Părintele Iustin Pârvu ne transmite un avertisment dureros, dar profund adevărat: tehnologia, deși aduce confort, ne fură timpul și ne ucide sufletul.

Într-o lume care glorifică progresul, am pierdut rădăcina: mama creștină, familia unită, credința în Dumnezeu.

Am înlocuit laptele curat cu sucuri toxice, rugăciunea cu televizorul, icoana cu ecranul.

Părintele ne cheamă la trezire: să ne întoarcem la simplitate, la muncă, la conștiință, la neam, la Dumnezeu.

Adevărata renaștere începe cu fiecare dintre noi, nu cu guverne sau sisteme.

Acest mesaj este un strigăt de luptă duhovnicească pentru salvarea sufletului românesc.

💬 „Pierderea timpului este moartea sufletului.” – Părintele Iustin Pârvu

📌 Ideile principale:

• 🕊️ Familia creștină – temelia societății sănătoase

• 📺 Tehnologia modernă – confort care duce la lene și amorțire

• 🥀 Femeia de azi – grăbită, deconectată de la tradiția jertfei și frumuseții

• 🍼 Copiii – crescuți cu suzete și sucuri, fără hrană sufletească

• 📖 Educația – lipsită de identitate națională și de formare morală

• 🚦 Românii – pleacă, uită de rădăcini, rușinați de a fi români

• 🛐 Soluția – întoarcerea la Dumnezeu, muncă, credință, iubire de țară

• 🌾 Țara noastră – bogată, dar condusă de inimi de plastic

• 💔 Globalismul – dizolvă identitatea și sufletul poporului

• 🔄 Schimbarea începe cu mine, cu tine, cu fiecare în parte

„...Ținem postul, dar nu-i de ajuns să ţii postul doar pentru mâncare, postul este şi cu ochii, postul e şi cu limba, postul e şi cu inima, postul e şi cu sufletul!

Degeaba o să postesc eu şi n-o să mănânc, dar dacă gura-mi merge şi mă ţin numai după răutăţi, ceartă, scandaluri, răutate şi pizmă, atunci postul se anulează, nu mai are nicio valoare...!

De aceea, noi întâi trebuie să postim cu sufletul, dar asta nu înseamnă că eu vă spun acuma: măi, acuma putem mânca orice şi oricând, ca părintele o spus!

Postul este şcoala creştinului.

Fără post, rugăciune şi milostenie nu suntem oameni adevăraţi pe lumea asta...

Poţi să ridici şapte mănăstiri, dacă nu ai smerenie şi nu faci post, totul este degeaba!”.

— Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă (1919-2013)

✝️ Sfântul Ioan Gură de Aur: Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. "Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte! Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de furt şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine... Gura trebuie să postească de calomnii şi de alte vorbiri ruşinoase."

✝️Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț — Se tem dracii foarte tare de aceste 6️⃣ şase fapte bune: de Sfânta împărtășanie, luată cu vrednicie; de flămânzirea cea multă; de sete; de rugăciune; de semnul Sfintei Cruci; de nădejdea spre Domnul Dumnezeu din toată inima;

✝️ Maica Gavrilia - Asceta Iubirii / Cei care sunt tot timpul preocupați de problemele lor fizice sau psihice nu au timp pentru alții și nici nu le pasă. Ei sunt egoiști. Adevăratul post înseamnă să te abții de la flecăreala rău intenționată și grija pentru propriile interese, să nu mai vezi "paiul din ochiul fratelui tău" și să nu "judeci pe sluga altuia". — Maica Gavrilia

✝️ Părintele Cleopa Ilie: Postul sufletesc înseamnă înfrînarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, pofte şi tot felul de răutăţi care ies din inimă şi a voinţei ca să nu accepte săvîrşirea veunui păcat / Postul de mâncare de dulce şi chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toţi, dar după putere (…) Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cum poate. (…) Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea. Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, pofte şi tot felul de răutăţi care ies din inimă şi a voinţei ca să nu accepte săvârşirea veunui păcat. (…) Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urâte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de judecăţi prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorţ, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură. (…) Pentru a avea folos de post şi pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune: cu sfânta rugăciune şi cu milostenia. (…) Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos. Şi închei cerându-mi iertare celor pe care care i-am supărat cu ceva, cu o vorbă, cu un fapt, cu un gând necuviincios. Îmi cer iertare şi faţă de cei care m-au denigrat. Pe toţi încerc să-i pomenesc în rugăciunile mele. Doamne-ajută! — Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Edit. Mănăstirea Sihăstria, 2007 – ed. a III-a).

"Am cedat Basarabia, am cedat Bucovina, Dobrogea, Cadrilaterul... – acum vor să ne cedăm sufletele – este vorba de împingerea unei națiuni de 20 de milioane de ortodocși în iad, este vorba de pierzarea spirituală. De aceea trebuie să fiți foarte atenți: dacă nu vi se spune în biserică, sunt plătiți! Să știți, la ora aceasta sunt plătiți oamenii ca să tacă! Vor veni vremuri de război când veți fi vânduți de păstorii voștri, vor vedea păstorii cum vă sfâșie în ocol fiara sălbatică și nu vor veni să vă apere. Să vă păstrați sufletele, să vi le dați lui Dumnezeu așa cum le-ați primit. Nu avem două suflete, avem unul, și pe acela trebuie să-l păstrăm și să îl dăm așa cum l-am primit înaintea Judecății Mântuitorului nostru Iisus Hristos". ~ Cuviosul Iustin Pârvu, În propriile sale cuvinte, pp. 24-25.

Context:

✝️ Părintele Ioan Istrati: Revoluția Părintelui Justin

A plecat la Domnul (2013 n.n.) Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă. Ultimul poate din generaţia marilor duhovnici sfinţiţi cu sânge martiric prin temniţele comuniste şi prin rugăciune de multe decenii spre slava lui Dumnezeu.

Cu o zi înainte de înmormântare, seara, pe la 7, mă apucă un dor imens să merg şi să-i sărut mâna. De multe ori mi-a călăuzit viaţa, uneori mi-a dat sfaturi cu vedere de Duh şi înţelepciune mai presus de fire. Acum trebuie să merg şi să sărut mâna unui om sfânt. Ne mai găsim vreo câţiva preoţi şi credincioşi şi plecăm din Iaşi. La intrarea pe drumul forestier care duce la mănăstire, lung de vreo 5 kilometri buni, totul e blocat. Poţi să fii delegaţie oficială, orice, nu se mişcă nicio maşină, din cauza unor tronsoane lungi de un singur fir. Lăsăm maşina şi pornim pe jos. După vreo câteva sute de metri, mama începe să se vaiete de ritmul nostru insuportabil de mers şi de oboseală. Spune: Părinte Justin, trimite te rog vreun om al lui Dumnezeu să ne ia cu maşina, măcar câteva sute de metri. Peste un minut opreşte un domn fără a-i face vreun semn şi ne ia preţ de un kilometru. Coborâm în grabă şi ne întindem iar la drum. Şi iarăşi lamentaţii şi plângeri la Părintele Justin. Sunt mii de oameni care urcă alene muntele, pe drumul şerpuit care duce la mănăstire. Opreşte iar o maşină nouă, doamna din faţă se pliază în portbagaj şi şoferul ne invită pe toţi în maşină. Ne urcăm sideraţi, fără să ştim de unde această minune, mulţumim abia şoptit. Şoferul ne spune: mergem la Părintele, am citit pe doxologia şi în Lumina despre zecile de mii de oameni care vin să-i sărute mâna. Îi spun că sunt de la doxologia şi mă minunez de judecăţile tainice ale lui Dumnezeu.

Ajung într-un final la sicriul marelui duhovnic. Mireasma de crini cereşti e atât de puternică în toată curtea mănăstirii, încât e simţită de toţi. Faţa părintelui e de un alb imaculat, de crin, de o sensibilitate care te pătrunde până la cerul inimii. Parcă zâmbeşte sfios. Are o mână caldă, de o fineţe şi puritate mai presus de cuvânt, cu care a binecuvântat şi a sfinţit sute de mii de oameni, total opusă răcelii de congelator şi rigidităţii cadavrelor obişnuite.

Stau şi mă gândesc: ce titan de duhovnic, aşchia asta de om, ce munte de răbdare şi de speranţă, câtă suferinţă a îndurat în cei 16 ani de temniţă grea, câte milioane de lacrimi a înghiţit în rugăciune în celulă, câte bătăi, câtă foame şi sete, câte umilinţe a răbdat, pentru a ajunge aici. A fugit de oameni în adâncul pădurii şi oamenii au venit cu zecile de mii la el. A plecat din oraş şi oraşul s-a mutat în pădure. S-a ascuns în munte şi muntele a devenit muşuroi de credinţă. A căutat singurătatea rugătoare, şi rugăciunea celor singuri, pierduţi în mijlocul lumii, tăinuiţi în suferinţă, l-a găsit. A iubit tăcerea brazilor şi a spovedit sute de mii de oameni. Privesc zecile de mii de oameni tăcuţi, care urcă alene, în rugăciune, muntele către părintele lor duhovnicesc şi înţeleg ce este ortodoxia: căutare a sfinţeniei care devine sfinţenie însăşi. Oamenii aceştia, asudaţi, bătrâni, copii în căruţuri, tineri, familii întregi, monahi şi maici de pretutindeni, oamenii ăştia sunt ortodoxia. O bătrână ţine nefiresc de sus, legănat, un ghiveci mare de flori, pe care vrea să-l aducă părintelui cu viaţă sfântă. Alţii poartă opaiţe cu lumină pentru a lumina calea către el. În jurul sicriului sute de oameni plâng firesc, molcom, pentru un om de nouăzeci şi ceva de ani. Sute de preoţi strânşi parcă de o mână nevăzută stau şi se roagă în jurul catafalcului modest. Nimeni nu mai are nicio îndoială: au venit toţi să-l vadă pe Părintele şi să se roage să-i semene. Au venit să-i sărute mâna şi să se împărtăşească de o ultimă binecuvântare plină de har. Jandarmii ţin cu greu piept mulţimii care doreşte să îmbrăţişeze pentru o clipă pe monahul care le-a schimbat lumea definitiv.

Ceea ce am văzut la sicriul Părintelui Iustin este o revoluţie. Revoluţia tăcută, mai discretă decât florile de colţ, a omului credincios, neostentativ, a bătrânului căutător de veşnicie, a tânărului căutător de linişte, a familiilor cu copii mulţi şi a călugărilor iubitori de pustie. Sunt zecile de mii de oameni care au simţit cu toată fiinţa lor, cum Dumnezeu se revarsă în suferinţă şi o face scară către cer, Cruce a firii care vesteşte Învierea. Oamenii nu se roagă sfinţilor care nu-i ajută. Talpa ţării este iubitoare de sfinţenie şi de rugăciune. Sunt oamenii tăcuţi, care dis de dimineaţă la birou, într-o discreţie totală îşi fac Acatistul Maicii Domnului sau Paraclisul, înainte de o zi plină de povara grijilor sau fac cruce alene pe pâinea scoasă din cuptor pentru a-şi sfinţi pruncii de mireasma euharistică a raiului.

Părintele Justin rămâne în sufletul oamenilor, acolo de unde nimic nu-l poate smulge, adânc înfipt în inima lor, prin rugăciune. Puterea lui de a predica şi spovedi, de a sfătui şi lumina oamenii, rămâne şi se înmulţeşte după trecerea lui în regnul cel fără de moarte. Lumina ochilor lui rămâne în suflete şi după ce ochiii lui pământeşti s-au stins. E puterea de a iubi jertfelnic pe cei ce te prigonesc, de a cerceta ca un chirurg iscusit păcatele tuturor şi de a călăuzi fără odihnă pe toţi rătăciţii acestei lumi. E puterea care se înrădăcinează în cer şi rodeşte pe pământ smerenie, rugăciune şi îndumnezeire. E bucuria care rodeşte multe lacrimi, rouă a raiului interior, care doreşte şi se sfârşeşte după curţile Domnului.

Sursa: https://www.facebook.com/ioan.istrati/posts/pfbid02...

Repere:

• ✝️ Din învățăturile și minunile Părintelui Iustin - despre căderile ierarhilor / "Nu e loc de îndoială în privința dogmelor. Ierarhii noștri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință și cele 7 Sinoade Ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinților Ierarhi, Păstorii lor. Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbește prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand [și Kolymbari, Creta - n.n] și Biserica să își revizuiască poziția ortodoxă, spre liniștirea poporului nostru ortodox."

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: "Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor ..." / „Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neștiință și noi nu îl informăm și îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători față de viitorul unei nații și al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care iși pun viața pen­tru frații lor.” ~ Părintele Justin în „Cum să luptăm împotriva dictaturii biometrice”

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: Tăcerea este acum mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. / “... Tăcerea cea trădătoare, tăcerea vicleană, nu cea smerită și înțeleaptă. Credeți că așa vă cumpărati zile și "libertate" în această lume? Câtă amăgire, lanțurile vă sunt pregătite și pe lumea aceasta și în cealaltă dacă nu alegeți adevărul, dreptatea. Pace fără adevăr, pace fără de dreptate nu există! E doar minciună. Și vă condamnați și copiii după exemplul vostru. Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare, dar şi în cuget, în inteligenţă! Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei. Suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om. Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici. Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.”

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică — să trăim ceea ce ne rugăm❗ / "Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari Înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!" — Părintele Iustin Pârvu

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: Nu există altă forță decât rugăciunea ... Doamne fă ce vrei numai mântuiește-mă și mântuiește pe fratele meu care nu te cunoaște! / Părinte cum putem să ne ferim de răutățile lumii de astăzi și cum să facem față ispitelor acestora ale vremurilor din urmă care sunt atât de subtile. – "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ma pe mine păcătosul! " (sau păcătoasa), și merg mai departe, și duc steagul! Cu pace și cu liniște!...Cu cât ai să fii mai izolat de lumea aceasta, mai singuratic, mai interiorizat, cu atât ai să poți lupta mai ușor și prin rugăciune se poate domestici sălbăticia aceasta a lumii din jur. Deci nu există altă forță decât rugăciunea pentru ei. Doamne fă ce vrei numai mântuiește-mă și mântuiește pe fratele meu care nu te cunoaște!" — Părintele Justin Pârvu

• 🔴 Părintele Iustin Pârvu: Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă❗ / Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămâne cu noi. Să nu ne gândim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mântuitorului Hristos, când a spus: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi dacă suntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima. Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă! — Arhimandritul Iustin Pârvu (1919-2013)

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut. Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi - pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere. Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă,

14 Ianuarie 2009 — Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu

Tabel anexă cu obştile mănăstirilor şi preoţii parohi care se alătură acestei scrisori prin semnătura lor

"Ar trebui să ne dăm seama că prosperitatea materială după care alergăm nu-i decât o iluzie, o momeală care ne bagă în primejdii nebănuite, într-o nefericire mult mai periculoasă decât sărăcia materială, trebuie să le reamintim oamenilor că există împliniri mai înalte decât acestea, să-i facem să resimtă bucuria dragostei, a jertfei, a trăirii frumuseților naturale pe care le-a sădit Dumnezeu pe acest pământ.

Omului ar trebui să-i spui câteva lucruri:

Ai nevoie, omule, de puține lucruri ca să fii liniștit, fericit, mult mai puține decât crezi.

Ce ai în plus atârnă greu, foarte greu, te scufundă".

Părintele Iustin și morala unei vieți câștigate

Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minții.

Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simțim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăință.

Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simți harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău.

Cu mintea omenească va fi cu neputință de ales între bine și rău. Vor fi mari înșelări și numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele.

Așadar, rugați-vă, rugați-vă să nu cădeți în ispita înșelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu.

Dacă nu ne rugăm și perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!

— Părintele Iustin Pârvu

✝️ Părintele Iustin Pârvu: "Comoara românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este indreptată împotriva ei. Neamul acesta n-a dainuit prin victorii pământeşti, chiar dacă acestea au avut importanţa lor; neamul acesta a dăinuit prin jertfă şi credinţă. Prin jertfă acest neam înviază, ori de cate ori îl omoară ei."

✝️ Părintele Iustin Pârvu — Dacă s-ar pune ortodocşii noştri numai o săptămână să se roage, păi intoarcem şi Dunărea înapoi, nu numai lordanul. De aceea ne-a şi lăsat Domnul în grădina asta, unde a ştiut ce să semene Sf. Andrei.

✝️ Părintele Iustin Pârvu: Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea.

✝️ Părintele Iustin Pârvu: Consider că toate locurile sfinţite de lumea temniţelor dintre 1948-1964 pot fi considerate ca nişte mănăstiri cu cel mai adânc caracter ascetic şi de trăire ortodoxă.

Cu discernământul său spiritual, Părintele Justin nu a vorbit despre suferință doar ca experiență personală în viața omului, ci despre suferința generală, despre durerile Neamului, despre cauzele, dar și căile de izbăvire din ele. Poporul român, considera Părintele Justin, este un popor al suferinței. Jertfa este înscrisă, parcă, în însăși ființa neamului românesc.

Despre Părintele Justin Pârvu (1919-2013), Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, personalitate emblematică a luptei anticomuniste, spunea: „Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viață este Părintele Iustin Pârvu, de la Petru Vodă. Este și cel mai puternic om duhovnicesc”.

Șaisprezece ani de detenție nu au reușit să îl abată de la crezul său duhovnicesc: credința puternică în Dumnezeu și speranța în renașterea poporului pentru care și-a jertfit tinerețea și viața. Mănăstirea „Sfinții Mihail și Gavriil” Petru Vodă a fost, prin el, un adevărat bastion de rezistență împotriva relativizărilor în materie de credință și morală, un far călăuzitor în vremuri de frământare și tulburare. Iar el însuși a devenit modelul de erou al luptei naționale spre păstrarea ființei Neamului și a credinței ce i-a dat tărie și statornicie, de-a lungul veacurilor.

În chilia sa, a cărei ușă nu era niciodată închisă, blândul duhovnic asculta necazurile și încercările pelerinilor, fiecare aflându-și, sub epitrahilul său, alinare suferințelor trupești, dar mai ales spirituale. Căci, unul dintre darurile pe care Dumnezeu i le-a dăruit a fost cel al „liniștirii duhurilor”, al odihnirii sufletești.

Viața creștinului este o cruce, pentru că acesta are de înfruntat numeroase renunțări, umilințe și prigoane. Și, spunea Părintele, „cum nu încetează pe pământ cultura grâului pentru hrana omului, așa nu încetează nici curgerea sângelui pentru menținerea veșniciei vieții”.

La rădăcina tuturor suferințelor și a bolilor, Preacuviosul Părinte considera că se află îndepărtarea de Dumnezeu, aplecarea omului contemporan spre cele materiale, viețuirea lui în robia patimilor și în ignorarea celor duhovnicești: „Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri și amănunte, este asediat de o mulțime de lucruri false și nu știe să aleagă. Dacă știi să alegi bine, lucrurile devin ușoare, viața este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăși te chinui. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol”. Un astfel de om îndepărtat de Dumnezeu este ca un sălbatic.

Atitudinea noastră, atunci când suntem încercați trebuie să fie cea de purtare a Crucii personale. „Trebuie să ne ducem Crucea – ne sfătuiește Părintele Justin – așa cum Hristos a dus Crucea întregii omeniri. Măcar cu degetul cel mic să participăm la greutatea Crucii de pe Golgota”.

Calea izbăvirii de suferință și boală este întoarcerea la Dumnezeu prin pocăință și mărturisire, prin plecarea genunchilor la rugăciune. Odată, unui intelectual care i-a cerut ajutorul într-o boală incurabilă, Părintele Justin i-a spus: „Fă-ți ordine în interiorul dumitale! Fă-ți ordine în gânduri! Boala este o dezordine a sufletului, a minții și a trupului!”. Urmându-i sfatul, făcându-și ordine în suflet și în viață, acesta s-a vindecat. Altuia, care i-a spus Părintelui că suferă, el i-a răspuns: „Cere de la Dumnezeu să-ți mai adauge. Aceasta este Crucea. Nu cere să ți se ia, ci să-ți mai adauge. Ca să meriți Învierea”.

Rugăciunea și răbdarea aduc ușurare pentru trup și fericire pentru suflet, pentru că „omul se hrănește cu pâine, dar se mântuie cu rugăciune”, iar fericirea „e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale”.

Cu discernământul său spiritual, Părintele Justin nu a vorbit despre suferință doar ca experiență personală în viața omului, ci despre suferința generală, despre durerile Neamului, despre cauzele, dar și căile de izbăvire din ele. Poporul român, considera Părintele Justin, este un popor al suferinței. Jertfa este înscrisă, parcă, în însăși ființa neamului românesc. „Nici o altă ţară, spunea el, nu se poate compara cu suferinţa martiriului neamului românesc, prin numărul mare de martiri, de mărturisitori pe care l-a dat şi prin viaţa creştină pe care a dus-o fiecare deţinut în puşcărie, că nu mai încăpeau închisorile, celulele, podurile şi beciurile Securităţii. Ce putem să spunem de o naţie ce nu s-a făcut vrednică de o astfel de suferinţă? Se poate ea compara cu una suferindă? România nu e valoroasă prin aurul şi alte bogăţii materiale, aşa cum se laudă occidentalii, pentru ca astea pier degrabă, ci prin jertfa şi valoarea ei spirituală”.

Toate relele prin care trece un Neam în istorie, considera Părintele Justin, „nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns și ținut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înțelept și mai destoinic în a învinge iadul”.

Încrezător în capacitatea poporului român de a se întoarce la izvoarele credinței, spre redobândirea demnității meritate, Părintele ne-a lăsat tuturor, ca un testament moral, îndemnul de a lupta pentru redresarea morală națională, prin respectarea învățăturii Bisericii, luptând împotriva patimilor din noi, reînnoindu-ne viața noastră duhovnicească și, astfel, revenind la făgașul nostru de origine.

Doar astfel putem spera în redobândirea stării de sănătate – nu doar fizică, ci și morală, și nu doar pentru noi, ca persoane, ci pentru Neamul nostru românesc.

„Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neștiință și noi nu îl informăm și îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători față de viitorul unei nații și al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care iși pun viața pen­tru frații lor.”

Și Aiudul, și Gherla, și Piteștiul, și celelalte închisori, toate locurile acestea sunt punctele noastre de mare greutate pe lângă altarele și mănăstirile voievodale. Nu trebuie uitat că ele sunt o mărturie pentru viitor, a suferințelor, lacrimilor și sângelui nostru.

Pentru generaţiile de până în 1941, se poate vorbi despre părintele Nicolae ca despre un mare îndrumător şi participant la luptele şi conflictele pe care le-a avut ţara noastră după primul război mondial. Tineretul nostru a avut de ales între corupţia partidelor de guvernământ, influenţele fasciste, naziste, comuniste, pe de o parte, şi curentul legionar, pe de alta. Acestuia din urmă am subscris şi noi. Au fost lupte uriaşe mai ales cu lumea coruptă a democraţiei şi a dictaturii carliste.

Pentru anii pe care i-a petrecut în închisoare a fost la mare înălţime în menţinerea unei stări de spirit şi a moralului unui tineret care era puţin în derută văzând greutăţile temniţei şi programul de exterminare comunist. Dacă nu ar fi fost Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi chiar Nichifor Crainic prin viaţa şi „scrierile” lor care au văzut hârtia abia după eliberarea din temniţă, foarte mult s-ar fi descurajat tinerii întemniţaţi şi ar fi fost multe căderi. Iar faptul că a existat un părinte Grebenea sau un Traian Trifan în milocul Aiudului, a fost o uriaşă încurajare către lupta cu slugile întunericului, văzute şi nevăzute, şi către jertfă.

Părintele a fost un stâlp pentru toţi, şi pentru cei care au murit, şi pentru cei care au mai apucat să iasă şi să supravieţuiască. Comuniştii erau foarte uimiţi pentru modul în care părintele reuşea să rezolve diferitele situaţii în care îl puneau, atât în anii de puşcărie, căt şi după aceea. Deţinuţii ştiau: „dacă părintele Grebenea a spus aşa, aşa trebuie să facem”. Spre exemplu, am participat la greva organizată de părintele în lagărul de la Baia Sprie, acţiune încheiată cu dispersarea coloniei la celelalte temniţe din ţară.

După 1964, numai faptul că a fost mereu atacat şi urmărit, că nu au trecut o lună-două de zile fără să fie chemat la Securitate, la Piatra Neamţ, ori la Roman, ori în alte cetre de anchetă, nu pentru că ar fi fost atât de periculos, cât mai ales pentru că ei se temeau şi de umbra lui, căci îi uimea şi pe anchetatori prin cinstea şi deschiderea sa, cred că este foarte grăitor pentru ce a însemnat părintele Grebenea… Pentru dragostea pe care o are pentru adevăr şi pentru Dumnezeu, pentru sfinţia sa e tot una: că vorbeşte cu cel mai mare duşman al vieţii lui sau al vieţii neamului lui, părintele este acelaşi – deschis, curat, frumos la suflet, elegant în răspuns, de cea mai înaltă ţinută academică, drept pe toată linia – atât cu vrăjmaşii, cât şi cu oricine altcineva. Este omul care întruchipează cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (Corinteni 13: 7-8)

Din felul în care a conceput viaţa acelor vremi şi în care a continuat sub toate regimurile de până azi, putem spune că la ora actuală părintele încununează una din cele mai frumoase vieţi de trăire şi luptă creştină. Avem foarte multe de învăţat de la părintele Grebenea. Întâi de toate perseverenţa în adevăr, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina în gândire şi o profundă convingere religioasă…

Toată literatura legionară apărută în ultimii ani este pentru mine un miracol, pentru că nimeni nu se mai gândea prin 1950-60 că vor mai apărea vreodată aceste mărturii. Indiferent dacă este sau nu este înţeles fenomenul legionar, el nu va rămâne niciodată în afara istoriei noastre creştine şi naţionale. Dacă astăzi se luptă cu atâta furie împotriva acestui fenomen, aceasta nu este decât mânia diavolului împotriva aleşilor lui Dumnezeu. Cât despre cei prin care se duce această luptă, ferească Dumnezeu să ajungă la judecată cu cei care au murit pentru Biserică, adică pentru Hristos şi neam.

(Părintele Iustin Pârvu – Cuvânt înainte la volumul „Amintiri din întuneric”)

Ieșirea din sistem, înseamnă o cruce grea pentru creștinii din vremurile de pe urmă.

"– Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?

– Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericit dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o Biserica, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o Biserica sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.

– Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?

– Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.

Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei… ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.

– Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?

– Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.

– Dar ce să facem să ne întărim credinţa?

– Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştit, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.

– Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…

– Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.

– Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?

– Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.

— Părintele Iustin Pârvu

"Trebuie să curățim învățăturile strâmbe pe cât e posibil, să le putem prezenta cât mai clare, dar fără prea multă răutate.

Adică să atragem atenția asupra rătăcirilor unora sau altora, dar fără să învinuiești; să nu arăți cu degetul.

Așa trebuie să mărturisim: îndreptând degetul spre noi, nu spre celălalt.

Pentru că, să știți, nu suntem fără de vină.

Cu toții răspundem pentru rătăcirile din Biserică și din societate - ori că nu am acționat la timp, ori că nu ne-am rugat cu duh de pocăință, cu toții purtăm vina căderii celuilalt, chiar dacă, într-un anumit fel, el singur se exclude din Trupul lui Hristos.

Atunci când vom reuși să întoarcem degetul spre noi, atunci vom reuși să facem Ortodoxie curată și să curățim învățătura Bisericii de zgură rătăcirilor.

Deci nu zic să taci, că este ateism, dar vezi în ce duh mărturisești, căci dacă nu știi să întorci degetul spre tine, te poziționezi tot în afara Ortodoxiei, care este trăire."

— Părintele Iustin Pârvu, Din învățăturile și minunile Părintelui Iustin, p. 28.

Părintele Justin în „Cum să luptăm împotriva dictaturii biometrice”:

„Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neștiință și noi nu îl informăm și îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători față de viitorul unei nații și al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care iși pun viața pen­tru frații lor.”

“Tăcerea este acum mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Tăcerea cea trădătoare, tăcerea vicleană, nu cea smerită și înțeleaptă. Credeți că așa vă cumpărati zile și "libertate" în această lume?

Câtă amăgire, lanțurile vă sunt pregătite și pe lumea aceasta și în cealaltă dacă nu alegeți adevărul, dreptatea.

Pace fără adevăr, pace fără de dreptate nu există! E doar minciună. Și vă condamnați și copiii după exemplul vostru.

Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru.

Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare, dar şi în cuget, în inteligenţă!

Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.

Suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.

Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului.

Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească.

Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici. Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.”

Părintele Justin Pârvu, iubit Bătrân al Neamului românesc.

Dor de dor de Sfântul Bătrân.

Câte n-ar fi simțit, rostit, îndemnat azi părintele, dacă mai era printre noi...

Întemnițat timp de: 17 ani, la: Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Baia Sprie

Data adormirii: 16 Iunie 2013

Locul înmormântării: Neamț, Mănăstirea Petru Vodă

Despre români, românism, România

• A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt.

• Cei mai mulţi se tem să vorbească despre trecutul neamului nostru, despre eroismul şi frumuseţile noastre. Străinii, mai curând, vorbesc despre frumuseţile noastre.

• România e o ţară cu pământuri roditoare, mănoase, din păcate, ţăranul român a cam pierdut rostul trebii, acum e orăşean în Italia, sau în Spania, e slugă pe-acolo.

• Dacă nu se va întoarce la pământ, ca la izvorul belşugului, românul va tot flămânzi şi se va plânge că nu are.

• Omul românesc şi-a pierdut reperele şi a răsturnat scara de valori. De fapt era pe undeva de aşteptat, după 50 de ani de comunism.

• Ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat să trăim într-o ţară ortodoxă, şi nu într-o lume păgînă, asiatică sau musulmană; că suntem nu numai un popor de oameni drepţi şi demni, ci şi unul tolerant, care trăieşte în pace cu toate confesiunile religioase. Este limpede că Dumnezeu are dintotdeauna ochii deschişi asupra destinului acestui popor.

Despre preoţi, biserică

• Formalismul distruge adevărata credinţă. Preotul care nu e soldat în prima linie, care nu e învăţător şi doctor de suflete, atunci să se lase de misiune.

• Preotul trebuie să predice cuvântul Evangheliei şi să o facă cu folos, nu ca pe o lucrare de funcţionar în biserică, să urmărească efectele în rândul creştinilor.

• E adevărat că şi mulţi preoţi de-ai noştri se comportă de parcă ar vrea să posede averea lui Iov, uită că ei sunt trimişi ai lui Hristos şi nu administratori ai averilor pe lumea asta.

• Eu cred că un preot ar trebui să fie format un an, doi, pe lângă o mănăstire şi apoi să fie trimis în lume, să-şi facă familie, să intre în rândul lumii. Păstorul slab nu ştie a păzi turma.

• Fala prea mare şi bogăţia prea mare, turnurile poliete cu aur şi averile ierarhilor au îndepărtat pe omul simplu de valorile consacrate ale Bisericii, ale rugăciunii. Mai degrabă intră Duhul Sfânt într-o colibă sărăcăcioasă, dacă i s-a făcu loc, decât într-un palat în care să se simtă stingher.

Despre credinţă, creştini, credincioşi

• Tu te rogi lui Dumnezeu să-ţi dea binele şi Dumnezeu se roagă de tine zilnic să faci binele.

• Fiecare om a primit ceva în dar de la Dumnezeu şi tot fiecare om gîndeşte că darul lui este mai mic decît al vecinului. Însă atenţia noastră trebuie îndreptată mai mult spre rugăciune şi mai puţin spre satisfacerea unor curiozităţi mărunte.

• Viaţa noastră trebuie pusă, oarecum, pe planul acesta: să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti

• Când se va încerca o modernizare a Bisericii Orotodoxe, pe faţă sau pe ascuns, atunci va fi pusă în pericol, însăşi existenţa Bisericii, a omului nostru, a creştinătăţii.

• Uneori, mândria de a fi creştin poate să depăşească modestia frumoasă a credinciosului. Când vezi, duminica, prin vreun sat de-al nostru un bărbat, o femeie, îmbrăcaţi în costumaţie populară, tradiţională, ştii că ai de-a face cu un creştin pe care te poţi baza. Uneori e de-ajuns atâta ca să îţi dai seama.

• În Rai nu e o competiţie între mai mulţi, între toţi cei care bat la porţile cerului, acolo sufletul e numai el singur cu poverile sale. Intri peste rând numai dacă ai făcut faptele plăcute Domnului. Atunci, da, te ia şi te duce înainte, peste rând.

Despre vremurile noastre

• Trăim vremuri care, cu cât sunt mai tulburi şi mai grele, cu atât sunt mai bune pentru mântuire.

• Să ne păstrăm în stare de convingere. Să nu renunţăm, să nu cedăm. Pentru că vin vremuri grele, încercări, şi la presiunile acestea să rămânem în integritatea noastră.

• Omul care e prizonierul televizorului, care face numai ce aude la televizor, care spune mai departe ceea ce îl învaţă televiozorul nu e un bun creştin

• Va fi o perioadă în care vom crede tot ce ne spune Europa, după care ne vom întoarce la istoria noastră şi la credinţa noastră.

Despre bani, bogaţi şi săraci

• Trupul bogatului nemilostiv se strică încă de pe pământ, duhoarea lui se simte până în ceruri.

• Când cineva dă un ban în folosul bisericii, şi de aici în folosul celor mulţi, nu trebuie să ştie decât cel care primeşte şi Dumnezeu. În rest, nimeni.

• Banul muncit o fi el mic, dar e bun pentru temelie şi pe pământ şi în cer.

• Banul nu trebui să fie decât ceea ce este, monedă de schimb. Omul care crede numai în valoarea banului, îşi pierde toate calităţile.

• Pentru bani, omul se duce până la capătul lumii, pentru Dumnezeu, de cele mai multe ori, nu se duce nici la biserica de peste drum.

Despre politică, politicieni

• Politicile noastre par făcute ca omul să nu fie stăpân pe ceva anume, să fie nesigur, să depindă de pomana statului sau a străinului.

• Se spune: Biserica n-are voie să facă politică, şcoala n-are voie să facă politică, justiţia n-are voie să facă politică, medicii n-au voie să facă politică, păi atunci cine face politică? Borfaşii, scursurile societăţii?

Despre mame

• Mamele noastre care au crescut şi cresc copiii în dragostea lui Dumnezeu sunt amintirile cele mai frumoase ale copilăriei.

• Rugăciunea mamei este întotdeauna medicament pentru copil.

— Părintele Iustin Pârvu

"Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău.

Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie.

Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică.

Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm.

Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă.

Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns.

Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii.

Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău.

Vor fi mari Înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele.

Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu.

Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!"

— Părintele Iustin Pârvu

„Așa cum v-am mai zis vor veni timpuri un pic mai grele.

Mai stau uneori noaptea afară și mă uit pe cer și nu mai sunt numai stele… sute și mii de sateliți.

Unul după altul, brăzdează cerul într-o parte și în alta.

Ce-am ajuns… să umplem cerul de sateliți. Unul pentru vreme, unul pentru televiziune sau altul al armatei.

Încercăm noi cumva să controlăm lumea, să îl dăm pe Dumnezeu de-o parte.

Nu facem nimic, dragii mei! Dumnezeu este la conducere, el hotărăște. Iar dacă a îngăduit el lucrul ăsta, știe de ce.

Și să mai știți un lucru: că la timpurile astea care or să fie mai grele, vor rezista doar aceia care au harul lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu nu se dobândește prin trai bun, viață răsfățată, dezmățată cu toate nebuniile aceste lumi”.

– Părintele Iustin Pârvu

Părinte cum putem să ne ferim de răutățile lumii de astăzi și cum să facem față ispitelor acestora ale vremurilor din urmă care sunt atât de subtile.

– "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ma pe mine păcătosul! " (sau păcătoasa), și merg mai departe, și duc steagul! Cu pace și cu liniște!...Cu cât ai să fii mai izolat de lumea aceasta, mai singuratic, mai interiorizat, cu atât ai să poți lupta mai ușor și prin rugăciune se poate domestici sălbăticia aceasta a lumii din jur. Deci nu există altă forță decât rugăciunea pentru ei. Doamne fă ce vrei numai mântuiește-mă și mântuiește pe fratele meu care nu te cunoaște!"

— Părintele Justin Pârvu

Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămâne cu noi.

Să nu ne gândim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mântuitorului Hristos, când a spus: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"

Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi dacă suntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima.

Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă!

— Arhimandritul Iustin Pârvu (1919-2013)

• 📝 Sursa: Justin. Album monografic, Florin Stuparu, editura Scara, 2007, reeditare 2014

• 🙏 Cu câteva zile înainte de a-și da ultima suflare, Părintele Iustin, într-o dimineață, în zori, și-a ridicat ușor capul și, binecuvântând în văzduh, a spus: „Doamne, binecuvintează pe toți românii din această țară!” Apoi a doua oară: „Doamne, binecuvintează pe toți românii de pretutindeni!” Apoi a treia oară: „Doamne, binecuvintează această țară, România!”

• ✝️ Este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. "Românul a ieşit din comunism cu o frică şi cu un conformism care îl face să cadă rapid în condiţia de slugă. O spun cu durere, să mă ierte cei care se simt jigniţi. Este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă. Creştinii care au înţeles gravitatea momentului acţionează fiecare acolo unde este. Salvarea nu este la grămadă, salvarea este individuală, deşi lucrarea este mai la îndemână când este colectivă. Să lucreze fiecare cu pruncul său, cu fratele său, cu prietenul, cu vecinul, ca să ne ajutăm să nu cădem. Aceasta este una dintre marile virtuţi ale creştinului, că-l ajută pe cel din preajmă."

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: Rugați-vă la Sfinții Români și la cei din temnițele comuniste și vă veți vindeca, pentru că ei sunt Sfinții noștri și așteaptă să le cerem rugăciunile mijlocitoare. [...] Maica, disperată, s-a dus la Părintele Justin să îi spună rezultatul analizelor și plângând i-a cerut Părintelui Justin ajutor, spunându-i că se roagă la mai mulți sfinți, printre care și cei tămăduitori: Nectarie, Pantelimon etc. Părintele Justin a lăcrimat împreună cu maica și i-a zis așa: „Măi, dar la Sfinții Români de ce nu vă rugați? Rugați-vă la Sfinții Români și la cei din temnițele comuniste și vă veți vindeca, pentru că ei sunt sfinții noștri și așteaptă să le cerem rugăciunile, iar ceilalți sfinți nu vor să ne ajute pentru că noi desconsiderăm pe proprii noștri sfinți români”. [...]

• ☦️ Părintele Iustin Pârvu: "Prigoana este buletinul nostru spre Rai ❗"
  Ieșirea din sistem, înseamnă o cruce grea pentru creștinii din vremurile de pe urmă.
  "– Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?
  – Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericit dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o Biserica, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o Biserica sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.
  – Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?
  – Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.
  Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei… ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.
  – Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?
  – Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.
  – Dar ce să facem să ne întărim credinţa?
  – Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştit, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.
  – Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…
  – Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.
  – Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?
  – Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.

• ✝️ Arhimandritul Iustin Pârvu (1919-2013) despre buletinul electronic:
  "Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui.
  Mă minunez când aud despre preoți şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunță la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii.
  Călugărilor, ca asceți trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt.
  Dar tot aşa şi creştinii au datoria de a lumina prin viețuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiția Ortodoxă.
  Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalți nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovați pentru generațiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistență? Dacă noi primim acum cipul, ceilalți de după noi vor primi liniștiți pecetea."