De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!
Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!
Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca
Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Doina, de Mihai Eminescu
S-a întâmplat în 5 iunie 1883: În această zi, ajuns la Iași pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu citește, la sediul „Junimii", poemul „Doina". Se știe de la Iacob Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a lui Eminescu la „Junimea”.
În esență, „Doina” era strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său. Concepută în 1878, după pierderea, încă o dată, a Basarabiei prin Tratatul de la Berlin, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare.
Iată ce spunea Iacob Negruzzi:
„La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea că un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu, Junimea ținu o întrunire. În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa „Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la „Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”.
Finalizarea poeziei „Doina" ar fi fost făcută în primăvara anului 1883. Pe 5 iunie, Eminescu, ca reprezentant oficial al ziarului „Timpul" din București, a mers la Iași unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ștefan cel Mare, în fața Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase și statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în fața clădirii Universității din București).
Ar fi vrut să citească poezia în fața mulțimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu amicul Ion Creangă, și probabil și alți câțiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin. Totuși, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii" ieșene, Eminescu citește poezia „Doina".
„Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau așa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-și manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârșitul cetirii și mai mulți dintre numeroșii membri prezenți îmbrățișează pe poet.", spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare.
Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie, în revista „Convorbiri literare". După ani, Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu, spunea: „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”.
Poezia „Doina" de Mihai Eminescu a fost, încă de la nașterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate și controversate, având acces liber la circulație sau fiind interzisă, în funcție de interesele politice și de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea țării. Uneori s-a constatat că și în momentele de liberatate „supremă" a apărut „libertatea" de a critica și de a o pune „la index", pe motiv că „nu e acum momentul", „surescită spiritele naționaliștilor", „incită la xenofobie" etc. Cred că ceva asemănător trăim și astăzi, „Doina" fiind adoptată fără rezerve de patrioții luminați „pentru lirismul ei ardent și sarcastic" (acad. Eugen Simion), și deopotrivă respinsă, pe față sau tacit de oficiali, pentru „naționalismul exacerbat".„Toate-s vechi și nouă toate",ar spune , poate, chiar Mihai Eminescu.
Eminescu a scris mai multe versiuni ale „Doinei", cercetătorul D.A. Mazilu consemnând zece versiuni, iar Perpessicius (cel care a început, definitivând și publicând între 1939 și 1963 primele VI volume din integrala Eminescu - Opere) un număr de opt.
Același reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina" ar avea perioada de „incubație” cu cinci ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, și ar fi continuarea poeziei „La arme" (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878" (după alți cercetători poezia „La arme" este din perioada vieneză), și că poezia „Doina", ar trebui citită (pentru înțelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul", referitor la Basarabia și Bucovina.
Totuși, poezia poate fi ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar și a poeziei, reiese și din versurile „Din Sătmar pân' în Săcele” și „Dela Turnu'n Dorohoi”, adică și pe axa Nord-Sud și nu numai pe cea Est-Vest („Dela` Nistru pân la Tisa..”), știind câtă compasiune avea Eminescu și pentru românii subjugați din Imperiul Austro-Ungar. Este, așadar, chiar o viziune a trecutului și o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spațiile celor două axe vor crea împreună România Mare!
Într-o altă variantă sunt amintite și alte două localități din „România de peste munți, Ardealul!", aflate în „mâini străine": „Din Brașov pân` la Arad/ Și-au făcut dușmanii vad".
Este de notorietate că s-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor.
Multe decenii a fost scoasă din manualele școlare, edițiile au apărut ciuntite, forfecate. După instaurarea regimului bolșevic în România, s-a impus o cenzură drastică a tuturor cărților care nu erau în consens cu noul regim. Cum era de așteptat, Mihai Eminescu, alături de Nicolae Iorga, au fost cu cele mai multe cărți cenzurate, scoase din circuitul lecturii. Era voie de la stăpânire de a se tipări doar două poezii eminesciene: „Viața” și „Împărat și proletar”.
Trebuie spus că acela care a avut curajul, aproape nebunesc, de a solicita reincluderea „Doinei” în circuitul public a fost Adrian Păunescu, care a mers la data de 25 august 1968 la Nicolae Ceaușescu spre a aproba restituirea în public a „Doinei”. După mărturisirea lui Adrian Păunescu, Nicolae Ceaușescu nu i-a dat aprobare în acest sens, spre a nu-i irita și mai mult pe sovietici.Totuși, Nicolae Ceaușescu n-a uitat această solicitare și, într-o zi de început de noiembrie 1984, Adrian Păunescu a fost chemat la București de către Nicu Ceaușescu, secretar al C.C. al U.T.C., sub egida căruia ființa Cenaclul „Flacăra”, inițiat și condus de Adrian Păunescu și i-a comunicat că s-a aprobat ceea ce a solicitat în 1968, fără să rostească subiectul.
Începând cu 13 noiembrie 1984, Adrian Păunescu a recitat îndată în cadrul Cenaclului celebra „Doina”. Glasul său a impresionat publicul și a recitat-o până la 15 iunie 1985, când a fost interzis cenaclul.
Să-mi trăiască veșnic, fără de apus, 
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care ai venit în lume să ne mântuieşti pe toţi, cu sufletele pline de evlavie, Ţie astfel ne rugăm: 
Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Tu, Care ai scăpat neamul lui Israil din robia Egiptului şi l-ai dus în pământul făgăduinţei, întoarce-ţi privirile şi către fiii României şi-i luminează pe dânşii pentru fericirea patriei. 
Rugăciune 
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ