“Vă mulţumesc, dragii mei, pentru sprijin şi rugăciuni.

Nu-mi pot exprima durerea în cuvinte.

E ca durerea de a sta lângă Crucea Mântuitorului.

Dar este şi o bucurie pe care n-o poţi pune în cuvinte … e bucuria de a veni la mormântul gol.

«Unde este, moarte, biruinţa ta ?»

Părintele Daniil şi-a întrevăzut plecarea cu mulţi ani înainte de asasinarea sa.

Mereu a vrut să fie aflat vrednic de martiriu şi Domnul i-a oferit această cunună.

Cei care l-au împuşcat au vrut să scuipe în faţă Biserica, aşa cum odinioară au scuipat în faţă pe Hristos, dar n-au obţinut ce-au vrut, fiindcă au dat greş în întinarea Bisericii. Părintele Daniil a urcat pe Golgota lui chiar în biserica pe care o construise şi în care îşi pusese toată energia şi puterea.

L-au ucis ca pe unul din vechii profeţi, între altar şi locul de sacrificiu, şi pe drept şi-a câştigat titlul de martir.

El a murit pentru Hristos pe Care L-a slujit cu toată inima.

De multe ori mi-a spus că se teme că nu va face faţă ; credea că nu e destul de bun. Ca om, avea excesele şi slăbiciunile lui, cădea şi făcea greşeli, dar nu a greşit în ceea ce era mai important, viaţa lui a fost cu totul închinată lui Hristos.

Nu înţelegeam de ce se grăbea.

În ultimii trei ani, muncea susţinut, fără oprire în vacanţe sau la sfârşit de săptămână.

Cârteam, aş fi vrut ca măcar uneori să am fericirea simplă de a-l avea pe soţul şi tatăl copiilor mei alături de mine şi de ei.

Dar el era chemat pe alt drum.

A spus că va fi ucis.

L-am întrebat cui ne lasă, pe cei trei copii ai lui şi pe mine.

Mi-a răspuns că ne lasă în mâini bune.

«Vă las cu Maica Domnului. Ea va avea grijă de voi».

În timp, am uitat aceste cuvinte.

El mi-a vorbit anume despre hainele cu care să fie înmormântat.

Pe atunci, am glumit, că nu ar trebui să vorbim despre asta, pentru că nu ştim care va pleca primul.

A spus că eu îl voi îngropa pe el.

Odată vorbeam despre înmormântări şi i-am zis că niciodată n-am fost la o înmormântare de preot.

Răspunsul lui a fost : «Nu-ţi face griji, poţi să vii la a mea».

Îmi amintesc atâtea vorbe ale noastre şi-mi dau seama de înţelesul lor adevărat abia acum.

Acum îndoielile mele s-au risipit.

Nu ne-am spus la revedere în această viaţă, nu ne-am cerut iertare unul altuia, nu ne-am îmbrăţişat.

A fost o zi obişnuită … el a plecat să săvârşească Sfânta Liturghie şi atunci l-am văzut pentru ultima oară viu. De ce nu m-am dus în ziua aceea să-l întâlnesc la biserică?

Într-adevăr, am vrut să merg, dar am hotărât să pregătesc masa şi să culc copiii … trebuia să am grijă de copiii lui … ca şi cum o mână mă trăgea înpoi.

Deseori înainte mergeam să-l întâlnesc la biserică.

Simţeam că norii se îngrămădeau peste noi.

În ultimele zile am încercat să fiu cu el cât de des posibil.

În ultima săptămână m-am gândit numai la moarte şi la viaţa de dincolo de mormânt.

N-am putut să mă concentrez la nimic altceva.

În ziua aceea, gândurile treceau prin mintea mea: «moartea loveşte în cap».

Ultima săptămână a fost foarte dificilă pentru mine, ca şi cum o tonă de cărămizi ar fi căzut peste mine.

Nu m-am prăbuşit.

Mă sprijină el ; îl simt că este lângă mine.

Cu atât de multe vorbe frumoase, de tandreţe spuse unul altuia, mai multe decât ne-am spus întreaga viaţă trăită împreună.

Abia acum mi-am dat seama cât de mult ne iubeam unul pe altul.

Cea de-a 40-a zi a Părintelui Daniil va fi chiar în ajunul zilei sale onomastice, în ziua hramului viitoarei biserici, 29-30 decembrie, la prăznuirea Sfântului Profet Daniel.

Cum a prezis o bătrână, biserica se va construi, dar Părintele Daniil nu va mai fi acolo să slujească.

Cea de-a doua parte a prezicerii s-a împlinit acum“.

~23 noiembrie 2009, Matuşca Iulia Sisoeva

Părintele Daniil Sisoev a fost împuşcat chiar în Biserica Sf. Toma din Moscova, unde slujea.

Joi, 19 noiembrie 2009, în jurul orei 23.00, în Biserica Sf. Toma din Moscova a intrat un necunoscut purtând masca medicală, care a strigat: „Care-i Sisoev?”.

Părintele Daniil, care stătea lângă catapeteasmă, a făcut un pas spre el.

Necunoscutul a scos pistolul şi a tras de 4 ori, nimerind în regiunea gâtului şi în capul părintelui.

Vladimir Strelbiţki, care se afla lângă părinte a fost grav rănit în piept.

Pr. Daniil a decedat în drum spre spital.

Ucigaşul a reuşit să fugă şi încă n-a fost găsit. Martorii oculari au zis că are în jur de 20-30 de ani şi e de origine caucaziană.

În fiecare zi de joi, ca de obicei, Pr. Daniil răspundea la întrebările creştinilor, dar de data aceasta s-a reţinut până mai târziu. Se presupune că ucigaşul ştia orarul părintelui şi că a planificat omorul din timp.

Părintele era binecunoscut în rândul musulmanilor, direcţia lui de activitate fiind concentrată asupra reabilitării creştinilor convertiţi din numeroasele secte precum şi din islam. Se presupune(!) că a fost omorât anume din această cauză.

Oamenii care îl cunoşteau, mărturisesc că părintele dintotdeauna era foarte direct, fapt pentru care era iubit de tineri, iar la propovăduirea lui veneau şi atei convinşi, care în scurt timp se convingeau de puterea Adevărului. Mulţi credeau. Mulţi se converteau.

În ultimul an, mărturisea pe blogul său, a primit mai multe mesaje pe mail, telefon… cu ameninţări de isprăvire fizică şi omor. La început îi era frică, după care s-a deprins şi nu le acorda atenţie.

Ierarhul a simţit în suflet moartea lui Hristos în temniţele întunecate ale păgânilor, a simţit durerea Crucii pe care a îmbrăţişat-o toată viaţa lui şi lumina Învierii din morţi a marelui Dumnezeu şi Mântui­torului nostru.

Hristos a murit şi a înviat în inima lui şi de aici, mireasma învierii a vărsat-o asupra tuturor ca pe un mir ceresc de nemurire. Viaţa sa întreagă a fost o minune a învierii.

Iubirea sa pentru cei săraci izvora din sufletul lui care se hrănea cu lumina învierii. După moarte, sufle­tul lui s-a înălţat la Hristos Cel înviat pe care l-a iubit toată viaţa.

Trupul său a rămas în lume, dar nu s-a prefăcut în pământ după rânduiala firii căzute, ci a rămas ca o Bise­rică a iubirii şi a nemuririi. Moaştele Sfântului ierarh sunt o profeţie a învierii.

Prin ele se propovăduieşte evidenţa nemuririi oamenilor şi vocaţia lor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Trupul împovărat de ani şi de suferinţe devine lumină pentru oameni în care se vede slava materiei îndu­hovnicite.

Sfântul Nicolae învaţă pe fiecare om că iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este o forţă care sfărâmă baierele morţii şi preschimbă materia în lumină şi mi­reasmă.

Sfinţenia este tocmai învierea firească şi împăr­tăşirea vitală din iubirea lui Dumnezeu, puterea acestei iu­biri care biruieşte moartea şi iadul, care strămută firea umană în lumină şi o îndumnezeieşte.

Anatomia sfinţeniei bătrânului ierarh aduce evidenţa unei vieţi îndurerate, dar pline de iubire pentru oameni.

Mirul care izvorăşte din Sfintele sale moaşte este materia cerească, plină de Duh Sfânt care devine mireas­mă şi se impregnează în inima fiecărui rugător. Omul devine mir de mult preţ, pentru că primeşte în sine pe Hristos (Cel uns), Mirul Cel veşnic al iubirii lui Dumnezeu.

Simţul olfactiv al omului este ridicat mai presus de fire şi devine metaforă axiologică, în care Mirele Hristos devine Mirul învierii în cei credincioşi, „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”.

Acesta este sensul cuvintelor Apostolului Pavel: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; Unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Corinteni 2, 15-16).

Apostolii Bisericii şi toţi credincioşii adevăraţi sunt deci criteriul de viaţă şi de moarte, de timp şi de veşnicie al oamenilor care aud propovăduirea lor.

Bunătatea este deci o mireasmă a lui Dumnezeu, iar răutatea este o du­hoare a morţii: „Dumnezeiescul har al Duhului te-a uns cu mir dumnezeiesc pe tine, întâiul stătător al celor din Mira,

şi de mireasma faptelor tale umplând preasfinţite marginile lumi, cu rugăciunile cele înmiresmate alungi întotdeauna patimile cele rău mirositoare. Pentru aceasta cu credinţă te lăudăm şi săvârşim preasfinţită pomenirea ta, Nicolae”.

Metafora mirului axiologic al faptelor bune este aşa­dar o icoană a luptei dintre bine şi rău în lume şi în inima omului.

Aşa cum mireasma se răspândeşte pretutindeni şi ajunge „necuprins şi nevăzut” în orice loc ascuns, tot aşa harul Duhul Sfânt umple toate ascunzimile firii şi înmires­mează viaţa omului credincios şi rugător.

Paradoxul mirului este că deşi e nevăzut, bucuria pe care o împărtă­şeşte oamenilor este evidentă şi lucrătoare, ca o icoană a Duhului Sfânt Care „suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8).

De asemenea, mirul este o metaforă a nemuririi. Miro­sul cel greu al putreziciunii tuturor celor create arată domnia morţii şi a preschimbării tuturor în elementele originare.

Trupul devine prin moarte hrană pentru viermi, iar mirosul cel greu al morţii arată nefirescul şi absurdul unei vieţi care sucombă în moarte după atâtea doruri, iubiri şi vise.

Sensul ritualului iudaic de ungere a celor morţi cu mir de nard este celebrarea profetică şi liturgică a nădejdii învierii celor dragi în Împărăţia aşteptată.

Gestul de iubire al femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului cu mir şi le-a şters cu părul capului ei este interpretat chiar de Hristos ca profeţie a morţii şi învierii Sale: „Că ea, tur­nând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngropa­rea Mea” (Matei 26, 12).

Prezenţa mirului care izvorăşte din trupul marelui ie­rarh arată vocaţia nemuririi pentru cei sfinţi şi prezenţa tainică a luminii euharistice a lui Hristos în trupurile celor ce-L iubesc.' - Preot Ioan Istrati.

Sursa: https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-nicolae-dascal-al-invierii

Bucură-te, bucură-te,
Nicolaie Mare Sfinte!
De la Mira Arhiereu
Temător de Dumnezeu!

Îndreptător în Credință
Ajutor în suferință!
Când pe lume ai venit
Semnul Crucii ai făcut!

Nicolaie Arhiereu
Temător de Dumnezeu
Miercurea și vinerea
Niciodată nu mâncai!

Pe bolnavi i-ai vindecat
Pe săraci i-ai ajutat
Creștinii din acest sat
Ție s-au încredințat!

Bucură-te Mare Sfinte!
Și îndurător Părinte!
De-a Ta slavă ne-ndulcim
Numele îți proslăvim!

Lumina văduvelor
Ajutor fecioarelor
Pe cei ce au sărăcit
Tu mereu i-ai miluit!

Ca o stea luminătoare
Ajutor celor pe mare
De furtuni îngrozitoare
A corăbiilor scăpare!

Fierbinte apărător
La al Niceiei sobor
Al Credinței Adevărate
Luptător pentru dreptate!

Pe eretici i-ai certat
Pe dușmani ai alungat
Arie cel îngâmfat
De tine a fost mustrat

Să fii mereu rugător
Către al nostru Făcător
La tine noi îndrăznim
Miluiește-ne! Amin!

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, era din Betsaida, Galileea, fiu al lui Iona și frate al lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Iisus Hristos. Este socotit ocrotitorul mai multor țări, între care România și Scoția. Prăznuirea lui principală se face la 30 noiembrie; mai este prăznuit și împreună cu ceilalți Apostoli la 30 iunie.

Sfântul Apostol Andrei a fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul. Apoi, dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul și zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Și zicând lui Petru: „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret” (Ioan 1, 36-43), l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află și altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălțarea Lui de au luat la sorți apostolul, și au mers care într-o țară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta și a luat Bitinia și Marea Neagră și părțile Propontidei și Calcedonul, Bizanțul, Tracia, Macedonia și părțile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia și părțile Ahaiei, asemenea și Aminsos, Trapezunta, Iraclia și Amastris. Însă acestea le-a umblat nu așa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare țară răbdând multe împotrivă și multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul și cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăți aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le știu. Căci mergând acesta la Sinope și propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri și torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos și, apucându-l de mâini și de picioare, l-au tras grăpiș, și cu dinții l-au scuturat, și l-au bătut cu lemne și cu pietre, și l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăși s-a arătat cu totul întreg și sănătos de răni, cu harul Învățătorului și Mântuitorului său.

Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăți și orașe din Imperiul Roman, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiți și hersoniți, apoi s-a întors la Bizanț și acolo hirotonind episcop pe Stahie, și colindând celelalte țări, a venit la luminatul ostrov (peninsulă) al Peloponezului și în Paleapatra, primit fiind în gazdă de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit și îndată toată cetatea Patrelor a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală și dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînțeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, și alții mulți ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, și prinzând pe apostolul Domnului și răstignindu-l pe o cruce în formă de X, l-a scos din viața aceasta, în anul 62. Pentru aceasta și el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaștele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constanțiu, fiul lui Constantin cel Mare, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost așezate cu ale lui Luca Evanghelistul și cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinților Apostoli. Mai târziu, capul său a fost dus la Roma, iar o mână la Moscova.

Tropar (glasul al 4-lea):

Ca cel dintre Apostoli mai întâi-chemat și lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.

Tropar, glasul 1 (tropar în uzul liturgic al Bisericii Ortodoxe Române):

Fiul al Galileei și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormântul tău din Patras chemi popoarele la Dumnezeu și acum ne-ai umplut de bucurie, că în România iarăși ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovăduit.

Condac (glasul al 2-lea):

Pe grăitorul de Dumnezeu cel cu nume de bărbăție numit și cel mai întâi chemat dintre ucenicii Mântuitorului, pe fratele lui Petru să-l lăudăm. Că precum de demult acestuia, și nouă acum a strigat: "Veniți, aflat-am pe Cel dorit!"

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?” „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Pe când trăia pe pământ, făcea minuni nenumărate, dar cel mai important e că a fost răstignit pe nedrept de către evrei, din dragoste faţă de noi, iar a treia zi a înviat. Învierea Lui este cel mai mare eveniment din istoria omenirii pentru noi, creştinii, iar prin puterea Lui minunile continuă să se facă şi astăzi”. Ahmed, îndată ce auzi toate acestea, rămase uimit. „Se întâmplă astfel de lucruri în credinţa voastră? Sincer, eu nu le pot pricepe!”, spuse şi apoi plecă.

Vocea conştiinţei

Trecură destule nopţi şi zile, dar el nu se putea opri să nu cugete la câte auzise de la roaba sa creştină. „Să fie oare adevărate toate cele pe care mi-a spus?”, vorbea de unul singur. „Dar, dacă nu le voi cerceta, cum am să aflu adevărul? Credinţa creştinilor, din ce am auzit, are dovezi. Am să caut, deci, să le aflu”. Astfel hotărî să meargă la biserică în timpul Liturghiei, ca să vadă de aproape ce se petrece acolo. Aşadar, într-o Duminică, după ce se îmbrăcă aşa cum se îmbracă creştinii, plin de curiozitate şi cu multă pază ca să nu fie recunoscut de către cei de aceeaşi credinţă cu el, merse la Biserica Ortodoxă, la Patriarhia Constantinopolei, ca să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul a toate şi Domnul Cel mult-milostiv, văzând sufletul bun al lui Ahmed, la prima minune a adăugat şi o a doua. Cum stătea el în biserică şi urmărea Sfânta Liturghie, cu multă uimire văzu pe preot când se îndrepta către Uşile Împărăteşti că era „tot scăldat în lumină şi ridicat de la pământ”, iar Patriarhul, de câte ori binecuvânta pe creştini, răspândea din degetele lui raze de lumină ce cădeau pe capetele lor. Dar ceea ce l-a zguduit cu adevărat era că acele raze luminau doar capetele creştinilor, nu-l luminau şi pe al său. Astfel şi-a dat seama că, într-adevăr, credinţa creştinilor este vie. Ieşind din biserică, atât fusese de mişcat de toate lucrurile minunate ce văzuse, încât credea că nu mai e vechiul Ahmed turcul, deoarece simţea înlăuntrul său o dulceaţă pentru Creştinism. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Însuşi Hristos l-a luminat şi el pricepu într-o clipită că El este TOTUL. După aceste minuni, Ahmed n-a mai vrut alte dovezi ca să creadă în Hristos şi să se lepede de Mahomed. S-a întors acasă pe undeva răvăşit, însă chipul său strălucea de bucurie. Fără să fie întrebat ceva de roaba creştină, îi spuse: „Ai dreptate! Credinţa creştină este cea adevărată!”.

Ahmed s-a pocăit sincer. Şi, aşa cum ne spune Sfântul Nicodim Aghioritul, a trimis să cheme un preot care l-a catehizat şi apoi l-a botezat, în numele Sfintei Treimi. După botez a rămas creştin tăinuit, dar trăia o viaţă virtuoasă. Se împărtăşea cu Preacuratele Taine şi lua anaforă şi aghiasmă cu o bucurie şi emoţie deosebită. Din nefericire, nu i s-a păstrat numele de la Botez, din pricină că trăia ca un creştin în ascuns.

Mucenicia

Însă, la un banchet oficial, pe când stătea împreună la masă cu alţi musulmani, ofiţeri otomani, aşa cum stăteau de vorbă s-a ajuns şi la întrebarea: „Care este cel mai mare lucru în lume?” L-au întrebat şi pe Ahmed. Iar el, „plin de Duh Sfânt” şi de dumnezeiască râvnă, a spus cu glas mare şi statornic: „Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamă, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!”. Toţi boierii turci, comesenii secretarului Sultanului Ahmed, s-au năpustit asupra lui ca nişte fiare neîmblânzite şi l-au dus la judecător. La judecată, viteazul ostaş al lui Hristos mărturisi că într-adevăr, după acele descoperiri dumnezeieşti şi luminare, a devenit creştin. Mărturisirea lui Ahmed l-a mâniat groaznic pe judecătorul turc, care porunci soldaţilor să-l închidă în temniţă împreună cu criminalii comuni şi să-l lase cu desăvârşire flămând, fără mâncare şi băutură timp de şase zile. Ahmed însă, fără să se înfricoşeze, cu putere de suflet le spuse călăilor săi că avea nevoie de acel post ca şi mai mult să se curăţească. „Nu vă osteniţi să îmi schimbaţi gândul”, spuse către mai-marele judecător. „Mai lesne e să frământaţi pietrele cu mâinile voastre, decât ca eu să-mi schimb convingerile. Sunt creştin şi doresc să mor pentru Hristos Cel înviat”. Judecătorii, în cele din urmă, l-au adus în faţa Sultanului, cu nădejdea că va ceda în faţa lui. Însă, în deşert! Ahmed şi la promisiuni şi la ameninţări şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa lui neclintită în Hristos Cel înviat. Atunci Sultanul a dat poruncă să i se taie capul. Îndată călăii au împlinit porunca şi lui Ahmed i s-a tăiat capul pe 3 mai 1682, în timp ce cânta „Hristos a înviat”. Sfintele lui moaşte le-au aruncat apoi în mare.

Cei ce treceau pe lângă locul unde el a fost martirizat au văzut timp de mai multe zile o lumină mai presus de lume, indiciu al sfinţeniei minunatului nou-mucenic.

„Din sălbatică rădăcină, ca un trandafir bine-mirositor, înflorit-a cel slăvit”.

~ Traducere din limba greacă de monahul Gherontie Nica, din revista „Stylos Orthodoxis”, Mai 2009, Nr. 101. Articol apărut în nr. 16 din “Familia Ortodoxă”

Fiind de față la o adunare din cetatea Constinopolului, Sfântul Ahmed a mărturisit că este creștin. A fost torturat și condamnat la moarte prin decapitare în data de 3 mai 1682.

Sfântul Mucenic Ahmed Caligraful s-a născut în secolul al XVII-lea într-o familie musulmană din Constantinopol, dar a murit ca martir creștin ortodox la 3 mai 1682.

Tânărul Ahmed a fost numit copist în cadrul Marilor Arhive, iar mai apoi a fost numit ofițer al Înaltei Porți și secretar al Curții de către sultan.

Ahmed avea în casă două sclave creștine, de neam rusesc, una tânără cu care trăia în desfrânare și una mai în vârstă care îi servea ca slujitoare casnică. Acesteia, Ahmed îi permitea să participe la slujbele creștine săvârșite în catedrala patriarhală. Bătrâna aducea în casă anafură și aghiasmă de la biserică de care se împărtășea și cealaltă roabă. Ori de câte ori se întâmpla asta și Ahmed era aproape de ea, simțea un parfum frumos și de nedescris care ieșea din gura ei.

Auzind Ahmed ce anume mânca de la biserică s-a umplut de dorința de a vizita catedrala, spunându-i unui preot să îi pregătească un loc ascuns în timpul Sfintei Liturghii.

Participând la slujbă l-a surprins pe Patriarh înveșmântat în lumină și cum binecuvânta poporul a văzut cum raze ieșeau din degetele sale oprindu-se pe capetele tuturor celor prezenți, însă nu și pe capul lui. Acest lucru l-a determinat să se convertească la credința ortodoxă și să se boteze în ascuns.

Fiind de față la o adunare din cetate, Sfântul Ahmed a mărturisit că este creștin. A fost torturat și condamnat la moarte prin decapitare în data de 3 mai 1682.

Sfântul Mucenic Ahmed este prăznuit pe 24 decembrie și 3 mai.

• 🧾Povestea anafurei — Pâinea Maicii Domnului sau pâinea sfântă 🍞
  
  

  Se spune ca in vremuri îndepărtate la mănăstirea Sfântul Petru si Pavel trăia un om simplu care se numea Mina.
  
  Cum Mina nu se pricepea la nimic, Starețul a decis ca el să-l ajute pe brutar să facă pâinea pentru călugări. Era bine organizata mănăstirea: fiecare călugăr, fiecare locuitor al mănăstirii avea sarcini precise, pe măsura înclinațiilor sale.
  
  Așa ajunge Mina ajutor de brutar fără ca el sa știe sa facă pâine.
  
  Mina era o persoană supusă, nu punea întrebări, făcea ceea ce i se spunea fără să întrebe de ce. Era mereu în preajma brutarului.
  
  Dacă acesta îi cerea apă, aducea apă, dacă acesta îi cerea făină, aducea făină, daca îi cerea să măture, el mătura.
  
  Mina făcea totul fără sa pună întrebări.
  
  Așa au trecut anii și Mina nu a învățat nimic. Făcea ce i se spunea și se ruga.
  
  Brutarul era un om foarte priceput.
  
  Potrivit regulilor mănăstirii, pâinea se făcea zilnic in pâinici mici și rotunde, atât cât să ajungă pentru o zi.
  
  La un moment dat, brutarul se îmbolnăvește și moare.
  
  Starețul îl cheamă la el pe Mina și îi spune:
  
  — Mina, de astăzi vei pregăti tu pâinea zilnică pentru călugări!
  
  — Dar părinte, eu nu știu sa fac pâine!
  
  Eu am făcut ceea ce mi s-a cerut, niciodată pâine!
  
  — Nici nu vreau sa aud! răspunde Starețul. Lucrezi cu brutarul de mai bine de un an, trebuie să știi ceva.
  
  Mina nu avu curajul să-l contrazică.
  
  Se întoarce în brutărie și necăjit începe să plângă.
  
  Cum plângea el așa cu fața în mâini, la un moment dat intră în încăpere o femeie îmbrăcată toată în alb.
  
  Cum o vede Mina, o întreabă:
  
  — Tu știi să faci pâine?
  
  — Sigur că știu, răspunse femeia.
  
  — Atunci ma ajuți sa fac pâine pentru călugări?
  
  — Sigur că te ajut, pentru asta am venit, răspunde femeia. Adu-mi făină, apă, sare, continuă ea și se puse pe treabă.
  
  Până dimineață pâinea era gata.
  
  Când se trezesc călugării și vin la masa de dimineață, era un parfum minunat de pâine caldă în Bucătărie, de îți lăsa gura apă.
  
  Așezați la masă, călugării au mâncat numai pâine. Era atât de bună și de frumos mirositoare încât nu mai vroiau altceva.
  
  Vestea s-a răspândit repede în Mânăstire și Starețul a aflat de pâinea miraculoasă a lui Mina.
  
  Așa se face că Starețul chemă pe Mina la el să-i povestească cum a făcut pâinea.
  
  Supus, Mina merge la stareț si povestește cele întâmplate.
  
  Așa au înțeles că pâinea lui Mina era de fapt pâinea Maicii Domnului și că aceasta avea puteri magice, pentru că cine mânca din ea se vindeca de dureri.
  
  Au decis ca restul pâinii făcută de Maica Domnului sa fie tăiată în bucățele mici și păstrată la loc sigur, pentru ai ajuta pe cei nevoiași.
  
  Au numit-o Anafură, "o bucățică mică, dar cu puteri miraculoase", care din acel moment și până în zilele noastre vine în ajutorul celor ce cred în ea!

• 💧 Aghiasma mare — această apă nu este doar H2O
  
  Aghiasma mare rămâne curată după ani și ani nu pentru că s-a folosit cruce de argint (poate fi și din lemn) sau busuioc (că ar avea anumite proprietăți); deoarece în acel moment este deja sfințită.

  Sfințirea se face la pogorârea Duhului Sfânt și la binecuvântarea preotului cu mâna în apă "în fiecare din vasele de apă".

  "Tu Însuți, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino și acum prin pogorârea Sfântului Tău Duh, și sfințește apa aceasta! (de 3 ori).
  
  Zicând preotul aceasta de trei ori, binecuvintează apa cu mâna, afundând mâna în apă în chipul sfintei cruci, la fiecare zicere."
  
  ~ Molitfelnic
  
  "Când rosteşte cuvintele de invocare a Sfântului Duh pentru sfinţirea apei („Tu Însuţi, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin pogorârea Sfântului Tău Duh, şi sfinţeşte apa aceasta”), pe care le repetă de trei ori la rând, preotul binecuvântează de fiecare dată apa cu mâna, afundând-o cruciş, pe rând, în fiecare din vasele cu apă. De asemenea, şi la cuvintele: „Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt”, pe care le rosteşte de trei ori la rând, binecuvântează de fiecare dată apa, cu mâna cruciş."
  
  ~ Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 372-374

Această fotografie a fost făcută la plecarea Sfântului Nectarie de la Mânăstire către Spitalul Aretaeio din Atena, unde avea sa petreacă ultimele 47 de zile de luptă pe pământ. Pe 8 noiembrie 1920, Sf. Ierarh Nectarie se mută la Domnul. Biserica îl cinstește pe data de 9 noiembrie.

Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită „Noua Mănăstire”, primind tunderea monahicească la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa.

După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al Patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.

Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunele Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al Rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mănăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui.

Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influienţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe. Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduiala în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

✔️ Blog-ul BizantIcons-Art: 7️⃣ lucruri mai puțin cunoscute despre Sfântul Nectarie, vindecătorul de cancer / Ziua de 9 noiembrie este un moment deosebit de important pentru creștinii ortodocși de pretutindeni. După marele praznic al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, cunoscuţi drept „conducătorii cetelor de Îngeri”, urmează ziua unuia dintre cei mai mari Sfinți contemporani, cunoscut în întreaga lumea pentru darul vindecării pe care l-a revărsat în viețile multora dintre cei care i s-au rugat și l-au chemat în ajutor: Sfântul Nectarie, Taumaturgul.

📜 Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina: Toate îi aparțin lui Dumnezeu, numai păcatul este al nostru. / "Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită."

✝️ Sfântul Nectarie din Eghina: Să nu vă pierdeți nădejdea, oricâte necazuri v-ar împresura🔹
Să aveți răbdare și rugăciune, iar Dumnezeu nu vă va lăsa. Răbdarea este scară spre cer. Prin răbdare ne asemănăm cu Hristos, Care a suferit toate cu tăcere și cu dragoste. Fericit este omul care rabdă ispitele cu liniște, căci acela va primi cununa vieții. Să nu judecăm pe nimeni, ci să ne cercetăm pe noi înșine. Să fim blânzi și smeriți, pentru că Dumnezeu locuiește în sufletele pașnice. Iubirea este mai mare decât toate: este leac pentru răni, este lumină pentru minte, este scară spre Dumnezeu. Acolo unde este iubire, este Hristos. Și acolo unde este Hristos, nu mai este frică.

✝️ Sfântul Nectarie de Eghina: "Niciun credincios nu este un deznădăjduit și niciun deznădăjduit nu este credincios." / "Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită."

✝️ Sfântul Nectarie din Eghina: Cunoașterea profundă a sinelui este o îndatorire fundamentală a omului. / „Fără cunoașterea de sine, omul rătăcește printre propriile gânduri, este înrobit în fapt feluritelor patimi, chinuit de pofte năprasnice, se îndeletnicește cu multe lucruri deșarte, nu duce o viață rânduită, ci risipită și plină de frământări, dând greș în toate. Se poticnește pe făgașul vieții sale, clătinându-se la fiece pas, se împiedică și cade, zdrobindu-se. Se adapă singur zi de zi cu tristețe și amărăciune, își umple inima de suferință și trăiește, îndeobște, o viață de neîndurat.”

✝️ Sfântul Nectarie din Eghina: Căutaţi dragostea! / „Căutaţi dragostea! Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea! Împreună cu dragostea vine tot binele și vin toate virtuţile. Iubiți, ca și voi să fiţi iubiți de ceilalți! Dați-i lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste.”

✝️ Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina: Încredințați-i lui Dumnezeu toate grijile voastre și El vă va purta de grijă. / Starețul Tadei de la Vitovnița"Încredințați-i lui Dumnezeu toate grijile voastre și El vă va purta de grijă. Nu fiți mici la suflet și nu vă tulburați. Dumnezeu cunoaste dorințele voastre și are puterea să le împlinească așa cum știe El mai bine. Voi numai rugați-vă Lui și nu vă pierdeți curajul. Nu vă plângeți atunci când rugăciunile voastre nu sunt ascultate (împlinite). Dumnezeu vă va împlini dorințele, doar că într-un mod pe care nu-l cunoașteți. Așadar, liniștiți-vă sufletul și chemați neîncetat pe Domnul!"

✝️ Sfântul Nectarie din Eghina: Întăriţi-vă şi statorniciţi-vă, căci Dumnezeu este cu voi. Dacă veţi răbda până la capăt, numele voastre vor fi scrise în Cartea Vieţii. / „Aflaţi că împotriva voastră se vor ridica puterile celui potrivnic, dar voi să cântaţi „cu noi este Dumnezeu, de frica voastră nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu“ ... Întăriţi-vă şi statorniciţi-vă, căci Dumnezeu este cu voi. Dacă veţi răbda până la capăt, numele voastre vor fi scrise în Cartea Vieţii.“

O, preasfinte și întru tot lăudate, mare făcătorule de minuni Nectarie, pri­mește a­ceastă puțină rugăciune de la noi, nevred­nicii robii tăi, căci către tine, ca la un ade­vărat izvor de tămăduiri și grabnic fo­lo­sitor și ajutător prea­minunat scăpând și către sfânt chipul icoanei tale privind, cu la­crimi fier­binți ne rugăm ție: vezi, sfinte, durerile noastre, vezi sărăcia și ticăloșia noastră. Vezi rănile sufletelor și ale trupurilor noastre. Ne rugăm ție, Sfinte Ierarhe Nectarie, grăbește de ne ajută cu neîncetatele și sfintele tale rugăciuni și ne sprijinește pe noi, robii tăi. Ia aminte la sus­pinele noastre și nu ne trece cu ve­derea pe noi, ticăloșii și scârbiții, că știm, sfinte al lui Dumnezeu, că și după mutarea ta din viața aceasta trecătoare cine a năzuit la ajutorul tău și cu credință ți s-a rugat nu a rămas nea­jutat. Că cine te-a chemat întru ajutor și nu l-ai auzit? Sau cine, în dureri fiind și alergând spre ajutorul tău, nu i-ai ușurat suferința?

Minunile și ajutorul tău ne-au făcut și pe noi, ticăloșii și scârbiții, să te chemăm să ne vii în ajutor. Știm, o, alesule ierarh, de mulți­mea tă­mă­duirilor pe care le-ai făcut, nou doc­tor fără-de-arginți arătându-te. Nu cu­noaș­tem nici sufe­rință și nici durere pe care să nu le poți alina.

Nu cunoaștem nici o boală căreia tu să nu îi poți aduce tămăduire, dar mai mult decât atât, nu numai că ai tămăduit boli despre care doctorii ziceau că nu pot fi tămăduite, ci și pe mulți bol­navi i-ai ajutat să se întărească în credință și în răbdare, și să ia plată de la Dumnezeu pentru osteneala lor.

Îngenunchind, ne rugăm ție, Sfinte Ie­rarhe Nectarie, ca să te rogi pentru noi lui Hristos, Cel Ce n-a trecut cu vederea rugă­ciunile tale cele jertfelnice, ci te-a întărit și te-a primit în cereștile locașuri.

Către Acela roagă-te, ca să fim și noi ajutați și miluiți cu rugăciunile tale, și din pagube și necazuri izbăviți, ca să binecu­vântăm pe Dum­nezeu Cel în Treime lăudat, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Citește:

• ✝️ Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghi­na — 9 Noiembrie

• 🎬 Omul lui Dumnezeu / Man of God: Viața Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina — FILM 🎞

• 🔴 Asta se întâmplă când nu mergi după duhul acestei lumi ci după Duhul lui Dumnezeu

Îmi amintesc că în cadrul unei predici despre rugăciune, la un moment dat a zis:

"— Cine știe rugăciunea Sfântului Arhanghel Mihail să o spună, ca e foarte folositoare".

Și s-a uitat fix la o femeie. Erau multe mame, dar privirea îi era ațintită asupra uneia dintre ele:

"— Tu, lele Ano! Să te rogi cum te-ai mai rugat la Sfântul Arhanghel!"

Toată lumea s-a mirat cum de știa Părintele de rugăciunea ei.

La sfârșitul slujbei, femeile care erau cu ea i-au zis:

"— Ce rugăciune știi, lele Ano? Că Părintele tot la dumneata s-a uitat."

Atunci ea le-a spus următoarea rugăciune:

RUGĂCIUNE

"Doamne, Dumnezeule, mare Împărat și fără de început, trimite, Doamne, pe Mihail Arhanghelul Tău în ajutorul meu, ca să mă apere de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți. O, Mihaile, mare Arhanghele, întâi stătător si voievod al puterilor cerești, fii mie ajutor în toate: în boli, în strâmbătăți, în mâhnire, în pustiu, pe cale, pe apa, în călătorie, căsătorie, serviciu, scoală, și mă izbăvește de toată înșelăciunea cea diavolească. Iar când mă vei auzi pe mine, robul tău, rugându-mă ție și chemând numele tău, grăbește spre ajutorul meu și auzi rugăciunea mea. Așa, mare Arhanghele, biruiește pe toți care se împotrivesc mie, mă apară și mă acoperă de cel viclean cu puterea cinstitei Cruci și cu solirile marilor Arhangheli: Gavriil, Rafail, Uriil, Varahiil, Salatiil si Egudiil si ale puterilor cerești, totdeauna, acum și pururi și în veci. Amin".

— Mărturie a Părintelui Ioan Sofonea

„Nebun am fost pentru lume, dar întru Hristos am aflat adevărata înțelepciune.”

Astăzi, 4 noiembrie, cu inimă plină de recunoștință, ne aducem aminte de Cuviosul Gherontie cel Nebun pentru Hristos de la Tismana, acest om simplu și smerit, un mirean cu viață sfântă, care a umblat printre oameni ca o taină a lui Dumnezeu.

Nu a avut ranguri, nu a purtat haine de cinste, nu a ținut predici — dar a predicat cu viața lui, cu tăcerea lui, cu felul său copilăresc și plin de har.

Sfântul Cuvios Gherontie, deși necanonizat încă, este deja simțit de poporul credincios ca un om al lui Dumnezeu, un trăitor al Evangheliei în chip viu și adevărat.

El a fost „nebun pentru Hristos”, adică liber de judecata lumii, dezbrăcat de mândrie, fără dorință de slavă, dar plin de o dragoste arzătoare pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Mulți l-au privit cu uimire, unii poate cu nedumerire, dar cei curați la inimă au simțit că din el se revarsă o pace adâncă, o bucurie tainică, o lumină care nu e din lumea aceasta.

El trăia în sărăcie, dar inima lui era plină de cer. Nu cerea nimic, dar dădea totul. Zâmbea blând, uneori copilărește, dar în zâmbetul lui era mângâiere și binecuvântare.

În simplitatea lui, Dumnezeu a ascuns o mare taină — pentru că în omul care pare „nebun” în ochii lumii, Hristos a găsit un prieten adevărat, un vas curat al harului.

Cei care l-au cunoscut vorbesc despre bucuria care izvora din el, despre puterea cuvântului rostit rar, despre binecuvântările tainice primite prin rugăciunea lui.

După mutarea sa la Domnul, credincioșii și clericii care l-au iubit au simțit că rugăciunea lui nu a încetat, ci s-a făcut și mai puternică.

La mormântul său de la Mănăstirea Tismana, mulți au aflat pace, vindecare, răspuns, nădejde. În tăcerea acelui loc se simte ceva din duhul său blând și luminos.

Astăzi se fac demersuri pentru canonizarea Cuviosului Gherontie, prin fundația și lucrarea celor care l-au iubit și i-au văzut sfințenia. Dar pentru mulți dintre noi, el este deja sfânt — pentru că sfințenia nu vine din hotărâri, ci din inimă.

Poporul a simțit că în acest om simplu, Dumnezeu S-a odihnit. Că prin el, Hristos a umblat din nou printre oameni — zâmbind, iertând, mângâind, tăcând.

Avem mare binecuvântare ca icoana Cuviosului Gherontie să fie așezată și în Sfântul Altar al bisericii noastre, între sfinții care veghează necontenit deasupra Sfintei Mese.

Acolo, chipul lui blând și luminos pare că privește peste Jertfa cea fără de sânge, ca un rugător nevăzut, ca un copil al lui Dumnezeu care s-a întors acasă.

Și parcă ne spune, tainic, fiecăruia:

„Nu te teme să fii simplu. Nu te rușina să fii bun. Nu-ți fie teamă să iubești. Căci în dragoste se ascunde Dumnezeu.”

Cuviosul Gherontie ne cheamă la o credință vie și curată, la o dragoste fără condiții, la o bucurie care nu depinde de nimic lumesc.

El ne arată că nebunia pentru Hristos este adevărata înțelepciune, că smerenia este mai puternică decât mândria, că tăcerea spune mai mult decât vorbele.

Că sfințenia nu se măsoară în titluri, ci în blândețea inimii, în lacrima ascunsă, în zâmbetul curat al celui care trăiește întru Dumnezeu.

Și de aceea, îl simțim viu. În icoana lui, în rugăciunile noastre, în pacea pe care o lasă sufletului când îi rostești numele.

Cuvioase Părinte Gherontie, nebunule pentru Hristos, roagă-te pentru noi!

Întărește-ne în credință, dă-ne simplitatea inimii și curajul de a-L iubi pe Dumnezeu fără rușine, fără frică, fără măsură. Amin.

În ajunul duminicii de 1 noiembrie, Arhiepiscopul Ioan a oficiat slujba solemnă de canonizare a Sf. Ioan de Kronstadt, un eveniment major în Biserica Rusă de la sfârșitul anului 1964. Sf. Ioan de Kronstadt, un făcător de minuni de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, fusese un monarhist declarat, vorbise înflăcărat împotriva curentelor socialiste și profețise revoluția sângeroasă, motiv pentru care Biserica din Uniunea Sovietică nu l-a putut canoniza.

Canonizarea a fost decisă de diaspora, iar Arhiepiscopul Ioan a fost unul dintre cei mai puternici susținători, pregătind laude și cerând ierarhilor altor Biserici Ortodoxe să se alăture, deși mulți au refuzat din cauza temerilor legate de imaginea și politica lor diplomatică.

Sf. Ioan de Kronstadt era un misionar neobosit, părinte și hrănitor al celor oprimați, făcător de multe minuni, având multe în comun cu Arhiepiscopul Ioan. Eugene a scris două articole despre Sf. Ioan de Kronstadt pentru Orthodox Tidings.

Totuși, spre marea durere a Arhiepiscopului Ioan, mulți oameni au lipsit de la slujba de canonizare, organizând în schimb un bal mascat de Halloween.

După slujbă, Arhiepiscopul Ioan a mers la locul unde balul era încă în desfășurare.

A urcat scările și a intrat în sală, spre uimirea totală a participanților.

Muzica s-a oprit și Vlădica, fără să scoată o vorbă, s-a uitat la oamenii aceia uluiți, făcând înconjurul întregii săli încet și în mod intenționat, cu toiagul în mână.

N-a spus o vorbă și nimic nu era necesar; simpla privire a Vlădicăi a înțepat conștiințele tuturor, după cum se vedea limpede din consternarea generală.

Vlădica a plecat în liniște; și în ziua următoare, în biserică a tunat și a fulgerat, manifestându-și sfânta sa indignare și râvna sa înflăcărată, chemând pe toți la viață creștină evlavioasă.

În loc să se pregătească de slujbă, creștinii s-au dus la un praznic păgân, iar tu ai mers pentru puțină vreme între ei, mustrându-i prin prezența ta tăcută care i-a făcut să se rușineze.

Și prin asprimea privirii tale i-ai învățat că nu pot sluji la doi domni, lui Dumnezeu și lui Mamona, că nu pot să cugete că după ce păcătuiesc Îi vor cânta lui Dumnezeu cu evlavie: Aliluia!

🎃 Creştinii ortodocşi care au sărbătorit Halloween-ul, trebuie să spovedească acest păcat❗👻

⚠️ Preot Alexandru Lungu: Halloween este mai mult decât o banală serbare de toamnă. 🎃

🎃 Părintele Dan Damaschin: Dragi părinți creștini, o sărbătoare în care diavolul este celebrat nu este o sărbătoare, ci o blasfemie. Învățați-vă copiii să sărbătorească duminicile, marile sărbători ale credinței noastre și nu o zi a morților❗

📜 Acest pliant ar trebui să ajungă la cât mai mulți copii, mai ales acum, când se apropie sărbătoarea numită Halloween. 🎃

⏰ Părintele Ioan Istrati - despre Halloween 🎃: Antrenamentul la iad 👿

Degeaba mergi la biserică, pentru că ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg.

Acolo unde locuieşti, nu e vreun bătrân bolnav, care nu are pe nimeni?

Tu, care te numeşti creştin, te-ai dus la uşa lui să-l întrebi dacă nu are nevoie de pâine, de lapte, de medicamente?! Cred că nu!

Bine că ai tu de toate, bine că se strică mâncarea în frigider, bine că ţi-e şifonierul plin de haine, altul neavând nici ciorapi! Şi te numesti creştin şi tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugăciunea ta!

Când mergi la biserică, dacă întâlneşti pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunţă la Sfânta Liturghie şi mergi de îngrijeşte pe cel bolnav! Tu, care vii la biserica şi vezi că nu obosesc a te învăţa, tu să fii lumină în casa ta, în inima ta, să nu dai prilej celor din jur să spună că degeaba mergi la biserică, pentru ca ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg.

~ *Preotul martir Constantin Sârbu, Lacrimă şi har, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010*

• Visarion Sarai s-a născut în anul 1714 și a primit la botez numele Nicolae. S-a călugărit în 1738 la Mănăstirea Sfântul Sava. În 1742 ajunge la Mănăstirea Pakra din Slovenia, iar în ianuarie 1744 vine în Transilvania și începe lupta pentru apărarea Ortodoxiei.
  
  Este arestat pe 26 aprile 1744 de autoritățile imperiale și supus unui interogatoriu cu 44 de întrebări. A fost trimis la închisoarea din Deva, apoi la cele din Timișoara, Osieck și Raab, iar în cele din urmă la celebra închisoare Kufstein din Munții Tirolului (Austria), unde a murit că martir.

• Sofronie de la Cioara - a fost preot de mir, iar după ce a rămas văduv, s-a călugărit la Mănăstirea Cozia. A condus răscoala populară împotriva autorităților habsburgice și a Episcopiei Unite de la Blaj care patrona acțiunea de dezbinare a Bisericii Ortodoxe Românești. În august 1760, Sofronie a convocat un Sinod, în care cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor, eliberarea celor închiși și respectarea libertății religioase. A murit la o dată pe care nu o cunoaștem, fie la Manstirea Vierosi, fie la Mănăstirea Robaia.

• Nicolae Oprea Miclaus - originar din Salistea Sibiului, satul Tilișcă, a mers de trei ori la Viena pentru a prezența plângerile românilor, în 1748, 1749 și 1752. În memoriile prezentate, aceștia cereau libertatea credinței ortodoxe și episcop ortodox. A fost arestat în anul 1752 la Viena și dus în închisoarea de la Custeni, unde a și murit că mărturisitor pentru Ortodoxie.

• Ioan din Galeș - a înmânat lui Oprea Miclaus un memoriu pe care să-l adreseze Curții din Viena și s-a aflat în fruntea mișcării de apărare a Ortodoxiei la Sibiu. A cutreierat mai multe sate și a strâns semnături prin care credincioșii ardeleni cereau să li se acorde libertate pentru credință ortodoxă. Din ordinul Mariei Tereza, ajunge în închisoarea de la Deva, apoi la Graz și în final la Kufstein. Preotul Ioan a murit după anul 1780, de când datează ultima știre despre el.

• Moise Macinic - pentru că a luptat împotriva undației, a fost închis la Sibiu, timp de 17 luni. La eliberare i s-a cerut să nu mai slujească, ci să se întrețină din muncă brațelor. S-a refugiat în Banat, unde s-a întâlnit cu Oprea Miclaus. L-a însoțit pe acesta în călătoriile sale la Viena și a fost arestat împreună cu Miclaus. A murit în închisoarea de la Kufstein.

• Tot astăzi, facem pomenirea:

  • Sfântului Cuvios Ilarion cel Mare;

  • Sfinților Mucenici Gaie, Dasie și Zotic;

  • Sfinților Mucenici Andrei, Ștefan, Pavel şi Petru;

  • Sfintei Mucenițe Teodota și Socrate, preotul;

  • Sfântului Mucenic Eucrat;

  • Sfântului Cuvios Filotei;

  • Sfântului Cuvios Mucenic Zaharia;

  • Sfântului Cuvios Varuh;

  • Sfântului Mucenic Azis;

  • Sfântului Mucenic Ioan de la Monemvasia (Peloponez).

• 📅 21 Octombrie - Sfinti Mucenici prigoniți din Ardeal: Pomenirea Cuviosului mărturisitor Visarion, Cuviosului mărturisitor Sofronie și a Sfântului Mucenic Oprea / Veniți, toți iubitorii de Hristos, la prăznuirea fericiților mărturisitori Visarion, Sofronie și Oprea, care au slujit adevărului și au mărturisit dreapta credință și cinstind cu evlavie ostenelie lor și lăudându-i, așa să zicem: Bucurați-vă, bunilor mărturisitori și râvnitori ai adevărului!

• ✝️ Părintele Profesor Ilie Moldovan: "Rezistenţa Sfinţilor Ardeleni la acţiunile vremii trebuie să fie pentru noi o lecţie!" / [...] De data aceasta este vorba despre noi care suntem români şi nu suntem români de ieri, de alaltăieri, suntem români din etnogeneză, de când ne-am plămădit, fie prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei sau poate prin umbrirea Sfântului Duh peste strămoşii noştri. În orice caz, ceea ce a însemnat credinţa strămoşească, ce ne face pe noi să avem convingerea că în cer suntem cuprinşi în neamul care se numeşte românesc şi că ne poartă îngerii Domnului de grijă, prin faptul că înaintaşii noştri au ţinut o tradiţie sfântă prin sfinţenia cuvântului lui Dumnezeu, dar şi prin sfinţenia strămoşilor noştri. [...]

“Azi, 21 octombrie, este cinstirea Sfinţilor Români Ardeleni. Frumoasă vorbă, înălţătoare vorbă, Sfinţii Români Ardeleni. Pe cine luăm în socoteală la început? Pe cei pe care îi observăm că sunt trecuţi în calendar: Sfântul Visarion Sarai, Sfântul Sofronie de la Cioara, Sfântul Moise Măcinic de la Sibiel, Sfântul Nicolae Oprea de la Sălişte şi aşa mai departe.

Dacă pornim după înscrisul din calendar, fără îndoială că ne raportăm la anumite evenimente istorice. Dar care? După cum veţi constata, va trebui să-i împlinim cu ceea ce le revine, pentru că în sfinţenia lor ne regăsim şi noi. Sfântul Visarion, pe care îl înregistrăm mai întâi, îi zice Sarai. Multă vreme s-a crezut că este de origine sârbească. Cercetările din urmă au venit să ne convingă că el, de fapt, a fost român originar din Bosnia. Ce se cuvine să remarcăm? Că l-a trimis Dumnezeu pe pământul nostru într-un moment de răscruce şi răscrucea este descoperită şi de cei care au fost poate înaintea Sfântului Visarion Sarai, şi sigur şi după, mărturisitorii adevăratei credinţe.

Vedeţi ce cuvânt: mărturisitori! Cine au fost aceşti mărturisitori? Păi sunt unii din aceia pe care nici nu i-a înregistrat istoria, sunt aceia care, într-un fel oarecare, ne-au transmis credinţa noastră strămoşească prin sângele harismatic pe care îl purtăm în vine.

Folosesc un cuvânt greu, foarte greu, cu altă ocazie chiar aş vrea să mă explic. De data aceasta este vorba despre noi care suntem români şi nu suntem români de ieri, de alaltăieri, suntem români din etnogeneză, de când ne-am plămădit, fie prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei sau poate prin umbrirea Sfântului Duh peste strămoşii noştri. În orice caz, ceea ce a însemnat credinţa strămoşească, ce ne face pe noi să avem convingerea că în cer suntem cuprinşi în neamul care se numeşte românesc şi că ne poartă îngerii Domnului de grijă, prin faptul că înaintaşii noştri au ţinut o tradiţie sfântă prin sfinţenia cuvântului lui Dumnezeu, dar şi prin sfinţenia strămoşilor noştri.

Sunt lucruri puţin însemnate pentru cei mai mulţi. Să ştiţi, credinţa aceasta românească, credinţa aceasta strămoşească, credinţa aceasta ortodoxă, care pune acceptul principal, superior, absolut, pe ceea ce se întâmplă pe masa Sfântului Altar, că dintr-o bucată de pâine şi din vin Duhul Sfânt face Trupul şi Sângele Domnului. Cum e Trupul şi Sângele Domnului? Aşa cum acest Trup şi Sânge al Domnului se găseşte în ceruri, sau mai precis la jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Acesta este un lucru mare, credinţa aceasta este supremă, altceva mai bun în tot ceea ce există pe pământ nu avem. Cine a ţinut-o la noi? Au ţinut-o ţăranii.

Vedeţi, Sfântul sărbătorit Visarion Sarai este numai acel care a făcut ca acest glas care străjuie în adâncul fiinţei noastre să iasă ca o flacără la lumină şi a ieşit prin persecuţiile îndreptate asupra poporului român dreptcredincios din perioada aceea, adică după anul 1700 până la 1760 şi în continuare încă multă vreme de la această dezrobire, i-am zis religioasă, pe care a înregistrat-o istoria neamului românesc. Despre această idee aş vrea să vă subliniez un lucru care ar fi bine să rămână scris în minte şi anume că aproape nu există pagină în toată istoria neamului românesc, care să nu ne descopere vrednicia sufletească şi să nu subscrie la virtuţile pe care poporul român a ţinut să şi le imprime într-o istorie zbuciumată.

După cum veţi vedea în legătură cu ceilalţi sfinţi, pe care poporul român i-a avut în istoria sa, nici nu se găseşte doar în cine ştie ce documente ale vremii. De prea multe ori s-a spus că nu prea avem documente, dar nici nu avem nevoie de documentele acestea dacă documentele le păstrăm în noi, dacă credinţa noastră, dacă dragostea noastră pentru cele sfinte a mers până la martiriu, şi a dovedit-o nu numai Sfântul Visarion, dar şi Sfântul pomenit aici, şi anume Sofronie de la Cioara, sau Oprea Nicolae din Sălişte sau popa Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş.

~ Părintele Profesor Ilie Moldovan — o mărturie făcută Părintelui Jan Nicolae, extrasă din lucrarea "Calendarul viu"

Veniți, toți iubitorii de Hristos, la prăznuirea fericiților mărturisitori Visarion, Sofronie și Oprea, care au slujit adevărului și au mărturisit dreapta credință și cinstind cu evlavie ostenelie lor și lăudându-i, așa să zicem: Bucurați-vă, bunilor mărturisitori și râvnitori ai adevărului!

Ne povestea un bătrân că spunea avva Teodor Iliotul că era în muntele Măslinilor un călugăr care sihastrea zăvorât, mare luptător în nevoințele călugăreșți. Dar îl chinuia pe el demonul curviei.

Într-o zi, pe când îl muncea diavolul mai tare, a început bătrânul să se vaite și să spună demonului:

— Până când n-ai să-mi dai pace? Du-te de la mine că ai îmbătrânit odată cu mine!

Demonul i se arată în față ochilor spunându-i:

— Jură-mi-te că n-ai să spui nimănui ceea ce îți voi spune și n-am să te mai chinui!

— Mă jur! Și s-a jurat bătrânul, pe Cel ce locuiește în ceruri Atunci dracul i-a spus:

— Să nu te mai închini acestei icoane și n-am să te mai chinui.

Icoana avea chipul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu Maria, purtând în brațe pe Domnul nostru Iisus Hristos.

— Lasă-mă, a spus călugărul dracului, să mă gândesc.

A două zi a venit acolo avva Teodor eliotul, care trăia pe atunci în lavra Faran, care ne-a și povestit această întâmplare. Călugărul i-a povestit lui totul. Bătrânul a spus monahului:

— Într-adevăr, avvo, ai fost înșelat, că ai jurat. Dar bine ai făcut că mi-ai spus. Ți-i mai de folos să nu rămână în ținutul acesta femeie desfrânată la care să nu te duci, decât să tăgăduieșți că nu te închini Domnului Iisus cu Maică Să.

După ce l-a sprijinit și l-a întărit cu multe cuvinte, avva Teodor a plecat spre locul lui.

Dracul se arată din nou monahului și-i spune:

— Ce-nseamnă asta călugare? Nu mi-ai jurat că nu spui nimănui? Pentru ce ai spus totul celui care a venit la ține? Îți spun calugăre că în ziua judecății ai să fii judecat că ți-ai călcat jurământul.

Monahul i-a spus:

— Că m-am jurat și mi-am călcat jurământul o știu. Știu că am călcat jurământul făcut pe Stăpânul și Făcătorul meu, dar pe ține nu te ascult. Tu vei fii cel care ai să fii osândit că rău sfătuitor și că pricinuitor al calcării jurământului.

Cuviosul Gherontie cel Nebun pentru Hristos a fost un om ciudat pentru cei mai mulți contemporani.

Numeri pe degete pe semenii care cât de cât l-au înțeles.

Unii treceau strada când îl vedeau.

Alții îl priveau cu amestecul acela de silă și milă.

Săracul! Își spuneau în gând și treceau mai departe.

În timp ce oamenii îl disprețuiau, el îi prețuia.

În timp ce trecătorii își vedeau de realizările lor mărețe, Părintele Gherontie se ruga pentru ei.

În timp ce oamenii normali dormeau, acest om "anormal" stătea în genunchi ore, ore, nopți, ani de a făcut vânătăi, și cerea de la Dumnezeu milă pentru întreaga omenire.

A fost internat la psihiatrie, a fost închis, a fost bătut dar de Hristos nu s-a lăsat.

Nu îi trebuia nimic, nu păstra nimic pentru el dar umbla mereu cu pungi cu tot felul de daruri.

Avea mereu ceva de dat și căuta pe cel căruia să îi dea!

Mulți creștini au dat de Cuviosul Gherontie pe Facebook și de atunci nu se mai lasă de el.

*Cum era Cuviosul Gherontie în copilăria sa? Cine l-a învățat credința și asceza? Cum a ajuns înainte-văzător și cu daruri mari duhovnicești? Aflați din relatările surorii sale, Rafira.

CUM ERA CUVIOSUL GHERONTIE | INTERVIU CU SORA LUI*

Familia Cuviosului Gherontie

— Doamne ajuta! Știm că sunteți sora [1] Cuviosului Gherontie, cel nebun pentru Hristos și am dori să ne povestiți câte ceva din copilăria fratelui dumneavoastră. Cuviosul venea adesea și vizita mănăstirea noastră iar uneori petrecea aici și timp mai îndelungat, spre bucuria și folosul nostru duhovnicesc. Cuviosul, însă vorbea foarte puțin despre sine însuși și ne bucurăm că vă întâlnim pe dvs., sora dânsului, ca să ne împărtășiți și nouă măcar o fărâmă din tainele acestui minunat om al lui Dumnezeu. Câți frați erați de toți în familie?

— Noi am fost trei frați. Și locuiam în satul Viscri, din județul Brașov.

— Pe părinți cum îi chema?

— Ion Aldea cu Elena Aldea.

— Doi băieți și o fată, nu?

— Da, cel care a fost militar o murit.

— Unde a murit?

— La Cosmești, Bârlad a fost el, de a făcut armată. A trimis fotografie…

— Și de ce a murit?

— Eram chiar în București atunci când am aflat de la o cunoștință care mi-a zis: „N-am vrut să-ți spun, dar să știi că o murit un frate de-al tău, înecat în Siret”.

— Și Cuviosul ce a zis despre incidentul acesta?

— S-a tot rugat pentru el, cu toate că acest frate îl tot bătea pe Gheorghe (numele de botez al Cuviosului).

Îi plăcea să fie batjocorit pentru Hristos

— De ce îl bătea?

— De ce? Dar știți cum era lumea și cum făcea el năzdrăvăniile lui. Ziceau că nu e bine cu capul, dar el a fost cel mai credincios om din lumea asta, mereu vorbea de Maica Domnului, de sfinți. Acum îmi dau eu seama, mai bine, care a fost lucrarea lui. Lui îi plăcea să fie batjocorit pentru Hristos, ca să se smerească.

— Deci el era foarte evlavios și credincios, iar ceilalți credeau că e nebun.

— Da.

— De când era mic făcea așa pe nebunul?

— Aproximativ. De mic avea lupte cu diavolul.

— Ce altceva ne mai puteți spune despre el, când era mic?

— Când era cu noi, își făcea rugăciunile seara, dimineața. Pe copii îi punea să se roage.

I s-a arătat Maica Domnului

— Cine l-a învățat pe el să se roage?

— Dumnezeu și Maica Domnului. La noi în familie prea puțini se rugau. El așa s-a născut, cu această credință mare în Dumnezeu.

— Dar părinții nu erau credincioși?

— Mama, da. Postea mult.

— Adică de la mama a învățat el credința, nu?

— Mai puțin… De la Maica Domnului, spunea el. I s-a arătat Maica Domnului dar nu prea vorbea despre acest lucru, ca să nu fie lăudat cu ceva.

— Așa s-a născut el cu credința asta?

— Da. Desena pe pământ biserici, de mic copil.

— Și mergea la biserică, nu?

— Mergea.

— Aveați preot în sat?

— Nu, venea la trei săptămâni. Acum este un preot chiar în sat și are mare cinste pentru Cuviosul.

— Când a plecat el de acasă?

— La vreo 13 ani, la Buzău. Și iar venea și iar se ducea.

— Dar ce făcea acolo?

— Acolo, se ruga la părintele Iliuță. Era unchiul lui, fratele lui tata, la mănăstirea Ciolanu.

Darul înainte-vederii

— Ce spuneau oamenii din sat despre el?

— El mai tăia lemne prin curte, intra în casă, ne umplea acolo soba cu lemne. Mai ajuta la treburi, dar mai mult se ruga. Lumea din sat nu-l suporta, pentru că făcea năzdrăvăniile lui. El aici a fost foarte bine văzut, între sfinți, dar la noi, nu prea.

— Păi, niciun proroc nu este bine primit în patria lui.

— Așa e. Dar alții îl aveau la mare cinste. La Ceaușescu a fost o dată și i-a zis, i-a profețit: „Vei fi împușcat!”.

— Știați că are daruri așa de mari?

— Nu-l știam de sfânt. Abia după ce a murit, am înțeles eu lucrarea lui. Nouă, însă, ne spunea mereu ce probleme avem, ce o să se întâmple. Și lucrurile se întâmplau întocmai.

— Nu era așa și acasă?

— Nu. Când ajungea la capul satului, zicea: „Nu mai vreau în satul care m-a blestemat, în care mă batjocoresc oamenii”. Când ieșea pe poarta bisericii, făcea cu limba, se strâmba. Așa făcea cu majoritatea oamenilor și nu vorbea cu oricine. El simțea oamenii cu care să vorbească. Era adesea bătut de săteni. Dar el voia să fie bătut pentru Dumnezeu.

— Voia să pătimească bătăi și ocară pentru numele lui Dumnezeu.

— Da. Nu am înțeles multe atunci.

— Îl simțiți acum la rugăciune că e acolo, lângă Dumnezeu?

— Acum mă bucur mult de el.

Legătura duhovnicească cu sora sa

— Nu ați avut nicio întâmplare mai specială cu el, după ce a murit?

— Nu l-am visat, aș fi vrut. Au mai venit oameni care m-au mai ajutat, așa din partea Cuviosului: „Vă dau 1000 de lei, să vă luați lemne. Cuviosul m-a trimis”. În timp ce trăia, a zis că: „O să mergeți la mine și o să găsiți numai pe soră-mea” [2]. Multe lucruri bune s-au întâmplat de când a murit el. Niște oameni din Brașov au venit la troiță, o familie. Și femeia tot a zis: „Doamna Elena, am venit aici că fata mea n-are copii și de atâția ani tare am vrut să aibă. Am auzit despre Cuviosul că face minuni”. Și îmi dă doamna Elena, apoi, telefon că minunea s-a întâmplat.

— Câți ani aveți?

— 86 de ani.

Cum l-a înviat pe nepotul mort…

— Eu cred că este sfânt. Chiar de ziua mea, pe 13 octombrie, ziua când a plecat la Domnul, mi-am pierdut telefonul mobil. Și am avut mai multe necazuri în ziua aceea și m-am supărat mult. Aveam cartea cu poza lui și îi ziceam: „Pe atâta lume ajuți, iar eu nu îmi găsesc telefonul? Dacă ești sfânt, ajută-mă să-l găsesc, că azi e ziua mea și azi îmi trebuie, nu mâine”. Sunasem înainte taximetristul și l-am întrebat: „Nu mi l-am uitat înăuntru?”. Și răspunsul lui a fost: „M-am uitat în taxi și nu-i niciun telefon”. Atunci chiar m-am supărat. După ce am făcut rugăciunea, m-a sunat din nou taximetristul: „L-am găsit sub scaun”. Și mi l-a adus la ușă.

Nepoata mea are doi băieței: Andrei de 15 ani și Darius de 6 ani. Cum e moda, nepoata mea avea o piscină în curte. Fata mea, Lenuța, era acolo când a strigat celălalt băiat: „Mamă, o murit băiatul în apă”. Era vânăt, Darius. Avea până în doi ani, era micuț. L-au scos de acolo vânăt, aproape mort. Tată-său striga: „A murit Darie, a murit Darie!”. Lenuța, într-o parte plângea. A adus niște șervete din casă, l-a acoperit, că-i gata. Și ea sufla în fața lui ca să iasă apa și a ieșit apa din el. L-a dus la spital, a venit salvarea. Dar ce se întâmplase, de fapt?

Fata s-a dus apoi la Tismana și toate maicile i-au povestit: „Uite ce ni s-a întâmplat aici! Cuviosul ne-a adunat pe toate și a zis: Acum veniți împrejur să ne rugăm!”. El era la Tismana și a simțit cum copilul se îneacă. Și le-a adunat pe maici să se roage pentru el. Maicile i-au povestit nepoatei, Roxana. De atunci băiatul e tare credincios. Le-a zis tuturor maicilor: Îngenunchiați acuma, să ne rugăm, că e cineva din familie care o să învieze. Și-a revenit copilul la spital și acum e mare. Se vede că e foarte credincios, că vrea hăinuțe precum au preoții, se duce în Altar. Are șase ani. Copilul știe acum că Gherontie l-a înviat și tot zice: „Merg și eu la mormânt, la Gherontie”.

„Mă căiesc pentru supărările pe care i le-am făcut”

— Ați spus că l-ați ține în brațe dacă l-ați vedea?

— Da, nu l-aș mai supăra cu o vorbă.

— Dar el nu se supăra așa ușor, nu?

— Nu se supăra, dar în inima lui tot zicea: „Uite, cum râd toți de mine!”. I s-a arătat Maica Domnului și n-am știut… Mă căiesc foarte mult pentru supărările pe care i le făceam și eu.

A fost ales de Dumnezeu. A fost un dar de la Dumnezeu.

L-am dus, eu cu mama mea, la un spital de boli psihice lângă Brașov, dar el nu era nebun. Rău mi-a părut că l-am dus!… Când ne duceam la el, a stat două, trei zile – și veneau doctorițele și ne arătau: „Iarăși ne-a desenat pereții numai cu mănăstiri!”. Desena acolo la spital. Nervi buni a avut, că i-a dat Dumnezeu credință și a umblat și a murit la Ierusalim.

• Material realizat la mănăstirea Paltin, împreună cu colaboratori ai Revistei Atitudini și prieteni ai familiei Cuviosului Gherontie

• [1] Este vorba de sora Rafira Aldea (Țibrea). Au mai avut o sora, dar care a murit la doar șase săptămâni.

• [2] Sora Rafira viețuiește în casa părintească, unde a copilărit și Cuviosul.

• Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 91

Cuviosul Gherontie cel Nebun pentru Hristos (1934-13 Octombrie 2018 +) mărturisitor al Credinței Creștine Ortodoxe în cumpliții ani ai persecuției staliniste din România.

Cuviosul Gherontie Aldea era înainte văzător cu duhul, în ultimul an al vieții sale pământești 2018, nu a participat fizic la slujbele Bisericii Creștine Ortodoxe în intervalul 15 Martie-15 Mai 2018, profețind însă situația teribilă din anul 2020 când Regimul satanist Klaus Werner Iohannis le va interzice românilor să participe la Sfintele Slujbe ale Bisericii lui Hristos Dumnezeu.

În seara zilei de 13 Octombrie 2017 fiind găzduit de o familie drept credincioasă, Cuviosul Gherontie a început să le vorbească celor prezenți despre bunătățile gătite de Dumnezeu în Împărăția Sa pustnicilor (el însuși a fost pustnic mare parte din viață), și primind o întrebare ieșită din context, cu privire la viața și moartea sa, în timp ce medita la „Veșnicia Veșniciilor” (Viața Eternă întru Hristos Dumnezeu) a răspuns :

"La anul în vremea asta..!"

Exact peste un an la 13 Octombrie 2018, Cuviosul Gherontie Aldea a plecat la cele veșnice și s-a născut în Împărăția lui Hristos Dumnezeu, paradoxal în orașul Betleem, locul întrupării Mântuitorului Iisus Hristos.

Ca și mulți alți Sfinți, Cuviosul Gherontie Aldea și-a cunoscut timpul mutării la cele veșnice cu mult timp înainte.

Cuviosul Gherontie Aldea a fost un mare tămăduitor, a vindecat sute, mii de persoane de toate vârstele de diferite boli, conform mărturiilor celor vindecați.

După mutarea la cele veșnice survenită la Betleem, la 13 Octombrie 2018, ochii Cuviosului au rămas deschiși, chipul a păstrat paloarea vieții, membrele sale nu au amorțit „rigor mortis” și deși a fost înhumat la Mănăstirea Tismana la o săptămână după constatarea decesului de la Betleem, trupul său nu a intrat în descompunere nefiind tratat cu absolut nimic.

Pentru rugăciunile Cuviosului Tău Gherontie Aldea, Doamne Iisuse Hristoase, Fiului Dumnezeului Celui Viu, miluiește și mânuiește sufletele noastre! Amin.

✝️ Rugăciune către Cuviosul Gherontie de la Tismana

"Sfinte Cuvioase Gherontie, fratele şi părintele nostru iubitor, ascultă-ne rugăciunea şi mijloceşte pentru noi înaintea Preasfintei Treimi, ca să putem birui în lupta care se dă împotriva noastră; să căutăm ce-i mai de preț, adică sufletul; să ne îndepărtăm de păcate, să avem dragoste sfântă pentru toţi oamenii, să umblăm cu dreptate, să ne păstrăm dreapta credinţă, să ne smerim și să ne pocăim pentru păcatele noastre, să căutăm biserica, să ne ostenim pentru câștigarea Raiului, să dobândim răbdarea Dreptului lov şi a sfinţilor, să ne iubim ţara și locul unde ne-am născut, după cum şi tu ai iubit Țara Făgăraşului, care te-a odrăslit. Aşa cum, în timpul vieţii, i-ai ajutat grabnic pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei deznădăjduiţi, pe cei singuri, dar și pe cei departe de dreapta credinţă, fii și acum alături de noi! Ajută-ne să credem că toate pe care le primim sunt cu ştirea Domnului, iar, când avem un necaz, să mulțumim prin cuvintele tale: „Doamne, fereşte de mai rău”, Roagă-te, să ne fie primită această rugăciune, ca de noi şi prin noi să se slăvească Preasfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin."

O poveste adevărată, cutremurătoare și plină de lumină – despre Părintele Constantin Sârbu, un preot martir care a trăit credința cu putere, discernământ și blândețe.

✝️ Preotul martir Constantin Sârbu - Lacrimă și Har

🌀 Uneori, Părintele Sârbu mă lua cu el la parastase.

– Astea ce sunt?

– Păhărele pentru țuică.

– Hai, Cocuțo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a explicat:

– Parastasele nu se fac cu țuică. Unde se fac cu țuică, nu este primit. Diavolii îți răstoarnă masa. Voi nu credeți, nu vedeți cu ochii voștri. Eu sunt mai bătrân și nu pot să mă împac cu slujbele pe care vreți voi să le faceți. Chemați alt preot!

Și am plecat.

🌀În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam și am auzit niște tineri care se certau.

– Cocuțo, hai să mergem la ăștia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavol din casă!

– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?

– Hai, hai să mergem!

M-am uitat eu pe unde-i ușa, am intrat:

– Bună ziua!

– Bună ziua!

Mă întrebam cum va deschide Părintele discuția. Dar el a început direct:

– De ce vă certați? Hai să dăm afară pe diavol! Care dintre voi este rău? Unde ți-e bărbatul cu care te certai?

– Ah, Părinte…

– Adă-l încoace!

Când a venit bărbatul, Părintele s-a uitat pe rând și la unul și la altul – căci el cunoștea cu duhul – și a zis femeii:

– Dumneata ești de vină! Evo, tu ești de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictisești și-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Apoi l-a întrebat pe bărbat:

– Știi să te închini? Făcea și el o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Aveau și doi băieței.

– Să nu vă mai certați! Voi nu vedeți, dar eu am văzut câți diavoli erau în casă la voi! Când vă certați, vin îndată diavolii. Să fie pace!

N-aveți icoană… După cum văd, bani aveți, că aveți lucruri bune, dar icoană de ce nu aveți în casă?

Părintele a rămas acolo și m-a trimis la biserică:

– Du-te, Cocuțo, și ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la omenii ăștia. Eu te aștept aici! M-am dus în pod și am luat o icoană. Părintele le-a dat-o și le-a spus:

– Să vă închinați lui Dumnezeu! Dimineața când vă sculați, ieșiți afară în pragul ușii, uitați-vă la cer și ziceți:

Doamne, Tu ești acolo, eu sunt aici.

În ziua de azi Tu ajută-mă!

Eu nu știu să mă descurc, sunt om slab.

Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!

Așa să ziceți și să vă rugați!

Eu m-am mirat puțin, dar apoi am înțeles. Părintele nu le-a dat atunci vreo carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi priceput-o. Le-a spus pentru început, după puterea lor. Și s-au făcut aceia niște credincioși!

Au fugit după noi să le zicem la ce biserică să vină. A intrat Duhul lui Dumnezeu în ei. Și să știți că foarte mult ne-au ajutat apoi oamenii aceia…

Îmi amintesc o întâmplare de Paști.

🌀Pe vremea aceea erau grupuri de scandalagii care mergeau în noaptea Învierii din biserică în biserică, parcă anume ca să tulbure Sfânta Liturghie.

Pentru a nu se întâmpla așa ceva și la noi, Părintele a pus credincioși de strajă la poartă. În timpul slujbei, a auzit discuții afară. A ieșit imediat să vadă ce se întâmplă. Doi oameni beți voiau să intre în biserică și credincioșii de strajă nu-i lăsau.

Părintele i-a luat, le-a făcut loc și le-a zis:

– Stați aici, că este Învierea, și vă împărtășiți!

– Nu putem – au zis ei – am mâncat!

– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam. Împărtășiți-vă, dar să stați cuminți, să nu umblați prin biserică!

La noi, fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo.

Și oamenii aceia au stat cuminți – așa beți cum erau – și se rugau și plângeau și își dădeau palme că ce păcătoși sunt.

Părintele i-a cunoscut cu duhul și a vrut să arate că de Paști, fie că ești mâncat sau nemâncat, poți fi iertat, ca tâlharul de pe cruce.

Apoi, bețivii aceia au venit la lucru și au muncit mult pentru biserică.

Și îi aduceau și Părintelui mâncare, fiindcă știau că n-are cine să-i facă.

Și i-a câștigat pentru Biserică!

~ Preotul martir Constantin Sârbu, Extras din ”Lacrima si har”, Ed. Bonifaciu, 2011 , pag. 101-104

✝️ Despre aproapele meu - din cartea "Lacrimă şi Har" al Preotului martir Constantin Sârbu

Degeaba mergi la biserică, pentru că ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg.

Acolo unde locuieşti, nu e vreun bătrân bolnav, care nu are pe nimeni?

Tu, care te numeşti creştin, te-ai dus la uşa lui să-l întrebi dacă nu are nevoie de pâine, de lapte, de medicamente?! Cred că nu!

Bine că ai tu de toate, bine că se strică mâncarea în frigider, bine că ţi-e şifonierul plin de haine, altul neavând nici ciorapi! Şi te numești creştin şi tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugăciunea ta!

Când mergi la biserică, dacă întâlneşti pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunţă la Sfânta Liturghie şi mergi de îngrijeşte pe cel bolnav! Tu, care vii la biserică şi vezi că nu obosesc a te învăţa, tu să fii lumină în casa ta, în inima ta, să nu dai prilej celor din jur să spună că degeaba mergi la biserică, pentru ca ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg.

~ Preotul martir Constantin Sârbu, Lacrimă şi har, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010

✝️ Preotul martir Constantin Sârbu - Lacrimă și har: Folosește-ți darurile spre a face bine celor de lângă tine!

Dumnezeu nu este zgârcit cu nimeni. El împarte daruri tuturor. Unul are talantul cântării, altul al înțelepciunii, altul în forță fizică, altul are darul de a picta, altul darul de a scrie sau de a vorbi. Fericit este acela care, folosind darul pe care îl are, izbutește să aducă un suflet la Hristos. Aceluia i se vor acoperi mulțime de păcate. Această și este, de fapt, esența creștinismului: a te dărui și a dărui neîncetat altora lumină, pace și bucurie.

~ Extras din: Lacrimă și Har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011, p.208

✝️ Sfântul Constantin Sârbu: Nu-ți irosi viața! Ea este data oamenilor spre desăvârșirea sufletelor, pentru veșnicie.

*"Nu-ți irosi viața! Ea este data oamenilor spre desăvârșirea sufletelor, pentru veșnicie. Cel ce are credință nu este pentru pământ. Lumea nu se împacă cu cerul. Viața pe pământ e ca un popas și cine dă totul pentru ea este nefericit. Viața trece și cine a pus preț pe ea, cu nimicul pământului și al țărânei rămâne. Tu să-ți înțelegi rostul, să fii înțelept! Degeaba cauți să faci lumina unde nu poate dăinui. Nu este în zadar să aprinzi făclie când crivățul suflă și ți-o stinge?… Stârpește în tine egoismul și setea nestinsă de a aduna pe pământ, care îți ucid sufletul. Toată sârguința ta să fie spre a te umple de Lumină și Adevăr. Crede în înviere, care ne va aduce din nou unul în fața celuilalt, cu bucuria sufletelor care se regăsesc pe norii cerului, sub soarele veșniciei lui Hristos."

✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Omul nou — cel duhovnicesc — nu se poate forma decât în Biserică!

«Eu nu doresc să cumpărați lumânări. Să știți că lumânarea nu se roagă! Este numai un simbol. Desigur, nu trebuie să renunțăm la niște practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricăm Tradiția. Dar a intrat în obișnuința unora să vină, să cumpere un mănunchi de lumânări, să le aprindă și apoi să plece să-și vadă de treburile lor, cu conștiința împăcată că și-au făcut datoria de creștini. Asta este o concepție și o practică greșită! Ea îi face pe unii să creadă că la atât se reduce Biserica. Eu vă repet, lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă. Nu trebuie să ne bizuim pe lumânare! Dumneavoastră trebuie să învățați ceva nou. Dacă pe mine m-a preocupat ceva în viața aceasta, a fost formarea omului nou în Biserică. Mai auziți că se vorbește de omul nou. Să știți că omul nou [n.n. duhovnicesc] nu se poate forma decât în Biserică [...] De aceea, vă rog pe cei care vreți să rămâneți în biserică la rugăciune, să vă rugați împreună cu mine. Eu simt pulsul fiecăruia. Știu dacă cineva este numai figurant sau dacă se și roagă. Simt acest lucru. Dacă unii vin numai să aprindă lumânări, e treaba lor! Să vină, să le aprindă și după aceea să plece, să ne lase pe noi, care avem nevoie de rugăciune!» — Lacrimă și har - Preotul martir Constantin Sârbu

✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos.

Noi nu știm să ne iertăm. Tu, care vii la biserică – eu pentru tine vorbesc – tu, care știi că Dumnezeu vrea pace, tu prin tăcere să dezarmezi pe cel care a pornit cearta, căci din dușman poți să ți-l faci prieten.

Această comportare arată diferența dintre tine, care intri cu folos în biserică și cel ce nu vine sau vine numai cu trupul.

Întâlnesc foarte multe pomelnice în care vă plângeți de dușmani și-i blestemați. Dar tu singur nu te-ai întrebat dacă nu cumva chiar tu ai provocat această dușmănie. Marea noastră vină este că nu recunoaștem cât suntem de vinovați pentru faptele noastre, ne găsim scuze și învinuim pe altul, fără a gândi la pedeapsa ce o merităm.

— Preotul Martir Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2011.

✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Nimeni pe lume nu poate face întoarcerea ta, rugându-se în locul tău!

Oricine te iubeşte, se roagă pentru tine şi suferă pentru tine poate face mult pentru tine înaintea lui Dumnezeu, dar oricât te-ar iubi altcineva, oricât de mult ar vrea să facă şi ar face pentru tine, dacă tu însuti nu faci nimic şi nu vrei să faci nimic, totul este în zadar.

Poți să fii foarte aproape de Domnul, poți să fii chiar în casa unde Domnul spală şi iartă păcatele altora, poți să fii chiar acolo, lângă cei care ascultă chemarea Domnului şi care vin şi se predau Lui, care se hotărăsc pentru El şi îşi aleg partea cea bună care în veci nu se va lua de la dânşii (Luca 10, 42), dar dacă tu însuti nu întelegi pretul clipei aceleia şi dacă tu însuți nu faci acest pas, rămâi afară. Uşa se va închide după ei, iar tu vei rămâne afară spre pierzare (Apoc. 22, 15).

Poți să fii chiar fiul unui părinte credincios sau soțul unei soții credincioase sau părintele unor fii credincioși, poți să trăiești toată viața ta lângă suflete credincioase sau în familia celor credincioşi, dar dacă tu însuți nu te-ai născut din nou, dacă tu însuți n-ai adus inima ta la Domnul ca să ți-o spele, tu vei muri în păcatele tale, fără să vezi împărăția lui Dumnezeu, fără să fii mântuit şi vei fi despărtit pe veci de iubiții tăi care au fost credincioși (Ioan 3, 3; Cor 6, 9-11; Efes. 2, 1-6; Tit. 3, 5; Evrei 10, 19-22).

Suflete drag, ajuns aici, te rog ia bine seama la ceea ce citeşti, întelege întocmai ceea ce iți spune şi îți cere Hristos! Iată, Hristos stă acum şi înaintea ta aşa cum stătea atunci în fața sfântului Său Apostol, gata să-l spele şi pe el aşa cum făcuse cu toti ceilalti dinaintea lui şi aşteaptă consimțământul tău. Aşteaptă supunerea şi predarea ta; nu te împotrivi, primeşte spălarea Lui!

Închipuie-ți ce ar fi fost dacă sfântul Petru ar fi stat ani de zile în hotărârea lui de a se împotrivi cu înverşunare încercării Domnului de a-i spăla şi lui picioarele, la ce înjositoare aşteptare L-ar fi supus el pe Domnul!

Şi totuşi, unii dintre noi facem aceasta de atâta vreme cu El, fără să ne îngrozim ce facem față de Hristos. Ne împietrim inima în necredință, ne adormim conştiința în nepăsare, ne înjosim sufletul în faptă păcătoasă şi nu ne pasă de Domnul, Care aşteaptă de atâta vreme întoarcerea noastră (Isaia 30, 18; Apoc. 3, 20).

Întelegi tu, care citeşti acum? Şi mai ales întelegi că ceea ce este scris aici este scris tocmai pentru tine?

Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te spele, de-I vei asculta chemarea! Slavă şi mulțumire lui Iisus Hristos!"

— Preotul martir Constantin Sârbu, "Meditatii în Săptămâna mare"

Rugăciune pentru ceasul morții:

"Iisuse, Doamne Dumnezeule, Părinte al îndurărilor, mă înfăţişez înaintea Ta cu inima înfrântă şi rănită de durere. Ţie Îţi încredinţez ceasul din urmă al vieţii mele şi cel care mă aşteaptă după dânsa. Când picioarele mele reci îmi vor da să înţeleg că corabia acestei vieţi e aproape de portul său, Milostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine! Când ochii mei, întunecaţi şi tulburaţi din pricina morţii ce ameninţă, vor privi stăruitor spre Tine, Milostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine! Când mâinile mele tremurătoare nu vor mai putea strânge crucea Ta şi, peste voia mea, Te voi lăsa să cazi pe patul durerii mele, Milostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine! Când obrazul meu, galben ca ceara, va stârni frică şi compătimire în cei ce se vor afla în jurul meu şi când perii capului meu, scăldaţi în sudorile morţii, vor vesti că e aproape sfârşitul zilelor mele, Milostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine! Când urechile mele vor fi aproape să se închidă pentru totdeauna la vorbele oamenilor şi se vor deschide ca să asculte vocea Ta care va rosti judecata ce nu se mai poate schimba şi de care va atârna soarta mea pentru toată veşnicia, Milostive Iisuse, fie-Ţi milă de mine! — Preotul martir Constantin Sârbu

✝️ Părintele Constantin Sârbu (1905-1975): Aveți grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoți, ușile încuiate, au să plângă lăcatele la uși, că nu va mai fi cine să facă slujba.

Așa o să vă uscați și voi cum e pădurea asta uscată. Aveți grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoți, ușile încuiate, au să plângă lăcatele la uși, că nu va mai fi cine să facă slujba. Să vă duceți după un preot cu un picior încălțat și unul descălțat.

Cât îi aveți acum, cercetați-i și împărtășiți-vă. Atunci se va închide cerul și nu veți mai avea de unde lua credința. Aceea pe care o aveți, aceea să o păstrați. Să nu vă mândriți, să nu mințiți, faceți bine, căci dacă faceți păcate piere și credința.

O părticică mică în adâncul inimii stă ascunsă acolo și dacă faceți o faptă bună mai prinde și ea viață, e veselă. Dar dacă voi nu faceți nimic, nu postiți, nu vă rugați, nu faceți milostenii, se micșorează, se micșorează... și gata.

— Părintele Constantin Sârbu (1905-1975) / Duhovnicul Mareșalului

• Chipul Sfântului Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu – unul dintre cei 16 sfinți nou canonizați - din icoana care va fi amplasata în pronaosul Catedralei Naționale a fost realizat chiar de o strănepoată a sfântului, Andreea Daria Guran.

• „Sfântul Ilie Lăcătușu, pentru mine, este ca un unchi și un sprijin nevăzut, iar in timpul realizării acestei icoane am simțit mereu ajutorul si binecuvântarea lui. Fiecare pas, fiecare piesă de mozaic a fost așezată cu emoție, rugăciune și recunoștință pentru puterea pe care am primit-o de sus. De aceea, mi-aș dori să nu-mi fie atribuit mie meritul pentru lucrarea obținută”, a declarat Andreea Daria Guran pentru Basilica.ro.

• Jurnalist: RADU GĂINĂ

• Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=ph0rZhWmbZI

Bunicii și străbunicii mei au fost negustori milionari în Samara. Lor le aparținea o stradă întreagă, numită stradă Kazan. Toată familia noastră s-a aflat întotdeauna sub ocrotirea deosebită a icoanei Maicii Domnului din Kazan.

Când eu aveam trei-patru ani, împreună cu tatăl meu mergeam des la biserica și de multe ori, când stăteam lângă icoană Maicii Domnului, mi se părea că Născătoarea de Dumnezeu se uită la mine din icoană și zâmbește și mă cheamă. Eu fugeam la tatăl meu.

– Tată, tată, Ea este vie! – repetăm eu.

– Cine, copilașul meu?

– Născătoarea de Dumnezeu.

Tată nu mă înțelegea. Odată, când aveam șase ani, s-a întâmplat următorul lucru: noi locuiam în vila de pe moșia noastră din Orenburg. Casă noastră se află într-un parc uriaș și era păzită de paznici și câini, astfel încât nu era posibil că o persoană străînă să pătrundă acolo fără să fie observată. Odată mă plimbam împreună cu tatăl meu prin parc și, deodată, nu pot să-mi dau seama de unde, a apărut în față noastră un bătrân. Apropiindu-se de tatăl meu, el a spus:

„Ţine minte, părinte, că acest copilaș, la timpul său, va scoate suflete din iad”.

După ce a spus această, el a dispărut. În zadar l-au căutat apoi peste tot, nici unul dintre paznici nu l-a văzut.

Mama mea a murit atunci când eu am venit pe lume și tatăl meu s-a căsătorit a două oară. Mama mea vitregă era o femeie adânc credincioasă și nemaipomenit de bună, astfel încât i-a ținut pe deplin locul mamei mele. Şi pot să spun chiar că nici mama mea naturală nu ar fi putut să îmi dea o asemenea educație. Ea se deștepta foarte devreme și în fiecare zi mergea cu mine la utrenie, neținând cont de vârstă mea fragedă.

Era dimineață, foarte devreme. Eu mă trezeam, însă nu vroiam să mă scol. Camerista o ajută pe mama să se spele, iar eu mă înfofoleam în pătură. Mama deja era gata. Ah, Pavel încă doarme – spunea ea – adu-mi încoace apă rece – îi zicea cameristei.

Într-o clipă eu ieșeam din pătură.

– Mămico, dar eu m-am trezit deja!

Mă îmbrăcau și împreună cu mama mergeam la biserica. Era încă întuneric beznă, iar eu mă prăbușeam în nămețîi de zăpadă și pășeam în urmă mamei.

Însă ei îi plăcea să se roage și acasă. Citea acatistul, iar eu cântăm cu glas tare și subțire în toată casă:

– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!

La nouă ani am fost dat la gimnaziu. Anii de școală au trecut repede. Apoi am intrat la serviciu și m-am instalat în Kazan, sub acoperământul Împărătesei Cerești. Când am împlinit douăzeci și cinci de ani, mama a venit la mine cu propunerea de a mă căsători. Pentru stăruință ei, eu m-am apropiat pentru prima dată de femei și am intrat în discuție cu ele.

„Dumnezeul meu! Ce plictiseală de neîndurat – am gândit eu – toate vorbesc numai despre trăsuri, veșminte, pălării. Despre ce voi vorbi cu soția când mă voi căsători? Mai bine nu, renunț la această”.

Au mai trecut cinci ani. Mama a început să mă sfătuiască din nou:

„Gândește-te, Pavlusa, că poate încă vrei să te căsătorești, dar să te uiți atent la domnișoare, poate îți place vreuna dintre ele”.

Eu am ascultat-o pe mama, așa cum am făcut și prima dată, însă am avut aceeași impresie din discuțiile cu femeile și m-am hotărât în suflet să nu mă căsătoresc.

Când am împlinit treizeci și cinci de ani, mama mi-a spus din nou:

„Ce-i cu ține, Pavlusa? Tot te ferești de femei? Curând vor trece și anii tăi și nimeni nu va mai veni după ține! Ia seama, că apoi să nu regreți!”.

Ca ascultare, am împlinit dorința mamei și am intrat iarăși în discuție cu femeile. În ziua aceea, la unii dintre cunoscuțîi noștri s-a dat un mare ospăț. M-am gândit că voi intră în discuție cu cea care se va întâmplă să stea lângă mine.

Şi, deodată, lângă mine a apărut un preot, care se distingea printr-o viață duhovnicească înalta și a purtat cu mine o discuție despre rugăciunea lui Iisus.

Eu am fost așa de captivat, ascultându-l, încât am uitat cu desăvârșire de intenția mea de a vorbi cu domnișoarele. Când s-a terminat ospățul, mie mi s-a întărit hotărârea de a nu mă căsători, lucru pe care i l-am și spus mamei.

Mama s-a bucurat foarte tare. Ea întotdeauna și-a dorit că eu să-mi închin viață Domnului, însă niciodată nu mi-a vorbit despre acest lucru. Domnul m-a condus pe căi nevăzute spre monahism.

Din milă lui Dumnezeu l-am găsit la Optina pe batiuska Ambrozie, care m-a binecuvântat să întru în mănăstire.

În anul dinaintea intrării mele în schit, în a două zi a Nașterii lui Hristos, eu mă întorceam de la liturghia de dimineață. Era încă întuneric și orașul tocmai începuse să se trezească. Deodată s-a apropiat de mine un bătrânel, cerându-mi milostenie. Eu mi-am adus aminte că nu îmi luasem portofelul, iar în buzunar aveam cu totul douăzeci de copeici. I le-am dat bătrânelului și i-am spus: „Iartă-mă, nu am mai mult la mine”. Acela mi-a mulțumit și mi-a dat o prescura. Eu am luat-o, am pus-o în buzunar și am vrut numai să îi spun ceva sărmanului, dar el nu mai era. În zadar m-am uitat în jur, el dispăruse fără urmă. În anul următor, în aceeași zi, eram deja în schit.

Dacă privim cu atenție viață noastră, vom vedea că ea toată este plină de minuni, numai că deseori noi nu le observăm și trecem pe lângă ele cu indiferență.

Să ne dea Domnul minte că să petrecem cu băgare de seama zilele vieții noastre, să lucrăm cu frică și cu mult cutremur la mântuirea noastră. Amin.

~ Starețul Varsanufie de la Optina, “Moștenire duhovnicească“, Editura Egumenita.

Nu e uşor să-l întâlneşti şi să vorbeşti cu părintele Adrian Făgeţeanu.

Trebuie mai întâi să ajungi la Mănăstirea "Lainici", pe valea strâmtă şi prăvălita a Jiului.

Apoi, după câteva ceasuri de odihnă, porneşti de cu dimineaţa spre sihăstria, unde părintele s-a retras brusc, neaşteptat, fără alte explicaţii.

Bolnav şi aproape nevăzător, şi-a găsit în coliba muntelui loc de meditaţie şi rugăciune, îndepărtând cu un singur gest de renunţare tot confortul bucureştean de care se bucura în chilia sa călduroasă de la Mănăstirea Antim. (...)

Pierdut în rasa lui largă şi cenuşie, părintele pare şi mai mic - o mână de om.

Cu un gest scurt şi lipsit de ezitare îşi retrage mâna. Nu ne dă voie să i-o sărutăm.

În schimb, ne binecuvântează şi ne mângâie cu mare dragoste pe creştet.

Ne cercetează o clipă cu privirea sa abia văzătoare şi, puţin emoţionat, se aşează cu multă cuviinţă pe stinghia patului.

Nu ştie prea bine cine suntem şi ce dorim de la dânsul. Nici nu contează.

Părintele se poartă de parcă i-ar fi intrat în chilie Hristos.

Tresare uşor doar când îl întrebăm de ce a părăsit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras într-un loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai părăsi niciodată? Ochii lui albaştri şi bătrâni caută nehotărât în depărtarea peretelui.

Cunoaşte bine răspunsul, dar nu găseşte cuvântul potrivit.

"Pentru linişte", zice el într-un târziu. "Pentru suflet."

În chilia părintelui miroase frumos, ţărăneşte - a gutui şi tămâie.

Tot aşa arată şi camera - simplă şi fără lucruri de prisos: o sobă de lut spoită cu văr, o dormeză, o icoană deasupra ferestrei şi o masă pe care odihnesc o Psaltire, un Acatistier.

Cărţile fac parte din decor. Când şi când, părintele Adrian întinde mâna, le atinge copertele tari şi uşor zgrunţuroase, de parcă ar vrea să se convingă că se afla la locul lor.

Nu le deschide însă niciodată. Chiar şi la 92 de ani, părintele cunoaşte toate rugăciunile pe de rost.

“Aşa a vrut Dumnezeu - să mă întorc de unde am plecat“

.., zice părintele, amintindu-şi cum, eliberat din închisoarea Aiudului (20 de ani de temniţă grea, pentru că făcuse parte din mişcarea ortodoxă “Rugul aprins”), a vrut să intre în obştea monahală de la Crasna Gorj, în chiar schitul în care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul şi iniţiatorul “Rugului aprins” de la Antim.

Stareţul Crasnei nici nu a vrut să audă. Nu numai că nu a vrut să-l primească, dar l-a şi ameninţat strigând:

“Dacă în cinci minute nu pleci, îţi rămâne capul pe tocător“.

Bolnav şi slab ca o stafie, părintele s-a clătinat.

Viaţa era pentru el o fundătură, un tunel fără capăt.

Nu ştia încotro să o apuce.

A strigat în gând ajutorul lui Hristos, când un călugăr mai bătrân s-a apropiat de el şi, trăgându-l deoparte, i-a şoptit la ureche:

“Du-te la Mănăstirea Lainici. Acolo e omul lui Dumnezeu“.

După o zi petrecută în tren, a ajuns. La mănăstire nu a trebuit să caute pe nimeni.

Omul lui Dumnezeu i-a ieşit în cale, de parcă l-ar fi aşteptat de când lumea.

Era stareţul Calinic Caravan – un sfânt şi un munte de smerenie.

Văzându-l pe părintele Adrian cum arată, stareţul nu l-a întrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste şi cutremur.

I-a dat bani de haine şi de medicamente, l-a oblojit cu mâna lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai uşoare, să-i înveţe pe cei tineri tainele istoriei şi ale limbilor străine, literatură şi gramatica.

Om simplu, cu doar două clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le trăia doar, le punea în faptă.

Deşi era stareţ, el muncea la grădină, el zidea sobe, el pregătea masa, bucurându-se ca un copil când fraţii îi lăudau bucatele.

În tot acest timp, le cerea călugărilor să înveţe, să urmeze studii teologice, dându-le bani de cărţi sau bani de tren, pentru a-şi susţine examenele la Craiova.

“Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate.

Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: “Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei”.

Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor.

Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele.

Stareţul Calinic nu a zis nimic - doar a zâmbit.

Nu a trecut mult timp şi în fața mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie, grozavă, la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu.

Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: “Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate”.

Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot.

M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti.

Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic.

Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare.”

De şapte ori declarat mort.

(…) De şapte ori a trecut părintele pe lângă moarte. De şapte ori i-a simţit răsuflarea grea, urâtă, de necuprins în cuvinte.

O dată, a murit la modul cel mai concret cu putinţă. Avea cinci ani şi era în timpul refugiului din Bucovina. Suit într-o căruţă împreună cu părinţii şi tot avutul lor de ţărani mijlocaşi, se purta de parcă ar fi plecat la târg, într-o excursie.

Copil şi fără minte, nu înţelegea ce se întâmplă, ce tragedie trăiau familia şi oamenii din satele învecinate.

Avea chef de joacă şi, atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul căruţei.

O clipă de neatenţie şi nenorocirea s-a produs:

• Despre Părintele Arsenie Praja Pustnicul – Pr. Dan Popovici
  
  Video: https://www.youtube.com/watch?v=fx24HrNlH2k
  
  

• Părintele Arsenie Praja Pustnicul
  
  
  

• Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni
  
  Puţini sunt pustnicii din Carpaţi despre vieţile cărora mai există cineva care să poată depune mărturie. Unul dintre ei este părintele Arsenie Praja, cunoscut mai degrabă sub numele de „pustnicul din Apuseni”. Părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, care i-a fost ucenic, ne-a povestit câteva amintiri şi ne-a oferit câteva fotografii. Uneori retras departe de lume, alteori coborât printre oameni, părintele Arsenie Praja este dovada vie că măsura sfinţeniei poate fi atinsă chiar şi-n rătăcitele noastre timpuri.
  
  Apusenii au rămas, cu certitudine şi-n zilele noastre, o tainică vatră de pustnicie. Din necunoscute trecuturi, aici au existat şi încă există, chiar dacă despre ei, noi, trecătorii zgomotoşi prin vremuri, nu ştim nimic sau nu vrem să mai aflăm, părinţi care, retraşi prin văgăunile munţilor, răspund într-un mod desăvârşit chemării lui Dumnezeu la sfinţenie. Ei duc mai departe peste veacuri o tradiţie unică, inconfundabilă, o trăire în vederea lui Dumnezeu. De la aceşti pustnici răzbat până în vieţile noastre, conectate la modernitatea care-L înghesuie sau Îl vrea alungat pe Creator din propria-I Creaţie, frânturi de viaţă, modele de moralitate şi, cine ştie, dacă nu cumva datorăm rugăciunilor lor răbdarea lui Dumnezeu.
  
  Fie şi numai conştientizarea existenţei acestor din ce în ce mai puţini părinţi, astăzi, ar fi de-ajuns pentru a ne bucura, simplu, de Înviere. De straiele de lumină în care ne-a îmbrăcat Învierea lui Hristos, pe care ei o văd şi o trăiesc atât de direct, de intim şi profund.
  
  Spre marele nostru câştig, totuşi, de la părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni, ne-au rămas câteva fotografii aproape şterse, o carte, amintiri şi foarte puţini martori care l-au cunoscut. În rândurile care urmează, cu ajutorul lor, îi vom creiona, pe măsura modestelor noastre puteri, chipul şi dimensiunea trăirii şi lucrării lui. Căci avva Arsenie purta cu el „moştenirea dumnezeiescului dar al isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul”, cel despre care avem cunoştinţă că, la rându-i, purta din pustnic în pustnic, în veşnicie, tradiţia creştinării ultimului preot dac de către Sfântul Andrei, după cum aveam să aflăm cu ceva ani în urmă din scrierile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, ucenic şi el al pustnicului Arsenie Praja.
  
  Rugăciunea, somnul şi pâinea pustnicească
  
  Ziua de 1 decembrie 1948 a fost clipa în care Dumnezeu a făcut ca părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, novice pe atunci în cele ale vieţii monahale, să-l întâlnească pe „fratele Aurel Praja” la Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni. Din momentul acela, viaţa i s-a schimbat şi tot ceea ce a urmat l-a avut ca făclie pe acest minunat părinte.
  
  „Îl priveam pentru prima oară cu admiraţia şi dragostea sinceră de copil, dar, datorită căldurii sufleteşti cu care mă primise, mă uitam la dânsul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte apropiat”, mărturiseşte acesta în cartea pe care i-a dedicat-o, intitulată „Părintele Arsenie Praja pustnicul”.
  
  Şi iată cum arăta viaţa ascetică a acestui pustnic, ce-şi canonea trupul şi-şi curăţa simţurile, pregătindu-şi înlăuntrul pentru ca Domnul să-şi facă acolo sălaş: purta un palton rupt la poale, fără nasturi, încins cu o sfoară de cânepă, ce avea mai multe noduri, iar la gât ceva ce fusese cândva un fular. Avea pantaloni gri, din lână, zdrenţuiţi la glezne, iar pe deasupra, un fel de şorţ, dintr-o bucată de preş, legat în jurul mijlocului cu o sfoară. Umbla mereu cu capul descoperit şi-ntotdeauna, indiferent de vreme, desculţ. Sărăcăcioasa-i îmbrăcăminte purta peste tot urmele ascultărilor sale: var, mortar, vopsele.
  
  Mânca totdeauna numai zarzavaturi şi fructe, iar în posturi, fără ulei. În lungile lui retrageri din lume prin Cheile Râmeţului se hrănea, mai mult ca sigur, după „bucătăria în pustie”, pe care o cunoştea transmisă pe cale orală printre asceţii din Apuseni, de pustnicul Neofit Carpatinul, care a trăit pe la anul 1.000 şi care o ştia şi el din moşi-strămoşi: verdeţuri şi fructe de pădure, pâine din cereale zdrobite, făcute ca o cocă ce se usca la aer şi soare, zisă pâine pustnicească. Spunea părintele Ghelasie că, în mod tradiţional, pâinea pustnicească devenise o „lege a pustnicilor”. Cine nu mânca această pâine nu putea sta în pustnicie, ori slăbea înainte de vreme şi se îmbolnăvea, ori „strica” viaţa sfântă a pustniciei.
  
  Când se afla în mănăstire, „fratele Aurel”, cum îi spunea la început părintele Nicodim Dimulescu, dormea îmbrăcat, având drept pat un scaun obişnuit, cu rezemătoare, iar când dispărea prin bordeiele din munţi, se odihnea direct pe pământ sau pe piatră. În biserică, stătea şi se ruga „lângă uşă, în picioare, cu capul puţin aplecat în faţă şi cu amândouă mâinile împreunate la piept”.
  
  Traista cu cărţi, agheasmă, cruce şi fir de busuioc
  
  Părintele Arsenie nu vorbea prea mult. S-a aflat totuşi despre dânsul că se născuse în 1911, în satul Cheia Râmeţului, într-o familie cu stare mijlocie, având trei fraţi şi o soră. La 18 sau 19 ani, a plecat din sat, a vizitat mai multe mănăstiri şi duhovnici, întâlniţi „atunci când aveam mare nevoie de sfatul lor”, după cum mărturisea uneori. În 1940, s-a întâlnit cu părintele Evloghie Oţa, sosit de la Sfântul Munte Athos, alături de care s-a stabilit la Mănăstirea Râmeţ, aflată în paragină, pustiită de catolici cu vreo 200 de ani în urmă.
  
  În cartea sa, părintele Nicodim Dimulescu vorbeşte despre avva Arsenie ca despre un „doctor fără de arginţi”, „un văzător cu duhul”, care nu judeca pe nimeni, se ferea de lauda oamenilor, de la care nu primea niciodată nimic, care se ruga plângând, care respecta rânduielile, bun şi generos, în preajma căruia ţi se năştea în suflet „o fericire nemaiîntâlnită”. Un părinte care, deşi nu făcuse şcoală, citea din Psaltire, Ceaslov şi Molitfelnic, de care nu se despărţea niciodată, cunoştea slujbele pe de rost şi avea o mare evlavie la Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, despre care povestea lucruri necunoscute, „păstrate de către popor, din tată-n fiu”, dar şi despre „alte descoperiri”. Iubea natura, apa anumitor izvoare, pe care le considera sfinte, şi se ocupa de bolnavii psihic care ajungeau în mănăstire, de epileptici şi îndrăciţi. Era calm şi blând, dar şi dur, mai ales cu cei care mistificau „adevărul de credinţă”, vorbea cu zel, mai ales despre trei păcate: avortul, fumatul şi beţia, având un respect aparte pentru sfinţi, cruce, biserică, icoană, anafură, moaşte, apostoli etc.
  
  După câţiva ani petrecuţi în mănăstire, a primit binecuvântarea stareţului să se retragă „la linişte” în peşterile şi colibele din stâncile din preajma mănăstirii. Mai mult ca sigur practica rugăciunea minţii, dar nu-i plăcea să recunoască. Vorbea însă cu ardoare despre ea, spunând că „şi dracii ar deveni iarăşi îngeri dacă ar rosti această rugăciune”.
  
  În traista în care îşi purta cele trei cărţi mai avea o cruce de lemn, un fir de busuioc, o sticluţă cu agheasmă şi un fir de cimbru. Nu rupea niciodată vreo floare, pentru că ele ne vorbesc „despre bunătatea nemărginită şi despre măreţia lui Dumnezeu”. Se ruga foarte mult, plângând, mai ales noaptea, când se afla în chilie, în genunchi în faţa icoanelor, în şoaptă, la lumina candelei.
  
  Părintele acorda o importanţă deosebită rugăciunii spontane, pe care o recomanda spunând: „O mulţime de oameni au ajuns sfinţi fără să fi pus mâna pe vreo carte, din cauză că nu aveau cărţi, iar alţii pentru că nu ştiau carte, dar neîncetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugăciuni alcătuite de ei pe loc”.
  
  „În 1945 sau 1946, părintele a săpat o peşteră în pământ, undeva pe deal, între tufele de brădişor, în partea de nord, nu departe de mănăstire, şi aici mergea deseori noaptea pentru a se linişti şi a se ruga. Această peşteră s-a păstrat mulţi ani sub denumirea de Peştera Pustnicului”, îşi aminteşte părintele Nicodim în cartea sa. Acolo se mai duceau şi alţi călugări, mai puţin pregătiţi pentru ispite, dar nu rezistau noaptea şi se întorceau speriaţi în mănăstire, deoarece „dracii au căutat să vă sperie, să vă înfricoşeze, ca să nu vă mai rugaţi”, cum le spunea avva Arsenie, căci „pustnicia înseamnă luptă corp la corp cu diavolul”.
  
  La Mănăstirea Poşaga, Securitatea şi Sfântul Ghelasie
  
  Pe la începutul anilor '50, împreună cu părintele Ghedeon, a ridicat Mănăstirea Poşaga care, în scurt timp, a atras lume din toată zona Munţilor Apuseni. Din 1953, Securitatea a început să supravegheze activitatea misionară a părintelui Arsenie Praja, iar în iunie 1954 a fost arestat la Turda, fiind anchetat cu duritate. A fost mutat apoi la Cluj şi, după un timp, în urma rugăciunilor la Sfântul Ghelasie, a fost eliberat în mod miraculos, împreună cu ceilalţi arestaţi din lotul Poşaga.
  
  Din această dură perioadă a vieţii lui rămâne memorabil episodul petrecut în celulă cu nişte ehovişti, pe care părintele a reuşit să-i facă mai toleranţi faţă de ortodocşi, dându-i unuia dintre ei porţia sa zilnică de ceai, pentru a se putea vindeca de o boală gravă de rinichi.
  
  La începutul Postului Sfintelor Paşti din 1955, întors la Mănăstirea Râmeţ, a fost călugărit, devenind părintele Arsenie, apoi hirotonit diacon, apoi preot, primind imediat duhovnicia.
  
  O tulburare născută în obştea Râmeţului a făcut ca să fie alungaţi călugării din ea, unii ajungând în puşcării, alţii prin alte mănăstiri, iar părintele să se retragă în casa părintească. Maicile care fuseseră aduse în locul lor au fost şi ele izgonite mai târziu, în urma decretului 410 din 1959.
  
  În sat, iarăşi pribeagul pustnic din Apuseni a început să umble îmbrăcat modest, cu cizme de cauciuc în picioarele-i goale, cu un palton vechi pe timp de iarnă, iar vara, cu un pardesiu decolorat, purtând pe cap o pălărie ponosită, indiferent de anotimp. Din această perioadă datează o fotografie pe care o reproducem şi noi.
  
  Niciodată însă nu a rupt legătura cu Mănăstirea Râmeţ, care devenise cabană cu restaurant, iar chiliile, camere de cazare pentru turişti. Venea adesea şi se ruga în vechea biserică, lua apă de la izvorul de sub Sfânta Masă şi pleca pe drumurile lui, printre stâncile Râmeţului. Se întâlnea cu părintele Dometie Manolache, care slujea în biserica parohială de mai jos de mănăstire, cu care discuta despre vremurile trecute.
  
  Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea într-o colibă de lângă casa părintească, făcută de el aproape de pădure. Aici veneau credincioşii să-i asculte sfatul. Şi tot aici venea şi părintele Nicodim să-l întâlnească, sosirile lui fiind cunoscute în mod tainic, din vreme, de către avva Arsenie.
  
  S-a retras la Crasna pentru pustnicia veşniciei
  
  În 1967, părintele Nicodim Dimulescu s-a stabilit la Mănăstirea Crasna, din judeţul Prahova, împreună cu părintele Ghedeon Bunescu, unde avea să se aşeze, definitiv, în ultima parte a vieţii sale şi părintele Arsenie Praja, în 1973, în luna ianuarie, după ce s-a întors din Moldova, de la părintele Pahonie.
  
  Bolnav şi slăbit, refuzând zile la rând medicul („Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?”, le răspundea el părinţilor care îl implorau să accepte consultul unui specialist), părintele Arsenie şi-a trăit ultimele zile aici pe pământ spovedindu-se şi împărtăşindu-se de două-trei ori pe săptămână.
  
  Dăruit de Dumnezeu cu harul vedeniei, pustnicul şi-a aflat din timp momentul plecării la ceruri, spunându-le zâmbitor părinţilor care îl îngrijeau că îi vor face pomană cu „fripturi şi cozonac”, căci „vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos”.
  
  Şi, într-adevăr, în Vinerea Mare, din 1973, după-amiază, înduplecat de fraţi, se lăsă consultat de medicul Ioan Maciu, de la Slănic Prahova şi acceptă să fie internat în spital. În Sâmbăta Sfintelor Paşti, a plecat într-un car cu fân, tras de doi boi, întins pe un covor şi învelit cu o plapumă, spre centrul satului Schiuleşti, de unde l-a preluat o salvare spre spitalul din Slănic. Părea liniştit şi împăcat cu tot, chiar vesel, de toată lumea credea că se va ridica şi întoarce la chilia sa.
  
  Minunata Înviere, acolo unde moartea se crede stăpână
  
  E noaptea Paştelui. Clopotele bisericilor din Slănic anunţă Învierea. Sora Sofia, care îl însoţeşte pe pustnicul din Apuseni la spital, se apleacă spre pustnic şi-i spune tare, în ureche: „Părinte, auziţi clopotele de Înviere? Hristos a Înviat!” „Părintele, cu ochii închişi şi cu glas stins, îi zice: „Da. Adevărat a Înviat Domnul!” Acesta a fost ultimul cuvânt al părintelui, peste câteva minute dându-şi obştescul sfârşit, ţinând în mână lumânarea aprinsă, întocmai ca în noaptea de Înviere.”
  
  „Acesta a fost deci Paştele cel mult aşteptat şi mult proorocit de părintele, despre care tot spunea, fără ca noi să ne dăm seama de ce, „Vine el Paştele”. Şi a venit!..”, povesteşte ucenicul său, Nicodim Dimulescu, în cartea sa, simţindu-se în vorbele cuvioşiei sale cristalul de sare al lacrimilor ţintuit în colţul ochilor.
  
  Pustnicul din Apuseni a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Crasna, după rânduiala călugărească, îmbrăcat în haine de călugăr. Neavând cămaşa de călugărie, căci nu şi-o luase când a venit la Crasna, a fost îmbrăcat în cămaşa ucenicului său Nicodim, care, în clipele acelea, i-a spus: „Părinte Arsenie, îţi dau cămaşa mea de călugărie, dar te rog să mijloceşti la Dumnezeu ca să-mi ajute să merg la Sfintele Locuri, ca să primesc şi eu botezul Iordanului scăldându-mă în el, iar cu cămaşa aceea să mă înmormânteze şi pe mine”.
  
  Părintele Arsenie i-a împlinit această rugăciune fiului său duhovnicesc.
  
  Astăzi, pustnicul din Apuseni doarme somnul de veci alături de părintele Ghedeon Bunescu, fratele său de nevoinţă. Somnul lui este străjuit de o sfântă cruce din piatră pe care scrie: „Ieromonah Arsenie Praja, decedat la 30 aprilie 1973. Etate 63 de ani”, iar mai jos, următoarele cuvinte: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan, 5, 24).
  
  Într-adevăr, pustnicul Arsenie Praja s-a mutat din moarte la viaţă, şi aşa cum i-a lăsat testament unui alt ucenic al său, părintele Gheorghe Ghelasie de la Frăsinei, aflăm şi noi ceea ce el, cu siguranţă, vedea: „Va coborî din munte şi din peşteri lucrarea cea de taină a isihiei, până în inima oraşelor, şi mulţi tineri, aparent neştiutori, se vor trezi cu tărie la o viaţă de duh asemănătoare celui din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate… Îţi las binecuvântarea isihiei, pe care s-o ţii aprinsă în propria candelă, ca o scânteie din care să se aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de taină a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare aprindere duhovnicească a Lucrării de taină…”
  
  Şi pustnicul Arsenie din Apuseni s-a făcut părtaş, părtăşindu-ne şi nouă din puterea Luminii, făcându-ne să spunem, cu mare speranţă şi seninătate, asemenea lui: „Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!”…
  
  ~ Dumitru Manolache – Ziarul Lumina, ediția de marți, 24 mai 2011