Luminează străzile pe care să mergem, întărește sufletele slabe, înmoaie inimile împietrite!

Dă-ne putere să îndurăm ce trebuie și să înlăturăm ceea ce nu ne este de niciun folos!

Alungă lenea din preajma noastră și toate duhurile ce nu ne lasă să înaintăm!

Orientează-ne tu spre decizii potrivite pentru că noi nu ne pricepem!

Te rugăm să ne însănătoșești cu harul tău vindecător!

Amin!

A trecut deja mai bine de 500 de ani de la moartea lui Vasile cel Nebun, iar el este încă cinstit ca unul dintre cei mai cunoscuți nebuni în Rusia. Chiar și țarul Ivan cel Groaznic i-a purtat sicriul și apoi a poruncit construirea unei biserici, care astăzi este cunoscută sub numele de Catedrala lui Vasile cel Nebun. Dar cine a fost cel mai faimos nebun?

În prezent, cuvântul „nebun” este asociat cu „idiot”, dar cu câteva secole în urmă acest termen avea un sens mai larg – provine din slavonul „yurod”, care se traduce ca „nebun”. Astfel, nebunii erau considerați atât proștii, cât și cei care, prin comportamentul lor, își arătau nebunia. În ortodoxie, nebunia era un anumit tip de ispravă religioasă „în cinstea lui Hristos”, pe care persoana o accepta voluntar.

Isprava consta în renunțarea la bunurile pe care le avea în viața obișnuită: averea, poziția, rudenia și așa mai departe. Astfel, nebunii căutau să depășească mândria și, trecând prin umilință și batjocură, să se apropie de Dumnezeu.

Adesea, sub masca nebuniei se ascundeau oameni dăruiți cu darul de a vedea și a auzi lucruri accesibile nu tuturor. Mulți aveau abilități de previziune și prorocire. Și având asemenea cunoștințe, nebunii, ascunzându-se sub masca nebuniei, încercau să le transmită și conducătorilor. În general, ei erau singurii care își puteau permite să critice autoritățile fără teama de represalii. Diplomatul englez din vremea lui Ivan cel Groaznic, Gill Fletcher, scria:

„Poporul iubește foarte mult pe nebuni, pentru că aceștia, asemenea pamfletelor, indică defectele celor de vază, despre care nimeni altcineva nu îndrăznește să vorbească”.

Mama lui Vasile, Anna, suferea de infertilitate și a rugat ani de zile pe Domnul pentru un copil. Și când a venit la biserică pentru a cere „naștere ușoară”, a născut chiar pe treptele bisericii „Icoana Vladimirului”. Abilitățile lui Vasile au început să se manifeste încă din copilărie și, când a realizat că este diferit de ceilalți, a decis că destinul său este să ajute sufletele rătăcite. La 16 ani, a plecat la Moscova, unde a acceptat isprava nebuniei. Până la sfârșitul vieții sale, mergea aproape dezbrăcat – atât vara, cât și iarna, de aceea locuitorii Moscovei i-au spus Vasile cel Dezbrăcat.

Adesea, slujirea acestui binecuvântat nu se limita la cuvinte, iar faptele sale erau extravagante și, păreau, inexplicabile. Putea să răstoarne brusc un coș cu pâine sau să verse o sticlă de kvas la un negustor. Apoi se descoperea că în pâine, din economie, negustorul adăuga var amestecat cu făină, iar kvasul era stricat. De aceea, mulți negustori se temeau de venirea lui și, văzându-l, îl băteau și îl alungau.

Și odată, Binecuvântatul a comis ceea ce părea a fi un act păcătos – a aruncat pietre asupra icoanei Maicii Domnului, spunând „aici stă însuși diavolul”. Mulțimea de credincioși s-a năpustit asupra lui și aproape că l-au ucis. Dar apoi s-a descoperit că pietrele au dărâmat stratul superior de vopsea, iar oamenii au văzut că sub imaginea Maicii Domnului era desenat un diavol.

Vestile despre nebunul orașului, care făcea minuni, au ajuns și la Ivan cel Groaznic, și atunci țarul a decis să-l invite pe nebun la palat. În timpul unei mese, Vasile a luat de trei ori cupa cu vin și a vârât băutura pe fereastră.

Țarul s-a supărat, dar Vasile i-a spus că astfel stinge focul din Novgorod. După câteva ore, au sosit mesageri cu vestea despre incendiul devastator din Novgorod, pe care l-a stins un bărbat slab și dezbrăcat. Ivan cel Groaznic le-a arătat lui Vasile și aceștia l-au recunoscut ca salvator. Țarul a fost impresionat și a început să-l cinstească și să-l respecte pe Vasile.

Vasile cel Binecuvântat a murit în 1552, la vârsta de 87 de ani, și la înmormântarea sa s-a adunat tot orașul, iar sicriul cu trupul a fost purtat de Ivan cel Groaznic și de cnezi de vază. În timpul vieții, nebunul venea adesea să se roage la biserica de lemn a Sfintei Treimi din Piața Roșie. Când Vasile cel Binecuvântat a murit, a fost înmormântat solemn lângă zidurile bisericii.

Ivan cel Groaznic a poruncit construirea unei noi biserici în cinstea victoriei asupra Kazanului, iar vechea biserică de lemn a fost dărâmată, și în locul ei a fost construită o catedrală de piatră, unde lângă ziduri a fost înmormântat nebunul.

În 1588, Vasile cel Binecuvântat a fost canonizat de Biserica Rusă. Fiul lui Ivan cel Groaznic, țarul Fiodor Ioanovici, a poruncit ridicarea unei alte biserici deasupra locului înmormântării sfântului – o anexe a catedralei (pridvor).

Catedrala lui Vasile cel Binecuvântat (denumirea oficială – biserica Acoperământului Maicii Domnului pe Rvu) are o soluție arhitecturală neobișnuită – constă din 8 structuri separate, situate pe o singură fundație (subsol) și amplasate în jurul celei mai înalte turnuri. Fiecare biserică are înălțimi și decorațiuni unice, iar toate bisericile sunt conectate între ele printr-o galerie exterioară și prin treceri interioare. A trecut deja mai bine de 500 de ani de la moartea lui Vasile cel Binecuvântat, iar el este încă cinstit ca unul dintre cei mai cunoscuți nebuni din Rusia.

Sfântul Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova numit și Vasile cel Binecuvântat (Vasili Nagoya), contemporan cu Ivan cel Groaznic, este cel mai cunoscut și apreciat sfânt al Rusiei, fiind chiar ocrotitor al Moscovei. El este prăznuit pe 2 august, data adormirii sale întru Hristos.

Viața pe scurt - Sfântul Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova (sinaxar)

Viitorul mare ascetic s-a născut la sfârșitul anului 1468 în satul Elokh și chiar pe pridvorul de la intrarea în biserică (acum Catedrala Epifanie din cartierul Basmanny al capitalei ruse), unde mama sa Anna a venit să se roage pentru ajutor la naștere. Ea, ca soțul ei Iacov, era un țăran simplu și pios.

Cuplul căsătorit de mult timp nu avea copii. În speranța de a găsi fericirea maternității și a paternității, s-au rugat sincer, au postit, au mers într-un un pelerinaj, au încercat să trăiască conform poruncilor lui Dumnezeu. Și Atotputernicul le-a auzit și le-a dăruit copilul mult așteptat.

Copilăria Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova Băiatul a crescut într-o atmosferă de iubire și de respect pentru Dumnezeu în familia lui. Părinții săi nu l-au învățat alfabetizarea, dar i-au oferit o pregătire în domeniul încălțămintei. El a studiat cu sârguință, stăpânind fabricarea diferitelor tipuri de pantofi.

În vremea uceniciei sale, cizmarul fu martor unei întâmplări din care își dădu seama că ucenicul său nu este om de rând. Un negustor merse cu grâne la Moscova, iar apoi trecu pe la cizmărie pentru a-și repara încălțările astfel încât să fie bune la anul când va merge iară la Moscova. Tânărul Vasile îi spuse:

– Mai bine ați anula comanda, de vreme ce nu le veți mai purta. Când cizmarul surprins de uimire îl întrebă pe ucenic de ce îi vorbise astfel, acesta răspunse că negustorul va muri curând.

După câteva zile cuvintele sale se împliniră. Astfel, pentru prima dată, prin voia lui Dumnezeu, darul său de providență a fost dezvăluit.

Nebunia Sfântului Vasile după Hristos

Într-un oraș mare plin de ispite, într-un efort de a atinge idealul moralității, el a început calea ascetică a nebuniei, expunând societatea în viciile sale, absența virtuților, retrăgând din valorile creștine și pretinzând că este nebună. El a disprețuit toate lucrurile pământești, a refuzat regulile deceniului, acasă, familie, sa torturat cu posturi, purtând lanțuri (lanțuri acum ținute la Academia Teologică din Moscova), rugându-se continuu, rătăcind fără pantofi și aproape fără haine, chiar în frig. Moscoviți au început să-l numească Vasily Nagim, iar pe icoane a fost ulterior portretizat gol.

Pentru mulți oameni, discursul ascetic și acțiunile lui erau uneori greu de înțeles și de explicat. Dar, în spatele acțiunilor aparent absurde și uneori scandaloase ale Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova, a existat întotdeauna o idee profundă creștină. A încercat astfel să îi învețe viața morală.

Îndemnându-i pe toți la mila de cei sărmani, el însuși se ostenea pentru a-i ajuta pe toți cei aflați în nevoi. Odată, a dăruit un cadou scump unui negustor străin care sărăcise și nu mâncase de trei zile, fiindu-i rușine să cerșească.

Sfântul Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova era aspru cu cei care făceau milostenie din motive egoiste și nu din milă pentru cei aflați în nevoi, dorind a primi pe o cale ușoară binecuvântarea lui Dumnezeu peste afacerile lor. Odată, sfântul văzu un diavol cu chip de cerșetor șezând la porțile Bisericii Maicii Domnului și dând grabnic ajutor în afaceri celor care îi dădeau milostenie. Sfântul îi dezvălui viclenia și îl izgoni.

Pentru mântuirea aproapelui, Sfântul Vasile cerceta uneori și tavernele unde încerca să obțină măcar puțină bunăvoință, chiar și de la oamenii aceia aproape ruinați, pentru a-i întări și a-i încuraja să fie binevoitori.

Mulți văzură că în casele unde oamenii benchetuiau, sfântul plângea și cuprindea colțurile casei aceleia. Fiind întrebat de ce face asta, dânsul răspunse:

– Îngerii stau la casa aceea întristați pentru păcatele oamenilor, însă eu îi rog fierbinte cu lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru pocăința păcătoșilor.

Pentru înalta sa viață duhovnicească, sfântul Vasile primi de la Dumnezeu darul înainte-vederii.

Trecerea la cele veșnice ale Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova În ciuda vieții pline de încercări serioase, Sfântul Vasile a trăit într-o epocă mare. La 88 de ani, el a căzut grav bolnav. După ce a aflat acest lucru, autocratul cu regina Anastasia și copiii l-au vizitat. Cel binecuvântat le-a spus ultima profeție despre viitorul împărăției - a arătat spre copilul lor Fedor ca fiind urmașul tatălui său și le-a spus că va obține toată averea strămoșilor săi.

În august 1557, el se odihnea în bucurie, pentru că părea să vadă îngerii care i-au venit în suflet. Aproape întregul oraș s-a adunat pentru înmormântare. Ei l-au însoțit pe binecuvântat cu onoruri fără precedent: regele însuși a deplâns pe cel decedat și i-a dus sicriul, iar Mitropolitul Makareei a slujit în serviciul repausului. Corpul a fost îngropat în cimitirul din apropierea Bisericii Trinity.

Minunile Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova

Pentru mai mult de 70 de ani de ascetism, Sfântul Vasile a făcut minuni prin puterea lui Dumnezeu, a prezis viitorul și a predicat mila.

În una din zile, oamenii vrăjitori voiau să profite de bunătatea Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova și să-i ia haina de blană de lux, donată de un boier plin de compasiune. Unul dintre ei sa așezat și a spus că a murit, în timp ce alții au început să ceară ajutor pentru presupusă îngropare. Călătorul fără adăpost și cel desculț l-a acoperit pe cel care se prefăcea adormit cu această blană. Când au ridicat hanna după el au observat că cel care se prefăcea mort a murit cu adevărat.

Relația sa cu Ivan IV (cel Groaznic) ocupă un loc special. Un autocrat îngrozitor îl iubea pe Sfântul Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova, prețuit pentru previziunile lui, respectat pentru înțelepciune. Îi era chiar frică ca pe o persoană care putea să-și citească mințile și la numit "un văzător al inimilor".

Sfintele lui Dumnezeu l-au mulțumit odată cu prezicerea capturii capitalei Khanatei din Kazan. Dar, încă o dată, a înfruntat cu îndrăzneală pe împărat când, în timpul Sfintei Liturghii, el era împrăștiat și nu se gândea la ce se rostea rugăciunii, ci la construirea unui nou palat. În mod repetat, el a denunțat și diferitele vicii ale unui monarh crud.

Canonizarea Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova

În 1588 a fost canonizat. Prin ordinul țarului Fyodor Ivanovici, a fost ridicată o capelă pe locul înmormântării, unde au instalat un altar de argint cu moaștele unui nebun sfânt. În ziua canonizării, mai mult de o sută de suferinzi au scăpat de boli, printre care și Anna, care și-a primit vederea după doisprezece ani de orbire. Memoria lucrătorului miraculos, care aduce oamenilor bucuria vindecării și ajutorului, este încă în viață. Sfântul este sărbătorit în ziua morții sale - 2 august.

”În închisorile comuniste era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării.

Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântarea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!”

— Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim (prăznuit pe 14 septembrie)

Acum 92 de ani, a trecut la Domnul schimonahul Ilie (Aminski) /1852 – 13.09.1932/, un milionar care a renunțat la tot pentru Hristos și a luat voturile monahale pe Muntele Athos.

Ilie Aminscki a ajuns pe Athos în 1904, iar în mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon, după ce s-a spovedit la duhovnicul așezământului, starețul Agafodor (Budanov) /†1920/, a cerut binecuvântarea să trăiască nu în mănăstire, ci în pădurea ce aparținea mănăstirii.

Deși unii administratori ai mănăstirii aveau deja planuri pentru el, văzându-i hotărârea deplină, starețul Agafodor i-a dat binecuvântarea să trăiască în pădure.

El a refuzat cu adevărat toate condițiile, chiar și pe cele mai elementare, de trai, iar următorii 30 de ani i-a petrecut ca un animal în pădure. Nevoitorul nu avea casă – locuia sub o piatră; nu-și gătea mâncare – mânca iarbă și fructe; nu-și schimba hainele, deși zdrențele abia îi acopereau trupul; nu se trata, deși avea aproape 80 de ani, și, cel mai important, nu vorbea niciodată cu nimeni. La întâlniri întâmplătoare cu oamenii, cădea în genunchi și, plecându-și capul până la pământ, nu se ridica până când nu rămânea singur...

Era originar din gubernia Podolsk. Un om foarte educat și inteligent, fost administrator al celebrelor fabrici Tereshchenko din Imperiul Rus, câștigând o avere imensă și dobândind respect și faimă în societate, a decis brusc să renunțe la tot și să devină monah.

Pentru a înțelege la ce a renunțat Ilie Aminski, este suficient să aruncăm o privire la o scurtă descriere a afacerii Tereshchenko pe care o administra: „Pe plantațiile de grâu și zahăr și la fabricile Tereshchenko, vitele de lucru constau din 1500 de boi și 600 de cai; inventarul imobil depășește 2000 de mașini și unelte. În fiecare an se vând grâne în valoare de 500.000 de ruble [echivalentul a aproximativ 5 miliarde de dolari în bani actuali].”

Sufletul rus este de neînțeles pentru civilizația occidentală. Visul „occidental” este: ai fost sărac, ai început să muncești, ai economisit bani, ai organizat o afacere, ai avut succes și faimă, ai devenit milionar. Acesta este apogeul lumii occidentale.

Sufletul rus – ai faimă și succes, nu îți lipsește nimic, ai bani, case, mașini... și dintr-o dată, omul își dă toate averile și devine călugăr, acceptând sărăcia și lipsa în mod voluntar.

Cineva ar putea crede că, renunțând la toate acestea, Ilie Aminski a înnebunit. Dar viața lui ulterioară demonstrează clar că era în deplinătatea minții și a memoriei. Explicația pentru fapta sa este una singură – mila lui Dumnezeu l-a îndreptat spre har.

„Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți averea și dă-o săracilor; și vei avea comoară în ceruri; apoi vino și urmează-Mă” (Evanghelia după Matei 19:21)

Spre deosebire de mulți alți nevoitori, el, aflat pe o treaptă socială incomparabil mai înaltă, s-a coborât pe sine în mod deliberat. Având aproape nimic, este relativ ușor să pornești pe calea sărăciei voluntare, dar este incredibil de greu să renunți în mod voluntar la faimă și bogăție.

Pe de altă parte, chiar și pe Athos, majoritatea călugărilor încercau să-și creeze condiții minime de trai, însă părintele Ilie s-a asemănat în mod conștient cu un animal: dacă pe alții îi puteai vizita măcar undeva, pe el îl puteai întâlni doar întâmplător, în pădure.

Părintele Flegont (Lebedev) /†14.11.1955/, impresionat de nevoințele incredibile ale părintelui Ilie, a scris în ziua morții sale, simplu, dar expresiv, în jurnalul său: „Un mare nevoitor, a trăit 30 de ani sub o piatră.”

Nevoința extraordinară a starețului Ilie a provocat și o invidie la fel de extraordinară din partea unor oameni spiritual orbi, care au făcut tot posibilul pentru a-l opri. Dar nu se poate birui harul, iubirea dumnezeiască este atotputernică, nu poate fi învinsă de împietrirea inimii omenești.

Unul dintre ieromonahii athoniți își amintea: „Astăzi părintele Grigorie l-a întâlnit pe nevoitorul Ilie, care trăiește sub o piatră, fără adăpost. L-a găsit mâncând castane.

A îndurat multe din partea unora care îl considerau eretic și l-au alungat cu forța, odată l-au bătut atât de rău încât nu a putut merge și a zăcut în prăpastia de la Ksiropotam timp de 14 zile fără hrană, până când l-a găsit un monah peregrin, care l-a dus la Ksiropotam, unde un doctor l-a ajutat.

A suferit o mare prigoană, dar el a revenit sub piatră. Se spovedește săptămânal la duhovnicul nostru, părintele Ammon, și se împărtășește cu Sfintele Taine. Trăiește fără să deranjeze pe nimeni, în sărăcie. Pentru ce această prigoană? Numai Dumnezeu știe.”

Părintele Ilie s-a mutat la Domnul la 13 septembrie 1932, la vârsta de aproximativ 80 de ani, rugându-se așezat sub piatră.

În cei 28 de ani cât a stat în pădure, în Rusia au avut loc două revoluții, Imperiul Țarist a dispărut, au trecut Primul Război Mondial și războiul civil, iar el nu a aflat nimic despre acestea, însă a învățat cel mai important lucru pentru om, că această lume este „deşertăciunea deşertăciunilor”, iar veșnicia este adevărata noastră Patria.

Și, în timp ce unii oameni, împinși de propria lor vanitate, modelau destinele altora pe valurile agitate ale istoriei, undeva, în centrul Europei, în pădure, sub o piatră, un om se ruga necontenit lui Dumnezeu pentru mântuirea atât a unora, cât și a celorlalți.

Am să-ți spun acest lucru mai de taină: eu de ani și ani încerc să mă rog cu această Rugăciune și încă nu am dobândit-o, dar nu m-am descurajat, merg înainte, stărui, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar, simt că, deși nu am dobândit această Rugăciune, am foarte mult folos, simt un ajutor efectiv în întărirea credinței mele, în întărirea evlaviei, în felul în care pot înțelege acum niște lucruri.

De aceea, te îndemn și pe tine: Stăruie și ai să guști din această simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața ta. Stăruie prin credință, și numai dacă-mi acorzi mie această încredere în ceea ce spun eu acum, fă ca ascultare ceea ce spun eu și ai să vezi ce bucurie vei avea! Apropie-te de rugăciune și ai să vezi cât de bine este cu Dumnezeu!

Noi avem tare multă nevoie să intrăm în atenția, în sesizarea prezenței lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta este ca respirația: tu când vorbești, respiri. Oricât ai vorbi de mult, respiri fără nicio greutate. Cam așa se întâmplă când mintea coboară în inimă, pentru că atunci se roagă Însuși Sf. Duh în noi.

Ți-am spus de Părintele Ioan Kulîghin, când a venit aici la noi. Vorbea tot timpul și era foarte solicitat de toți și-l urmăream cum vorbește și mi se părea că este concentrat foarte mult numai la cele ce vorbea. Și, odată, în timp ce vorbea, i-am pus așa mâna pe umăr și l-am întrebat: Și acum te rogi, părinte? Și mi-a răspuns foarte simplu: Da, și acum mă rog.

Numai că acest har se câștigă foarte greu. Trebuie să fii foarte curat pe dinăuntru, foarte curat. De aceea zic, în paralel cu Rugăciunea, învață să fii bun, înțelegător cu oricine, mereu egal cu tine însuți, să fii ca o lumină pentru toți cei din jurul tău.

Și învață-te să fii cât mai nebăgat în seamă de nimeni. Învață-te cu această retragere și liniște interioară. Nu fugi nici de dispreț, pentru că numai așa te vei putea întâlni cu Dumnezeu. Să-ți împropriezi cât mai mult curăția sufletească și această nevinovăție a inimii.

— Sfântul Sofian Boghiu

Într-o toamnă, când ieşeam de la vecernie din Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a început să plouă torenţial.

La ieşire din catedrală era un cerşetor care insista la toţi cei care ieşeau de la slujbă să îi dea ceva, adresându-i-se şi Cuviosului Gherontie.

Cuviosul, într-o secundă, s-a dezbrăcat de puloverul pe care-l avea şi i l-a dăruit acelui om.

Au fost câteva persoane care i-au făcut observaţie acelui cerşetor că nu trebuia să îi ceară Cuviosului, pentru că nici dânsul nu are.

Cuviosul a spus: „Nu-l certaţi, nu-l certaţi, că el nu are, săracul!”.

Şi aşa strigând, a fugit prin ploaie, doar în cămaşă.

— Mărturie: Claudia Donisă / Alba Iulia

— Sursa: https://cuviosulgherontie.com/nu-l-certati-nu-l-certati-ca-el-nu-are-saracul/

"Nu vă temeți, vom trece prin foc și prin apă.

Prin foc - când ispitele ne vor apărea ca focul în acțiunea lor: gânduri rușinoase, ură, invidie și patimi asemănătoare.

Prin apă - când ne apar gânduri de deznădejde și tristețe scufundând sufletul în ape.

După încercarea prin foc și prin apă, vom fi înălțați la odihna duhovnicească a eliberării de gândurile josnice și la nepătimirea dăruită de har."

— ☦ Cuviosul Efrem din Arizona

✝️ Cuviosul Efrem din Arizona: Veți fi în pericol imediat de lepădare, pentru că chinul va fi mult mai mare datorită mijloacelor pe care știința și tehnologia le au la dispoziție. Satana va manipula toate acestea cu mare pricepere.

„Mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi mult mai sus decât cei din vechime, iar în Împărăția lui Dumnezeu vor străluci mai tare decât soarele. Înainte, credința era mai tare, cu minuni, cu ajutorul Sfinților, și era mai puțin rău pe pământ. Dar acum credința este slabă, există mult rău, este mult întuneric, sunt puțini Părinți duhovnicești, și în general, o persoană duhovnicească este o raritate. Suntem într-o stare duhovnicească mizerabilă. Prin urmare, cel care luptă cu Satana la sfârșitul vremurilor va deveni alesul lui Dumnezeu.” — Cuviosul Efrem din Arizona

✝️ Cuviosul Efrem din Arizona: Într-o zi L-am văzut pe Hristos stând pe Tron, iar lângă El erau Maica Domnului și rândurile Îngerilor și a Sfinților. Ei așteptau ca Hristos să le dea un semn, să dea din cap, ca să se grăbească să ajute oamenii aflați într-o nouă situație dificilă.

Atunci când oamenii trăiesc iadul pe pământ și înțeleg valoarea duhovnicească a acestei experiențe atunci când vor muri nu vor fi judecați deloc, ci vor ajunge direct în brațele lui Hristos. Dar dacă nu văd înțelesul duhovnicesc, atunci când vor muri vor continua să sufere același iad și dincolo.

Aș vrea să iți zic ceva despre Rai. Înainte de a împlini optzeci de ani vizitam adesea Raiul. Si acum fac acest lucru dar, desigur, vârsta își spune cuvântul. Odată, Domnul m-a luat de mână și mi-a zis: “Aici ai construit o Biserică, aici ai spovedit și ai salvat un om, aici ai alinat pe cineva, aici ai mustrat pe cineva…” Cu alte cuvinte, El îmi spunea tot ce am făcut și îmi dădea o așa de mare bucurie prin cuvintele Sale încât I-am spus: “Dulcele meu Iisus, nu mai pot îndura această bucurie. Voi exploda. Adu-mă înapoi”. Și atunci reveneam în camera mea. Odată, în Rai am văzut un bărbat foarte frumos (un cavaler). Lângă el era un cal cu o coadă frumoasă. În sinea mea am simțit invidie față de el. Aș fi vrut și eu să am un astfel de cal. Atunci el a țipat la mine și mi-a zis pe un ton de comandant: “Mergi și spune armatei că ariergarda este nepăzită și dușmanul va ataca acolo” (adică diavolii). Am alergat și am făcut ce mi-a zis. M-am întors să îi spun că am făcut ce mi-a zis. M-a îmbrățișat, m-a sărutat, s-a urcat pe cal și a plecat zâmbind.

✝️ Părintele Efrem Filotheitul din Arizona: Doar numele lui Hristos și al Maicii Domnului mi-au dat mereu putere. Cine nu cheamă zilnic numele lui Hristos și al Maicii Domnului, acela nu este creștin. Așa să faceţi și voi, și vă veți mântui!

"Războiul va începe din cauza păcatelor, să știți asta. Astăzi trăim alte vremuri. Dumnezeu are altă măsură pentru cei de azi. Astăzi este așa o mare furtună care distruge totul în calea ei.

Țineți aproape de tradiția pe care v-am transmis-o și să știți că azi este o mărturisire de credință să spui că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul nostru cel viu și adevărat.

Forțele întunericului nu doresc acest lucru. Hristos însă vrea ca totul să fie înnoit în Împărăția Sa.

Atunci când ne umplem inima cu Hristos, în fiecare zi credința noastră se înnoiește și întărește și putem să înfruntăm orice situație. Maica Domnului se roagă pentru noi și mijlocește ca să avem credință tare și putere să-L mărturisim pe Fiul ei.

Viața mea a fost toată osteneală și durere: am trăit în sărăcie pe vremea nemților, foamete în timpul ocupației, ispite și suferințe în mănăstire. O luptă grea.

Doar numele lui Hristos și al Maicii Domnului mi-au dat mereu putere. Cine nu cheamă zilnic numele lui Hristos și al Maicii Domnului, acela nu este creștin. Așa să faceţi și voi, și vă veți mântui!"

Era o după-amiază călduroasă de vară. Sfântul Nectarie, cu rasa de lucru pe el şi cu un fes murdar de var pe cap muncea la intrarea în mănăstire. Ceilalţi muncitori tocmai serviseră masa şi se odihneau undeva mai încolo, la umbră. Ajungand la mănăstire, părintele Filotei nu l-a recunoscut pe Sfântul Nectarie, aşa cum era îmbrăcat, ci a crezut ca este unul dintre monahii muncitori. Apropiindu-se de locul unde acesta muncea, îl întreba:

– E aici Preasfinţitul?

– Aici e, răspunse Sfântul Nectarie.

– E înăuntru, în mănăstire?

– Da, înăuntru e.

– Du-te şi spune-i că a venit un fiu de-al lui duhovnicesc, diacon, şi că vrea să-l vadă numaidecât!

– Fie cum doriţi, răspunse şi îl invită să aştepte în camera pe care tocmai o zugrăvise.

După numai cinci minute se întoarse îmbrăcat cu o altă rasă, cu bastonul arhieresc şi cu crucea.

Mut de uimire, părintele Zervakos vede că acela căruia îi vorbise pe un ton atât de mândru este însuşi părintele său duhovnicesc. A îngenuncheat şi cu lacrimi a început să-şi ceară iertare pentru atitudinea lui. Şi sigur că, în bunătatea lui, Sfântul Părinte l-a iertat, l-a îmbrăţişat cu căldură şi a început din nou ca de obicei să-l îndrume cu sfaturi duhovniceşti. Apoi cuviosul Filotei l-a întrebat:

– Cum voi putea, Sfinţite Părinte, să înving acest păcat al mândriei?

Iar Sfântul i-a răspuns:

– Sfinţii Părinţi ne învaţă că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginţi prin milostenie, lăcomia prin post şi cumpătare şi aşa mai departe.

A fost aşadar, o lecţie de smerenie, pe care ucenicul său nu a uitat-o niciodată.

— Extras din Sfântul Nectarie Taumaturgul – Diac. drd. Morlova Nicuşor, Editura Egumeniţa.

Ieromonahul Serafim Rose, la adormirea sa întru Domnul, cel ce a lăsat următoarele cuvinte testamentare:

"Este mai târziu decât credeți... grăbiți-vă, deci, să faceți lucrarea lui Dumnezeu!"

— ✝️ 2 septembrie 1982, VEȘNICA POMENIRE ❗

"În viaţa noastră nu există accidente. Totul ni se întâmplă cu voia lui Dumnezeu sau cu îngăduinţa Lui pentru mântuirea noastră, oglindind starea noastră lăuntrică şi nevoile noastre" — Cuviosul Serafim Rose

„Când am intrat într-o Biserică ortodoxă pentru prima oară, ceva în inima mea mi-a spus că eram acasă!” — Cuviosul Serafim Rose

"Nu-i critica și nu-i judeca pe alți oameni - privește-i pe ceilalți ca pe niște îngeri... îndreptățește greșelile și slăbiciunile lor, și osândește-te numai pe tine ca fiind cel mai mare păcătos. Acesta este primul pas în orice fel de viață duhovnicească." — Cuviosul Serafim Rose

Cuviosul Serafim Rose: Viitorul Rusiei și sfârșitul lumii

La 2 septembrie 1982, Ieromonahul Serafim (Rose), de binecuvântată amintire, s-a odihnit în Domnul după ani de muncă monahală în Mănăstirea Sfântul Herman din Alaska, Platina, California, la care a fost co-fondator. Moștenirea sa dăinuie peste tot în lume și mai ales în Rusia, o țară despre care scria adesea. Experiența credincioșilor ortodocși din Rusia a fost o temă majoră în prelegerile și scrierile Părintelui Serafim, pe care le-a folosit adesea pentru a ilustra puncte importante privind viața ortodoxă contemporană. Deși următoarea prelegere a fost prezentată în anul 1981, înainte de căderea comunismului în Rusia și prăbușirea Uniunii Sovietice – evenimente descrise în esență în profețiile citate de Părintele Serafim – și s-au întâmplat multe alte lucruri pe care Părintele Serafim nu a trăit să le vadă, mesajul prelegerii sale continuă să fie relevant.

Fiecare creștin ortodox este plasat între două lumi: această lume căzută, în care încercăm să ne lucrăm mântuirea, și cealaltă lume, cerul, patria spre care tindem și care, dacă ducem o viață creștină adevărată, ne dă inspirația de a trăi zi de zi în virtute și iubire creștină.

Însă noi suntem prea preocupați de această lume. Adesea și, de fapt, în zilele noastre uităm de obicei de lumea cerească. Presiunea mondenității este atât de puternică în zilele noastre încât adesea pierdem din vedere ce înseamnă viața noastră de creștin. Chiar dacă participăm frecvent la slujbele bisericești și ne considerăm membri ‘activi’ ai bisericii, de multe ori viața noastră bisericească este doar o manifestare exterioară, legată de slujbele frumoase și de întreaga bogăție a tradiției noastre ortodoxe de închinare, dar lipsită de o reală convingere interioară că Ortodoxia este credința care ne poate salva sufletul pentru veșnicie, lipsită de o reală dragoste și un angajament față de Hristos, Dumnezeul întrupat și Fondatorul credinței noastre. Adesea viața noastră bisericească este doar o chestiune de obișnuință, ceva exterior nouă și care nu ne schimbă în interior, nu ne face să creștem duhovnicește și să mergem spre viața veșnică în Dumnezeu.

— Sfântul Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos

☦️ Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos: Despre mântuire 🙏

Toți se vor mântui? Nu! Dumnezeu este milostiv, dar nu pentru toți; nimeni nu poate să vă ajute dacă voi înșivă nu vă străduiți să vă mântuiți. Având voia liberă, trebuie să lucrați și voi la mântuirea voastră. Iar omul își mântuie sufletul împlinind poruncile lui Dumnezeu și sărind în ajutorul aproapelui.

☦️ Cuviosul Gavriil Georgianul: Iubirea jertfelnică este singura forță cu care omul va putea trece peste cursele lui Antihrist.

Îl veți vedea pe Antihrist, dar nu vor exista atunci părinți duhovnici chiar atât de lămuriți la care să apelați ca să primiți orientare.

Și așa cum vă duceți la diverși medici și ei va încurca printr-un diagnostic eronat, la fel veți păți cu preoții duhovnici.

Vor fi confuzi și nu vor putea să vă vindece duhovnicește.

Iubirea jertfelnică este singura forță cu care omul va putea trece peste cursele lui Antihrist.

☦️ Sfântul Gavriil cel nebun pentru Hristos: Să nu-L trădați niciodată pe Dumnezeu. Îndurați toate încercările și portile cerului vi se vor deschide.

Dumnezeu este iubire, bunătate şi dreptate nemărginite. Cel care iubeşte bunătatea şi dreptatea, iubeşte pe Dumnezeu şi este iubit de Dumnezeu ca fiu al Său.

Cel drept nu se teme de Dumnezeu, ci îl iubeşte pe Dumnezeu.

Când rostiţi numele lui Dumnezeu, ridicaţi-vă şi faceţi semnul Sfintei Cruci.

✝️ Sfântul Cuvios Gavriil Georgianul: În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin bunătate, smerenie și iubire.

"Rugați-vă pentru toată lumea, vă las asta ca un testament. Rugați-vă, rugăciunea va muta munții din loc."

"Frica este cea mai înaltă formă de sclavie! Prin frică vor pecetlui oamenii, căci oamenii nu sunt pregătiți să lupte sau sa moară pentru libertatea în Hristos! Omul, din lipsa hranei și a apei va cere să fie pecetluit!"

☦️ Sfântul Gavriil Georgianul - Urgebadze: "Dacă nu cazi, nu vei cunoaște pocăința. Eu însumi sunt un mare păcătos și de aceea îmi pare rău pentru păcătoși."

Părintele avea o sete atât de mare de a răspândi cuvântul lui Hristos încât intra în sinagogi, la moschee sau în temple protestante pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos.

Părintele Gavriil avea tot felul de comportamente, dar când ajungea acasă se refugia în biserica lui plângându-și păcatele și necazurile oamenilor.

Pocăința și rugăciunea Părintelui Gavriil avea atunci ca scop să obțină iertarea pentru modalitatea întrebuințată și durerea care a pricinuit-o oamenilor în scop pedagogic.

Sfântul Amfilohie de la Poceaev, Tămăduitorul celor deznădăjduiţi

„Mântuirea nu este un lucru simplu. Nu pot băga cu de-a sila modul de gândire mântuitor în capul nimănui. Munciţi şi rugaţi-vă voi înşivă! Dacă vrei să te mântuieşti, fii orb, surd şi mut!” Prin credinţă, dragoste şi milă faţă de cei aflaţi în suferinţă, Sfântul Amfilohie a dăruit celorlalţi o bună pildă de vieţuire, şi-a atras dragostea lor, şi-a lăsat în sufletele credincioşilor o amintire de neşters, fapt pentru care a dobândit în timpul vieţii, dar şi după moarte, darul tămăduirii imediate, fiind un grabnic şi milostiv ajutător.

Datorită cuviosului stareţ Amfilohie multe suflete care l-au cunoscut au găsit drumul mântuirii. Înţelepciunea, smerenia, iubirea faţă de oameni, adevărata dragoste pentru Dumnezeu, tămăduirea trupească şi sufletească a celor ce aveau nevoie i-au însoţit în permanenţă viaţa de-a lungul întregii sale căi de următor al lui Hristos.

Prin credinţă, dragoste şi milă faţă de cei aflaţi în suferinţă, a dăruit celorlalţi o bună pildă de vieţuire, şi-a atras dragostea lor, şi-a lăsat în sufletele credincioşilor o amintire de neşters, fapt pe care a dobândit în timpul vieţii, dar şi după moarte, darul tămăduirii imediate, fiind un grabnic şi milostiv ajutător. Chiar şi după trecerea sa la Domnul, nu a încetat să mângâie, să vindece să edifice pe ceilalţi pe calea Domnului. Oamenii încă mai simt dragostea sa.

Relaţia vie cu acest sfânt – chiar şi după trecerea sa la Domnul, prin rugăciune – mijlocește sufletelor experierea unor simţăminte de renaştere morală, duhovnicească şi trupească, necunoscute până atunci, precum şi trăirea adevăratei credinţe în Dumnezeu. Îi îndemna să trăiască pe ucenici precum albinele: oprindu-se asupra florilor celor bine mirositore, luând nectarul din acestea, şi oferindu-l celorlalţi. Alegând calea monahală spre mântuire, sfântul a lucrat cu ajutorul Domnului multe minuni. Avea puterea de a alunga demonii, iar prin rugăciune şi dragostea sa pentru cei în suferinţă, tămăduia bolile trupeşti acolo unde orice medicament se dovedea a nu fi nici de un folos. În măsura în care îi stătea în putinţă – prin simplitatea vieţii ori prin nebunia sa pentru Hristos. – Sfântul Amfilohie încerca să ascundă cea mai mare parte a nevoinţelor sale.

Socotea că rădăcina păcatului celor clevetitori, nesăţioşi şi lacomi constă în nepăsare şi apatie sufletească.

Având un suflet bun, părintelui nu îi plăceau oamenii răi, deoarece răutatea nu este proprie naturii omului, ci este trezită în el de către demoni, şi de aceea oamenii răi devin asemenea lor.

Părintele nu avea o părere favorabilă despre privitul la televizor, susţinând că acesta nu face altceva decât să înrobească şi să răvăşească sufletul omului. După ce priveşte diferite show-uri televizate, e puţin probabil ca cineva să mai simtă nevoia de a se ruga, şi dacă vrea cu tot dinadinsul să o facă, nu reuşeşte să se roage decât cu buzele, în vreme ce inima sa rămâne departe de Domnul. „Mântuirea nu este un lucru simplu. Nu pot băga cu de-a sila modul de gândire mântuitor în capul nimănui. Munciţi şi rugaţi-vă voi înşivă! Dacă vrei să te mântuieşti, fii orb, surd şi mut”.

Principalul motiv, potrivit bătrânului părinte, pentru care lumea venea la el, era spiritul ateu care se cultiva încă din şcoală, de la vârste fragede. Au fost introduse în programă studii ideologice, iar demnitatea umană era cu totul ignorată. O persoană care nu merge la biserică, nu se spovedeşte şi nu primeşte Sfânta Împărtăşanie este lipsit de harul Duhului Sfânt. Şi aceasta face ca majoritatea societăţii să fie bolnavă psihic şi sufleteşte. Aceste carenţe pot fi compensate prin multă rugăciune. Bătrânul mai spunea că pământul din curtea sa era udat cu lacrimile oamenilor mâhniţi şi bolnavi care se rugau acolo, dorind cu tot sufletul lor vindecarea. Nu scăpa prilejul să afirme că şi copiii sunt crescuţi, în zilele noastre, neascultători, mândri, fără ruşine, şi apoi devin posedaţi de cel rău. Învăţându-i smerenia pe aceşti copii, părintele îi sfătuia să îşi ceară iertare de la părinţii lor. Este de trebuinţă ca omul să aibă în sufletul său dragoste pentru aproapele pentru a nu respinge pe nimeni sub nici un motiv, iar acest tămăduitor de suflete şi trupuri avea o astfel de dragoste. Îşi găsea vreme pentru oricine.

Întreaga viaţa a sfântului a fost o lepădare de sine, în numele dragostei de Dumnezeu şi de aproapele – acesta este rodul de căpetenie al luptei spirituale a unui creştin şi scopul vieţii monahului. Este legea vieţii din cer şi pe pământ, care se naşte dintr-o inimă curată şi o conştiinţă nepătată. Dragostea este nemuritoare; ea merge cu omul dincolo de mormânt, în viaţa veşnică, fiind o legătură reciprocă între sufletele celor vii şi ale celor trecuţi la Domnul. Tocmai prin această dragoste şi-a atras sfântul atâta cinstire din partea celorlalţi.

Extras din cartea „Sfântul Amfilohie de la Poceaev – Tămăduitorul celor deznădăjduiţi”, Editura Doxologia.

Cosmas din Aetolia, uneori Kosmas din Aetolia sau Cosmas / Kosmas Aetolianul sau Patrokosmas „Părintele Cosmas” (greacă: Κοσμάς Αιτωλός, Kosmas Etolos; născut între 1700 și 1714 - decedat în 1779), a fost călugăr în Biserica Ortodoxă Greacă. A urmat școlile publice, dar a fost mentorat de un arhidiacon. A predat și apoi a urmat o școală pe Muntele Athos. A devenit călugăr și mai târziu preot la Mănăstirea Philotheou unde a rămas doi ani. După un timp, a simțit chemarea de a face lucrări misionare în Grecia, în special în zonele îndepărtate în care lipseau biserici și preoți pentru mulți adulți nebotezați. Ca urmare a patru secole de opresiune turcească în Grecia, Kosmas a primit binecuvântarea patriarhală în 1759 pentru a călători ori de câte ori era nevoie, oricât de mult timp, cu independență completă, pentru a insufla viata in Creștinismul din Grecia.

Sfântul Cosma, „Asemenea cu apostolii”, a fost proclamat oficial Sfânt de către Biserica Ortodoxă din Constantinopol la 20 aprilie 1961. Ziua pomenirii sale este sărbătorită pe 24 august, data martiriului său.

De (autor): Dionysios A. Makris

Iannis cel nebun pentru Hristos. Volum 1

"Nebunia pentru Hristos" ramane una dintre cele mai inalte si frumoase forme de infaptuire, intru sfintenie, a iubirii fata de Dumnezeu, o depasire a tuturor modelelor de viata duhovniceasca obisnuite si "caldicele", vadind ca dreptatea si judecata lui Dumnezeu difera foarte mult de cele ale oamenilor. Aceste fapturi omenesti, in aparenta lor nebunie, nu fac decat sa se revolte impotriva pacatului si a uneltirilor celui viclean, spre a se darui pe deplin lui Hristos, ca pret al bunei schimbari, dupa care inseteaza sufletul uman, in strafundurile sale, crestin. Una dintre ele este si Iannis care, in Athena zilelor noastre, intr-un cartier "civilizat", asemenea celor pe care cu totii le cunoastem, a reusit sa preschimbe prin jertfa sa neobisnuita uratenia vietii cotidiene, sa trezeasca in inimile descumpanite si in constiintele adormite sau pervertite nevoia si dorul de lumina...

Nu doar un extraordinar bestseller, ci un mod de vietuire pe care, alaturi de Hristos, il putem avea cu totii, pregustand Imparatia inca de aici.

„Bunul meu Anastasios,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.

Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».

Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.

Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.

Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.

«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».

Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.

Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».

M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.

Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.

– Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

– De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.

– Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

– Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:

– Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

– Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

PDF: Dionisie A. Makris, Iannis cel nebun pentru Hristos, Editura Evanghelismos, 2010.

El (n.n. antihrist) e acela care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tiraniza sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului.

Creştinii cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului „căci credinţa nu este a tuturora” (II Tesaloniceni 3, 2).

Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască.

„De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciunii), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 11-12).

Evreii de odinioară, împinşi înăuntru de „acela”, au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe Cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad.

De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit - Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.

Mai mult, cum zice un părinte, acest antihrist – care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

„Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând: moartea lui Dumnezeu, moartea învăţăturii Sale, moartea creştinilor, ucenicilor Săi, pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început.

Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume. Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una. Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.

— Părintele Arsenie Boca (1910-1989)

— Sursa: Cărarea Împărăției - Părintele Arsenie Boca, editura Charisma, Deva, 2006, pag. 121-123

Viețuirea lui sfântă nu are nici o pată, oricât ar încerca unii să-i găsească. Sfântul Arsenie a fost desăvârșit în ascultare. Nu există termen de comparație, nici în epoca în care a trăit, nici în afara ei, privitor la desăvârșita tăiere a voii Sfântului. A păstrat fecioria și sărăcia, celelalte două făgăduințe monahale, până la sfârșitul vieții. Afirmațiile acestea au în spate argumente limpezi, incontestabile.

Sfântul Arsenie de la Prislop a fost un isihast. A dobândit rugăciunea inimii, viețuind dincolo de orice înșelare. Cercetându-i viața sfântă, am descoperit dreaptă socoteală și smerită cugetare, așa cum spunea despre el Sfântul Cleopa de la Sihăstria. Cei care se joacă, avansând ipoteza înșelării, sunt în afara chestiunii: n-au studiat și nici n-au de gând s-o facă. În ultimii ani s-au publicat studii importante care au dezbătut tot ceea ce se impunea a fi lămurit în vederea canonizării. Cu toate acestea, detractorii nu și-au actualizat lecturile. Au rămas înțepeniți în vechiul proiect securist.

Întreaga viață a Sfântului Arsenie a stat sub semnul dragostei jertfelnice. Indiferent că a fost în mănăstire sau în lume, în libertate sau în temniță, Cuviosul Mărturisitor s-a jertfit, uitând de sine și punând mai presus de orice viața și mântuirea celuilalt. Unii au încercat să creeze o falie: viața sfântă de dinainte de 1959 și așa-zisa petrecere în patimi de după îndepărtarea din monahism. Nimic mai fals. Sfântul Arsenie a avut o viețuire sfântă de la un capăt la altul. A făcut din temniță mănăstire. A viețuit în lume ca un monah desăvârșit. În jurul său s-au trăit, până la sfârșit, clipe de Pateric.

Cu prilejul canonizării, unii, erijați în apărătorii Ortodoxiei, s-au trezit să împroaște cu noroi. Au strâns vechile „argumente” ale agenților de influență ai Securității și s-au înhămat la scenariul denunțurilor de altădată. Nici măcar nu-l cunosc pe Sfântul Arsenie și nici nu vor să-l cunoască. Doar otrăvesc fântânile, fie pentru că sunt în urmă cu lectura, fie pentru a-și spori numărul de urmăritori pe canalele lor sărace, fie din cauza atitudinilor extremiste după care se conduc.

Sfântul Arsenie și-a iertat vrăjmașii. Desăvârșit i-a iertat. Și pe cei de-atunci, și pe cei de-acum. A avut noblețe sufletească. Nu a răspuns niciodată minciunilor care au fost răspândite pe seama sa, cu toate că avea autoritatea să o facă. Asemenea Sfântului Nectarie, nu s-a apărat în fața denigratorilor săi. Acum însă, când viețuirea sa cu totul sfântă a ieșit de sub obroc, lucrurile stau altfel. Sfinții se cade să fie apărați de valul spurcăciunilor. Amintim aici câteva dintre ele.

1. Unii au afirmat că sinodalii au luat o asemenea hotărâre importantă din cine știe ce motive politic-bisericești. Nimic mai fals. Părintele Patriarh și ierarhii din Sinodul Bisericii Ortodoxe Române au împlinit lucrarea lui Dumnezeu cu acești sfinți care ne sunt modele în vremurile tulburi pe care le trăim. Avem nevoie de modele într-o societate tot mai destructurată duhovnicește. Iar acum Dumnezeu a rânduit o vreme a sfinților. De mult îi așteptăm în viața noastră. Aveam și până acum evlavie la ei, însă acum îi primim în veșmintele lor noi și sfinte, cu toată bogăția harului pe care ne-o aduc.

2. S-a răspândit în chip mincinos ideea că părinții aghioriți sunt împotriva sfințeniei Părintelui Arsenie. Este dat ca exemplu un anume „pustnic” român din Sfântul Munte. În primul rând, monahul respectiv nu este pustnic. El locuiește într-o chilie închiriată, în apropiere de Kareia, capitala Sfântului Munte. Viețuitorii athoniți îi cunosc limitele și atitudinile extremiste. El nu reprezintă o autoritate. Nu este normativ. Cu totul alta este realitatea. Părinții aghioriți români au evlavie la Sfântul Arsenie. Îndată ce s-a aflat vestea trecerii în rândul sfinților a Cuviosului Mărturisitor de la Prislop, au tras clopotul, marcând evenimentul ca deosebit de însemnat duhovnicește. De asemenea, Părintele este pictat în cel puțin 3 biserici din Muntele Athos, una dintre acestea fiind un paraclis al Schitului Românesc Prodromu, iar celelalte două fiind Chilii Românești de pe teritoriul Mănăstirii Vatoped. Eu însumi mărturisesc despre evlavia părinților aghioriți români și greci, fiindcă am publicat în anii din urmă câteva articole despre Sfântul Arsenie chiar la pemptousia, publicația Mănăstirii Vatoped.

3. S-a scos din sac aceeași veche minciună securistă că Sfântul Arsenie de la Prislop ar fi dus o viață de păcat. Cuviosul Mărturisitor a avut o viață curată. Atât de curată i-a fost viețuirea, încât toată urgisirea de aici i-a și venit. Nefiind asemenea celorlalți, a stârnit mulțime de împotriviri și cugetări viclene. Martori ai curăției viețuirii lui după 1959 sunt Părintele Nicolae Bordașiu și soția sa, Rodica, care au trăit în aceeași casă timp de câțiva ani. Iar mărturia lor este adevărată: Sfântul Arsenie a fost un călugăr desăvârșit.

4. Cu intenția vădită de a manipula, detractorii au afirmat că Sfântul Arsenie de la Prislop a fost canonizat în dauna Bătrânului Dionisie Ignat. Cu alte cuvinte, Bătrânul Dionisie a fost scos din lista de canonizare ca să-i facă loc Părintelui Arsenie. Înainte de a dezinforma, ceata resentimentarilor ar trebui să se informeze. Dreptul de a-l canoniza pe Bătrânul Dionisie aparține Bisericii locale, unde și-a trăit ultima parte a vieții și unde a trecut la Domnul, adică Patriarhiei de Constantinopol. Bătrânul Dionisie nu a fost scos din listă și cu atât mai puțin pentru a-i face loc Sfântului Arsenie de la Prislop. Numai că ritmul lucrărilor de canonizare în Patriarhia Ecumenică este diferit de cel al Patriarhiei Române.

5. Sfântul Arsenie nu a fost caterisit. El doar a fost îndepărtat din monahism în urma unei decizii discutabile pe care au luat-o funcționarii Episcopiei Aradului, doi foști greco-catolici deveniți unelte ale Securității. Sfântul Arsenie a primit decizia ca un monah. Nu s-a revoltat. Nu a criticat niciodată ierarhia, ci a primit răstignirea, întinzând brațele pe această cruce până la sfârșitul vieții.

6. Ortodoxia viețuirii și a scrierilor Sfântului Arsenie este dincolo de orice îndoială. Mă refer aici la scrierile autentice ale Părintelui Sfânt: „Cărarea Împărăției”, „Cuvinte vii”, „Scrieri inedite” și „Practica vieții monahale”. Profesori universitari din țară, specialiști în diferite ramuri ale Teologiei, au întocmit referate pe care le-au înaintat Cancelariei Sfântului Sinod. Încercarea de a pune pe seama lui comportamente ezoterice, de tip magic sau paranormal sunt cu totul nefondate. În Sfântul Arsenie a lucrat harul Duhului Sfânt. Mulțimea harismelor Sfântului l-a uimit și pe Sfântul Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus. El spunea că unii au primit picături de har, însă în Părintele Arsenie se află bogăție și revărsare de har.

7. Referitor la pictura Bisericii de la Drăgănescu, în anii din urmă au fost lămurite toate aspectele. Într-adevăr, pictura nu este una canonică, adică una care să fie realizată după erminia picturii bizantine. Ea trebuie înțeleasă numai în contextul vremii. Însă pentru a încadra în context trebuie răbdare și discernământ, adică tocmai ceea ce le lipsește detractorilor, care sunt atât de grăbiți a acuza.

Pentru lămuriri sincere, ar ajuta foarte mult cuvântul Cuviosului Părinte Justin Pârvu în ceea ce privește atitudinea față de Sfântul Arsenie de la Prislop. Vezi mai multe la Manastirea Petru-Voda.ro — Părintele Justin despre pictura Parintelui Arsenie Boca.

Dincolo de minciunile care inundă mediul virtual, este limpede că Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop a fost un misionar al Vieții, îndemnând tot timpul familiile la naștere de prunci închinați lui Dumnezeu. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae spunea că renașterea familiei nu a fost doar un fenomen local, în jurul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, ci a avut înrâurire la nivelul întregii țări.

Sfântul Arsenie a salvat de la moarte mulți prunci, care mai târziu au dat mărturie despre darul neprețuit al vieții pe care l-au primit prin mijlocirea Părintelui. Sfântului Arsenie i-a păsat cu adevărat de familia și de neamul românesc. Întreaga lui viață și scrierile au fost spre sfințirea familiei. Prin povața lui, foarte multe femei s-au hotărât să nu mai avorteze.

Așadar, Sfântul Arsenie este un model în ceea ce privește renașterea familiei și a neamului românesc. În perioada de criză adâncă pe care o traversăm, Dumnezeu ni l-a dăruit pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop călăuzitor în lucrarea de reconsiderare a valorilor familiei, care este o prioritate în acest moment al istoriei neamului românesc.

— Autor: Sergiu Ciocârlan

1. Icoana Sfântului Arsenie de la Schitul Românesc Prodromu

   

2. Icoanele Sfântului Arsenie de la Chiliile Românești de pe teritoriul Mănăstirii Vatoped

   

— Sursa: https://www.activenews.ro/cultura-cultul-eroilor/Sergiu-Ciocarlan-INCONTESTABILA-SFINTENIE-190606

De-a lungul timpului, ierarhii Bisericii noastre l-au cunoscut pe Cuviosul Arsenie de la Prislop şi au dat mărturie despre viaţa lui sfântă. Nu puţini şi-au exprimat uimirea faţă de un asemenea Cuvios împodobit cu multe virtuţi şi harisme, care, prin pronia lui Dumnezeu, s-au revărsat din belşug peste neamul românesc.

Mitropolitul Nicolae Bălan

Proiectul Mitropolitului Nicolae Bălan de a reînvia viaţa monahală în Ardeal a putut fi realizat doar printr-un monah de talia Cuviosului Arsenie. Însuşi Mitropolitul l-a socotit un călugăr de mare valoare, încredinţându-i o misiune de asemenea însemnătate pentru Biserică şi neamul românesc. Cuvintele Mitropolitului de la tunderea în monahism a Părintelui Arsenie au mărturisit atât răspunderea uriaşă pe care o aşeza pe umerii tânărului monah, cât şi încredinţarea că Părintele Arsenie este acel monah capabil să ducă mai departe duhul jertfitor al Voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Îndemnul Mitropolitului Nicolae a fost „să le urmăm pilda crezând şi trăind ca ei în Biserică. Într-o totală dăruire dezinteresată în mâinile lui Dumnezeu, făcându-I voia, atât în zile de pace, cât şi în zile de zbucium, ca şi printr-o profundă vieţuire cu Hristos”.[1]

Viaţa Cuviosului Arsenie de la Prislop a pecetluit acest legământ reînnoit, arătându-se pildă autentică de jertfă, după modelul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Cuviosul Arsenie de la Prislop a trudit la acelaşi ideal – rectitorirea monahismului românesc, dobândirea omului lăuntric, renaşterea familiei şi a neamului românesc, garantarea patrimoniului simbolic prin jertfă, prin răstignirea de bunăvoie.

Patriarhul Justinian Marina

Printre alte mărturii, a rămas memorabil gândul Patriarhului Justinian Marina pe care-l exprimă în faţa maicilor profesoare de la Seminarul Monahal Hurezi: „Nu ştiu ce-i cu omul acesta, că mereu e luat, şi mereu eliberat, şi de fiecare dată iese mai luminat”. [2]

Patriarhul Justinian îl preţuia pe Părintele Arsenie. Într-adevăr, nu l-a putut reabilita din cauza Securităţii.[3] Însă Patriarhul obişnuia să se ducă la Mănăstirea Hurezi. Ştiind că Părintele Arsenie este povăţuitorul duhovnicesc al maicilor şi că ele sunt de mare încredere în acele vremuri tulburi, Părintele Patriarh îşi spunea problemele complicate cu care se confrunta. Maicile se duceau la Părintele Arsenie şi, după o vreme, atunci când venea Patriarhul Justinian, îi spuneau ce anume l-a sfătuit Părintele. Cu toate că avea atât de mare încredere în sfatul duhovnicesc al Cuviosului Arsenie de la Prislop, Patriarhul Justinian alesese totuşi această cale ferită de complicaţii, conştient că el însuşi este înconjurat de informatori ai Securităţii.

Mitropolitul Nicolae Mladin

Mitropolitul Nicolae Mladin îl socotea pe Părintele Arsenie un iscusit povăţuitor duhovnicesc. Atunci când trecea prin situaţii complicate, apela la Cuviosul Arsenie de la Prislop. De-a lungul timpului, între cei doi a rămas o prietenie statornică.[4] Părintele Ioan Peană, omul lor de legătură, timp de aproape un deceniu, în anii ’70, mărturiseşte: „Era o încredere maximă între ei”.[5] Mitropolitul Nicolae Mladin a venit în câteva rânduri la Părintele Arsenie pentru a primi sfat duhovnicesc, iar alteori, când nu putea ajunge, trimitea scrisoare prin Părintele Ioan Peană.

Odată, Mitropolitul i-a sugerat Părintelui Ioan Peană să se călugărească, iar Părintele Ioan a fost de acord. Totuşi, înainte de a trece la fapte, Mitropolitul Nicolae i-a zis: „Mă, da du-te… hai să întrebăm şi pe Arsenie!”. Iar Părintele Arsenie s-a opus. Sfatul Cuviosului Arsenie de la Prislop a fost primit atât de Mitropolitul Nicolae, cât şi de Părintele Ioan ca de la un mare povăţuitor duhovnicesc. [6]

La un moment dat, Mitropolitul Nicolae Mladin a refuzat să mai aducă „ode”, aşa cum se cerea, Partidului. I-a cerut sfatul şi Cuviosului Arsenie. Părintele i-a spus: „Mă, acum ai intrat în luptă directă cu ei! Ori renunţi, ori te baţi şi mori”.[7] Urmarea a fost după cum a spus Cuviosul Arsenie de la Prislop.

Înaltpreasfinţitul Justinian Chira

Statura morală impresionantă a Înaltpreasfinţitului Justinan Chira a reprezentat pentru mulţi un reper în perioada postdecembristă. Ca Părinte duhovnicesc, a avut o înrâurire considerabilă asupra unor obşti monahale. Chiar şi simpli credincioşi veneau la el să primească sfat pentru diferite probleme. În condiţiile în care circulau multe minciuni, Înalpreasfinţitul Justinian Chira a vorbit limpede despre vieţuirea sfântă a Cuviosului Arsenie de la Prislop: „A venit un grup de creștini din Suceava să-mi ceară sfatul în legătură cu Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca are o harismă deosebită ce-l face vrednic să primească cununa de Sfânt al Bisericii lui Iisus Hristos. Așa cum au primit-o și Iosif Mărturisitorul din Maramureș și Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului, pe care i-am propus și am cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe să fie canonizați, adică trecuți în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe. Sfântul Sinod m-a ascultat și a declarat că Iosif din Maramureș și Andrei Șaguna sunt vrednici să fie trecuți în rândul Sfinților. Credincioșii din Suceava care au venit azi la mine, mi-au cerut să le dau un răspuns în legătură cu Arsenie Boca și s-au bucurat și s-au luminat pentru răspunsul primit. Au plecat împăcați. Mi-au spus că au fost tulburați pentru că au fost în Sfântul Munte Athos și un călugăr le-a spus că Arsenie Boca nu este sfânt.[8] M-am întristat gândindu-mă câți sfinți au canonizat grecii și rușii, și nimeni nu s-a îndoit că trecerea acestora în rândul sfinților nu s-a făcut cu vrednicie. Tot așa, și sfinții din România, cei ce s-au născut din sămânță românească, fii ai Bisericii Ortodoxe, au fost și sunt plini de har și sfințenie”.[9]

Mitropolitul Laurenţiu Streza

Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, l-a întâlnit în câteva rânduri la Drăgănescu, pe când era student, şi a văzut cât de firesc şi de smerit era Părintele Arsenie: „Niciodată n-a încercat să arate că are ceva cu care doreşte să impresioneze pe om”.[10]

De asemenea, cunoscându-l îndeaproape, Părintele Mitropolit a dat mărturie despre faptul că Părintele Arsenie a păstrat tot timpul dreapta învăţătură a Bisericii: „Ortodoxia credinţei lui e neîndoielnică. Nu s-a lepădat niciodată de credinţă şi dacă a suportat această suferinţă – n-a mai slujit, a fost o suferinţă pentru el – şi-a asumat-o într-o deplină tăcere. Ei, tăcerea aceasta acum devine publică. Tăcerea aceasta se răsfrânge asupra noastră. Şi-a iubit neamul, şi-a iubit ţara, şi-a iubit Biserica. N-a criticat niciodată ierarhia Bisericii”.[11]

Mitropolitul Serafim Joantă

„Părintele Arsenie Boca este un caz unic în toată istoria Bisericii noastre, care n-a mai cunoscut preoţi sau călugări cu o atât de mare influenţă asupra poporului credincios ca Sfinţia sa. Nici chiar sfinţii canonizaţi recent nu se bucură atât de mult de cinstirea credincioşilor ca Părintele Arsenie. Acesta este semnul cel mai evident al sfinţeniei cu care l-a încununat Dumnezeu. Cinstindu-l ca sfânt şi chemându-l în rugăciune, credincioşii se bucură de ajutorul lui. Altfel n-ar veni cu miile la mormântul său (…). Părintele Arsenie este un mare sfânt dăruit de Dumnezeu neamului nostru în vremuri de cumpănă, care pun în pericol existenţa noastră însăşi ca popor, din cauza lipsei de credinţă şi a înmulţirii păcatelor deosebit de grave, ca avorturile, ferirea de a avea copii, părăsirea ţării… Nu mă îndoiesc de faptul că recunoaşterea oficială a sfinţeniei Părintelui Arsenie va întări credinţa în popor, mai cu seamă în ce priveşte rostul şi valoarea familiei. De aceea aştept şi eu cu nerăbdare, împreună cu nenumăraţii credincioşi care-l cinstesc, ziua canonizării Părintelui Arsenie, care poate fi o zi a schimbării la faţă a României”.[12]

Preasfinţitul Daniil Stoenescu

„În viaţa mea presonală, mai mulţi oameni au avut roluri deosebite. Dar în mod cu totul şi cu totul aparte, cu totul şi cu totul deosebit în viaţa mea, un rol crucial l-a avut şi-l are persoana şi personalitatea duhovnicească, harismatică, de statură neopatristică a Părintelui Arsenie Boca, atât de cinsit, de cunoscut, de apreciat, de căutat şi de recunoscut chiar şi ca sfânt de către o mulţime uriaşă de credincioşi. Eram student la Sibiu, în toamna anului 1979, când, auzind de la maicile de la Mănăstirea Prislop – unde petreceam vacanţele de vară, satul meu natal fiind la aproximativ 7 km spre sud de sfânta Mănăstire Prislop – despre Părintele Arsenie, am ajuns la sfinţia sa după ce am călătorit o noapte de la Sibiu spre Bucureşti. Prima întâlnire cu Părintele, ca şi toate celelalte de totdeauna, m-a marcat şi m-a marcat profund, m-a răscolit, m-a remontat, m-a zidit sufleteşte şi duhovniceşte (…). Pe Părintele Arsenie l-am frecventat discret şi clandestin în toţi anii cât am fost apoi student la Sibiu. După aceea, fiind doctorand la Bucureşti, am avut prilejul mai mult şi mai îndeaproape să-l întâlnesc, tot acolo, în biserică la Drăgănescu (…). Întâlnirea cu sfinţia sa a fost decisivă în a lua hotărârea de a intra în monahism. Părintele Arsenie a fost un om excepţional, un om al lui Dumnezeu, un mare Părinte al Bisericii noastre. Pentru mine personal, cel mai mare din veacul nostru şi din vremea noastră (…). Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu şi Îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru extraordinar – cum spunea cineva – în viaţa noastră, în viaţa oamenilor să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l-am simţit şi l-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum”.[13]

Preasfinţitul Siluan Şpan

„Părintele Arsenie Boca a schimbat faţa Ţării Făgăraşului şi nu numai. Multă lume mergea, din zona Ardealului şi chiar din zona Bucureştilor, mergea la Sâmbăta, după aia la Prislop, după aia la Drăgănescu, unde a pictat până aproape de sfârşitul vieţii, şi care, da, a fost dăruit cu darul înainte-vederii, pe care ceilalţi părinţi duhovniceşti l-au avut mult mai puţin şi mult mai puţin evident”.[14]

Concluzii

Aceste mărturii ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române au o însemnătate aparte în înţelegerea vieţuirii sfinte a Cuviosului Arsenie de la Prislop. Ele confirmă mărturiile poporului dreptcredincios. Revenind la cuvântul minunat al Înalpreasfinţitului Justinian Chira, el însuşi om al lui Dumnezeu, primim răspunsul său despre sfinţenia Cuviosului Arsenie de la Prislop, bucurându-ne de dreapta lui socoteală şi luminându-ne întru ascultarea lui.

1. Diac. Haralambie Cojocaru, „În pelerinaj la Sâmbăta de Sus”, în Telegraful Român, 12 mai 1940, p. 6.

2. Vezi Monahia Zamfira Constantinescu, „Notă asupra ediţiei I”, în Idem, Cărarea Împărăţiei, p. 339.

3. Adrian Nicolae Petcu, „Securitatea a blocat orice posibilitate de reîntoarcere a Părintelui la viaţa într-un aşezământ monahal”, în volumul Altfel despre Părintele Arsenie Boca (convorbiri realizate de Marius Vasileanu), Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 86: „Modul în care a decurs viaţa Părintelui ne determină să avansăm ipoteza că Securitatea a blocat orice posibilitate de reîntoarcere a Părintelui la viaţa într-un aşezământ monahal”.

4. Preotul Ioan Peană, Duhovnicul de taină. Părintele Arsenie Boca, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pp. 62-64.

5. Ibidem, p. 66.

6. Vezi „Părintele Arsenie Boca – Întâlniri cu un Sfânt”, la https://youtube.com/watch?y=ZphYvcLacql&feature=shared, de la 14:14 la 16:40.

7. Ibidem, de la 1:06:10 la 1:06:19.

8. Călugărul respectiv a părăsit Sfântul Munte şi, în prezent, nu mai este fiu al Bisericii Ortodoxe Române, alăturându-se grupărilor „nepomenitorilor”.

9. ÎPS Justinian Chira, Reflecții 1. Din caietele Arhiepiscopului Justinian. Caietele 186 și 187, anul 2014-2015, Editura Marmureşului şi Sătmarului, 2015, p. 47.

10. „Mărturii despre Părintele Arsenie Boca – ÎPS Laurenţiu Streza”, la https://youtu.be/i-rL2s40oco?si=ykS3pLaD9qglwWSi, de la 1:49 la 1:57.

11. Vezi „Film documentar – Mănăstirea Prislop şi Părintele Arsenie Boca – Altar de rugăciune şi jertfă”, la https://youtu.be/TdiNiX_jb_0?si=z69kno4fnM_9Wj_i, de la 44:07 la 44:43.

12. ÎPS Serafim Joantă, „Pr. Arsenie Boca, un mare sfânt dăruit de Dumnezeu neamului nostru”, în vol. Fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012, pp. 12-20.

13. PS Daniil Stoenescu, „Îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în persoana Părintelui Arsenie”, în Ei l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca (vol. îngrijit de Dan Alecu), Editura Meteor Publishing, Bucureşti, 2015, pp. 73-78.

14. Vezi înregistrarea „PS Siluan al Italiei despre Părintele Arsenie Boca”, la https://youtu.be/5jlsWHY_TJA?si=OGAAngWZmOxmP01E, de la 1:16 la 1:47 (accesat ultima dată la 3 aprilie 2024).

✝️ Duhovnicul Părintelui Arsenie Boca era Părintele Nicodim Zaharia, care este înmormântat la Prislop, la picioarele părintelui. / Revista Taifasuri - Articol scris de de Eveline Păuna

De vorbă cu Preotul Ioan Peană, un apropiat al părintelui Arsenie Boca:

„Să învăţăm să spunem «Tatăl Nostru» într-un ceas!“

Gura Râului este locul în care ușile nu se încuie niciodată, iar oamenii merg de Sărbători îmbrăcați în straie populare românești. Aici l-am întâlnit pe preotul Ioan Peană, un părinte cu har ales, cu bunătate în privire și în glas. Dumnezeu i-a dat o lucrare de seamă, prin aceea că a fost omul de încredere al Înaltpreasfințitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, dar și unul dintre puținii care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Arsenie Boca. După întâlnirea cu părintele Peană, pentru mulți, Gura Râului a devenit Gura Raiului!

„Lucrurile mari din viața noastră sunt sub grija lui Dumnezeu”

— Când și cum l-ați descoperit pe Dumnezeu?

— Cred că a fost o chemare. Dumnezeu a lucrat astfel încât să întâlnesc oameni care să mă îndrume către Facultatea de Teologie de la Sibiu. Lucrurile mari din viața noastră sunt sub grija lui Dumnezeu! Am ajuns șoferul Mitropolitului Nicolae Mladin, care m-a dus la părintele Arsenie Boca. Eu am devenit preot în 1975, în Orlat. Acum sunt pensionar.

— Ce grad bisericesc avea părintele Arsenie la București când l-ați întâlnit?

— Nu avea vreun grad. Nu avea dreptul să slujească pentru că fusese închis politic. Nu avea voie să îmbrace veșminte bisericești. Când l-am cunoscut eu era pictor la Biserica din Drăgănescu. Stătea în București și făcea naveta. Am fost în casa părintelui cu Mitropolitul Nicolae Mladin. Am ajuns în casa sa prin duhovnicul său. Duhovnicul părintelui Arsenie era părintele Nicodim Zaharia, care este înmormântat la Prislop, la picioarele părintelui.

— Ce vă amintiți de la prima întâlnire cu părintele Arsenie?

— Mi-a spus niște lucruri anume despre mine. În rest, atunci nu se putea vorbi la telefon. Telefoanele erau ascultate. Am fost omul său de încredere până la moartea dânsului.

„Îi duceam pâine de casă de la țară, lapte și vin”

— L-ați cunoscut pe părintele Arsenie după anii de închisoare…

— L-am cunoscut în anul 1976. Era un om foarte modest și vorbea puțin despre trecut. Am fost de multe ori la Drăgănescu, dar am fost de multe ori şi acasă la părinte. Acasă eram între patru ochi: eu și el. Acolo nu intra aproape nimeni. Pe credincioși îi primea la biserică. Eu intram pe ascuns, să nu fiu văzut de cineva. Întotdeauna când mergeam la București îi duceam pâine de casă de la țară, lapte și vin.

— După moartea Mitropolitului ați rămas în continuare alături de părintele Arsenie? Părintele de ce a murit?

— Am rămas în continuare, până când a murit și părintele Arsenie. Deci până în 1989. În acel an s-a retras la Sinaia. Presupuneri sunt foarte multe, dar cele adevărate Dumnezeu le știe! L-am văzut pentru ultima dată pe părintele Arsenie în București. Era tot mai slăbit și chiar spunea că-i vine sfârșitul. Și mie îmi zicea: „Să fii om! Vezi de parohie, vezi-ți de credincioși!”. „La un loc sfânt se merge în smerenie și fără cereri”

— De ce se duc românii în pelerinaj la Prislop?

— Se săvârșesc minuni la mormântul părintelui Arsenie. Eu nu merg des... La un loc sfânt se merge în smerenie și fără cereri. Când mergem cu cereri, mergem cu interes. Să ne ducem ca și când nu ne trebuie nimic altceva decât să ajungem! Să nu avem gândul: „Doamne, am venit până aici, ajută-mă să fac un anumit lucru, ajută-mi să reușesc în cutare lucru!”.

— Practic, pictor de biserică… De ce credeţi că era urmărit de Securitate?

— Deranja sistemul. Spunea lucrurilor pe nume. Arăta greșeala, spunea ce nu e făcut bine. Dar niciodată nu judeca. De exemplu, eu la Drăgănescu am mers cu câțiva oameni din Orlat. Dar foarte discret, cu oameni cu probleme mai deosebite, mai ales cu femeile căsătorite cu bărbați alcoolici, destrăbălați. Și când am mers acolo, la biserică la Drăgănescu, cum a văzut-o pe o femeie, i-a spus direct că ea e de vină. Eu nu îi povestisem părintelui despre ea, i-am spus doar că vin cu o credincioasă. I-a spus că tot ce face bărbatul e din cauza ei. Femeia a crezut că eu am vorbit cu părintele, dar nici vorbă despre așa ceva! Deci avea darul acesta de a-l înfrunta pe om. Avea curajul de a-i spune omului că a greșit. Vezi, noi când vrem să menajăm oblojim păcatul, îl acoperim ca să nu supărăm…

„Cred că medita, vorbea cu Cineva de afară, pe care nu-l vedeam”

— Dar părintele nu vorbea despre sine…

— Niciodată! Despre sine nimeni nu l-a auzit vorbind. Numai despre mama sa vorbea, despre Creștina. Mi-a spus că a avut o mamă bună, mi-a mai relatat din viața sa, din tinerețea sa, cum a fost la lucru…

— Ce simțeați când îl priveați?

— Mergeam cu părintele cu tramvaiul 12, până la capătul liniei, la Șoseaua Alexandriei. Nu vorbeam nimic! Stătea mult în picioare. Zicea să stau eu jos - erau scaune libere și el stătea în picioare, se ținea de bara tramvaiului și privea într-un loc. Eu cred că medita, vorbea cu Cineva de afară, pe care nu-l vedeam. El nu spunea, dar avea așa o privire… Că numai după aceea am început eu să realizez că statul acela semăna și cu momentele în care l-am văzut pe Mitropolit cum se ruga.

— Cum trebuie să ne rugăm?

— Rugăciunea presupune să te poți aduna! Spuneam și de felul cum privea părintele pe geam și de cum privea Mitropolitul... Eu vorbeam și îmi dădeam seama că el nici nu aude ce spun. L-am întrebat: „Ce faceți?”. Mi-a spus: „Să te înveți să zici «Tatăl Nostru» într-un ceas!”. Noi, în schimb, spunem rugăciunea în câteva secunde. „Să te oprești! Să spui «Tatăl Nostru»… Adună-te și vezi ce înseamnă!” „Tatăl Nostru”. Al cui? Al tuturor! Al cui tuturor? Al celor de acum, al celor care s-au dus și al celor care vor veni. «Care ești în Ceruri» - te oprești. Ce sunt Cerurile? Și trebuie să-ți aduni tu așa mintea, până ce, la un moment dat, aproape că nu mai știi să mergi în cursivitatea rugăciunii... Acestea sunt interiorizarea și meditația pe care le facem!”. Și cred că și părintele Arsenie tot așa făcea. Privea și cred că se transpunea undeva… Dar el nu mai știa, nici nu simțea că stă în picioare!

„Chipul său avea expresia unei linişti divine“

— Ați fost la înmormântarea părintelui Arsenie?

— Am fost la înmormântare, da. Nu a fost lume multă. S-a întâmplat la 29 noiembrie, înainte cu o lună de Revoluție. A fost o înmormântare sobră, liniștită. Chipul părintelui a căpătat expresia unei liniști divine. Atât îmi pare rău, că lucrurile pe care mi-a spus părintele să le scriu, cât era în viață, nu le-am scris. Acum sunt foarte multe lucruri de care îmi aduc aminte, dar probabil că sunt multe lucruri pe care nu le mai știu și, poate, nici Dumnezeu nu m-a mai lăsat să le mai țin minte, ca să nu mă mai frământ cu ele. Cine știe?!

📄 Sursa: https://www.taifasuri.ro/index.php/taifasuri/religie/14909-de-vorba-cu-preotul-ioan-peana-un-apropiat-al-parintelui-arsenie-boca-sa-invatam-sa-spunem-tatal-nostru-intr-un-ceas-nr655-sapt23-29-noi-2017

Dumnezeu este iubire, bunătate şi dreptate nemărginite. Cel care iubeşte bunătatea şi dreptatea, iubeşte pe Dumnezeu şi este iubit de Dumnezeu ca fiu al Său.

Cel drept nu se teme de Dumnezeu, ci îl iubeşte pe Dumnezeu.

Când rostiţi numele lui Dumnezeu, ridicaţi-vă şi faceţi semnul Sfintei Cruci. — Sfântul Gavriil cel nebun pentru Hristos

📜 Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos de Jean-Claude Larchet

Să învățăm să ne rugăm de la dragul nostru părinte și sfânt, cuviosul GHERONTIE, pentru a fi bineplăcuți PREABUNULUI DUMNEZEU și MAICII PREAIUBITE 🙏

Prin purtarea de grijă a PREABUNULUI DUMNEZEU, mi-a fost dat şi mie să-l întâlnesc pe Cuviosul Gherontie.

Pentru prima dată l-am văzut în Catedrala din Alba Iulia. Începuse slujba, când văd că intră în biserică un bătrânel cu o pungă de plastic în mână şi care scuipa în stânga şi dreapta. După ce s-a închinat pe la icoane, s-a oprit în faţa soleei, făcând multe metanii rapide, după care a rămas în genunchi, cu mâinile ridicate la cer. Nu ştiam ce să cred despre el. Felul lui de a fi intra în contradicţie cu modelul statornicit în mintea mea de călugăr, despre cum ar trebui să fie un om duhovnicesc.

După o vreme, l-am întâlnit acasă la o cunoştinţă comună, unde obişnuia să petreacă mai mult timp. În acea seară nu a mai vrut să meargă la biserică şi a hotărât să facem Vecernia împreună, acasă. Când am început să ne rugăm şi l-am văzut cu câtă încordare şi atenţie lăuntrică intră în rugăciune, ridicându-şi mâinile către cer, şi se roagă în faţa icoanelor, m-am lămurit definitiv. De fapt, el nu se ruga cu mâinile ridicate din obişnuinţă sau ca un gest formal, ci îmbrăţişa cerul.

Acum, când nu-l mai văd în persoană, când nu mai întâlnesc pe cineva asemănător lui, îmi dau seama ce dar a avut Cuviosul, pentru că el reuşise cu adevărat să se conecteze cu Dumnezeu, nu cum facem noi când doar rostim nişte rugăciuni după cărţi, cu mintea împrăştiată. El se conectase la cele cereşti şi primise cercetarea lui Dumnezeu. Pe mine m-a impresionat foarte mult desprinderea asta a lui faţă de lume, deşi trăia în această lume. Nu îi păsa cum arată, cu ce se îmbracă, ce zic oamenii despre el, nu căuta slavă de la lume. Căuta cu toată tăria lui să intre în prezenţa lui Dumnezeu. Când ridica mâinile la cer şi spunea un simplu „Tatăl nostru”, simţeam că trăieşte comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea nu era pentru el ceva formal, cum adesea facem noi când spunem: „Hai să mai citim o rugăciune!”, „Hai să-mi fac canonul…”.

Cu călugări sau cu preoţi îmbunătăţiţi, misionari, suntem obişnuiţi, vedem, dar nebunie pentru Hristos numai în persoana Cuviosului mi-a fost dat să întâlnesc şi n-am recunoscut-o din prima, de la început. Uitasem cu totul că, în Biserică, există şi o astfel de cale – cea a nebuniei pentru Hristos – prin care se poate ajunge la sfinţenie. Acum îmi dau seama că este ceva extrem de rar să întâlneşti la cineva o asemenea nevoinţă grea. Mărturisesc că am confundat-o cu un uşor dezechilibru, un delir mistic sau mai ştiu eu cu ce ar cataloga-o un psihiatru. De fapt, acolo era o lucrare, o nevoinţă duhovnicească, ce a făcut din Cuviosul un stâlp de foc care întărea lumea cu rugăciunile lui.

Harisma nebuniei pentru Hristos e rară, am citit în cărţi despre ea, însă doar în persoana Cuviosului am văzut-o în lucrare. El nu trăia prin raţiune, el trăia prin relaţia directă cu Dumnezeu. De aceea, cuvintele pe care ni le spunea aveau un sens, o încărcătură. Nu era un om raţional, ca noi, care suntem atenţi ce spunem ca să nu se creadă ceva despre noi. Era spontan. Cuvintele îi ieşeau pur şi simplu din trăirea lui cu Dumnezeu. Oamenii erau ciorchine pe el. Simţeau cum mustea în el mângâierea dumnezeiască, pe care a câştigat-o cu jertfe greu de explicat. Ce să mai vorbim de trăit?!

Numai aşa se câştigă harul lui Dumnezeu. Harul nu se câştigă cu comoditate, cu confort. El a dat sânge ca să dobândească harul pe care oamenii îl simţeau la el. Cuviosul, cu acest har al său, atrăgea oamenii. Sunt convins că privegherile lui de noapte şi suspinurile, rugăciunile cu mâinile întinse la cer au fost nenumărate. Nu se poate câştiga un astfel de har ieftin, cum vrem noi. Multe nopţi a stat cu mâinile ridicate. Bătături ca ale lui în genunchi nu am văzut la nimeni. Cu câtă lepădare de sine stătea nemişcat în genunchi, nepăsându-i de durerea de spate sau de genunchi sau de mâinile amorţite! Noi la rugăciune ne legănăm de pe un picior pe altul. Ne amorţeşte stângul, ne amorţeşte dreptul şi ne tot schimbăm, dar el, când se afunda în rugăciune, uita şi de trup şi de cele ale trupului. Era un om dăruit de Dumnezeu cu mult har.

Atâta dragoste avea în el… Multe probleme de-ale mele şi-au găsit rezolvarea în întâlnirile cu el. Punea degetul direct pe rană, ca şi cum ar fi zis: „Iui, dragă, aici te doare!”. Ţin minte că odată venisem pentru nişte examene la facultate şi aveam nişte dureri de cap cumplite, care mă chinuiau de câteva zile. M-am întâlnit cu Cuviosul şi îl aud zicând: „Iui, dragă, hai să te pup!”. Şi m-a pupat pe frunte de parcă m-ar fi lins. Şi i-am zis: „Hai, Cuvioase, lasă-mă!”. După aceea, am simţit că parcă mi-a luat durerea cu mâna. A văzut că mă chinuiam de multe zile cu dureri de cap şi m-a rezolvat cu un sărut pe frunte. O chestie aparent ciudată, dar prin care el a făcut minuni. Noi nu suntem ciudaţi, dar nici minuni nu facem. Păzim regulile acestea sociale, prestanţa publică, părerea celorlalţi, slava, aprecierea, să stau cuminte, cuvios, dar, cu toate acestea, nu reuşim să-i ajutăm cu adevărat pe ceilalţi, aşa cum ne-a ajutat Cuviosul.

Sunt convins că Dumnezeu îl va proslăvi, pentru că a fost şi este un sprijin pentru Biserică. Îmi pare rău că nu am fost cu destulă trezvie ca să mă pot folosi mai mult de întâlnirile cu el, să văd mai mult dincolo de ghiduşiile astea de suprafaţă pe care le făcea, să absorb mai mult din ceea ce trăia el cu Dumnezeu, din ceea ce ştia cu multă pricepere să ascundă. Nu-mi rămâne decât ruşinea pentru ignoranţa şi nepriceperea mea şi rugăciunea: Cuvioase părinte Gherontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Ierom. Simeon, Schitul „Învierea Domnului”

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania, în lucrarea „Cerurile Oltului”, plasează nebunia pentru Hristos între limitele a doi termeni: preluare şi preumblare. Preluare înseamnă a lua ceva şi a duce mai departe, doar într-un sens al axei, ca o ştafetă, iar preumblare are semnificaţia de înaintare în timp prin întoarcere în timp, precum pendulul, printr-o mişcare aparent fără sens, fără noimă. Nebunia pentru Hristos poate fi deci considerată o preluare explicită a ştafetei într-o linie a sfinţeniei, de la o generaţie la alta, şi purtarea deplină a acesteia prin lume într-o formă greu de înţeles şi de prins în cuvinte, „pentru că cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât ale oamenilor” (I Corinteni 1, 25).

Încercarea de a cuprinde în câteva pagini biografia celui pe care aproape toţi l-am numit „Cuviosul Gherontie”, un nebun pentru Hristos, care s-a angajat total, cu întreaga fiinţă slujirii lui Dumnezeu şi semenilor, impune respectarea liniilor de discreţie pe care el însuşi le-a trasat în raport cu etape sau momente definitorii ale vieţii sale, mărturisirii credinţei sau suferinţelor pentru Adevăr.

Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească „Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi”, pentru că l-a ţinut în viaţă „până la bătrâneţe” şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că „sănătatea-i bogătate!”, cum zicea el mereu.

Cuviosul Gherontie a văzut lumina zilei la 4 noiembrie 1934 şi vorbea cu drag de faptul că s-a născut în Ţara Făgăraşului, aproape în mijlocul ţării, în satul Viscri, comuna Buneşti, nu departe de oraşul Rupea, acum în judeţul Braşov. La botez a primit numele George, dar în familie i se spunea „Gheorghe sau Gheorghiţă”.

Din pomelnicul personal am aflat numele părinţilor săi, „măicuţa mea, Elena (Iliana) şi tăticul meu, Ioan”, dar şi al altor membri ai familiei. Ne vorbea cu multă preţuire şi recunoştinţă despre mama sa, pe care o considera un model de evlavie şi primul său îndrumător duhovnicesc. Tot din pomelnicul Cuviosului am aflat şi despre fratele său mai mare, Ioan, care murise de tânăr, dar şi despre sora lui mai mică, Rafira, care a rămas în casa părintească de la Viscri. Un loc special în rugăciunile sale îl avea „unchiul meu, Moise, pe mireneşte, sau Modest, pe călugăreşte”. Era vorba despre fratele tatălui său, părintele protosinghel Modest Aldea, fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu şi apoi eclesiarhul Catedralei episcopale din Buzău.

Cuviosul a făcut doar patru clase, dar le-a făcut bine! Când ne recita câte o poezie, şi încă ştia multe la cei aproape 84 de ani câţi a avut la plecarea în veşnicie, ne spunea că o ştie „de la şcoala primară”. La fel şi unele rugăciuni în formă versificată, cum este „Doamne, Doamne, ceresc Tată”. Lucrurile sau faptele din copilărie care nu erau în relaţie cu cele sfinte le punea în categoria celor făcute cu o „minte copilărească”. La fel cataloga şi cuvinte sau fapte ale celor din jur, care nu dovedeau o maturitate duhovnicească şi intelectuală. Ne povestea cum mergea la colindat prin sat, dar şi „ceva de râs” cum, într-o zi, în joacă, din prea multa alegare prin clasă, împreună cu un băiat, au făcut să cadă un portret de pe perete, motiv pentru care învăţătorul i-a pedepsit.

Din frânturile de viaţă pe care le scotea la lumină, când şi când, am mai aflat că nu o dată abandona treburile gospodăreşti sau pe cele agricole pentru a se dedica rugăciunii sau pentru a pleca pentru un timp la mănăstire. Mărturiile rudelor sale vorbesc despre faptul că la vârsta de 16-17 ani avea deja puterea duhovnicească de a ţine post aspru până seara, chiar dacă mergea toată ziua la sapă. Despre perioada de dinainte de plecarea în armată, Cuviosul ne-a spus că îl vizita la Episcopia Buzăului pe unchiul său, protosinghelul Modest, dar avea şi anumite perioade de şedere la Mănăstirea Ciolanu, mijlocite de acesta. Au fost ani de creştere duhovnicească intensă alături de părinţii îmbunătăţiţi.

Cu acest fel de a fi şi-a început Cuviosul stagiul militar. Era perioada de început a anilor ’50 ai secolului trecut, anii de vârf ai stalinismului în România. Este binecunoscut faptul că o viaţă religioasă intensă şi o mărturisire publică a adevărurilor de credinţă erau considerate în epoca respectivă adevărate atacuri la adresa ateismului oficial, iar „vina” era atunci foarte gravă.

Despre viaţa de soldat, ne-a spus că i-a fost marcată de suferinţele pe care le-a avut de îndurat ca urmare a preocupărilor sale religioase profunde, în special a faptului că nu era lăsat să se roage. După aproximativ trei luni de armată, s-a ajuns la un punct critic, după care a şi fost lăsat la vatră. Pentru a nu fi lăudat sau considerat un erou al credinţei, nu a dorit să ofere prea multe detalii. Ne-a spus mereu: „Eu nu puteam fără rugăciune!”.

Cel mai adesea, Cuviosul schimba elegant discuţiile de felul acesta înspre lucruri secundare. Prefera întotdeauna să se autoironizeze. Ne arăta cum se bătea pas de defilare, îşi amintea câteva fragmente dintr-un cântec ostăşesc sau, cel mai adesea, ne vorbea despre glumele pe care le făceau la adresa lui colegii săi, ca urmare a faptului că primise în primele săptămâni de armată o haină care fusese a unui sergent ce-şi terminase stagiul militar, la care urmele lăsate de soare pe epoleţi trădau gradul celui care purtase anterior haina.

A avut poarta deschisă atât la chilia părintelui Modest de la catedrala din Buzău, cât şi la Mănăstirea Ciolanu. În această perioadă a avut experienţe duhovniceşti care l-au marcat şi l-au întărit în credinţa existenţei lumii spirituale. Mereu ne amintea de faptul că vrăjmaşul diavol a încercat să-l sperie şi să-l îndepărteze de pe calea credinţei. După anul 1956, când a murit pe neaşteptate unchiul său, Cuviosul Gherontie a dus pentru trei ani o viaţă în care alterna vieţuirea în mănăstire cu susţinerea familiei la lucrul câmpului, cu atât mai mult cu cât începuse şi prigoana împotriva ţăranilor, cu sistemul cotelor obligatorii şi colectivizarea forţată.

Una dintre cele mai dificile perioade din viaţa Cuviosului Gherontie a fost cea care a urmat apariţiei Decretului nr. 410 din 28 octombrie 1959. Călugării care refuzau să părăsească mănăstirea, deşi erau excluşi din monahism în baza respectivei legi, au fost arestaţi, condamnaţi sau trimişi în domiciliu obligatoriu. În acel context, Cuviosul a fost dus la închisoare. Ştim că acolo şi-a luat nebunia pentru Hristos, după unul dintre momentele în care i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus să-şi ia această cruce, pe care o să-l şi ajute să o poarte. Ulterior a ajuns la psihiatrie, de unde a fost eliberat.

Nu dorea în niciun caz să fie lăudat pentru anii îndelungaţi de aspră nevoinţă, impuşi de acest mod de trăire a credinţei, şi nici să spună care au fost suferinţele sau umilinţele la care a fost supus din partea autorităţilor comuniste. Folosea de multe ori un joc de cuvinte pe care nu aveam cum să nu le punem în relaţie cu pătimirile lui. Aproape de fiecare dată ne spunea atunci când era vorba de oraşul nostru: „Dragă, eu vreau la Alba, nu la neagra!”. Nu ai nevoie de o prea mare documentare pentru a şti ce însemna „la neagra”, în limbajul persecuţiei regimului ateu.

Din mărturiile sale, am aflat că era nevoit să alterneze perioadele în care se afla la mănăstirile pe care a început să le frecventeze şi unde era primit, într-un fel prin rotaţie şi pentru doar câteva zile la fiecare, cu zilele sau săptămânile în care se afla acasă, pentru munca în agricultura socialistă, alături de familie. Permanent îşi mărturisea credinţa şi le vorbea oamenilor despre nevoia de a ne aduce aminte că suntem trecători pe pământ. Acestea i-au devenit coordonatele vieţii pentru mai bine de trei decenii! Referitor la această perioadă, Cuviosul ne spunea că a urmat cuvântul Mântuitorului: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă!” (Matei 10, 23).

Un moment foarte dificil, care putea să-i fie fatal, a fost cel în care i-a strigat lui Nicolae Ceauşescu faptul că, dacă nu va crede în Dumnezeu, va fi împuşcat de cei din jurul lui. Despre acest moment al vieţii sale a oferit cele mai puţine detalii, tot ceea ce ţinea să spună era faptul că şi-a făcut datoria, iar conducătorul de atunci al României nu va putea spune că n-a ştiut.

O altă serie de suferinţe au fost cele trăite de Cuviosul în urma internării sale forţate în spitalele de psihiatrie. Credinţa sa puternică, mărturisirea publică a credinţei, însoţită de descrierea unor experienţe mistice personale au îngrijorat familia, care nu-l putea înţelege, şi au intrat repede în atenţia unor reprezentanţi ai regimului politic ateu, iar internarea la psihiatrie reprezenta o măsură comodă de a-l elimina discret din spaţiul public. Despre acest capitol dureros din viaţa sa, amintea doar faptul că a fost „la mai multe balamucuri” şi oferea unele detalii despre două dintre acestea. De fiecare dată, însă, căuta să scoată în evidenţă modul minunat în care a reuşit să-şi păstreze credinţa, sănătatea şi chiar viaţa cu ajutorul rugăciunii, în pofida tratamentelor la care a fost supus, dar şi puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, căruia Îi mulţumea mereu că l-a scos din acele încercări dificile. „Dar tot rugăciunea. Eu nu pot fără rugăciune. Şi acolo mă puneam în genunchi ca şi aici. Şi ziceam rugăciuni. Mai erau unii, care nu erau aşa bolnavi. Mai erau câteva persoane, dar nu mulţi, care m-au văzut pe mine. Se puneau şi ei în genunchi. Da’ alţii nu aveau treabă. Fumau! Şi-apoi, da’, nici nu v-am mai spus că am mai fost şi m-au mai prins… şi la alte balamucuri.”

Prin anii 1998-1999, aparent din întâmplare, Cuviosul mi-a arătat buletinul. Era de tip vechi, cu foi. Credeam atunci că voia să verific dacă mai este valabil, să aflu în ce an s-a născut sau câţi ani are etc. Când l-am deschis, am văzut că avea dungă roşie, o linie groasă trasă, pe diagonală, care nu putea să te lase altfel decât fără cuvinte. Auzisem în anii regimului comunist că există persoane care poartă această pecete, dar nu mi-am imaginat despre Cuviosul că se poate afla într-o astfel de situaţie. M-a scos foarte repede din starea de uimire în care mă aflam, prin cele câteva detalii despre suferinţele îndurate de la regimul ateu pe care mi le-a oferit atunci, însă n-a dorit să-mi spună când i-a fost pus în buletin respectivul „semn”. Am înţeles mai târziu că şi l-a asumat drept confirmarea „oficială” a trăirii nebuniei pentru Hristos în anii comunismului românesc, dar şi după căderea acestuia, până la moarte. În aceeaşi cheie de înţelegere a acceptat să-i fie acordată, până în anii 2004-2005, mica pensie de handicapat neuropsihic, chiar dacă şi banii respectivi i-a făcut milostenie.

Faptul că fusese internat la „balamuc” îl prezenta aproape întotdeauna în relaţie cu faptul că primea pensie de „handicapác”, cum îi plăcea să spună. A convertit un stigmat care, în mod normal, transformă omul în paria societăţii, în cale de mărturisire la cel mai înalt nivel a credinţei, în cel mai eficient paravan posibil în lucrarea sa de vindecare, întru desăvârşită smerenie personală, a trupului sau sufletului multora!

În istorie, nebunia pentru Hristos a fost cel mai adesea puţin înţeleasă sau apreciată în raport cu nevoinţele şi trăirea celor care şi-au asumat această cruce. Pentru aceasta este nevoie nu doar de smerenie, ci şi de perseverenţă şi, mai ales, de un îndrumător, de cineva care a înţeles măcar în parte rostul pentru care aceşti oameni, atât de iubitori de semeni, de preocupaţi de rugăciune şi capabili de postiri severe şi îndelungate, se poartă aparent complet neglijent, adesea cu haine rupte şi vorbesc celor pe care îi întâlnesc pe calea vieţii despre lucruri greu de înţeles şi de acceptat, date fiind convenienţele lumii. Dar tocmai acest statut, al lepădării totale de sine şi al ascultării depline de Dumnezeu, l-a făcut şi pe Cuviosul Gherontie să poată să-i susţină pe cei din jurul său să-şi ducă propria cruce. Se ruga pentru întreaga lume şi încerca să-i ajute pe cei cu care vorbea să-şi trăiască viaţa în lumina adevăratei credinţe.

Nu a înţeles nimeni niciodată de ce mergea la o mănăstire sau alta, la o familie sau alta, de ce rămânea acolo o zi sau câteva luni, cum îi descoperea Dumnezeu tainele şi adâncul sufletului semenilor, cărora era în măsură să le vorbească despre problemele cu care se confruntă, chiar dacă li se părea că acestea nu erau cunoscute decât de ei înşişi. Cel mai adesea, dacă era vorba de patimi, lua asupra sa povara aproapelui, căruia îi spunea că el are de fapt problema respectivă. Între multele lucruri pe care le făcea şi le spunea, oferea răspunsurile la întrebările sau problemele cu care se confruntau cei din jurul lui. Dacă nu erai atent, dacă erau mai importante ghiduşiile pe care le făcea, dacă erai nemulţumit de felul lui de a fi sau de modul în care oferea răspunsurile, aveai mari şanse să nici nu-ţi dai seama când şi ce ţi-a spus ceva legat de adevăratele tale probleme, adesea neînţelese nici măcar de tine, dar foarte clare pentru el.

Lupta duhovnicească pe care o ducea alături de aproapele sau de multe ori chiar în locul acestuia, pentru a-l scoate pe semenul său din ispitele sau marile încercări în care se afla, era însoţită uneori de manifestări sau comportamente foarte greu de înţeles chiar şi de cei care l-au cunoscut de zeci de ani. Nu le spunea celor din jur decât ceea ce era necesar să ştie (cum să postească, cum să se roage, cu care patimă să se lupte în primul rând) sau ceea ce puteau să înţeleagă atunci. Restul era nevoinţa şi comuniunea lui cu Dumnezeu. Iar pentru ca oamenii din jur să nu se mândrească sau ca să nu fie lăudat, pe calea până la rezolvarea problemei şi aproape de fiecare dată la sfârşit, găsea ceva prin care să te facă să-ţi pierzi răbdarea cu el, cerea de băut, vorbea aparent vrute şi nevrute… În astfel de contexte, când te aşteptai mai puţin, îţi oferea răspunsul la întrebarea sau problema care te frământa sau chiar îţi arăta ceea ce trebuie să schimbi la tine, chiar dacă nici nu îţi dădeai seama de importanţa pentru propria viaţă spirituală a respectivului lucru.

În 13 octombrie 2018, Cuviosul Gherontie a plecat la Domnul, cu mare discreţie, aşa cum a trecut prin lume ori de câte ori nu voia să fie cunoscut sau înţeles şi acolo unde a profeţit de ani de zile, în Ţara Sfântă. Dumnezeu l-a chemat la El din Betleem, cu o moarte ca o adevărată naştere pentru viaţa veşnică.

Trupul lui obosit de multele poveri pe care le-a dus în viaţă, dar înnobilat de venirea asupra sa a harului dumnezeiesc, şi-a găsit odihna veşnică la Mănăstirea Tismana, veche lavră de spiritualitate ortodoxă în România, pe care a iubit-o foarte mult.

Alături de imprimarea duhovnicească pe care o transmitea ca urmare a legăturii sale permanente cu Dumnezeu şi de bucuria întâlnirii cu semenii, pe care a ştiut să o cultive şi să o lase de fiecare dată în sufletul fiecăruia dintre noi, rămâne ca o urmă puternică prin lume şirul lucrurilor minunate lucrate de harul Duhului Sfânt prin Cuviosul Gherontie, fratele nostru, iar acest şir este deja lung. Unele mărturii despre puterea şi roadele credinţei sale sunt deja cunoscute. Nădăjduim să apară în scurt timp şi altele, iar din toate acestea să dobândim cu toţii putere pe calea mântuirii.

Spunea, cu câţiva ani în urmă: „Când te vei gândi la mine, are să îţi meargă bine!”. Ne amintim mereu de el şi îl chemăm în ajutor: noi suntem aceiaşi, dar şi el este acelaşi grabnic şi puternic mijlocitor pentru noi în faţa tronului Preasfintei Treimi!

Pr. Dorin Opriş

la Praznicul Bobotezei – Dumnezeiasca Arătare

6 ianuarie 2020

După 40 de ani de slujire. Astăzi sunt Rusaliile, ziua de naștere a bisericii. Dar biserica se naște cu fiecare membru al ei, se naște cu fiecare martir.