1. Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie. Calcă-ţi pe inimă, mergi şi te împacă cu toată lumea, şi mai ales cu cei cărora le-ai greşit. Iartă din toată inima ta, pentru ca şi Dumnezeu să te ierte pe tine.
   
   

2. Spovedeşte-te cât mai grabnic la preotul tău duhovnic şi nu-l schimba. Mărturiseşte toate greşelile şi patimile, gândurile şi intenţiile rele.
   
   

3. Nu te certa, nu blestema, nu înjura. Cei care înjură se aseamănă celor care au scuipat faţa Domnului nostru Iisus Hristos în timpul Pătimirii Sale.
   
   

4. Roagă-te cu smerenie în fiecare zi, dimineaţa, seara şi de câte ori poţi. Roagă-te şi pentru binele duşmanilor, împlinind astfel porunca Domnului, şi El îţi va da pace în suflet, bucurie şi înţelegere duhovnicească.
   
   

5. Fă milostenie după puterile tale, adică ai milă de alţii, ca şi Hristos să aibă milă de tine. Ajută orfanii, văduvele, săracii, familiile nevoiaşe sau cu mai mulţi copii, fără a-i judeca pentru lipsurile lor.
   
   

6. Întoarce la credinţă pe cel căzut ori neştiutor, dăruindu-i un sfat bun, o carte de zidire sufletească, o candelă sau o icoană.
   
   

7. Mergi şi vizitează un bolnav, un suferind, un infirm sau un neputincios. Uşurează suferinţa şi vei putea să auzi şi tu, la Judecată, chemarea Mântuitorului de a moşteni Împărăţia Cerurilor.
   
   

8. Pomeneşte şi fă milostenie pentru cei adormiţi, după rânduielile Bisericii, în semn de iubire, recunoştinţă şi neuitare faţă de ei.
   
   

9. Ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să spui: „Slugă netrebnică sunt, pentru că am făcut numai ceea ce eram dator să fac” (Luca 17, 10).
   
   

10. Postiţi pentru că aţi păcătuit, postiţi pentru a nu mai păcătui, postiţi pentru a primi darurile Duhului Sfânt şi a păstra ceea ce vi s-a dăruit!
    
    

Acesta să fie îndemnul: să postim cu folos! Fă din ziua împărtăşirii tale cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos cea mai fericită sărbătoare a vieţii tale, trăind bucuria Învierii.

— Părintele Nicolae Tănase

Părintele Arsenie Boca: Postul e vechi și începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine.

Postul și rugăciunea sunt două mijloace prin care curățim firea de patimi. Toți oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu și-au smerit sufletul cu rugăciune și post. Și Iisus a postit 40 de zile, punând postul începătură a vestirii Împărăției lui Dumnezeu, deși Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaș.

Temeiurile mai adânci ale postului și rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul ființei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minții, sau în altarul inimii, după expresia Părinților, Se sălășluiește Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simțuri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie și să prindă voința din nou în mrejile sale.

Cu trupul nu putem trata decât prin post. El nu știe și nu recunoaște convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet și cu socoteală, fiindcă, în mocirla uscată, porcii patimilor nu mai vin să se scalde. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conștiinței.

Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minții. Postul lucrează și asupra acestora. E un lucru de mirare, zice Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească, de la trup se spurcă și se întunecă și că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la țărână se subțiază și se curăță. Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 132-133)

Să-l ajutăm puțin pe „purtătorul de cuvinte alambicate (deci, cu milă vă rog) despre ce a vrut să spună părintele NICOLAE TĂNASE, când s-a referit la atitudinea condamnabilă a unor anumite fete și femei, mai ales a celor din ziua de astăzi și nu doar a celor de pe „centurăˮ, care prin scoaterea în evidență a goliciunii și formelor trupului, a limbajului tendențios și licențios (să fi văzut cândva la fetele de prin satele noastre așa ceva?!!), duc inevitabil de cele mai multe ori la ațâțarea instinctelor sexuale și a celui mai cuminte băiat sau bărbat, ce să mai zicem de cei la fel de destrăbălați, și care, din păcate, duc apoi la satisfacerea acestor instincte cu orice preț, chiar cu prețul violului sau uneori al vieții!... Așadar, cine este mai vinovat, cel ce ISPITEȘTE sau cel slab și chiar fără de minte care cade datorită ispititorului?! Pe cine a condamnat mai mult Dumnezeu, pe Adam și Eva sau pe șarpe, adică pe diavolul care ispitește neobosit?! Știm foarte bine pe cine, iar dacă nu, să cercetăm Scriptura sau să ne întoarcem acum o sută de ani ca să vedem cumințenia și îmbrăcămintea fetelor și femeilor din acea vreme, fie de prin orașe sau mai ales de la sate, precum și felul cum erau condamnate faptele lor reprobabile dacă ar fi fost făcute public, cum ar fi arătarea goliciunii sau purtarea pantalonilor! Cu siguranță, nu doar că erau arestate, dar în mentalul societății rămâneai toată viața sub OPROBIUL acesteia!...

În acest videoclip, pe care l-am extras din conferința cu PRICINA exact pe subiectul ce i-a atins sufletul nevinovatului „purtător de cuvinteˮ, părintele Nicolae pornește de la viața la fel de destrăbălată și plină de ațâțare și desfrânare a Sf. Mariei Egipteanca, pe care o avusese dinainte de a se pocăi și a-și sfinți sufletul și trupul, ale cărei păcate și perversiuni, după cum ea însăși le povestește părintelui Zosima ce o descoperise în pustie, depășeau orice limită și imaginație. Iar aici, mă voi rezuma doar la episodul când Sf. Maria Egipteanca, dorind să meargă la Ierusalim și neavând bani să plătească corăbierii, iată ce îi povestește părintelui Zosima: „Iar cele ce am făcut de aici, cum le voi spune ție, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale și în corabie? Căci și pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am SILIT la păcat; pentru că nu este chip de necurățiile care se pot grăi și care nu se pot grăi, cărora atunci nu m-am făcut învățătoare. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimânt cum marea a suferit desfrânarea mea și cum pământul nu și-a deschis gura și nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vânat atâtea suflete cu lațul morții. Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăința mea, El, Care nu voiește moartea păcătosului, ci îi așteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea... Deci, cu astfel de sârguință m-am dus la Ierusalim și câte zile mai înainte de praznic am petrecut, tot cele asemenea celor dintâi am făcut, dar mai MULTE și mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie și pe cale, ci și pe mulți alții, cetățeni și străini, îi adunam la acea necurăție. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei înălțări a Cinstitei Cruci eu, ca și mai înainte, umblam vânând sufletele tinerilorˮ…

Pe acestea le-a avut părintele Tănase în vedere, gândind așa cum ar trebui să trăim într-o societate normală și morală, cu tineri și bătrâni normali și morali, cu o justiție normală și cu legi morale, care să APERE normalitatea și moralitatea. Dar mai avem așa ceva?!!… Cu siguranță, nu mai avem iar goliciunea, perversiunea și imoralitatea, nu doar a tinerilor, a fetelor mai ales, ci și a altor categorii de vârste, îmbâcsesc și împuţesc astăzi întreg pământul și COSMOSUL, prin toate ungherele reale sau virtuale!!…

Sursa: https://www.facebook.com/vasile.negus.bizantin/videos/820353403276879/

Dumnezeu este îndelung răbdător, mult milostiv, a toate bun, dar este şi atotdrept. Există o luptă continuă între bunătatea lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu. El, pentru noi, pentru fiecare din noi, ar fi în stare să Se răstignească a doua oară.

Petru fugise din Roma. De unde? De la suferinţă, de la sânge. Hristos i-a ieşit în faţă, Petru L-a cunoscut şi L-a întrebat: „Doamne, unde mergi?”.

I-a răspuns: „Petre, mă duc să mă răstignesc a doua oară. N-a fost de ajuns prima dată. Mă răstignesc şi a doua oară”.

Atunci a înţeles Petru că, de fapt, nu trebuia să fugă de suferinţă, nu trebuia să părăsească turma, nu trebuia să îndepărteze de la el paharul greu, amar, al morţii.

Preot Nicolae Tănase