Cum mâncați voi!

Dacă Dumnezeu măcar pentru o secundă v-ar deschide ochii, ce mâncați voi!

Numai ce viermi băgați în gură!

Trebuie doar cu semnul sfintei crucii să gustați mâncarea.

Va veni vremea când totul va fi otrăvit.

Dar dacă veți face semnul sfintei cruci cu credință, veți trăi.

Iar altul va bea aceiași băutură nefăcând semnul crucii, și va muri.

Dacă mergi pe drum, însemnați drumul cu semnul sfintei cruci, și va fi vouă ca un coridor.

Puterea crucii este mare!

— Schimonahia Antonia

"Măi creștini, rugați-vă! Că or să vie mari necazuri pe oameni. Oamenii nu se mai roagă Lui Dumnezeu. O să vedeți dumneavoastră, cuvintele mele nu sunt mincinoase. Nu scăpăm, nu scăpăm ușor, căci cu Dumnezeu nu ne jucăm. Doar n-o să trăiți cât munții. Da, acuma sunteți tineri, sunteți... Dar să vedeți când veți ajunge bătrâni! Dacă veți mai ajunge bătrâni... Moartea nu-i jucărie. Părăsim lumea asta pentru totdeauna și intrăm într-o lume a veșniciei. [Nu știe ce va face Dumnezeu cu el]. Dar știu că am să răspund înaintea Lui de faptele și de cuvintele și chiar și de gândurile mele! Nădăjduiesc și eu... da... Nu am siguranță. Dar am nădejde să rămân cu El în veci." — Ieroschimonahul Simeon Zaharia

Ieroschimonahul Simeon Zaharia s-a născut la 16 martie 1928, în com. Mogoșești, jud. Iași, din părinţii Iancu şi Rozalia. La 18 februarie 1954, pe când avea 26 ani, a intrat în Mănăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit la 5 iunie 1955, cu numele de Serapion, și unde a urmat Școala monahală între anii 1954-1956.

La 16 mai 1956 a fost trimis la Mănăstirea Putna, împreună cu alți 14 părinți din Sihăstria și cu încă șapte din Mănăstirea Slatina, printre care și Arhim. Cleopa Ilie, pentru revigorarea vieții monahale de acolo.

La 8 iulie 1956 este hirotonit diacon de către PS Teofil Herineanu al Romanului, la Secuieni, lângă Roman, iar la 22 iulie 1956 este hirotonit ieromonah la Catedrala Episcopală din Roman, de către același episcop.

Între mai 1956-iulie 1960 și iulie 1963-februarie 1977 a stat ca viețuitor la Mănăstirea Putna, unde în 1977 a fost hirotesit protosinghel de către PS Adrian Hrițcu. Între iulie 1960 și iulie 1963 a stat ca muncitor la Sihăstria, ca urmare a decretului 410/1959. Între martie 1977 și octombrie 1992 a fost viețuitor 7 ani la Schitul Prodromu și 8 ani la Schitul Lacu, ambele din Sfântul Munte Athos. A avut ascultările principale de preot slujitor, eclesiarh și duhovnic.

În luna octombrie 2000 a fost tuns în schima mare cu numele Simeon, de către Ieroschim. Dionisie Ignat de la Schitul Colciu, Muntele Athos.

A trecut la cele veșnice în data de 2 septembrie 2023.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=9yD_qgsUdkc

Sfântul Ioan Maximovici este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului al XX-lea. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost în același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu și „nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar și un aparator al săracilor, un ascet desăvârșit și un părinte iubitor pentru orfani.

Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost în același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu și „nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar și un aparator al săracilor, un ascet desăvârșit și un părinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el și-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele și trupurile suferinde. Străbătând valul timpului și spațiului, el cunoștea și răspundea gândurilor oamenilor, înainte ca aceștia să și le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taină inaccesibilă înțelegerii lumești.

Acum în Ceruri, el continuă să se roage și să-i viziteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile și tămăduirile înregistrate peste tot în lume. La 2 iulie, 1994, în America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

Patria arhiepiscopului Ioan a fost înfloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, în ilustra familie de nobili Maximovici, în data de 4 iunie 1896, părinților Boris și Glafira li s-a născut un fiu. La sfântul botez a primit numele de Mihail – în cinstea sfântului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia și patriotismul său.

Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii de viță veche era sfântul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor și poet duhovnicesc, luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China și a săvârșit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că sfântul ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnăvicios, firav și blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase și deseori era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecționa icoane, cărți duhovnicești și istorice. Cel mai mult ii plăcea să citească Viețile sfinților.

Moșia familiei Maximovici se afla în vecinătatea mănăstirii Sviatogorsk. Tânărul Mihail, „monah din copilărie”, își petrecea toată vara la mănăstire.

La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militară din Poltava. În acești ani l-a întâlnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfințenie până la sfârșitul vieții.

În 1914, Mihail a absolvit școala de cadeți și, urmând vocației sale intime, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Pǎrinții însă au insistat să se înscrie la facultatea de drept și, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate și terminarea studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții, al cărei scop a fost sa conducă lumea către anticreștinism.

În 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism și hirotonit ca ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an, părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a fost profesor și diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. În ceea ce-l privește pe însăși părintele Ioan, nimic nu putea fi mai străin năzuințelor sale decât acest lucru. Cineva, care-l cunoștea, povestește cum l-a întâlnit în acea vreme la Belgrad. El i-a spus că se afla în oraș din greșeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie făcut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane că s-a creat o situație și mai proastă decât crezuse el – anume că, pe el vor să-l facă episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniți de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis în China, în eparhia Shanghaiului. Aici el desfășoară o activitate rodnică, în organizarea unor societăți filantropice și de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridică o catedrală.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, colonia emigranților ruși din China a fost nevoită să se refugieze și de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

În 1949, în insula Tubabao, în lagărul pentru refugiați locuiau aproximativ cinci mii de refugiați. Insula se afla în calea uraganelor sezoniere. Într-o convorbire cu localnicii, un rus a menționat teama sa de uragane, însa aceștia i-au spus că nu există motive de îngrijorare, întrucat „sfântul vostru binecuvântează lagărul în fiecare noapte din toate cele patru parți”. După ce lagărul a fost evacuat, un uragan devastator s-a năpustit asupra insulei.

În anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles.

În Europa Occidentală, Vlădica acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca și la Shanghai, ci și populatiei locale. El primește sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda și Franța. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. În ceea ce privește America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.

Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă.

În anul 1962, la cererea unor numeroși credincioși, ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.

La San-Francisco, Vlădica Ioan a găsit comunitatea scindată și construcția marii catedrale în cinstea Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiților oprită. Vlădica Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobișnuit in rândul ortodocșilor americani. Pacea a fost restabilită și construcția catedralei dusă la bun sfârșit.

În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi a fost întemeiată Frația preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârșit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut în ultimii ani ar fi putut evidenția, probabil, două trǎsǎturi principale ale caracterului său. Înainte de toate – strictețea în tot ce se referea la Biserică și la Tradiție. Era un apărător consecvent al legii creștine. Interzicea clerului său să participe la slujbele comune „inter-creștine” din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnică.

Precum Pǎrinții din vechime, care s-au văzut siliți să acorde o atenție specială ereziilor triadologice și hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistență statornică celor mai „actuale” erezii ale contemporaneității – denaturării dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria în cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicăi Ioan se aprofundează prin aceea că actualele mișcări „marianice” manifestă o afinitate spirituală evidentă cu religiozitatea paracreștină.

Cu toate acestea, Vlădica a rămas în memoria credincioșilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotrivă, prin blândețea, veselia și chiar prin ceea ce se numește „nebunie întru Hristos”.

Ultimii ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amărâți de atacurile și persecuțiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Împlinise abia șaptezeci de ani, când a murit, însingurat, cum a și fost mereu, de când devenise arhiereu.

În 1966, după trecerea în veșnicie a arhiepiscopului Ioan, în presă au apărut numeroase materiale atestând sfințenia sa: tămăduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieții sale, privegherea în timpul nopții, aparițiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibilă a flǎcǎrilor în timpul Sfintei Liturghii, prigoana feroce la care a fost supus și, în sfârșit, ceea ce nu toți au fost capabili să prețuiască (poate din cauza că acest aspect al sfințeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vlădica își orânduia viața întemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fǎrǎ să se gândească cât de imprevizibile și chiar stranii pot apărea faptele sale, celor ce se conduc după criterii pur omenești. De obicei mergea pe jos, adesea desculț, vizitând spitale, aziluri și ospicii. Slujea desculț și în biserică. Vlădica era cunoscut ca sfânt nu numai printre creștinii ortodocși, ci și în rândul credincioșilor de alte confesiuni. Așa, bunăoară, în una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor față de credință prin următoarele cuvinte: „Afirmați că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinți. De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – sfântul Jean cel Desculț!”

În toate spitalele europene se știa despre acest arhiereu, care era în stare să se roage toată noaptea pentru un muribund. Era chemat la căpătâiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru că atunci când el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut și venerat în întreaga lume. La Paris, dispecerul căii ferate reținea plecarea trenului până la venirea „Arhiepiscopului rus”.

Însemnătatea Sfântului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimată. El a fost denumit de întreaga lume ortodoxă – făcătorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale și America de Nord.

În epoca Universalei secătuiri duhovnicești, a celor mai mari cataclisme sociale și a rătăcirii minților, el a crezut de cuviință să trăiască așa cum au trăit marii asceți ai Fivaidei și Palestinei, care, exprimându-ne prin cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit până la urmă.

Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966)

"În timpul războiului, orfelinatul se găsea într-o situaţie materială precară din cauza lipsei de alimente. De la o cantină publică era adusă supă. Preasfinţitul o gusta el însuşi, luând cu polonicul din caserolă. Doamna Şahmatov, pe atunci directoarea instituţiei, povesteşte: ''Nu mai aveam cu ce să hrănim copiii'', care erau în număr de nouăzeci în acel moment. Personalul era indignat, fiindcă preasfinţitul Ioan continua să aducă alţi copii la orfelinat, dintre care unii aveau părinţi, iar noi trebuia să-i hrănim. Aşa era el. Într-o seară, când a ajuns la noi, extenuat, fără putere, înfrigurat şi tăcut, nu am putut rezista și i-am spun ceea ce gândeam, l-am spus că noi, femeile, nu mai puteam îndura să vedem gurile înfometate fără să avem ce să le dăm de mâncare.

Nu mă plângeam doar, fierbeam de mânie împotriva episcopului pentru că ne-a pus în această situaţie. El m-a privit cu tristeţe şi mi-a spus: ''De ce aveţi nevoie?'' Eu i-am răspuns: ''De tot, dar mai ales de făină de ovăz, trebuie să hrănesc copiii dimineaţa!'' Preasfinţitul loan mi-a aruncat o privire tristă și a urcat la etaj. Am auzit atunci că făcea metanii, cu atâta vigoare și tărie, încât deranja vecinii. Chinuită de remuşcare, eram necăjită și nu am putut dormi toată noaptea.

Spre dimineaţă am aţipit, când am fost trezită de sonerie. Am deschis uşa și am văzut un englez care mi-a spus că era reprezentantul unei societăţi de produse cerealiere care dispunea de un exces de ovăz. Auzise despre orfelinat și voia să ştie dacă aveam nevoie de ovăz. Au început să descarce sacii cu făină unul câte unuL În acel moment, ierarhul a coborât scările. Eu cu greu puteam pronunţa un cuvânt în faţa lui. EI nu a scos un cuvânt, dar am văzut în ochii lui mustrarea pentru lipsa mea de credinţă. Aş fi putut să cad în genunchi şi să-i îmbrăţişez picioarele, dar el plecase deja pentru a-şi continua rugăciunile şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu.”

Margareta Zincenko

”Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioan, părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice; luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească, împreună cu îngerii, L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre.” (Tropar)

Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, doctorul iscusit al bolnavilor, întărirea bătrânilor, învăţătorul tinerilor, grabnicul ascultător al celor ce îl roagă, mângâierea celor întristaţi, liniştitorul sufletelor tulburate, locuitorul cel ales al pustiei, mijlocitorul nostru către Maica Domnului, tărie a ortodoxiei româneşti, după cum ni-l dezvăluie Acatistul care îi este închinat, este cinstit în Biserica Ortodoxă Română la 13 septembrie.

Originar din Silvașul de Sus, un sat cunoscut tuturor celor care iau Calea Prislopului, Sfântul Ioan a părăsit de tânăr casa părintească, îmbrăcând haina monahală la Mănăstirea Prislop.

”La aproximativ 15 km de orașele Hunedoara și Hațeg și la vreo 20 km de fosta Sarmizegetusa romană, în mijlocul unor păduri de mesteacăn, într-un cadru natural de o rară frumusețe, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvașului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana, sau a ucenicilor săi, ridicată – se pare – pe locul unei așezări sihăstrești și mai vechi. Actuala biserică a mănăstirii are o arhitectură specifică bisericilor din Muntenia și Moldova, a fost ctitorită și înzestrată de domnița Zamfira, fiica lui Moise Basarab al Țării Românești, care, după trei căsătorii nefericite în Transilvania, și-a sfârșit zilele aici, la Prislop, în anul 1580.

În decursul existenței sale de șase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viața românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras, spre sfârșitul vieții, însuși Sfântul Nicodim de la Tismana și a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1404-1405, unul din marile valori ale patrimoniului cultural-artistic al țării noastre. De aici sau ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: mitropolitul Ioan din Alba Iulia – fost egumen – care a păstorit în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, și episcopul Teofil de la Vad, dar poate și alții, pe care nu îi cunoaștem, în veacurile XVII-XVIII, Prislopul avea o școală, în care se pregăteau „dieci”, candidați la treapta preoției. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din obștea Prislopului s-au ridicat unii apărători ai credinței ortodoxe, în fața încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniație.

Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile sale și până azi, un rol de seamă în întărirea vieții duhovnicești din Țara Hațegului, de pe valea Streiului și din „țara pădurenilor”, situate în apropierea ei. Dar, de trecutul mănăstirii se leagă și amintirea unui tânăr cu numele Ioan, din satul Silvașul de Sus – în hotarul căruia se află și mănăstirea -, care și-a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obștea călugărilor de la Prislop, ducând o viață aleasă de rugăciune, împletită cu munca și săvârșirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viață și mai liniștită, retrasă cu totul de lume, și-a găsit un loc, ca la 500 m de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuț (Silvuț), unde și-a săpat singur, cu mari nevoințe, o „chilie” în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici și-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni și ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovnicești din primele veacuri creștine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viața lui îmbunătățită să se sfârșească prea devreme. Spune tradiția populară că, pe când își făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei, l-au împușcat, fără să știe cine era. Așa s-a săvârșit din viață cuviosul sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop.

Poporul dreptcredincios l-a socotit sfânt încă din timpul vieții sale, iar după uciderea lui, această credință s-a întărit și mai mult. Vestea despre viața sa aleasă și mai ales despre moartea lui tragică a ajuns până peste munți, în Țara Românească, de unde au venit câțiva cuvioși călugări, care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mănăstirile de acolo.

Tradiția pe care am consemnat-o mai sus, cunoscută până azi în regiunea respectivă, era menționată încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de acea cronică în versuri intitulată Plângerea sfintei mănăstiri a Silvașului, din eparhia Hațegului, din Prislop, scrisă de ieromonahul Efrem. Presupunem că acest cuvios a trăit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui de al XVI-lea. în orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul în Alba Iulia, păstorind până către anul 1605. „Sfântul” Ioan de la Prislop a fost, este și va fi – pentru credincioșii din părțile Hațegului și Hunedoarei – o pildă vie de sfințenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj și de reculegere sufletească pentru toți cei ce caută cuvânt de mângâiere și de întărire în locurile de mare frumusețe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâția cuvioși călugări cu viață aleasă și bineplăcută lui Dumnezeu.

Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotărâre sinodală din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se va face în ziua de 13 septembrie, el fiind înscris în sinaxar și în calendarele noastre bisericești.”

Astăzi este ziua Părintelui Selafiil de la Noul Neamț. Era asemenea sfinților din Pateric, niciodată cîrtind, niciodată jeluindu-se pentru rănile deschise și durerile pe care le purta, niciodată clevetind, niciodată judecînd pe cineva, nepomenind răul, pururea fiind cu inima deschisă spre cei ce îi pășeau pragul, chiar de era măcinat de dureri la vîrsta sa înaintată.

Acest om desăvîrșit niciodată nu a socotit pe vreun preot sau episcop păcătos, ci și preoților tineri le săruta mîna cu evlavia cuvenită unor sfinți. Iar dacă cineva din preoții tineri, dorind să se smerească, trăgea mîna, părintele îl ținea cu mîna sa curată ca de ceară și, sărutîndu-l, spunea: "cinste dai, cinste ai!" Același lucru îl făcea și Părintele Arsenie Papacioc, sărutînd mîna preoților tineri.

Această cinste pentru harul lui Dumnezeu nu era nicidecum zdruncinată de păcatele și neajunsurile omenești. Nejudecarea și iertarea erau lucrarea de bază pe care o propovăduia Părintele, căci din ele se naște smerenia și iubirea.

Cunoștea foarte bine Scripturile și Viețile Sfinților, avînd o memorie fenomenală. Urmărea împlinirea prorociilor și el însuși a prorocit multe lucruri care se întîmplă acum.

Îi plăcea Părintele Cleopa și deseori spunea: "Au și romănii un sfînt amu, Părintele Cleopa".

A adormit în 2005 la 97 de ani. De multe ori spunea: "mare învolmoșală se așteaptă în Biserică, eu n-o s-o prind, dar voi o s-o prindeți. Arhiereii vor spune că Hristos nu-i Dumnezeu, rar vei găsi preot credincios. Dar cine va mărturisi dreapta credință, Dumnezeu o să-i ierte toate păcatele, oricît de păcătos ar fi".

Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, Părinte Selafiil! Roagă-te și pentru noi, pe care ne-ai numit frați, așa cum ai făgăduit!

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Ioan Iacob de la Neamț s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primit numele de Ilie și din pruncie se dovedea un copil ales și binecuvântat de Dumnezeu.

După șase luni de zile de la naștere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare și tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de școală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”. După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”. Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. Starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim l-a primit cu multă dragoste și, după ce l-a trimis să se închine în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie și la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător și smerit.

Citește în continuare

Ascultă online: https://cuviosulgherontie.com/bucuria-bucuriilor-cd-ul-cuviosului-gherontie/

Sursa: Romania Libera - Friday Edition26 Oct 2018 Ciprian Voicilă

Un nebun pentru Hristos este cineva care, dintr-o iubire ardentă pentru Dumnezeu, mimează comportamentul alienaților mintal, pentru a atrage asupra lor judecata, ocara, batjocura, uneori bătăile semenilor. În acest fel, nebunul întru Hristos își războiește mândria – cea mai primejdioasă patimă pentru orice creștin care tânjește după viața veșnică. Un astfel de om a fost cuviosul Gherontie.

Un nebun pentru Hristos este cineva care, dintr-o iubire ardentă pentru Dumnezeu, mimează comportamentul alienaților mintal, pentru a atrage asupra lor judecata, ocara, batjocura, uneori bătăile semenilor. În acest fel, nebunul întru Hristos își războiește mândria – cea mai primejdioasă patimă pentru orice creștin care tânjește după viața veșnică.

Nebunii pentru Hristos sunt specifici tradiției creștine ruse, dar și celei grecești. Cel mai cunoscut dintre ei, Andrei cel Nebun pentru Hristos „a strălucit în Constantinopol”. La ruși au și un nume specific: iurodivîi. Poporul pravoslavnic îi iubea nemăsurat fiindcă nebunii întru Hristos vorbeau pe limba lui, iar din punct de vedere social ei proveneau, de regulă, din rândurile urgisite ale mujicilor. A rămas de pomină întâlnirea dintre Ivan cel Groaznic și Fericitul Nicolae din Ținutul Pskovului. Țarul însetat de sânge, după ce trecuse prin foc și sabie Novgorodul, chiar la începutul Postului Mare, intră în Pskov, animat de aceleași porniri ucigașe. Nebunul Nicolae îl întâmpină călare pe un băț și îl îmbie fără pic de frică: „Ivanușka, Ivanușka, poftim de gustă din pâine și sare, nu mai bea sânge de om!”

Retrăgându-se într-o chilie cu țarul cel cumplit, la refuzul acestuia de a mânca bucata de carne crudă pe care nebunul i-o așezase în față, pe motiv că țarul ar fi creștin și nu se hrănește cu carne în post, Fericitul Nicolae îi replică: „Faci mai rău, mănânci și bei carne și sânge de om și ai uitat nu numai de post, ci și de Dumnezeu”.

La noi, la români, fenomenul nebuniei întru Hristos este rar. Am cunoscut, odată, un asemenea om: pe Cuviosul Gherontie, născut la data de 4 noiembrie 1934, în satul Viscri, pe lângă Rupea. Un bătrân (gheronda, l-ar fi numit grecii) călugărit la Mănăstirea Ciolanu, care după decretul din 1959, când mii de monahi au fost alungați din mănăstiri, a fost nevoit să părăsească Mănăstirea Ciolanu și să pribegească dintr-un loc într-altul. Pentru curajul de a-și mărturisi credința în plin regim comunist-ateu, a fost închis o vreme la Aiud și prin diverse spitale de psihiatrie. Cunoscuții săi povestesc o întâmplare petrecută pe vremea regimului ceaușist: Cuviosul l-a așteptat pe Nicolae Ceaușescu în centrul civic al Bucureștiului și i-a strigat de la depărtare, profetic: „Dacă nu vei crede în Dumnezeu, aceștia te vor împușca!”.

Citește în continuare

,,Se cuvine celor ce ascultă cuvântul de mântuire şi care sunt învăţaţi în Scriptură să cerceteze cu dreaptă socoteală cele pe care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede. Şi să se îndepărteze de cei care rămân întru învăţături greşite.”

„Să nu ascultaţi nici de călugări şi nici de preoţi în cele ce vă sfătuiesc rău. Şi ce zic nici de preoţi? Ci nici la arhierei să nu vă plecaţi, nici să vă supuneţi, când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi acelea care nu au mărturii din Sfânta Scriptură şi nu sunt de folos sufletelor voastre“.

,,Dacă arhiereul tău este rău după credinţă, adică dacă are dogme eretice şi hulitoare, fugi de dânsul chiar dacă este înger din cer.”

Sfântul Meletie Galisiotul (Mărturisitorul, sec. XIII).

SFÂNTUL MELETIE GALISIOTUL – UN “MAXIM MĂRTURISITORUL AL SECOLULUI XIII”, CĂRUIA TĂINDU-I-SE LIMBA DE ECUMENIŞTII VEACULUI (numiţi atunci “latinocugetători”) PREDICA MINUNAT DOGMELE SFINTEI ORTODOXII

Sfântul Meletie Mărturisitorul este un mărturisitor asemenea cu Sf. Maxim si cu toți sfinții care, în timpuri de prigoana și de învălmășeală în Biserică, au stat curajos în fața minciunii, alegând partea Adevărului. Ca de atâtea ori in istoria Bisericii Răsăritene, din rațiuni politice conducătorul Imperiului Bizantin a obligat conducătorii bisericii să cedeze in privința adevărurilor dogmatice si sa accepte ereziile Romei, în speranța deșartă a vreunei stăpâniri imperiale mai mărețe și mai puternice. Și, ca tot de atâtea ori, s-au găsit mult prea mulți din Biserica ce au cedat si, mai mult, s-au făcut slugarnici împlinitori ai calculelor politice meschine, lepădând chemarea cea curata a Adevăratului Împărat. În astfel de momente, jertfelnicia unor Sfinți precum Meletie Mărturisitorul și Galaction, prigoniți până la a scoaterea ochilor și tăierea limbii, a arătat unde și în cine stă Biserica. Ca și Sf. Maxim Mărturisitorul, pentru “încăpățânarea” sa de a mărturisi Crezul ortodox și de a nu primi inovația Filioque, Sfântului Meletie i-a fost, așadar, tăiată limba, intr-o incercare josnică de a opri glasul adevărului.

Bucurați-vă și vă veseliți!

„Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Plângea cu cel care plânge și se bucura cu cel ce se bucura. Nu ținea la haine bune, la bani, la nimic, și fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire și de oameni mari”. - În veci să fie pomenirea lui!

Starețul Alexy, s-a născut pe 10 noiembrie 1930 în satul Lomovka, raionul Luninsky, regiunea Penza, în familia părinților evlavioși Ioan Grigorievici și Anna Alekseevna Shumilin, iar la botez a fost numit Mihail, în cinstea Arhistrategului Mihail. În familie după el s-au născut trei copii Ilya, Ekaterina, și Galina.

Când tatăl său a fost luat la război, mama lui a alergat plângând după el și a strigat: "Ivan, învață-mă cum să trăiesc acum?" Iar el a răspuns: „Viața te va învăța”. La scurt timp, bărbatul ei a murit la război și a rămas cu patru copii în brațe. Cel mai mare dintre ei, Mihail s-a născut cu o boală fizică gravă, din cauza căreia picioarele sale, nu au atins niciodată pământul, trebuia îngrijit, și hrănit cu lingurița.

Alegerea specială a starețului s-a manifestat deja în copilărie. Se întâmpla ca mama să-l pună jos pe Mișenka de doi ani pe o pernă, și să se ducă la muncă, stingea toate lămpile, îi era frică de incendiu. Vine acasă și lămpile ard. - Mișenka, cine le-a aprins?, iar el ridică ochii spre cer și arată cu degetul în sus.

De la vârsta de cinci ani, a început să dea sfaturi oamenilor. La douăzeci de ani, chemat de Dumnezeu, s-a dus să predice din satul Lomovki în orașul Penza.

De-a lungul vieții, a suferit suferințe fizice îngrozitoare, numai atingându-i trupul, când îl ridicau și-l urcau în cărucior îi provocau durere, gemea în același timp.

Când era hrănit, tușea si nu putea înghiți mîncarea. Era imposibil să-i privești chinul fără lacrimi. Dar el s-a predat în întregime voinței lui Dumnezeu, era foarte vesel.

Sfinții Părinți spun că îndurarea unei astfel de suferințe este mai mare decât cea mai severă retragere.

Starețul nu a studiat niciodată, dar, în ciuda acestui fapt, cunoștințele lui i-au uimit pe foarte mulți. Duhul Sfânt, izvorul întregii înțelepciuni, l-a învățat pe el.

La părintele Alexy veneau oameni de diferite clase: atât simpli, cât și oameni de știință, și știa să vorbească cu toată lumea. Comunicarea cu un simplu bătrân neînvățat îi încânta de simplitate și înțelepciune. El le-a dezvăluit oamenilor ceea ce nu puteau înțelege cu ajutorul științei. Toată lumea a fost uimită că putea să dea chiar sfaturi științifice.

Vorbind cu el, oamenii simțeau harul care emana din el. Acea înțelepciune specială care nu numai că o cunoștea, dar și o vedea.

Avea ceva despre care lumea a uitat, pe care omenirea a pierdut-o, atât de tragic - sfințenia.. Într-o zi, a venit la Stareț un tânăr de statură înaltă, și zdravăn care ducea o viață liberă și nelegiuită.

Acest uriaș sa apropiat de stareț pentru binecuvântare. Starețul și-a înfășurat o șuviță de păr de la el în jurul degetului și a început să o tragă cu forța, spunând: - „O să mai fumezi?” - "Nu" - „Ai de gând să desfrânezi?” - "Nu." - "Te vei mai bate?" - "Nu." - "Vei mai bea?" - "Nu." - „Vrei să mă asculți?” -"Vreu!" - a strigat acest urias, îngenunchind în fața Starețului. - „Trebuie să te căsătorești. Du-te și nu mai face păcate. Ai înțeles? ,,Da am înțeles" Tânărul sa îndepărtat de stareț în lacrimi. Acest uriaș nelegiuit sa transformat într-un miel blând și repetata nedumerit: - „Ce mi-a făcut?”. Acum, cu binecuvântarea starețului, sa căsătorit, și duce o viață de familie respectabilă.

Au fost cazuri când starețul era învăluit de o strălucire cerească. Era într-adevăr Biserică al Harului Duhului Sfânt.

La oamenii bolnavi duhovnicește, la vederea starețului, tremurau demonii iar starețul îi vindeca de posesiunea demonică.

Rugăciunea lui Iisus era pâinea zilnică a bătrânului; el avea rugăciune neîncetată.

Rugăciunile lui veneau din inimă. Starețul învața întotdeauna să ia binecuvântarea lui Dumnezeu pentru fiecare lucrare. Se culca și spunea: „Doamne, m-am culcat, Ajută-mă să mă odihnesc până dimineață.” Cu o asemenea credință, el rostea aceste cuvinte, așa cum un copil îi vorbește tatălui său, atât de simplu și de sincer, încât cei care stăteau în apropierea lui erau involuntar atinși de această simplitate copilărească a vorbirii sale și se mirau de profunzimea credinței sale.

Revelația egumenului Alexy din Penza (1930-2005) Russia.

Cuvinte care sunt concepute pentru a trezi oamenii din somnul spiritual la pocăință

• Urmează cataclismele și catastrofele. În curând, la Judecata de Apoi, fiecare va lua ceea ce merită. Nu există timp să te gândești la ceva de prisos. Doar tu și Dumnezeu. Fii bun. Amin.

• Păpuși se plimbă azi pe străzi. Nu oameni, ci păpuși. Nu au conștiință, trăiesc din pasiuni trupești și tot felul de cumpărături diferite. Ei trăiesc separat de Dumnezeu. Dumnezeu este în Sine, lumea este în sine. Și Dumnezeu nu are loc în ea. Amin.

• Păcatele curviei și adulterului nu pot fi reduse la tăcere. Amin. Toată această murdărie va trebui scoasă la suprafață și mărturisită Mie. Să nu vă fie frică și să nu vă fie rușine. Pocăiți-vă de tot ceea ce vă mustră conștiința, care vă îngrozește. Aceste păcate sunt groaznice pentru că, spurcă trupul, și distrug sufletul. Ele corup omul și se extind pentru multe generații viitoare. Bolile vin din cauza acestor păcate - asupra voastră și apropiaților voștri și în special asupra copiilor, fraților și surorilor voastre, adică toată această murdărie cade ca o povară asupra lor. Amin. Când săpați această groapă împuțită, plângeți și suspinați, veți fi curățiți și de alte păcate, dintre care sunt: beția, îmbrăcarea în haine nemodeste, mândria, etc. Foarte multe dintre aceste păcate se ridică din groapa împuțită a curviei. Aici și cruzime, și inimă rece, și nesimțire. mânie, furie, Mânie împotriva a tot și a tuturor. Întrucât adulterul și curvia mortifică sufletul și trupul. Amin. Chiar și demonilor li-e greață de acest păcat. Și oamenilor nu le este rușine de acest păcat, ei îl consideră normă de viață. De aici moartea a milioane de bebeluși, adică aceste păcate poartă crima în sine. Amin. Pentru păcatele curviei și adulterului Domnul permite uneori pedepse îngrozitoare. De aici merge și îndrăcirea copiilor, și celelalte abateri de la normă, deformări morale și fizice. Toate vin din cauza curviei și adulterului părinților - pentru necumpătarea și neținerea posturilor și sărbătorilor, viața într-o căsătorie fără cununie.

• Uciderea bebelușilor - directă sau indirectă, prin tot felul de invenții diabolice, cum ar fi pastilele și alte lucruri. Fecundarea artificială este și mai teribilă, pentru că aceasta este o încălcare directă a Voinței lui Dumnezeu, a Providenței Sale de neînțeles pentru fiecare persoană.

Pocăițiva :

• În avorturi.
• În avorturi spontane.
• Protejarea prin toate mijloacele.
• În fecundarea artificiala.
• În viața fără cununie.
• În adulter.
• În curvie.
• În neținerea posturilor și sărbătorilor.
• În perversiuni.
• În poligamie și poliandrie.
• În bestialitate.
• În căsătoriile între persoane de același sex.
• În zoofilie,
• În vise și amintiri pătimașe.
• În tot felul de păcate teribile.

Amin.

Revelația egumenului Alexy din Penza (1930-2005) Russia Cuvinte care sunt concepute pentru a trezi oamenii din somnul spiritual la pocăință

Sursa: https://youtu.be/fa335djQKkw

De praznicul Sfântului Mucenic Gheorghe se împlinesc 60 de ani de la executarea lui Victor Metea, luptătorul anticomunist din Munții Făgărașului. Avea 18 ani, abia terminase Liceul “Radu Negru”, când a plecat în munți. Nu avea origine “sănătoasă”, era credincios și se împotrivea ocupației sovietice. Munții Făgărașului au devenit pentru șapte ani zona liberă de comunism a României. Pentru luptătorii din munți “libertatea a luat chipul lui Dumnezeu” (așa cum frumos a scris camaradul său de luptă, Nicolae Mazilu).

Citește în continuare

Mucenici din zilele noastre: Băgată la nebuni de către tatăl ei, căci era creştină - Ucisă de medicație

Mărturii zguduitoare din viaţa muceniţei Daniela din Bucureşti

Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967.

Încă necanonizată, este numită Sfânta Muceniţă Daniela (Paximade) (n. 1967-† 6 Aprilie 2004) de creştinii care îi cunosc nevoinţele şi trecutul zbuciumat.

A fost crescută în spiritul iubirii creştine de către mama sa, însă are nefericirea de a trăi lângă un tată ateu.

De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la Biserică.

Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la Biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni … iertaţi-mă ! …”.

Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Învăţa foarte bine. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.

După 1989, este admisă la Politehnică. Devine ucenică a Cuviosului Părintelui Sofian Boghiu de la Mânăstirea Antim. Cu binecuvântarea acestuia a ţinut nişte posturi deosebit de aspre. Se ruga mult pentru cei aflaţi în nevoi.

Rugăciunile şi postul erau împletite cu faptele bune. În timpul facultăţii stătea nopţi întregi făcând referate pentru colegii cu rezultate mai slabe la învăţătură.

Pleca mai de dimineaţa de acasă şi trecea pe la o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana, de care avea grijă. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei. Toate acestea le făcea în ascuns, fără ştirea familiei, fără plată.

Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.

Odată, cineva a bătut-o tare pe Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.

Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.

Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face Credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare … De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la Mânăstire”?

Când a terminat facultatea a fugit la Mânăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit. Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la Mânăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat Iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut Cruce, a sărutat Iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:

,,Am visat, Părinte, Icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că Icoana prinde viaţă şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”? Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec”.

Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe Urmele Mântuitorului Hristos.

Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la Mânăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât Cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi Biserica …” Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi Icoanele! Eu nu pot trăi fără ele. Te rog! …”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.

Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase …” Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii 2 ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.

Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, Marţi 6 Aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital …

La cinstitul său mormânt au început să se facă Minuni. Mormântul Sfintei Daniela se găseşte în cimitirul Andronache, Cartierul Colentina, din Bucureşti.

Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de 8 ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de Miercuri, 12 Mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).

Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe Calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi! Amin!

Joi, 23 martie 2023, la ora 17.00, la Catedrala Arhiepiscopală Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Constanța, are loc evenimentul de comemorare a martirilor români/aromâni din Balcani și a părintelelui Haralambie Balamace, transmite Romanian Global News și ActiveNews. Cum a fost ucis martirul

Pe 23 martie 1914, chiar în noaptea de Sfintele Paști, Părintele Haralambie Balamaci(e) împreună cu alți trei români, era martirizat (jupuit de viu și străpuns cu baioneta) la Corcea pentru faptul că a slujit în limba română. Acești patru români fac parte dintr-o serie de circa 1.000 de români din Balcani, învățători, profesori, preoți, dar și simpli elevi care au fost uciși în condiții bestiale de către antarții greci pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română/dialectul aromân/dialectul meglenoromân.

Hăcuit cu baionetele de greci, Părintele martir Haralambie Balamaci striga: «Lovește și pe partea aceasta, căci nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Știu că mor pentru dreptate și pentru națiune!», amintește portalul dedicat sfinților români ai secolului XX MĂRTURISITORII.

Din 2016 încoace, în fiecare an, are loc o slujbă de pomenire pentru cei căzuți pentru românime, în Balcani.

Citește în continuare: https://www.activenews.ro/stiri/23-martie-109-ani-de-la-martirizarea-Parintelui-Haralambie-Balamace-de-catre-greci-pentru-faptul-ca-a-slujit-in-limba-romana.-VIDEO-Cantec-in-cinstea-lui-Papa-Lambru-131476

Astăzi, 10 martie 2023, la ora 13, a trecut la cele veșnice unul dintre cei mai iubiți părinți aghioriți, Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul, la vârsta de 97 de ani. Bunul Dumnezeu să-l ducă în cereștile Sale locașuri, la binemeritata odihnă. Să avem parte de rugăciunile sale! Rai bun, Cuvioase Părinte!

Părintele Iulian Lazăr de la Prodromu – câteva repere biografice

Ioan Lazăr, precum se numea mai înainte de a deveni ieromonahul Iulian, s-a născut la data de 8 ianuarie 1926, în localitatea Vorona, județul Botosani. Părinții săi, Ilie și Elisabeta, oameni simpli și credincioși nu l-au împiedicat pe tânărul Ioan să îmbrățișeze viața monahală. Astfel, în anul 1946, la numai 20 de ani, el va fi închinoviat la Mănăstirea Sihăstria, județul Neamț. În anul 1950, el va termina armata, lucru obligatoriu la acea vreme. Petrecând zece ani în rugăciune și ascultare, în anul 1956, Domnul l-a învrednicit de a fi hirotonit diacon, iar mai apoi, preot.

În anul 1977, împlinind vârsta de 50 de ani, părintele Iulian de la Sihăstria vine în Sfântul Munte Athos, loc unde va și rămâne până astăzi. Viețuind vreme de patru ani la Schitul Lacu, abia mai apoi, în anul 1981, el ajunge la Schitul Prodromu unde este pus duhovnic. Cât timp a fost în putere, Părintele Iulian a spovedit și îndrumat obștea schitului și pelerinii veniți din țară.