acum? Există prezent, dar şi acesta aproape că nu este – punctul de atingere al trecutului cu viitorul, în care, de îndată ce ai intrat, viitorul se transformă permanent în trecut. Timpul există numai pentru obiecte, materii, universuri şi bineinţeles pentru noi, oamenii. Noi trăim şi cunoaştem în categorii, spaţii şi cifre. Aceste categorii nu există pentru Dumnezeu. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci numai prezent veşnic. Căci atunci când vorbim de viitor, acest viitor este al nostru, şi nu al Lui. Şi aceste răspunsuri au devenit pentru mine soluţia problemei care mă chinuia. Dacă nu aş fi găsit răspuns la întrebarea care mă chinuia cu siguranţă aş fi renunţat la teologie.
Cum v-aţi simţit când v-au ales ca patriarh?
Asta a fost un şoc pentru mine. Nu m-am aşteptat, nici nu am bănuit aşa ceva. Aveam 76 de ani pe atunci, iar la o astfel de vârstă este foarte anevoios să începi ceva nou. Dar dimineaţa este mai înţeleaptă decât seara. Ziua următoare mi-am venit în fire şi am început să mă gândesc de unde să încep, care este primul lucru de care să mă apuc. Ştiţi cum este, sânt lucruri posibile, lucruri imposibile şi lucruri pe care eşti dator să le faci. Simţul datoriei şi a împlinirii ei, iată ce este important.
Puteţi spune care este cel mai dificil moment din slujirea dumneavoastra?
Cel mai greu este să biruiesc deznădejdea, caracteristică oamenilor. Dar mai târziu, privind înapoi, înţelegi că şi necazurile şi nereuşitele au rostul lor. Iată, îmi amintesc cum mergeam pe jos către mănăstire, drumul lung, ploua, nu aveam umbrelă, iar sub mine un noroi cleios, că abia puteai ridica piciorul. M-am gândit atunci: “Doamne, de ce este aşa? Nu mă duc la restaurant, de ce e aşa de greu, ce se întâmplă?” Iar apoi mi-am răspuns singur: “Dar unde îţi este stăruinţa, unde este efortul tău?” Totul se aşează dacă ştii să rabzi şi să te încredinţezi lui Dumnezeu.
De ce nu vă socotiţi a fi un martor ocular al evenimentelor din Kosovo?
Din simplul motiv că nu am fost martor ocular al acestor evenimente. Şederii mele în Kosovo i-a fost dată, cu ceva timp în urmă, o prea mare însemnătate. Eu pur şi simplu am fost acolo pentru că era firesc să fiu. Noi tot avem aşa nevoie de oameni buni şi păstori buni şi sântem gata să îi vedem pretutindeni şi permanent şi acolo unde nu sânt. Dar greşim când vedem numai exteriorul. În virtute este trebuinţă să se crească neîncetat, pentru a se ajunge la cea mai înaltă treaptă – „neputinţa da a păcătui”. Acesta e un proces lăuntric adânc, care, fireşte, se reflectă şi în afară. Uneori un om trece pe lângă tine, şi simţi o uşurare, o căldură, fără să ştiţi de ce. Şi invers, când eşti împreună cu altul îţi este foarte greu, parca nu eşti în apele tale. Noi pregătim raiul sau iadul prin fiecare celulă duhovnicească a noastră. Nevrozele, iată, acestea sunt chinurile iadului încă din lumea aceasta. Din ce pricină credeţi că sânt ele? Din lipsă de dragoste. Dragostea desăvârşită izgoneşte toate fricile întunecate.
Aşadar, începutul iadului e pe pământ?
Fireşte, aici! Şi fericirea începe aici. Dacă aici putem să ne pregătim pentru fericire, acolo, nu mai putem. Moartea, iată hotarul dincolo de care nu mai este pocăinţă. Dar după moartea fizică sânt trepte ale fericirii. Pentru sporirea omului nu este stare pe loc în virtute, aşa cum nici în rău nu este oprire. Cât de repede poate să crească un om ţine de rîvna lui. Fireşte, multe depind de raţiunea, de înţelegerea şi de rezolvarea problemei sensului vieţii. Aceasta este o întrebare de primă importanţă. Dacă omul răspunde acestei întrebări atunci totul devine mai uşor.
Un tânăr l-a întrebat pe Einstein în ce constă sensul vieţii omeneşti. „Ca să cunoşti răspunsul la această întrebare trebuie să ai credinţă în tine”, i-a răspuns învăţatul. Tânărul a continuat: „Nu este mai bine să nu-mi pun întrebarea asta?” Einstein i-a răspuns: „Omul care nu găseşte răspuns la întrebarea asta şi nu găseşte un scop al vieţii sale va fi nu numai nefericit, ci şi incapabil de viaţă. În măsura în care am putut pătrunde în legile naturii am văzut în ele manifestarea unei inteligenţe superioare, în comparaţie cu care totul de care este capabilă raţiunea omenească este numai o licărire palidă.”
După părerea mea acolo unde există raţiune superioară acolo există şi o persoană care aparţine acestei raţiuni superioare. Deoarece persoana nu există fără raţiune, aşa şi raţiunea nu există fără persoană. Nici dragostea, nici pizma nu pot să existe fără persoană. Pentru mine „raţiunea superioară” este raţiunea lui Dumnezeu. Pentru Einstein e diferit. El era panteist, nu a crezut într-un Dumnezeu – Persoană, a înţeles raiul şi iadul prea literal, superficial.
Se poate explica pogorârea focului Duhului peste Mormântul Domnului prin legile naturii?
Patriarhul intră în paraclisul Mormântului Domnului. Lumânările sânt stinse. Focul se pogoară pentru credinţă şi rugăciune. Este o minune. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu L-Ar fi văzut pe Mântuitorul înaintea porţilor Damascului atunci tot creştinismul ar fi o ficţiune. Dacă Hristos nu a înviat, creştinismul nu ar avea sens, căci în aceasta stă esenţa credinţei noastre. Dacă Hristos nu e Dumnezeu, dacă nu există altă lume, atunci sântem cei mai nefericiţi dintre oameni. Cum este posibil putem să dovedeşti că lumea a aparut singură, din nimic, sau că sufletul e muritor. Aceasta nu va mai fi stiinţă, ci chiar credinţa materialiştilor.
Ce este mistica ortodoxă?
Este trăirea personală adâncă a credinţei şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. Este într-atât de adâncă încât este cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, ca să nu ne abatem de la cale, trebuie neapărat să cercetăm învăţătura Bisericii şi să mergem sub cârmuirea ei. Multe secte au apărut tocmai din înşelare. Omul este dator să găsim calea cea dreaptă, ca să trecem prin pădure, iar aceasta este cu putinţă numai cu ajutorul preotului, care ştie deja drumul.
În vremea de astăzi mulţi oameni se îndreaptă către meditaţia budistă, chiar dacă rugăciunea, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este singura, unica cale de comuniune cu Dumnezeu. În Tradiţia ortodoxă este cunoscut isihasmul. Există practicaţi ai isihasmului în zilele noastre?
Oamenii aceştia sânt reticenţi în a povesti experienţa lor, este ceva tainic, profund. Isihasmul este o cale de dobândire a luminii dumnezeieşti. Potrivnicii isihasmului spun, în batjocură, că isihaştii nu fac decât să-şi privească buricul. În realitate, ei adună în chip deosebit atenţia înlăuntrul lor, spre a se slobozi din robia lumii acesteia. Cândva şi mirenii alergau la acest fel de rugăciune, dar numai sub cârmuirea unor monahi isihasti. Acum monahii sânt tot mai puţini, şi de aceea sânt tot mai puţini şi îndrumătorii în această lucrare.
Este cunoscut faptul că vă spovediţi de patru ori pe an. Care este semnificaţia spovedaniei?
Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.
Pavle ingenunchindPrea Sfinţia voastră, să vorbim despre femeie. Cândva aţi spus că, femeia este „vasul slab”, iar altă dată că femeia este cu mult mai serioasă şi responsabilă decât bărbatul, pentru că ea zămisleşte, naşte şi educă copiii. Coincid, oare, aceste două aprecieri?
Coincid. Femeile sânt mai emoţionale, mai simţitoare, greşesc mai uşor, deşi nici printre bărbaţi aceasta nu este o raritate… ”Vasul slab” – este din textul despre Adam şi Eva, Eva a greşit prima.
De ce a ascultat Adam de ea? Nu este aceasta slăbiciune?
El a ascultat pentru că aici este vorba despre căsătorie. Doi într-un trup. Nu a fost nici înşelarea ei, nici nechibzuinţa lui, ci el a decis conştient, împreună cu ea să poarte povara păcatului. De aceea căsătoria este aşezământ al raiului, şi nu a fost distrusă prin căderea în păcat.
Care dintre virtuţile creştine este mai importantă: rugăciunea sau milostenia?
Importantă este şi prima şi a doua, şi foarte importante… Este imposibil să distingi vreuna dintre virtuţi în mod deosebit. Dacă ai ucis, dar nu ai furat, eşti vinovat. Rugăciunea, aceasta este legătura noastră vie cu Dumnezeu, convorbirea noastră cu El. Ce familie este aceea în care fiul nu spune nimic tatălui său? Fără milostenie şi împreună pătimire către alţii nici noi nu ne putem mântui. La fel, noi toţi sântem un singur trup.
Credinţa învaţă că fericirea este principalul ţel al vieţii…
Pentru dobândirea fericirii sânt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.
A consemnat Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997
Sursa: Blogul lui Ciprian Voicila
PS: Patriarhul Pavle a plecat la Domnul pe 15 nov. 2009. Aproape un milion de oameni au umplut atunci străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat (…)
📰 Sârbul 
Oamenii care vor semna pentru susținerea candidaturii mele, bineînțeles și cei care mă vor vota, o vor face în primul rând nu datorită promisiunilor mele, ci datorită lucrurilor concrete pe care le-am făcut deja în ultimii zece ani pentru întărirea identității naționale din Arcul Intracarpatic, din Covasna și Harghita. Spun și Harghita, pentru că dacă voi ajunge în parlamentul României, îmi voi asuma de facto, să reprezint punctual și interesele românilor din Harghita, mai ales dacă, așa cum s-a întâmplat de mulți ani încoace, românii din Harghita nu au avut niciun reprezentant în parlamentul României.
Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea ui Hristos. Mai bine să murim eroic, decât să fim biruiți de patimi și să-L rănim pe Hristos. 
"Cu cât vom înainta în timp, cu atât va fi din ce în ce mai greu. Hristos a ştiut cum vor fi vremurile şi ne-a înştiinţat din timp, ca să ne pregătim şi să nu ne ducem şi noi după cei mulţi care merg spre prăpastie. Al nostru este a ne strădui să fim cu adevărat oameni, pregătiţi să rămânem oile lui Hristos şi printre lupi. 
