ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Sfinți, Cuvioși, Prooroci și Mucenici

Ortodoxia - Sfinți, Cuvioși, Prooroci și Mucenici

📅 Astăzi, 20 iunie, se împlinesc 127 de ani de la naşterea pe acest pământ a Părintelui Paisie Olaru.

Părintele Paisie Olaru

Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca-Botoșani, într-o familie cu cinci copii, fiind cel mai mic la părinți.

Tatăl său, Ioan, era pădurar, iar mama sa, Ecaterina, casnică.

Mama sa a trecut la cele veșnice în timpul războiului din 1913, iar tatăl său a murit în anul 1923.

Din botez a primit numele de Petru.

În anul 1921 a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea, din apropiere, luând la călugărie numele Paisie.

În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar în anul 1947, preot, fiind pentru puțin timp egumen la schitul de metanie.

În toamna aceluiași an se retrage la Mănăstirea Sihăstria, devenind duhovnic al întregii obști, până la sfârșitul vieții sale. Între anii 1972 și 1985 s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla, iar în ultimii cinci ani a locuit în chilia sa de la Sihăstria, fiind bolnav, până când s-a mutat la Domnul, lăsându-le moștenire ucenicilor săi, pilda vieții sale de adevărat monah și părinte duhovnicesc.

Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât stă la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucura. Nu ţinea la haine bune, la bani, la absolut nimic material, şi fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire şi de oamenii mari”, spunea Părintele Cleopa despre duhovnicul său, Părintele Paisie Olaru.

O adevărată comoară o constituie nu doar pilda vieții sale, ci și zecile de volume în care sunt consemnate cele mai alese sfaturi și povățuiri duhovnicești, pe care părintele le-a transmis numeroșilor săi fii sufletești, călugări și credincioși.

Pentru toate acestea, Părintele Paisie Olaru rămâne unul dintre duhovnicii cei mai cunoscuți și apreciați ai monahismului românesc din zilele noastre, sfătuitor și sihastru care și-a pus sufletul în cumpănă pentru mântuirea tuturor oamenilor.
"

— VEȘNICA LUI POMENIRE !

✝️ Părintele Paisie Olaru: [...] să faci oleacă de canon în fiecare zi! / "Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am și treaba astălaltă, apoi, nu-ți merge bine toată ziua. Așa că, să faci oleacă de canon în fiecare zi!" - Părintele Paisie Olaru

🔥Părintele Paisie Olaru — despre două păcate strigătoare la cer / "După lepădarea de credință, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci!"

✝️ Părintele Paisie Olaru: Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. / "Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!” - Părintele Paisie Olaru

✝️ Sfântul Cuvios Gavriil Georgianul: În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin bunătate, smerenie și iubire.

"Rugați-vă pentru toată lumea, vă las asta ca un testament. Rugați-vă, rugăciunea va muta munții din loc."Sfântul Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos

În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin bunătate, smerenie și iubire.

"În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin bunătate, smerenie și iubire."Sfântul Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos


"Omul nu este pregătit să piardă nimic din cea ce e material în detrimentul mântuirii sufletului!"Sfântul Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos


"Frica este cea mai înaltă formă de sclavie! Prin frică vor pecetlui oamenii, căci oamenii nu sunt pregătiți să lupte sau sa moară pentru libertatea în Hristos! Omul, din lipsa hranei și a apei va cere să fie pecetluit!"Sfântul Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos


✝️ Viața Sfântului Gavriil Georgianul, scrisă de maicile de la mănăstirea Paltin →

☦️ Cuviosul Gavriil Urgebadze (1929-1995)

☦️ Sfântul Gavriil Georgianul - Urgebadze: "Dacă nu cazi, nu vei cunoaște pocăința. Eu însumi sunt un mare păcătos și de aceea îmi pare rău pentru păcătoși."

☦️ Sfântul Gavriil (Urgebadze): Numai prin smerenie o persoană poate evita orice ispită și capcană a lui Satana. Fără smerenie, nimeni nu va merge în Rai.

✝️ Sfântul Gavriil (Urgebadze): Domnul îți ascultă rugăciunile numai atunci când tu însuți le auzi și le înțelegi.

☦️ Sfântul Gavriil (Urgebadze) — Asta înseamnă postul, când îți amintești de păcatele tale, te căiești, și nu te mai gândești la mâncare.

☦️ Sfântul Gavriil (Urgebadze): Păcatele altora nu sunt treaba ta. Stai și plângi pentru păcatele tale.

☦️ Sfântul Gavriil Giorgianul: Când condamni un om căzut, Îl condamni pe Dumnezeu.

☦️ Sfântul Gavriil (Urgebadze) - Odată, preoții au adus la părintele Gavriil un băiat care suferea de alcoolism. Au crezut că părintele Gavriil îl va călăuzi, îi va citi versete din Psaltire și parabole din Evanghelie, dar nu a fost așa!

⌛️ Sfântul Gavriil cel nebun pentru Hristos: "... Acum sunt zilele de pe urmă ..."

⏰ Sfântul Gavriil Georgianul - cel nebun pentru Hristos: În timpurile lui antihrist oamenii vor aştepta salvarea din cosmos.

✝️ Aceasta este o icoană în care călăul taie urechile, nasul, brațele și picioarele unui țăran bătrân si calm: Martirul Vukashin - creștin ortodox sârb din Croația

Martirul Vukashin

Am văzut-o odată la baza tronului în altarul unui templu nu departe de Mănăstirea Ostrog din Muntenegru. Și ea m-a șocat. Mi s-a spus că acesta este martirul Vukashin - aproape contemporanul nostru: „Copilule, fă-ți treaba”.

În 1943, fasciștii ustași i-au ucis tot satul sârbesc din Croația, iar cei care nu au fost uciși au fost duși într-un lagăr de concentrare.

În acea noapte, călăii s-au certat cine va ucide cei mai mulți oameni. Ucigașul bătrânului Vukashin și-a amintit că a fost înaintea tuturor și a ucis 1.100 de oameni în câteva ore.

Dar... iată cuvintele călăului însuși:

„Privirea mea a căzut asupra țăranului în vârstă, el a stat cu un oarecare calm inexplicabil și a privit în tăcere cum am ucis victimă după victimă și cum au murit toti într-o agonie teribilă.

Această privire a lui părea să mă paralizeze... M-am apropiat de el să aflu cine este. El a spus că se numește Vukashin, era din satul Klepac, că toate rudele lui au murit de la ustasi ( mișcare fascistă, ultranaționalistă, teroristă și separatistă croată înființată în 1929 ) și el însuși a fost trimis la Jasenovac.

Când l-am ascultat pe bătrân, privind în ochii lui cerești puri, s-a trezit deodată în mine o dorință nestăpânită cu cele mai crunte chinuri ale iadului de a distruge această liniște interioară, de neatins pentru mine, pentru ca prin suferința, suspinele, chinurile lui, să pot sa-mi recistig linistea.

L-am imobilizat, l-am pus pe un ciot și i-am ordonat să strige: „Trăiască Pavelich!” (acesta era liderul ustas), amenințând că îi voi tăia urechea dacă nu se supune. Vukashin a tăcut. I-am tăiat urechea. N-a spus un cuvânt. I-am ordonat din nou să strige același lucru, amenințăndu-l că îi voi taia si cealaltă ureche. A tăcut. I-am tăiat cealaltă ureche. — Țipi sau îți pierzi nasul! Bătrânul a tăcut. I-am ordonat să țipe, amenințăndu-l că îi voi tăia inima din piept. S-a uitat la mine, ca și cum ar fi privit prin mine, într-un fel de infinit, și a spus în liniște, dar clar: „Copilule, fă-ți treaba!”

La auzul acestor cuvinte am înnebunit complet, m-am repezit asupra lui, i-am scos ochii, i-am tăiat inima, i-am tăiat gâtul și l-am lovit cu piciorul într-o gaură.

Și apoi a fost ca și cum ceva s-a rupt în mine. Nu mai puteam ucide.

De atunci nu am mai avut pace.

Am început să beau din ce în ce mai mult, dar uitarea apare doar pentru minute scurte. Și în betia mea aud această voce: „Copilule, fă-ți treaba!”

Și atunci eu, înnebunit, ciocnindu-mă de pereții caselor, alerg pe străzi, țipând, spărgând și bătând tot ce mă înconjoară, aruncându-mă în oricine. Noaptea, somnul nu vine, de îndată ce se instalează uitarea, văd din nou privirea limpede a bătrânului și aud acest insuportabil: „Copilule, fă-ți treaba!”

M-am transformat într-o minge de groază și durere, sunt neputincios să fac față acestui coșmar. Zi și noapte chipul luminos și senin al lui Vukashin din Klepets mă bântuie.”

Așa că această frază a sfântului de astăzi, „Copilule, fă-ți treaba”, poate ar trebui să fie rostită de mulți dintre noi. Chiar acum este rostita de multe victime ale acelorași fasciști din Ucraina. Chiar acum este rostita de mulți dintre copiii Bisericii noastre, care sunt bătuți si alungați din biserici, luați la interogatoriu, închiși, uciși. Nu e o ficțiune din filme sau cărți. Acest lucru se întâmplă chiar acum.

„Copilule, fă-ți treaba”...

Dar atât călăii noștri, cât și călăii Bisericii de astăzi - atât în ​​Ucraina, cât și în Occident - să-și amintească povestea acestui criminal și să știe că iadul lor va veni pentru ei înainte de moartea lor pământească.

Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, sfânte mucenice Vukashin.

— Boris Korcevnikov

📅 15 iunie 1999 - Sfântul Mucenic Hariton a fost ucis in Kosovo de teroriști albanezi

15 iunie 1999 - Sfântul Mucenic Hariton a fost ucis in Kosovo de teroriști albanezi

15 iunie 1999 - Sfântul Mucenic Hariton a fost ucis in Kosovo de teroriști albanezi

Trupul Sfântul Mucenic Hariton a fost îngropat la Mănăstirea Crna Reka, Serbia.

Acest Sfânt contemporan a fost decapitat - a fost îngropat doar trupul, capul s-a pierdut, albanezii teroriști au jucat fotbal cu el.

Sfinte Mucenice și Mărturisitor Hariton, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

enter image description here

Rămăşiţele martirului au fost găsite fără cap. S-a determinat că a fost tăiată cu un obiect ascuţit. Oasele mâinilor au fost rupte, la fel si coloana vertebrală, lipsind câteva vertebre. Trupul a fost înjunghiat cu un cuţit în mai multe locuri în inimă - a fost cea mai bună dovadă a chinului de nedescris pe care acest venerabil martir l-a îndurat pentru Hristos, ca primii martiri crestini.

Trupul martirului a fost dus curând de la Prizren la Mănăstirea Gracanica, unde s-a făcut parastas (11. Noiembrie, 2000) - aici credincioșii s-au închinat cu dragoste și evlavie sfintelor sale moaște.

A doua zi, a fost transferat la mănăstirea sa de metanie la Râul Negru - au ajuns acolo ocolind drumul principal din cauza demonstraţiilor agresive ale albanezilor musulmani de pe şosea.

enter image description here

enter image description here

enter image description here

enter image description here

☦️ Sfântul Doctor Luca al Crimeii — 11 Iunie

"Pe lauda doctorilor, și mândria Simferopolului, pe alesul Ierarh al lui Hristos și ocrotitorul Mănăstirii Dovra, pe Sfinţitul Luca Doctorul, să-l lăudăm cu imnuri duhovnicești și cu Sfinte cântări, că izvorăşte din belșug darurile vindecărilor."

enter image description here

Sfântul Doctor Luca al Crimeei, pregătindu-se să intre în sala de operație, refuza să opereze fără să se roage mai înainte în fața unei icoane a Maicii Domnului, și să-l însemneze pe pacient cu iodină, în semnul Crucii...

La un moment dat, oficialitățile comuniste au dat jos icoana; atunci Sfântul Luca a refuzat să mai opereze până ce icoana nu va fi așezată la locul ei.

După puțină vreme, soția unui oficial al partidului a avut nevoie de operație, și l-a cerut în mod anume pe Sfântul. El însă s-a ținut neclintit de hotărârea sa. Atunci, autoritățile s-au supus cererilor sale, au așezat la loc icoana, iar el a intrat în sala de operație.


Viața Sfântului doctor Luca al Crimeii

Sfântul Luca al Crimeei este un sfânt al veacului nostru (1877 – 1961), fiind mai întâi medic al trupului (chirurg), iar mai apoi medic şi al sufletelor (arhiepiscop). Întreaga lui viaţă se poate rezuma în câteva din cuvintele sale: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. Numit adesea drept doctor „fără-de-arginţi”, Sfântul Luca al Crimeei a fost un ierarh mărturisitor ce a pătimit mult pentru dragostea şi credinţa lui în Hristos în temniţele comuniste. Născut într-o familie princiară, sfântul a fost un bun chirurg şi profesor universitar, iar, în cele din urmă, unul dintre marii predicatori ai secolului nostru. În plină teroare bolşevică, un chirurg de excepţie refuză să opereze fără icoana Maicii Domnului pe peretele sălii. Episcopul chirurg Luca Voino-Iasenetki, mărturisitor al credinţei în Hristos şi titan al ştiinţei deopotrivă oferă lumii contemporane o minunată lecţie de jertfire de sine, de slujire a semenilor şi de sfinţenie. Sfântul Luca s-a născut în anul 1877, într-o familie cu nobile rădăcini strămoşeşti. Valentin Voino-Iasenetki, după numele său de mirean, a primit o aleasă educaţie. Înclinând mai întâi spre pictură, tânărul Valentin îşi va îndrepta paşii spre Academia de Arte Frumoase din Kiev. Simţind o puternică dorinţă de a-şi ajuta semenii, el va renunţa la pictură, cotind spre medicină. Astfel, sfântul se va înscrie la Facultatea de Medicină din Kiev.

În anul 1904, în cadrul războiului ruso-japonez, sfântul va sluji pe post de medic chirurg, în slujba Crucii Roşii, adică fără salariu. Vreme de aproape un an, sfântul va îndeplini misiunea de chirurg prin mai multe spitale de ţară, lipsite de fonduri şi într-o stare de sărăcie avansată. Între timp, tânărul Valentin se va căsători cu Ana, împreună cu care va avea patru copii. În anul 1916, doctorul Valentin hotărăşte să-şi publice experienţele medicale într-o carte de medicină, numită Eseu despre chirurgia infecţiilor septice. În timp ce lucra la prologul cărţii, un gând i-a venit, cum că sub titlul cărţii va sta un nume de episcop. Peste înca un an, în 1917, Valentin se stabileşte împreună cu familia în oraşul Taşkent, unde primeşte postul de medic-şef al spitalului din localitate. O boala incurabilă cauzează moartea timpurie a soţiei sale, Ana. Astfel, sfântul va rămâne singur, cu cei patru copii ai săi.

Într-o zi oarecare, episcopul locului îl cheamă pe Valentin la el şi îi zice: „Doctore, trebuie sa deveniţi preot!” Încredinţat de faptul că aceasta este misiunea şi calea ce îl aşteaptă, doctorul Valentin va accepta fără nicio reţinere hirotonia întru preot, în anul 1921. Hirotonia unui chirurg, ba înca a unuia dintre cei mai buni, nu a bucurat câtuşi de puţin conducerea comunistă a vremii. În scurt timp, părintele primi numele monahal de Luca. În anul 1923, părintele Luca ajunge episcop al regiunii Taşkent. După hirotonia întru arhiereu, bolşevicii îl vor aresta imediat. Acum începe pătimirea, un lung şir de ani de pribegie şi suferinţe în închisorile sovietice.

Fiind un chirurg foarte bun, episcopul Luca primeşte acceptul de a opera în spitalele de prin închisorile prin care este purtat. Fiecare operaţie începea şi se termina cu rugăciune către Maica Domnului, iar curăţarea trupului cu iod, spre dezinfectare, o făcea sfântul în semnul crucii, spre ajutor. Bolşevicii hotărăsc să-l trimită pe episcop la Cercul Polar de Nord, urmând ca apoi să fie trimis în regiunea Arhangelsk pentru înca vreo trei ani. După aceasta, sfântul va mai primi înca şi un al treilea exil, în îndepărtata Siberie. Orbind de ochiul drept, de la bătăi şi chinuiri, sfântul nu a cârtit de cele pe care le pătimea.

În anul 1946, după terminarea perioadei de detenţie, datorită meritelor deosebite în studiul medicinii, cât şi pentru lucrarea Eseu despre chirurgia infecţiilor septice, sfântul va primi Premiul Stalin. Sfântul Luca împarte banii primiţi ca premiu orfanilor de război. Tot în anul 1946, Sfântul Luca este numit arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea. Sfântul se va osteni neîncetat să reînvie credinţa şi viaţa duhovnicească.

Predicile lui erau ascultate, pe lângă credincioşii de rând, de studenţi intelectuali şi chiar de oameni având altă credinţă. Sfântul nu s-a temut niciodată a condamna atitudinea regimului ateu.

La bătrâneţe, sfântul şi-a pierdut desăvârşit vederea. Despre aceasta însă, el spunea: „Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumina la fel cu cea de pe Tabor”.

Sfântul Luca al Crimeei va adormi în Domnul în data de 11 iunie 1961. Doctorul trupurilor şi al sufletelor semenilor săi va fi canonizat în anul 1996, în ziua de 18 martie sfintele lui moaşte fiind aşezate în Catedrala „Sfânta Treime” din localitatea Simferopol, în Ucraina. Bine mirositoare, sfintele lui moaşte săvârşesc nenumărate minuni în trupul şi sufletul celor bolnavi.


✝️ Acatistul Sfântului Luca Doctorul, Arhiepiscopul Simferopolului - 11 Iunie →

✝️ Ieroschimonahul Simeon Zaharia: Măi creștini, rugați-vă! Că or să vie mari necazuri pe oameni. Oamenii nu se mai roagă Lui Dumnezeu ...

Ieroschimonahul Simeon Zaharia

"Măi creștini, rugați-vă! Că or să vie mari necazuri pe oameni. Oamenii nu se mai roagă Lui Dumnezeu. O să vedeți dumneavoastră, cuvintele mele nu sunt mincinoase. Nu scăpăm, nu scăpăm ușor, căci cu Dumnezeu nu ne jucăm. Doar n-o să trăiți cât munții. Da, acuma sunteți tineri, sunteți... Dar să vedeți când veți ajunge bătrâni! Dacă veți mai ajunge bătrâni... Moartea nu-i jucărie. Părăsim lumea asta pentru totdeauna și intrăm într-o lume a veșniciei. [Nu știe ce va face Dumnezeu cu el]. Dar știu că am să răspund înaintea Lui de faptele și de cuvintele și chiar și de gândurile mele! Nădăjduiesc și eu... da... Nu am siguranță. Dar am nădejde să rămân cu El în veci."Ieroschimonahul Simeon Zaharia


Ieroschimonahul Simeon Zaharia s-a născut la 16 martie 1928, în com. Mogoșești, jud. Iași, din părinţii Iancu şi Rozalia. La 18 februarie 1954, pe când avea 26 ani, a intrat în Mănăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit la 5 iunie 1955, cu numele de Serapion, și unde a urmat Școala monahală între anii 1954-1956.

La 16 mai 1956 a fost trimis la Mănăstirea Putna, împreună cu alți 14 părinți din Sihăstria și cu încă șapte din Mănăstirea Slatina, printre care și Arhim. Cleopa Ilie, pentru revigorarea vieții monahale de acolo.

La 8 iulie 1956 este hirotonit diacon de către PS Teofil Herineanu al Romanului, la Secuieni, lângă Roman, iar la 22 iulie 1956 este hirotonit ieromonah la Catedrala Episcopală din Roman, de către același episcop.

Între mai 1956-iulie 1960 și iulie 1963-februarie 1977 a stat ca viețuitor la Mănăstirea Putna, unde în 1977 a fost hirotesit protosinghel de către PS Adrian Hrițcu. Între iulie 1960 și iulie 1963 a stat ca muncitor la Sihăstria, ca urmare a decretului 410/1959. Între martie 1977 și octombrie 1992 a fost viețuitor 7 ani la Schitul Prodromu și 8 ani la Schitul Lacu, ambele din Sfântul Munte Athos. A avut ascultările principale de preot slujitor, eclesiarh și duhovnic.

În luna octombrie 2000 a fost tuns în schima mare cu numele Simeon, de către Ieroschim. Dionisie Ignat de la Schitul Colciu, Muntele Athos.

A trecut la cele veșnice în data de 2 septembrie 2023.


✝️ Evagrie Ponticul: "Teolog este cel ce se roagă și cel ce se roagă este teolog"

Zis-a avva Evagrie: Când ești în chilie, strânge-ți gândul tău, adu-ți aminte de ziua morții, vezi atunci murirea trupului, pune în minte nevoia! Ia osteneala, defaimă deșertăciunea lumii, ca să poți totdeauna să petreci în dragostea liniștii și să nu slăbești! Adu-ți aminte și de așezarea cea acum în iad; gândește cum sunt acolo sufletele, în care cumplita tăcere, în care amar suspin și în cât de mare frica și înfiorare și așteptare! Socotește chinuirea cea neîncetata, lacrima cea sufletească și fără de sfârșit! Ci și de Ziua Învierii adu-ți aminte și de starea înaintea lui Dumnezeu! Gândește la judecata cea înfricoșată și groaznică! Pune în mijloc cele ce se păstrează păcătoșilor, rușinea cea înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor și a arhanghelilor și a tuturor oamenilor, muncile, focul cel veșnic, viermele cel neadormit, tartarul, întunericul, scrâșnirea dinților, fricile și pedepsele! Pune încă în mijloc și bunătățile cele ce se păstrează drepților, îndrăzneala cea înaintea lui Dumnezeu Tatăl și a Hristosului Lui, a îngerilor, și a arhanghelilor și a toată mulțimea sfinților, împărăția cerurilor și a darurilor ei, bucuria și desfătarea ei! Pomenirea acestora amândurora adu-o la tine! Și pentru judecata păcătoșilor lăcrimează, plângi, temându-te ca nu cumva și tu să fii întru acestea! Iar pentru cele ce se păstrează drepților, bucura-te și te veselește! Și pe acestea te sârguiește să le dobândești, iar de acelea să te înstrăinezi. Caută să nu uiți cândva, măcar înăuntru, în chilia ta fiind, măcar afară undeva, pomenirea acestora, că măcar prin aceasta să scapi de gândurile cele spurcate și vătămătoare!

✝️ Sfinte Înger Păzitor al vieţii mele, de la Sfântul Botez, ai fost trimis de Dumnezeu să mă ocroteşti şi să mă îndemni spre calea cea bună. Te rog din toată inima să mă ierţi că de multe ori am greşit, te-am necăjit, am vorbit de rău, am judecat, am vorbit urât, am gândit multe rele, trupul mi l-am supus multor păcate grele, spre bucuria celor răi. Te rog să mă ierţi de toate păcatele mele, cu care te-am necăjit în toată viaţa mea. Doresc să fac doar voia lui Dumnezeu, să lucrez numai cele bune şi sfinte şi, de aceea, te rog să mă călăuzeşti atenţionându-mă când greşesc, iar la Dreapta Judecată să rosteşti un cuvânt bun şi despre mine, păcătosul, să dobândesc şi eu un loc în Sfânta Împărăţie. Îţi mulţumesc, Sfinte Înger Păzitor, că eşti cu mine ziua şi noaptea, în tot timpul şi în tot locul, că mă aperi când sunt în pericol, mă îndrumi spre calea cea bună, mă inspiri să fac fapte bune. Îţi mulţumesc pentru tot ajutorul tău cel sfânt şi mă rog lui Dumnezeu să-ţi dea putere de biruinţă asupra celor răi, haruri şi daruri sfinte. Slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate! Amin.

🙏 Rugăciune pentru Unitatea Poporului şi pentru Binele Patriei - a Sfântului Calinic de la Cernica / Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Tu, Care ai scăpat neamul lui Israil din robia Egiptului şi l-ai dus în pământul făgăduinţei, întoarce-ţi privirile şi către fiii României şi-i luminează pe dânşii pentru fericirea patriei.

Cu focul Tău cel atotputernic, curăţă inimile lor şi revarsă asupră-le duhul de dreptate şi de frăţie. Precum, în veacurile trecute, Tu le insuflai bărbăţia şi-i făceai a învinge pe cei ce voiau a le cotropi căminele, aşa şi astăzi, Doamne, insuflă-le iubirea de ţară, pentru ca toţi să-şi dea mâna spre a face binele.

Cu Sfântul Tău Duh, fă, Doamne, ca românii să aleagă pe cei mai vrednici şi mai tari în credinţa lor, spre a sprijini dorinţele folositoare ţării.

Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Tu eşti drept şi atotputernic; nu vei părăsi pe cei ce nădăjduiesc întru Tine. Ajută-i, Doamne, în ziua încercării, ca din inimă curată să poată lăuda Sfânt Numele Tău în veacul veacurilor.

Amin

🙏 Rugăciune pentru România

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte venim la tine, Doamne, cu pocăinţă şi durere în inimi, să ne rugăm pentru poporul nostru românesc.

Intră, Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă, Iisuse de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare.Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri şi sufletul lui este mâhnit de moarte. Că l-au tradat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus că cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor. Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe veci, l-au instrăinat. Dar poporul acesta Te slăveste, Doamne, nu numai cu buzele, ci si cu inima.

Adu-Ţi aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii şi monahiile care zilnic se roagă pentru el şi pentru rugăciunea noastră de astăzi, chiar dacă suntem nevrednici de mila Ta. Pentru că toţi ne-am abătut, toţi am făcut nelegiuire, şi ierarhii, şi preoţii şi credincioşii. Nu mai este nici unul care să facă dreptate, nu mai este nici unul! Ci încetează, Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc.

Adu-Ţi aminte de bunătatea Ta şi-l miluieşte pe el. Adu-Ţi aminte, Iisuse, de fraţii noştri care sunt în afara ţării, în exil sau vânduţi o dată cu teritoriile cedate, şi-l miluieşte pe el.

Reunifică poporul Tău. Repune-l în cinstea pe care a avut-o la Tine mai înainte, iartă-i păcatele săvârşite, apostaziile, răutăţile, îndemnurile la desfrânare, la neiertare şi la răzvrătire împotriva Ta. Rugători aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfântă, Pururea Fecioara Maria, Puterile cereşti, pe Sfinţii Tăi Apostoli, pe mucenicii neamului nostru şi pe toţi mucenicii, sfinţii şi cuvioşii care au slujit Ţie cu credinţă curată. Adu-Ţi aminte, Stăpâne, de toţi cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserică, Ţară şi Neam; adu-Ţi aminte de sângele lor care s-a vărsat şi pune-l pe acesta în balanţa iertării noastre.

Redă poporului nostru pământul pe care l-a păzit cu grijă şi credinţă prin veacuri, redă-i bisericile şi mânăstirile vândute, redă-i pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi, redă-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoţi dăruiţi Bisericii şi Neamului, credincioşi misiunii lor, adevăraţi secerători, aşa cum ii vrei Tu, Milostive. Auzi-ne, Doamne, întru îndurarea Ta! Nu intra, Stăpâne, la judecată cu robii Tăi, ci întoarce-Ţi iar privirea spre noi şi ne ridică din păcat cu dreapta Ta cea mântuitoare. Şi trecând prin patimile toate, curaţaţi prin suferinţă, să ajungem şi la Sfânta Ta înviere, Iisuse, slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

✝️ Arhimandrit Teofil Părăian: Cine nu se roagă dimineața și seara, cine nu-și face vreme de Dumnezeu, acela poate să știe că nici n-are Dumnezeu❗

"Cine nu se roagă dimineața și seara, cine nu-și face vreme de Dumnezeu, acela poate să știe că nici n-are Dumnezeu. Trebuie să găsești timp și pentru Dumnezeu așa cum găsești pentru atâtea lucruri pe care le faci. Să stai în fața lui Dumnezeu cu atitudine de credință, în picioare, în genunchi, așa ca să știi că vorbești cu Dumnezeu. Nu oricum." — Arhimandrit Teofil Părăian

✝️ Acum, când tot iadul este pe pământ, să ne iertăm unii pe alții. Iertarea este de sorginte divină. Când ierți începi să semeni cu Dumnezeu. Iertați, ca să fiți iertați!

Sfântul Paisie Aghioritul

"L-au întrebat:
De ce râdeai?
El a răspuns:
Păi când stăteați voi de vorbă, ședea dracul pe prag și tot scria, scria tot ce ziceți voi, și pe urmă i s-a terminat hârtia și a început să scrie pe coadă. Pe urmă ați terminat de vorbit și cineva dintre voi a zis: IARTĂ-MĂ, IARTĂ-MĂ ... Și îndată i s-a pârlit coada și dracul a pierit, și atunci am râs de bucurie." — Sfântul Paisie Aghioritul

Acum, când tot iadul este pe pământ, să ne iertăm unii pe alții. Iertarea este de sorginte divină Când ierți începi să semeni cu Dumnezeu. Iertați, ca să fiți iertați!

✝️ Fericita Maică Heruvima de la Petru Vodă, "Golanca" lui Dumnezeu. Mărturisirile colegei de suferinţă, poeta Camelia Răileanu

enter image description here

Două destine tulburătoare, două vieţi care s-au sprijinit una pe cealaltă înduhovnicindu-se în iubire. O poveste prea puţin cunoscută, poate şi pentru că poartă în sine un incredibil omenesc, o fascinaţie care zdruncină, un inedit al mărturisirilor şi o îndrăzneală a trăirii pe care noi, cei ai cotidianului prezent, nu o mai credem posibilă.

Svetlana Tănasă a trecut la Domnul în straie de muceniţă, cu numele Heruvima. Odihneşte în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, iar povestea ei a devenit o adevărată pildă pentru ortodoxie după ce, în urma unei burse Soroş la Universitatea Central Europeană de la Budapesta (Ungaria), a contactat un cancer de piele (medicii confirmându-i că este vorba despre o iradiere). În urma acestei cumplite boli, Svetlana Tănasă se retrage la Mănăstirea Petru Vodă, unde sub binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu va deveni mireasă a lui Hristos. Un parcurs impresionant, de o puternică semnificaţie ortodoxă, asupra căreia vom reveni într-o scriere viitoare, când ne vom opri şi asupra anilor de studii pe care Svetlana i-a petrecut la Budapesta.

Elevă la Liceul Pedagogic din Botoşani

Puţină lume ştie că Muceniţa Heruvima, aşa cum este ea astăzi cunoscută, s-a născut în Botoşani. Că a fost elevă a Liceului Pedagogic într-o perioadă de crunte încercări, când comuniştii manifestau o presiune imensă asupra tinerilor, pentru a-i controla şi a-i menţine cu forţa în doctrina partidului, ca masă de manevră şi de desfăşurare în spirit socialist. Colegii din vremea liceului îşi amintesc de fata aprigă, curajoasă, care purta în ea o veselie primejdioasă la adresa regimului, dar o dragoste necondiţionată pentru semeni. Vorbesc cei care au cunoscut-o (chiar dacă şoptit: “da, am auzit ce a păţit acolo, la Budapesta, nu ştim, noi nu am cunoscut-o aşa, nu ştiam că e o fată religioasă sau, mă rog…”) despre fata îndrăgostită de frumuseţea lumii, despre energia uriaşă pe care o împrăştia în jur. Citea enorm, vorbea cu uşurinţă despre aproape orice şi, mai ales, fascina prin luciditatea minţii, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea.

Svetlana şi Camelia: mântuirea prin suferinţă!

Cele doua prietene, Heruvima – Svetlana si Camelia (aici si in fotografia de deschidere)
Cele doua prietene, Heruvima – Svetlana si Camelia (aici si in fotografia de deschidere)

Una dintre colegele de clasă avea să îi devină, în timp, soră a inimii, tovarăşă de suferinţă. O comuniune greu de înţeles în afara duhului iubirii, o taină care se desluşeşte târziu, când amândouă mărturisesc dragostea cea mare pentru Hristos. Svetlana Tănasă a trăit 30 de ani. Camelia Răileanu 33. Amândouă trecute prin sfâşietoare suferinţe pe care le-au purtat cu o demnitate a umanului greu de descris.

În anul 1997, în luna august, Svetlana Tănasă venea de la Budapesta şi se oprea la Petru Vodă, mărturisindu-i Părintelui Justin Pârvu situaţia în care se afla: diagnosticată cu cancer de piele. Bunul părinte o opreşte la mănăstire. Boala evoluează galopant, ca o fiară hulpavă şi grăbită să înghită trupul din ce în ce mai neputincios. Curând va ajunge la metastază şi durere cumplită. Svetlana acceptă să fie rasoforită, iar cu câteva săptămâni înainte de a pleca la Domnul este călugărită chiar de către Părintele Justin. “A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume”, dă mărturie Monahul Filotheu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

În acelaşi an 1997, în ultima lună din vacanţa de vară, Camelia Răileanu (foto stânga) pleacă singură într-o drumeţie în munţi. La întoarcere se simte din ce în ce mai rău, astfel că este nevoită să meargă la analize: tumoare cerebrală. O veste ce se năpusteşte cu nemilă, greu de înţeles pentru un suflet tânăr care iubea viaţa, oamenii, copiii, copacii, seminţele viului şi poezia lumii întregi. Urmează o operaţie riscantă, cu consecinţa unei hemipareze pe partea stângă care cedează foarte greu.

La Botoşani şi la Petru Vodă, două suflete pe Drumul Crucii!

De aici, parcursul celor două tinere se mută parcă într-o altă dimensiune. Un drum al Crucii, al mântuirii prin iubire, rugăciune şi suferinţă. Prin cumplită, sfâşietoare suferinţă. Camelia şi Svetlana (Ţuca, aşa cum îi spuneau colegii şi apropiaţii) ating înălţimi duhovniceşti care poartă puternice amprente de mucenicie creştină.

Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”,

... scria Camelia în iulie 98, în caietul său ce avea să o însoţească până aproape de clipa ultimă.

Peste o lună, în august 98, gândul se întoarce la prietena ei cu care, chiar dacă nu se vedea, menţinea o vie legătură:

Zilele trecute i-am scris Țucăi. N-am văzut-o de… nu știu câți ani! Astăzi Țuca e într-o mănăstire din Munții Neamțului și e grav bolnavă. Cineva mi-a spus, la adresa ei: “Uite unde ajunge omul după ce face două facultăți și-și dă doctoratul la Budapesta!” Nu-i pot spune că Țuca a ajuns unde noi nu vom avea tăria să ajungem vreodată. Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată. Dimensiunea mântuirii”.

Revolta din '87 şi revoluţia din '89!

“În Țuca”, scria Camelia în 18 august 1998, “e multă suferință și o înțelepciune ancestrală!”. În aceeaşi zi consemnează amănunte importante din biografia Svetlanei Tănasă, cuvinte care confirmă nu doar caracterul puternic al celei ce avea să devină maica Heruvima, ci mai ales forţa cu adevărat impunătoare a acestui spirit capabil să recunoască adevărul şi implicaţiile profunde pe care el, Adevărul, le implică. Scrie Camelia despre momentul noiembrie 1987, cel al revoltei muncitorilor de la Braşov. Fetele erau în clasa a XI-a, la Liceul Pedagogic din Botoşani. “Cândva ea (Svetlana Tănasă, nota red.) ne vestea revoluții și ea însăși avea să trăiască din plin una. În 87, când au fost primele mișcări la Brașov, a intrat în clasă strigând: “Copii (așa se adresa mereu celor din jur)! Se pune de-o revoluție. Ascultați-mă pe mine. Peștele de la cap se împute. Ceaușescu e pe ducă”. Asculta posturi străine de radio și-l acuza pe maiorul de la Securitate care stătea la etajul superior că are în casă un arsenal de aparate de bruiat posturile străine”.

enter image description here

“Golancă” în “Zonă liberă de neocomuniști”

Peste doi ani, în decembrie, revolta populară ajunsese la Bucureşti. Svetlana era studentă la Iaşi, dar imediat ce simte aerul de libertate pe care atât de mult îl visa pleacă la Bucureşti, “să fie pe baricade la Universitate”, povesteşte Camelia. “Iar mai târziu, fenomenul Piața Universității (varianta Iași) avea s-o aibă în mijlocul său”. Consemnările Cameliei sunt nu doar de o reală valoare sentimentală, ele capătă notă documentară atunci când ilustrează momente importante ale revoluţiei la Iaşi, dar nu doar din decembrie, ci şi cele ale tulburatului an 1990.

“(Ţuca, nota red.) râdea arătându-mi fotografii de atunci din fața universității ieșene. Spunea că s-au cheltuit atâtea și atâtea kilograme de vopsea neagră sau albă. Neagră, să scrie pe pereții Universității: “Jos feseniștii!”. Albă, să scrie pe trotuar: “Zonă liberă de neocomuniști”. Venise vremea “golanilor” anticomunişti! “Țuca a fost un fericit “golan” al acelor ani”, scrie Camelia.

“Într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: O pierd”

Camelia îşi aminteşte de iarna dintre 1997 şi 1998. Trecuse de operaţie, se lupta cu hemipareza şi exersa întoarcerea la mers, de care îi era atât de dor.

Pe atunci am aflat că Țuca se simte mai bine. Dar într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: “O pierd”. Mă uitam la ea ca la Iov în pustie: fără soț, fără avere, crezându-și unicul copil pierdut. Eu nu credeam. Eu eram stânca pe care ea plângea”.

La Petru Vodă, deşi chinuită crunt de cancerul galopant, maica Heruvima găseşte putere să îi scrie prietenei sale de suferinţă şi de viaţă. “Azi primesc din nou un mesaj de la Țuca. Pe Țuca am contactat-o telepatic de la ieșirea mea din spital. Am aflat că se luptă cu cancerul și m-am gândit la ea. Gândul meu bun a zidit. Mesajele de la ea vin foarte rar, dar sigur. Acum îmi scrie că nu-ncetează să lupte, așa cum nici eu. În scrisul ei e un anume răspăr, care mi-o amintește așa cum era. Răspărul acesta îmi miroase a viață, deși știu că stă în morfină și scrie. Țuca e cel mai firav soldat pe care l-am întâlnit până acum. Mi-amintesc că în anul I de facultate a fost singura care n-a făcut armata pentru că greutatea cazarmamentului depășea greutatea ei cu mult. Acum greutatea bolii n-o doboară. Mă roagă să lupt și pentru ea, așa cum cândva mă îndemna să scriu și pentru ea. Am scris. Acum lupt și scriu”.

Şi, chiar dacă pare incredibil şi imposibil în economia vieţii şi a umanului terestru, în acei ani Camelia Răileanu a scris neîntrerupt, a publicat două cărţi şi a citit nesfârşit şi cu o forţă greu de conceput cu mintea omenească.

“Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri”

Îşi aminteşte cum, în anii de liceu, profesoara de engleză le cere elevilor să spună ceva deosebit. “Eu cu Nela și cu Țuca spunem c-am fi vrut să ne naștem în alte secole”, scrie Camelia în însemnările sale. “Eu – în secolul XIX, ca să mă întâlnesc cu Eminescu, ca să-l iubească și pe el cineva. (…) Țuca vrea să se nască în secolul XXI, care va fi unul religios sau nu va fi deloc. Suntem în anul de grație 1985”. În acel sfârşit de august 98, cu mai puţin de trei luni înainte de a pleca în veşnicie, Svetlana, care se pregătea să primească haina muceniciei cu nume de Heruvima, îi scrie Cameliei o scrisoare în care o pregăteşte de rămas bun. Camelia, din mijlocul propriei suferinţe, păstrează, însă, gândul revederii.

“Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri. Astăzi eu joc în actul a II-lea al unei tumori cerebrale și mai sper s-o întâlnesc pe pământ”.

Parintele Gheorghe Calciu la patul de suferinta al Maicii Heruvima de la Petru Vodă
Părintele Gheorghe Calciu la Maica Heruvima

Urletele din mănăstire şi strigătul-rugăciune!

La Mănăstirea Petru Vodă, maica Heruvima se mântuia prin suferinţă. Refuza morfina, dau mărturie călugării, chiar dacă durerile erau sfâşietoare.

Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut”, scria mai târziu Monahul Filotheu.

La Botoşani, în cămăruţa ei, Camelia Răileanu striga în rugăciune.

“În nopțile de durere învăț că rugăciunile nu se șoptesc, nu se rostesc în gând, ci se strigă. Durerea care nu suportă nici gândul suportă strigătul-rugăciune, că altfel de strigăte mi-ar fi imposibil să scot. Durerea am suportat-o de copil cu stoicism. Dar când suportabilul trece în insuportabil, strig: Du-mă, Doamne, în sus sau în jos, că aici pe pământ numai durerea e sihastră și nimeni nu mă poate ajuta”.

Sfârşitul maicii Heruvima.

Țuca nu mai este, îmi spune mama ei

Maica Heruvima se stinge din viaţă în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998.

“Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfânta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr”, avea să scrie peste câţiva ani Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

La Botoşani, Camelia nu mai primeşte nicio veste. Nu ştie nimic despre prietena ei, însă sufletele lor sunt alături. Camelia scrie la mai bine de 10 zile de la plecarea la Domnul a maicii Heruvima:

“Nu mai am nicio veste de la Țuca. Poate de aceea o visez. E o întâlnire de nu știu câți ani de la terminarea liceului. Eu valsez, într-o rochie de ametist. Toți se miră: Uite, băi, ziceați că moare și a înviat! Eu nu mă mir. Țuca zice să cântăm ceva pentru profi. Are un caiet cu solfegii. Mă uit la ea. A schimbat pantalonii cu rasa monahală, dar e aceeași”.

Neliniştea continuă. Revine cu o altă însemnare, pe 20 noiembrie 1998:

“Astă-noapte am visat-o din nou pe Țuca. În veșnicii ei pantaloni cu genunchi, cu mâinile în buzunare, spunându-mi c-a trecut puțin pe la mine. Plângeam strângându-i trupul fragil la piept și mângâindu-i pletele, așa cum și ea mă mângâia cândva în durere spunând: “Nu ești singura care absorbi prin toți porii suferința. Nu ești singură, sora mea!”. Astăzi mă gândesc: ortodoxia este o religie a suferinței asumate”.

Dimensiunea mântuirii

Neliniştită de toate aceste gânduri, semne şi îngrijorări, încearcă să afle noutăţi despre prietena ei. “De câteva săptămâni sun la Țuca acasă. După visul de astă-noapte am presimțiri grele. Sun și întreb. Țuca nu mai este, îmi spune mama ei. Pentru o clipă uit totul și mă gândesc: nu mai e acasă, a fost și – a plecat. Clipa negării. Țuca nu mai este de două săptămâni. Primesc vestea cu o liniște muncită în nopți de rugăciune. Cu conștiința unui final care m-a izbit de acum două luni”. “Știu c-ai să lupți, așa cum ai făcut întotdeauna”, îi scrisese maica Heruvima prietenei sale.

Camelia, din cămăruţa ei din Botoşani, încerca să mângâie suferinţa unei mame atât de greu încercate. “Am făcut tot ce se putea, spune mama ei. Eu spun: știu. Și-ntr-o clipă le văd pe Țuca și pe mama ei, acasă, acum 10 ani. Camera mică, acvariul cu pești, cărțile, motanul Modigliani și patul în care Țuca își strângea prietenele ca pe pisici. Ea culegea flori cu gingășia cu care culegea prietenii, pe care-i hrănea și-i omenea”. Îşi aminteşte cum îi scrisese ea Ţucăi, în urmă cu atât de puţină vreme: “Mă rog pentru iertarea greșelilor tale și ca Dumnezeu să nu curme lucrarea ta nobilă pe acest pământ. N-am putut să scriu că mă rog pentru bunul ei sfârșit, deși asta gândeam. În lucrarea ei nobilă pe pământ m-a atins pentru o clipă și pe mine cu aripa. Îți mulțumesc că m-ai îmboldit spre viață, îmi scria ea. Am încercat. Pe ultima sută de metri am încercat să fac respirație artificială unui muribund. Închid receptorul spunând: A mai murit un înger de cancer. A murit în chinuri mari. Cu adevărat ea cunoaște acum dimensiunea mântuirii”.

Moartea dragii ei prietene o îndârjeşte în ale vieţii. Vrea să trăiască pentru ea, pentru amintirea şi pentru dragostea ei infinită. “Paradoxal, vestea morții Țucăi mă face să mă gândesc cu tărie la vindecarea mea”. Trece cu mare chin iarna lui 98 şi păşeşte cu speranţă în primăvară. Pe 11 martie gândul o poartă din nou în trecut. “Dacă am fi avut altă cale spre mântuire decât suferința, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o, cu siguranță, îi scriam Țucăi, drept revelație a zilelor petrecute la reanimare. Dar ea știa mai bine, avusese revelația aceasta înaintea mea”.

Ultimul mesaj de la Petru Vodă a fost unul cu adevărat mărturisitor, este însăşi esenţa ortodoxiei. “Mi-a scris că luptă nu pentru că ar ține cu dinții de viața aceasta iluzorie, ci pentru că vrea să ducă lupta până la capăt”. Dar lupta Cameliei nu se terminase. A mai durat încă aproape trei ani şi jumătate. Camelia, poeta care a cunoscut cuvântul în suferinţă şi suferinţa înaltă a Cuvântului, se stingea din viaţă pe 2 martie 2002, făcându-şi semnul Sfintei Cruci. O ultimă mărturisire, o ultimă consemnare în destinul pe care Dumnezeu i-l hărăzise.

Florentina Toniţă / Ştiri Botoşani

Sursa: MĂRTURISITORII


Bucură-te Cuv. Mc. HERUVIMA!

🎓 Părintele Ioan Istrati - o minune a sfântului în viața mea: Dă, măi, fesul, românului! →

Azi e ziua Sfântului Ioan Rusul, cel mai scump sfânt, ocrotitorul familiei mele (alături de Maica Domnului și de Marele Nicolae), doctorul care a asistat-o pe soră-mea la o naștere 5% șanse viabile și s-a născut o minune de prunc.

enter image description here

Așa că vă zic și eu o minune a sfântului în viața mea.

Acum 5 ani, am fost în Insula Evia, la Prokopi, și ne-am închinat la moaștele sfântului doctor fără de arginți. Am fost de multe ori, da acuma, auzisem eu că unele Biserici au fesul sfântului, care este ținut 40 de zile pe capul sfântului.

Așa că am întrebat pe acolo, cum pot face rost de Fesul Sfântului Ioan.

Probabil Bisericile din România, care au acest odor, au făcut Bisericii de acolo o donație consistentă, sau poartă hramul sfântului.

Nu știam pe nimeni. Mi-au zis că e unul părintele Ioannis.

Părintele Ioannis nu era acolo, doar o doamnă la pangar care vindea lumânări.

Am scris o scrisoare în engleză, în care am spus că sunt un preot român, din Constanța, Ioan, și că vreau fesul sfântului. Am pus și o donație pentru Biserică: 30 de euro 🙂. Pentru mine era o căruță de bani, dar în Grecia asta e o masă în oraș. Apoi am plecat.

După vreo două luni, primesc o scrisoare, semnată de părintele Ioannis de la Prokopi, în care mulțumea pentru donație 🙂 și spunea că vă fi folosită pentru pictura Bisericii. Nimic de Fesul Sfântului Ioan. Cred că părintele a zâmbit la tupeul meu de 30 de euro. Du-te, băi de-aici.

A trecut jumate de an, și eu, bezmeticul, mă rugam mereu: sfinte Ioane, fesul, fesul. Îmi trecuse orice speranță.

Când colo, primesc o scrisoare.

Părintele Ioannis l-a visat de trei ori pe Sfântul Ioan, zicând cu voce ridicată: dă-i, măi, fesul, românului.

Părintele nici nu mai știa, ce român, ce fes. Dar după al treilea vis, a întrebat ici colo, și pe doamna de la pangar: ce român a fost pe aici, că au fost sute? Da doamna: preotul ăla român care a dat 30 de euro, că vrea fes.

Așa că mi-a trimis fesul Sfântului Ioan Rusul, cu ștampila Bisericii cu chipul sfântului, ținut 40 de zile pe capul sfântului.

Îl avem la Biserică la noi și ne binecuvintează mereu ca pe niște copii îndărătnici, dar care-l iubesc.

La mulți ani în veșnicie, Sfinte Ioane!

✝️ Cuvântul Părintelui Arsenie Boca oameniilor care veneau din comuna Turnu Roșu la dânsul:

Mănăstirea de la Turnu Roşu

"Mă, voi de la Turnu Roşu de ce veniţi la mine ca la un sfânt?

Că voi aveţi acolo pe vale o mănăstire arsă şi călugări arşi. E un loc sfânt!

Cântă îngerii acolo noaptea că au fost arşi călugării şi Mănăstirea dărâmată şi arsă de generalul austriac Buckow.

Era o mănăstire veche din 1601, cum este încrestat într-un lemn şi pe cărămizi.

Mergeţi şi vă rugaţi acolo mă, că e loc sfânt şi vă ascultă Bunul Dumnezeu.
"

✝️ Cuviosul Efrem din Arizona: Într-o zi L-am văzut pe Hristos stând pe Tron, iar lângă El erau Maica Domnului și rândurile Îngerilor și a Sfinților. Ei așteptau ca Hristos să le dea un semn, să dea din cap, ca să se grăbească să ajute oamenii aflați într-o nouă situație dificilă.

Următoarea conversație a fost înregistrată de niște fii duhovnicești ai părintelui Efrem din Arizona, fost viețuitor al mănăstirii Filotheou, care l-au vizitat în mai 2014 la Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare din Arizona.

Părintele Efrem: Uită-te la această poză a părintelui Iosif Isihastul. Am avut un părinte duhovnicesc minunat. Era foc, foc, un om de excepție. Se gândea doar la lucrurile cerești; așa a trăit.
Două lucruri ne spunea mereu: răbdare și rugăciune, și acum ne ajută atât cât îi permite Pronia lui Dumnezeu. Fiind în ascultare față de el, nu ne-am certat niciodată între noi. Alții ne-au creat probleme, atacându-l pe părinte, acuzându-l, dar Gheron Iosif ne spunea: “Lăsați-i să vorbească, noi nu vom spune nimic”.

Interlocutor: Părinte, noi suntem slabi în toate cele. Ce se va întâmpla cu noi?

Părintele Efrem: Astăzi trăim alte vremuri. Dumnezeu are altă măsură pentru cei de azi. Gheron Iosif avea o facultate duhovnicească. Sunt mulțumit că voi sunteți la liceul duhovnicesc. Astăzi este așa o mare furtună care distruge totul în calea ei. Tineți aproape de tradiția pe care v-am transmis-o și să știți că azi este o mărturisire să spui că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul nostru. Forțele întunericului nu doresc acest lucru.

Interlocutor: Părinte, după o viață de luptă, ce a rămas în sufletul dumneavoastră?

Părintele Efrem: Totul este secundar. Totul. Cel mai important lucru este numele lui Hristos și văd acum că oamenii pot învinge numai prin iubire. Viața mea a fost osteneală și durere: am trăit în sărăcie pe vremea nemților, foamete în timpul ocupației, ispite și suferințe în mănăstire. O luptă grea. Doar numele lui Hristos și al Maicii Domnului mi-au dat putere. Cine nu cheamă zilnic numele lui Hristos și al Maicii Domnului nu este creștin.

Interlocutorul: Cu alte cuvinte, numele lui Hristos este cel mai important lucru?

Părintele Efrem: Desigur, deoarece astfel avem mereu mintea la Hristos. Sfinții Părinți erau luminați de Duhul și astfel ne-au lăsat aceste mici rugăciuni. Câteva cuvinte: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi” și “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Nu e nevoie să citim enciclopedii sau multe cărți. Cu aceste două mici rugaciuni orice creștin se poate mântui. Călugării care nu au griji lumești se roagă mult și ating înălțimi duhovnicești. De asemenea, Maica Domnului ajută foarte mult. Este ca și cum [monahii] I-ar vorbi lui Hristos direct, deoarece ei se dedică rugăciunii și asta este lucrarea lor principală, iar oricine are darul rugăciunii în inima sa, atunci când moare nu este necăjit de vămile văzduhului. Imediat după moartea lor se duc direct la Hristos. Nu există obstacole, deoarece numele Domnului are putere. Dumnezeu este foc.

Interlocutor: Și Acatistul Maicii Domnului este o rugăciune puternică?

Părintele Efrem: Desigur. Când spunem acatistul avem mare bucurie și putere de la Maica Domnului. Preasfânta Născătoare m-a ajutat de multe ori. Ea mă scapă din multe greutăți.

Interlocutor: Astăzi suferim de deznădejde și de nerăbdare.

Părintele Efrem: Deznădejdea este mereu de la diavol și cine deznădăjduiește își pierde puterea. Foarte importantă în viață este răbdarea. Când nu avem răbdare, viața noastră se descompune.

Interlocutor: Părinte, noi, lumea ne găsim în mare dificultate, dat fiind tot ce se întâmplă azi. Ne este teamă.

Părintele Efrem: Da, simțim că lucruri catastrofale se vor întâmpla și se întâmplă zilnic. De aceea alergăm la mănăstire și la Biserică, dar nu trebuie să ne temem. Gândește-te, dacă o singură ceată de Îngeri s-a transformat în demoni și au făcut atâta rău, cât de mult pot să ajute nouă cete de Îngeri. O dată L-am văzut pe Hristos pe tronul Său și lângă El stătea Maica Domnului și cetele Îngerilor și Sfinților. Așteptau un semn de la Hristos să ajute omenirea în această situație în care se găsește. Atunci când ne umplem inima cu Hristos, în fiecare zi credința noastră se întărește și putem să înfruntăm orice situație. Maica Domnului se roagă pentru noi și mijlocește ca să avem credință și putere.

Interlocutor: Părinte, la vârsta la care vă găsiți acum, vă puteți ruga ca înainte, sau acum e altfel?

Părintele Efrem: Mă rog cu mai multă putere acum decât la început. Desigur, nu am intensitatea rugăciunii pe care o avea părintele Iosif Isihastul, dar mă rog, și acest lucru mi-a mângâiat sufletul în tot ce am trecut și prin ce trec încă.

Interlocutorul: De multe ori Sfintele Moaște sunt bine mirositoare.

Părintele Efrem: Este ca și cum ne-ar spune că suntem rude.

Interlocutor: Cancerul este foarte răspândit astăzi.

Părintele Efrem: Suferinzii de cancer sunt martiri. Încerc să-i întăresc cu rugăciunile mele, cu sfatul meu, și, când pot, îi vizitez.

Interlocutorul: Mulți oameni trec prin mari dificultăți, fie din cauza răutății altora, fie din cauza propriilor lor greșeli. Este atât de dificil, este ca și cum ar trăi în iad.

Părintele Efrem: Atunci când oamenii trăiesc iadul pe pământ și înțeleg valoarea duhovnicească a acestei experiențe atunci când vor muri nu vor fi judecați deloc, ci vor ajunge direct în brațele lui Hristos. Dar dacă nu văd înțelesul duhovnicesc, atunci când vor muri vor continua să sufere același iad și dincolo.

Aș vrea să iți zic ceva despre Rai. Înainte de a împlini optzeci de ani vizitam adesea Raiul. Si acum fac acest lucru dar, desigur, vârsta își spune cuvântul. Odată, Domnul m-a luat de mână și mi-a zis: “Aici ai construit o Biserică, aici ai spovedit și ai salvat un om, aici ai alinat pe cineva, aici ai mustrat pe cineva…” Cu alte cuvinte, El îmi spunea tot ce am făcut și îmi dădea o așa de mare bucurie prin cuvintele Sale încât I-am spus: “Dulcele meu Iisus, nu mai pot îndura această bucurie. Voi exploda. Adu-mă înapoi”. Și atunci reveneam în camera mea. Odată, în Rai am văzut un bărbat foarte frumos (un cavaler). Lângă el era un cal cu o coadă frumoasă. În sinea mea am simțit invidie față de el. Aș fi vrut și eu să am un astfel de cal. Atunci el a țipat la mine și mi-a zis pe un ton de comandant: “Mergi și spune armatei că ariergarda este nepăzită și dușmanul va ataca acolo” (adică diavolii). Am alergat și am făcut ce mi-a zis. M-am întors să îi spun că am făcut ce mi-a zis. M-a îmbrățișat, m-a sărutat, s-a urcat pe cal și a plecat zâmbind.

Interlocutorul: Cu alte cuvinte, multe lucruri se întamplă pe la spate, de care noi nu ne dăm seama?

Părintele Efrem: Desigur. De aceea trebuie să fim foarte atenți pretutindeni. Foarte atenți. Vom avea parte de o judecată înfricoșătoare.

Interlocutorul: Cum este iadul?

Părintele Efrem: Cum este? Cumplit, cumplit! Să dea Domnul nici măcar o pasăre să nu ajungă acolo. Așa precum oamenii se scufundă în mare, așa se îneacă în chinurile iadului trași de demoni. Trebuie să ne rugăm pentru morți. Este un mare act de milostenie. Mama mea a fost o femeie credincioasă. Mi-am bazat copilăria pe cuvintele ei. Dar înainte să moară cu doi ani îmi spunea: “Părinte, roagă-L pe Dumnezeu să mă ia”. Și înainte să plece s-a luptat.

Interlocutor: Cu cine s-a luptat?

Părintele Efrem: Cu demonii.

Interlocutor: I-ați văzut?

Părintele Efrem: Da, așa cum văd oamenii.

Interlocutorul: Îngerul nu a ajutat-o?

Părintele Efrem: El era în spatele ei. A stat deoparte și a lăsat-o pe ea să se bată pentru a lua cununa.

Interlocutor: Auzim de atâtea nenorociri care stau să se întâmple. Ce se va întâmpla cu noi, cei ce nădăjduim la mila Domnului?

Părintele Efrem: Dumnezeu va face cu fiecare planul Său, ca să salveze acel suflet. Vai! Vai! Prin ce vom trece și noi! Prin mari dureri. Atena are mulți Sfinți, dar Muntele Athos și Sfântul Dimitrie apără nordul Greciei. Am o evlavie deosebită pentru Sfântul Dimitrie. Dorm cu sfântul său mir. Grecia și-a întors spatele de la Hristos. De aceea va suferi mult. Copiii în Grecia sunt fie foarte înduhovniciți, fie foarte întunecați. Copiii părinților evlavioși sunt aluatul lui Hristos și viitorul Greciei.

Interlocutor: Multe femei suferă astăzi.

Părintele Efrem: Hristos este foarte aproape de sufletele care sunt disprețuite.

Interlocutor: Anumiți oameni au daruri spirituale deosebite. Cum se întâmplă acest lucru?

Părintele Efrem: Acești oameni fie au fost foarte nedreptățiți, încercați sau au atins înălțimi duhovnicești deosebite, astfel încât au fost dăruiți astfel. Dacă Îi psalmodiem Domnului și El cântă pentru noi.

Interlocutor: În ultima vreme în Ierusalim s-au întâmplat o serie de lucruri minunate.

Părintele Efrem: Și eu aș vrea să văd aceste lucruri. Acolo este orașul Domnului. Sfânta Lumină este mereu în Sfântul Mormânt, dar la Paște acest dar este dat tuturor. Ar trebui să mergi la Ierusalim. Acolo vedem ce a îndurat Hristos pentru noi și Îi mulțumim după puterea noastră, răspunzând iubirii Sale. Și eu am mers de câteva ori în trecut.

Interlocutor: Câteodată se întâmplă să apară neînțelegeri între noi.

Părintele Efrem: Acestea sunt lucruri omenești. Nu vor dispărea niciodată. Noi trebuie să le depășim și să alergăm la Hristos. Trebuie să avem mintea la ce ne-a pregătit Hristos în Împărăția Sa, după A Doua Sa Venire. Acum mergem în pronaosul Raiului dar mintea omenească nu-și poate imagina ce este Raiul. Doar lumină si bună mireasmă! Binecuvântare! Bucurie de neimaginat! Nimic nu se va învechi acolo! Hristos vrea ca totul să fie înnoit în Împărăția Sa. Nimeni bătrân. Mama mea a murit la 95 de ani și o văd ca la 30 de ani.

Pe vremea ocupației aveam o vecină care era slabă la minte. Erau doi copii. Noi începeam să ne jucăm și ei încă veneau pe drum, deși plecasem în același timp. I-am găsit în Rai: au murit pe vremea ocupației de foame când erau încă mici. I-am întrebat: “Ce faceți aici? Cu ce vă ocupați timpul?” Mi-au răspuns: ”Efrem, aici nu vorbim. Doar citim, învățăm”. Nu știau cum să își scrie numele și în Rai învățau. Aceasta arată desăvârșirea Raiului.

Interlocutor: Mulți oameni ajută mănăstirile.

Părintele Efrem: Toate aceste fapte sunt scrise în Împărăția lui Dumnezeu. Să aibă pace, sănătate și binecuvântare în casele lor.

Interlocutor: În Biserică erau oameni din toată lumea. Ce lucrare frumoasă faceți, părinte, precum cea a apostolilor: ”Mergând, învățati toate neamurile”.

Părintele Efrem: Sunt o nucă uscată. Nu am făcut nimic.

Interlocutor: La ce vă gândiți, la vârsta la care sunteți?

Părintele Efrem: Mă gândesc să îmi întăresc lucrarea mea aici, deoarece mulți oameni s-au folosit, multe suflete. Și cum voi merge să mă întâlnesc cu Domnul… cum voi merge nevrednicul de mine.

Interlocutor: Domnul Își va trimite Îngerii să vă ia.

Părintele Efrem: Nu știu despre aceasta, nu știu cum va judeca Domnul. Acum sănătatea nu mă ajută, sunt bătrân.

Interlocutor: Părinte, domnul P… a murit în ziua unui mare Sfânt.

Părintele Efrem: Acesta i-a deschis ușile Raiului ca să intre. Atunci când cineva moare și sufletul său este mântuit, Sfântul care se serbează în acea zi îl primește în Rai pentru că e sărbătoritul acelei zile.

Interlocutor: Mulți oameni mor pe neașteptate.

Părintele Efrem: Da. În fiecare zi trebuie să avem “pașaportul” la noi. Odată am spovedit pe cineva în spital care suferea de amețeală și a doua zi a murit. Făcuse ceva bun în viața sa și a fost salvat în ultimul moment. În viața mea am trecut prin multe greutăți și am văzut cum Pronia divină aranjează totul spre binele omului. Fie ca amintirea morții să nu ne părăsească nicio clipă. Citiți Patericul, convorbirea Sfântului Macarie cu craniul de mort. Odată, într-un vis m-am văzut îmbrăcat foarte frumos. Cu veșminte preoțești, ca la sărbătoare, pe un piedestal și sub mine erau femeile pe care le spovedisem și ele strigau: “Părinte, Părinte, vrem și noi să fim cu tine”, dar nu li se îngăduia. Aceasta arată responsabilitatea mea și harul preoției. De aceea, ar trebui să te rogi pentru mine. Trebuie să fii atent și disciplinat. Să te lupți în fiecare zi cât de mult poți. Hristos îi iubește pe monahi deoarece ei sunt armata Sa.

Interlocutor: Părinte când mergeți în Rai și vorbiți cu Hristos, Îi spuneți și despre noi, călugării și monahiile voastre, și despre oamenii care v-au cerut ajutorul?

Părintele Efrem: Desigur că Îi spun.

Interlocutor: Și cum răspunde El?

Părintele Efrem: Bine, Mă voi îngriji, bine.

Interlocutor: Părinte, dacă veți muri și s-ar întâmpla ca noi să fim în viață, să nu ne uitați când veți ajunge la Hristos pe noi cei ce vom fi aici, luptându-ne.

Părintele Efrem: (râzând) Nu, asta nu se va întâmpla.

Interlocutor: Noi vom pleca mâine. Spuneți-ne un ultim cuvânt de final.

Părintele Efrem: Să dea Domnul să aveți o călătorie lină și binecuvântată. Să fiți sănătoși. Vă binecuvântez. Fiecare știe ce poartă cu sine, dar eu vă las ca testament să cunoașteți pe Duhul Sfânt. Lucrați ca să-L primiți în sufletele voastre, ținând poruncile Evangheliei și având pace în suflete. Să aveți iubire, înțelegere și să strigați numele Domnului și al Maicii Sale. Fie ca Îngerii să vă însoțească. Cum le zice celor care se căsătoresc în afara legii aici?

Interlocutor: Nu cumva vă referiți la homosexuali?

Părintele Efrem: Da, aceștia. Vechiul Testament spune: “Nu va rămâne Duhul Meu peste oamenii aceștia pentru că sunt doar carne”. Asta se aplică astăzi. Sodoma a ars ca lovită de o bombă nucleară. Hristos nu poate tolera astfel de păcate. Peste tot sunt venerate păcatele cărnii. Nu există pocăință. Cuvioasa Maria Egipteanca s-a pocăit. Toți homosexualii vor fi distruși. Doar cenușă… foc (nuclear)… cenușă. Războiul va începe din cauza păcatelor.

🔥 Sfântul Mucenic TUNOM, Emir arab († 1579), care L-a mărturisit pe Hristos, văzând Sfânta Lumină, de Paşti, ţâşnind prin stâlpul de la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, atunci când turcii i-au împiedicat pe ortodocşi să intre în Biserică şi aceştia au ţinut slujba afară, în faţa Bisericii.

Sfântul Mucenic Tunom

Întâmplarea a avut loc în contextul în care autoritățile otomane ale vremii au interzis Patriarhului Sofronie al IV-lea să oficieze slujba din Sâmbăta mare înăuntrul Bisericii.

Patriarhul și credincioșii ortodocși au rămas să se roage la intrare, lângă coloanele de piatră ale ușii. După lăsarea serii, una din coloane s-a crăpat, iar Lumina ieșea din interior.

În scurt timp, mulțimea credincioșilor s-a umplut de făclii, spre rușinea ereticilor și mirarea autorităților. La vederea acestei întâmplări, mai presus de fire, li s-a permis să intre în Sfântul Mormânt și li s-a acordat dreptul firesc de a sluji anual în Sfântul Mormânt, în Sâmbăta mare.

Un muezin musulman pe nume Tunom, care a văzut Minunea din minaretul moscheii de peste drum, când a văzut aprinderea coloanei a conștientizat autenticitatea Minunii şi a mărturisit musulmanilor Puterea lui Iisus Hristos.

Văzând minunea, el a strigat:

Mare este Credinţa creştinilor! Unu este Adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor! Cred în Hristos, Cel înviat din morţi. Mă închin lui ca Dumnezeu al meu!

După ce a discutat, cu ei, în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricină de a fi decapitat şi de a i se da trupul focului spre ardere.

Astăzi el este socotit oficial drept Mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârșește la 18 Aprilie şi în Marţea luminată, iar Moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia, din Ierusalim.

✝️ Sfântul Gavriil (Urgebadze): Domnul îți ascultă rugăciunile numai atunci când tu însuți le auzi și le înțelegi.

enter image description here

Sfântul Cuvios Gavriil Georgianul – minuni, pilde si învățături duhovnicești ale unui stareț harismatic: “Roagă-te pentru întreaga lume. Acesta este testamentul meu

Într-o zi, două măicuţe, Nana și Manana, s-au întâlnit cu părintele Gavriil în oraș, și cu bucurie au cerut binecuvântare de la el. Dar, pentru că pe jos era noroi din pricina ploii, n-au îngenuncheat, ca de obicei, ci au făcut doar o mică metanie. Părintele însă, spre uimirea lor, s-a pus în genunchi în noroiul acela, așa că au fost nevoite să facă și ele la fel. Și așa, în genunchi, le-a binecuvântat, iar apoi, făcându-le cu ochiul, le-a zis: „1 la 0!” Gestul părintelui n-a fost unul copilăresc și poznaș, ci plin de înţelepciune, căci așa, smerindu-se înaintea lor și cinstindu-le, le-a arătat că, atunci când cu adevărat cinstești pe cineva și vrei să-i arăţi lucrul acesta, nu trebuie să te împiedice nimic s-o faci.

* * *

Egumenul Mihail Gabricidze istorisește această întâmplare:

„Tocmai fusesem tuns în monahism și m-am dus la părintele Gavriil ca să-i cer un cuvânt de învăţătură. Era bolnav, întins pe pat, dar n-a pregetat să le ceară surorilor care îl îngrijeau să pună masa și să aducă o sticlă de vin pentru mine. După ce ele au ieșit, mi-a spus: «Bietele surori, ele cred că nu mă simt bine. Dar de fapt nu e om mai bucuros ca mine; cu cât sufăr mai mult, cu atât mă apropii mai mult de Dumnezeu.» A tăcut o clipă și a început să plângă: «Ah, cât de slabă mi-e credinţa! Uite, am luat o pastilă ca să-mi alin durerea de stomac. Dar ce poate face o pastilă atât de mică, când Atotputernicul îngăduie să fiu încercat?!»”

* * *

Egumena Ketevan din Samtavro istorisește și ea:

„Părintele Gavriil era înzestrat cu o mare îngăduinţă. În toţi oamenii, fără deosebire, vedea chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Se făcea părtaș la simţirile celorlalţi și suferea pentru suferinţele lor. Era atât de smerit, că se socotea pe sine cel mai mare păcătos. Ne îndemna să fim blânde și smerite și să ne ferim a-l osândi pe aproapele.”

* * *

Într-o zi, pe când Patriarhul Ilie al II-lea vizita Mănăstirea Samtavro, părintele Gavriil a apărut înaintea lui, având pe cap coroana aurită cu care străbătea străzile în timpul când locuia la Tbilisi. Patriarhul l-a binecuvântat și l-a întrebat dacă coroana lui era de aur. „Dacă ar fi fost de aur – a răspuns părintele Gavriil –, de multă vreme mi-ar fi tăiat capul.” Și s-au privit unul pe altul cu iubire frăţească.

* * *

Iată ce istorisește egumenul Mihail Gabricidze:

„În joia din Săptămâna Mare, după slujba de la catedrală, ne-am întors la mănăstire, ca să luăm masa. Trecând pe lângă turnul în care își avea chilia părintele Gavriil, am auzit gemete, iar când le-am întrebat pe măicuţe ce se întâmplă, ne-au spus că toată săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, părintele Gavriil și-o petrece plângând și suspinând. Și, cu inimă frântă și zdrobită, Îi cere lui Dumnezeu să-i ierte pe toţi.”

Sfântul Gavriil cel nebun pentru Hristos

Într-o zi, s-a decis să se schimbe icoanele de la catapeteasmă, dar părintele Gavriil s-a împotrivit cu tărie. Curând, icoanele au început să răspândească o mireasmă delicată și vreme de o lună a curs mir din ele.

* * *

În timpul războiului civil din Georgia, un grup înarmat de vreo patruzeci de bărbaţi a venit la Mănăstirea Samtavro. Părintele Gavriil i-a binecuvântat cu dragoste, i-a pus să-și lase armele afară, i-a condus în biserică, i-a pus să rostească Tatăl nostru în genunchi și le-a dăruit tuturor cruciuliţe. După aceea s-a urcat în amvon și le-a ţinut o predică despre iubirea de frate și despre dragostea de Dumnezeu, apoi i-a întrebat: „Unde vă duceţi, fiilor?” „Mergem la Zugdidi, să ne luptăm!”, au răspuns ei. „Cum, fraţilor?!, mergeţi să vă luptaţi cu fraţii voștri, georgieni ca voi?” Și, înălţându-și mâinile la cer, a strigat: „Omorâţi-mă pe mine, că eu sunt Georgia!” Și, agitându-și cârja, striga: „Am să vă sparg capetele cu ea, nemernicilor și lașilor! Basma de muiere ar trebui să purtaţi, nu șapcă de bărbat!” „Nobilii cavaleri” au ieșit din biserică cu mare grabă, că aproape era să-și uite puștile.

* * *

Într-o bună zi, cel ce avea să fie Mitropolitul Daniil, care era pe atunci duhovnicul mănăstirii, vorbea cu maicile despre probleme legate de viaţa monahală. Părintele Gavriil, pe când urca scările, le-a auzit pe surori plângându-se de maica stareţă. Apropiindu-se, le-a zis cu glas mare:

„Cum de cutezaţi să vorbiţi despre stareţa voastră? Vă cunoașteţi pe voi? Știţi cine sunteţi?”

Apoi, întorcându-se către părintele Daniil, i-a zis, arătând spre maici:

„Pe asta iart-o, și de ceastălaltă ai grijă!”, apoi a plecat. Părintele Daniil și-a dat seama cu uimire că își pusese în gând să le vorbească maicilor despre cu totul altceva, însă părintele Gavriil i-a schimbat gândul, pentru că Domnul Însuși grăia prin gura lui.

* * *

Câţiva mireni au venit într-o zi la părintele Gavriil ca să ia binecuvântare. El i-a întrebat:

„Pentru ce veniţi voi să mă vedeţi?”

„Pentru că ne lipsiţi, părinte!”, au răspuns ei.

„Ce vreţi să spuneţi cu asta, «ne lipsiţi», i-a întrebat părintele Gavriil, ce, eu sunt Nato Vachnadze? [Celebră actriță georgiană de cinema] Să veniţi la mine numai când aveţi nevoie de ajutor duhovnicesc!”

* * *

Cugetele părintelui Gavriil erau pururea la Dumnezeu. Ori de câte ori auzea pe cineva rostind rugăciunile în grabă, începea să-l imite: „Ta, ra, tata, ta, ra, tata…” și-i zicea:

„Spui rugăciuni sau citești ziarul? Parcă ai fi o mitralieră… Rugăciunile se fac cu frică și cu evlavie! Gândește-te numai înaintea cui stai! Iisus e pururea de faţă în chip nevăzut. El este în mijlocul nostru!”

* * *

Doctorul Bociorișvili, profesor la Facultatea de medicină, a venit împreună cu familia să se închine la mănăstire. Părintele Gavriil se retrăsese în căbănuţa sa. Oaspeţii au mers la el să-l salute, iar doctorul s-a oferit să-l consulte, însă părintele l-a refuzat, spunând:

„Îmi pare rău, dar sunt monah și nu pot să fac ce vreau cu trupul meu. Primul și marele tămăduitor este Dumnezeu, și numai după El, doctorul.”

* * *

De la egumenul Lazăr Gagnidze avem această istorisire:

„Părintele Gavriil era o minunată îmbinare de monahism înfloritor din Evul Mediu și de monahism prigonit din veacul al XX-lea, și o adevărată icoană a Sfinţilor Părinţi pe care-i știm din vechile scrieri. Era deopotrivă aspru nevoitor și blând ca un prunc, și strălucea în chip dumnezeiesc. Gesturile sale expresive, cuvintele mișcătoare, pline de forţă și convingătoare, îi călăuzeau pe cei începători pe calea Luminii. Celor sporiţi le dădea pe faţă cu toată asprimea slăbiciunile, și, ţinându-i în genunchi, cu glas tăios le arăta greșelile. Se folosea de orice prilej, ca să rostească cuvânt mântuitor pentru suflet și pentru trup. Până și cei care nu știau nimic despre credinţa ortodoxă, venind la mănăstire și primind binecuvântare de la el, erau atrași de forţa sa irezistibilă și de harul care izvora din el. Și în toţi sădea seminţele dreptei credinţe.”

Sfântul Gavriil cel nebun pentru Hristos

După Liturghie, părintele Gavriil se ducea în curtea mănăstirii, unde stătea de vorbă cu credincioșii care îl înconjurau pe dată. Nu lăsa niciodată o întrebare fără de răspuns. Și, lucru minunat, tot ce spunea se și împlinea.

* * *

Maica Parascheva, care slujea la chilia părintelui, istorisește acestea: „Mă aflam la chilia părintelui, când niște pelerini au venit să ceară un pahar cu apă. Pentru că nu curgea apa la robinet, i-am îndrumat spre trapeză, ca să nu-l tulbur pe părintele. El însă m-a mustrat spunându-mi: «Cum poţi să te lipsești de acest prilej, ca să-ți arăţi iubirea de aproapele? Fugi iute după ei! Un simplu pahar cu apă dat celui însetat este o mare faptă bună în ochii lui Dumnezeu.»” […]

* * *

Părintele Gavriil nu-și impunea silnic voia când era vorba de călăuzirea oamenilor, respectându-le libertatea. Spunea:

„Omul trebuie să-și sfinţească viaţa prin hotărâri bine cumpănite. Calea și-o făurește prin faptele sale. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu voie liberă. Cine sunt eu, ca să mă amestec în viaţa lui?”

* * *

Medicul care îl trata pe părintele Gavriil se numea Zurab Varazișvili. Într-o zi, ca să-și arate recunoștinţa faţă de el, părintele Gavriil i-a dat o oaie, dăruită de un credincios mănăstirii:

„Munca trebuie plătită, iar recunoștinţa faţă de doctor e mulţumire lui Dumnezeu.”

Medicul însă n-a primit darul, spunând că îngrijirea bolnavilor nu trebuie plătită. Și chiar în ziua aceea s-a întâmplat că oaia a murit. Când doctorul a venit iarăși la el, părintele i-a zis:

„Frate, pentru ce n-ai voit să-mi primești darul? Nu s-a mai auzit vreodată ca o oaie dată de pomană mănăstirii să moară. E prima oară când se întâmplă, și numai din cauza neascultării tale!” Așa că i-a dăruit doctorului o altă oaie, iar acela a primit-o cu cuvenita mulţumire.

* * *

Maica Parascheva istorisește:

„Într-o zi, cineva a adus niște mere. Părintele mi-a zis să fac gem din ele, și să le fierb cu seminţe cu tot. I-am spus că gemul nu se poate face cu seminţe, și le-am scos. După câteva zile, am văzut că în toate borcanele gemul mucegăise.”

* * *

Într-o zi, niște credincioși i-au adus părintelui treizeci de ouă. El le-a dat binecuvântare să lase cincisprezece, iar pe celelalte să le ia înapoi. Însă ei n-au ascultat și n-au luat ouăle. Nu după multă vreme, cincisprezece ouă s-au stricat.

* * *

Odată un monah l-a întrebat pe părintele Gavriil ce înseamnă postul. „O clipă!”, i-a răspuns părintele, și a început să-i spună toate păcatele pe care le făcuse acela din copilărie. Cuprins de tulburare, monahul a căzut în genunchi, cerându-și iertare. Atunci, părintele Gavriil s-a bucurat și l-a poftit să mănânce ceva.

Cu inima frântă, monahul i-a răspuns cu tristeţe:

„Cum aș putea să mănânc într-o astfel de stare?”

„Păi tocmai ăsta e postul, i-a răspuns părintele, pocăindu-te și plângându-ţi păcatele, să uiţi de mâncare.”

* * *

Maica Parascheva istorisește iarăși:

„Eram în chilia părintelui, pe la ora șase seara. Dintr-odată, mi-a spus în chip neașteptat: «Du-te, pleacă, nu te uita la mine, nu trebuie să mă vezi!» «Dar pentru ce, părinte?», am întrebat uimită. «Lasă-mă!», a spus el iarăși, întorcându-și faţa de la mine. Dând să ies, am văzut cum chipul îi era cu totul strălucitor și răspândea lumină ca un soare.”

* * *

În duminica dinaintea Postului Mare, părintele Gavriil se așeza în genunchi și își cerea iertare de la fiecare. Dacă vreo măicuţă pe care o mustrase nu se arăta până la căderea nopţii, se ducea el însuși s-o caute și să-i ceară iertare.

* * *

Doi soţi se aflau în chilia părintelui Gavriil. Acesta le-a spus:

„Să știţi că fătul aude tot, așa că străduiţi-vă să fiţi întotdeauna într-o bună stare sufletească și să vorbiţi frumos.”

Soţul însă i-a răspuns:

„Păi dacă eu nu aud ce face vecinul, care stă perete în perete cu mine, cum ar putea să audă copilul din pântecele mamei sale?”

„Nu credeţi ce spun?”, a zis părintele și, întorcându-se către mamă, a spus către copil:

„Ia spune, pruncule, nu auzi tu cuvântul lui Dumnezeu?”

Copilul a dat atunci cu atâta putere din piciorușe, încât mama a fost silită să iasă din chilie.

* * *

Monahia Parascheva istorisește iarăși:

„Fiind în starea sa de nebun pentru Hristos, părintele Gavriil a spus: «Sunt întotdeauna acolo unde voiesc să fiu. Am fost și în iad, în locul cel de dedesubt. Nu vă închipuiţi cât de mult suferă cei de acolo!» Pe când era grav bolnav, într-o zi a spus: «Acum mă duc la Mănăstirea Șavnabada», iar eu m-am gândit că e doar o vorbă, așa, fără rost. După o vreme, l-am întrebat: «Aţi fost la Mănăstirea Șavnabada, părinte?» «Da, erau la masă când am ajuns acolo.» «Și v-au văzut?» «Nu, n-am vrut să mă arăt lor, ca să nu se tulbure.» «Dar egumenul ce făcea?» «Număra pe cei care erau de faţă.» După câteva zile, egumenul Mănăstirii Șavnabada, arhimandritul Șio, a venit la mănăstirea noastră, iar eu l-am întrebat câţi monahi și fraţi sunt în mănăstire. «Nu știu niciodată, mi-a răspuns el, pentru că unul vine, altul pleacă, așa că de obicei îi număr înainte de fiecare masă.» Părintele Gavriil m-a privit surâzând.”

* * *

Părintele Gavriil a fost întrebat odată dacă se cuvine să minţi, ca să salvezi un suflet. El a răspuns:

„Uneori poţi să tăinuiești un lucru, ca să nu-i faci un rău cuiva.”

Și ne-a povestit această istorie:

„Un hoţ a venit la un pustnic, rugându-l să-l ascundă de urmăritorii săi. Pustnicul l-a ascuns, iar când aceia l-au întrebat de hoţ, a spus că n-a văzut pe nimeni.”

În încheiere, părintele a spus:

„Să nu minţim din frică, căci aceasta se socotește păcat. Dar dacă se face din iubire de aproapele, lucrurile se schimbă.”

* * *

Iarăși istorisește maica Parascheva:

„Slujind la chilia părintelui Gavriil, mi se îngăduia să intru fără să rostesc rugăciunea5. Îmi făceam semnul crucii și deschideam ușa. Odată l-am auzit pe părintele vorbind cu cineva, dar în chilie nu era decât el… Când l-am întrebat cu cine vorbea, mi-a răspuns: «Cu îngerii.»”

* * *

Părintele nu lăsa niciodată pe cineva să aștepte la ușa chiliei sale. Spunea:

„Cum aș putea sta liniștit când cineva așteaptă după mine? Inima unui monah trebuie să fie iubitoare ca inima femeii.”

Așa că în chilia lui se adunau o mulţime de oameni, iar el le propovăduia tuturor Bunătatea cea veșnică.

* * *

Maica Parascheva istorisește iar:

„Într-o zi, părintele Gavriil ne-a întrebat cum înţelegem noi această spusă, că rugăciunea poate fi un păcat.

«Înseamnă că rugăciunea nu s-a spus cum se cuvine», i-am răspuns noi. «Nu, rugăciunea s-a spus cum se cuvine.» «N-a venit din inimă…» «A venit din inimă.» «S-a spus cu gândurile împrăștiate…» «Ei, acum chiar vreţi să fiţi puse în rândul sfinţilor! Numai sfinţii pot să se roage fără rătăcirea minţii!» Atunci l-am rugat să ne tâlcuiască el ce înseamnă vorba aceasta. S-a întâmplat ca atunci să vină careva să ia binecuvântare de la părintele; părintele l-a rugat să-l ajute cu un anume lucru, iar acela i-a spus: «Acum nu pot, pentru că am altceva de făcut, dar pe urmă vă ajut.» Atunci, părintele Gavriil ne-a spus: «Omul acesta merge să se roage vreme de cinci ceasuri. Credeţi voi oare că Dumnezeu îi va asculta rugăciunile acum, că n-a voit să mă ajute? Dacă nu ascultaţi de porunci, nu tulburaţi pe Dumnezeu cu rugăciunile voastre, că ele sunt ocară adusă Lui. Faptele cele bune deschid ușa Împărăţiei cerești, singură smerenia vă va duce acolo și numai iubirea vă va face parte de vederea Domnului. Dacă rugăciunea nu aduce după ea fapta bună, nu e decât vorbire deșartă.»”

* * *

Dorind să ne arate că, de vom judeca pe aproapele pentru vreun păcat al său, vom cădea noi înșine în păcatul acela, părintele Gavriil ne-a istorisit ce i s-a întâmplat lui în vremea când trăia în oraș.

„Într-o zi, am vorbit de rău în faţa patriarhului pe un preot iubitor de vin, cu toate că nu-l cunoșteam prea bine. La noi acasă se găsea întotdeauna niște vin pus de-o parte, însă eu nu beam vin. De data asta însă, din senin, mi-a venit poftă să beau, și am băut un pahar întreg. M-am simţit eu puţin ameţit, dar m-am dus totuși la Catedrala Sioni. Văzând că mă cam clătinam, patriarhul m-a tras înapoi, și părea că nimeni n-a observat ce s-a întâmplat. Eu însă am înţeles de ce mi se întâmplase aceasta. Ţineţi bine minte: când judecaţi pe cineva, pe Domnul judecaţi.”

* * *

Episcopul Tadeu istorisește și el:

„L-am văzut odată pe părintele Gavriil punând mâna pe un fir electric neizolat, din care au ţâșnit scântei, dar el n-a păţit nimic.”

* * *

Maica Parascheva istorisește această întâmplare:

„L-am întrebat pe părintele Gavriil dacă îi mai iubește sau nu pe cei care răspund iubirii lui cu răutate și cu batjocură, iar el mi-a răspuns cu tristeţe: «Îi iubesc încă și mai mult și-mi pare rău pentru ei.»”

* * *

Într-o zi, părintele Gavriil a poruncit unui tânăr să se împărtășească pe dată, iar acela s-a supus. Seara, vecinul său l-a poftit la o petrecere, dar, pentru că tocmai primise Sfânta Împărtășanie, nu se cuvenea să se ducă, așa că nu s-a dus. În locul lui, vecinul a invitat un alt prieten. După petrecere, la întoarcerea spre casă, au avut un accident în care acel prieten și-a aflat moartea.

* * *

Odată, după Liturghie, niște creștini, văzând un câine vagabond, au început să arunce cu pietre în el. Cu inima strânsă, părintele a zis:

„Mai bine ar fi fost pentru ei să nu vină la biserică socotind c-au venit să se roage.”

* * *

Otar Nikolaișvili istorisește:

„Odată, în vremea Postului Mare, eram împreună cu părintele Gavriil la catedrala din Svetiţkhoveli. Noaptea, am simţit o durere ascuţită la rinichi. N-am vrut să-l trezesc pe stareţ, așa că m-am dus la spital, unde mi s-au dat calmante. După patru zile, părintele Gavriil a venit să mă vadă. Din pricina durerilor insuportabile, nu puteam să mă mișc, și totuși el m-a pus să stau în genunchi și să spun rugăciunea inimii. De îndată durerea s-a potolit și, din mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile părintelui Gavriil, am scăpat de operaţie.”

* * *

Pentru a-i deprinde cu smerenia, părintele Gavriil obișnuia să-i pună să stea în genunchi chiar și pe cei sus-puși. Într-o zi însă, cineva a refuzat să îngenuncheze. Părintele Gavriil i-a spus din nou să îngenuncheze, și când acela, în fine, a îngenuncheat, a rămas ca lipit și n-a putut să se ridice până ce stareţul nu i-a dat binecuvântarea s-o facă.

* * *

Într-o zi, un ieromonah i-a spus părintelui că el nu crede în minuni. „Îngenunchează!”, i-a spus stareţul. Iar ieromonahul a îngenuncheat, făcând ascultare. „Și-acum, ridică-te dacă poţi!”, i-a spus părintele. „Închipuiţi-vă – își amintea mai târziu acest ieromonah – că voiam să mă ridic și nu puteam!”

* * *

Mila părintelui Gavriil era atât de mare și atât de tare puterea rugăciunii lui, că putea să schimbe sufletul omului. Sora Ecaterina Ebralidze istorisește: „Într-o zi, părintele Gavriil stătea pe o bancă în curtea mănăstirii. Deodată, o femeie frumușică, machiată ţipător, îmbrăcată în pantaloni, a venit și i s-a așezat pe genunchi, sărutându-l și spunându-i: «Părinte Gavriil, ești atât de frumos! Să știi că te ador! Am să mai vin să te văd!» Situaţia era atât de neobișnuită, atât de necuviincioasă, încât am înlemnit, neînţelegând ce se petrece. Părintele Gavriil a rămas și el nemișcat și, cu privirea înălţată la cer, a ascultat sporovăiala femeii, fără s-o întrerupă. După o vreme, i-a zis: «Vino-ţi în fire, Maklava, vino-ţi în fire!» Auzindu-l că-i rostește numele (fiindcă nu spusese nimănui cum o cheamă), femeia, ca trezită dintr-un somn adânc, s-a ridicat brusc, ne-a privit și a luat-o la fugă. Am așteptat să vedem dacă vine a doua zi, și într-adevăr a venit, dar era o altă persoană. Purta o rochie neagră și batic pe cap, iar faţa îi era curată. S-a apropiat de chilia părintelui Gavriil cu lacrimi și cu suspine, zicându-i: «Părinte Gavriil, știu că n-ai să-mi deschizi ușa chiliei, știu că n-am să te mai văd niciodată, însă, rogu-te, iartă-mă că m-am purtat cu atâta nerușinare! Îţi simt puterea, că m-ai ridicat din moarte și mi-ai schimbat viaţa. Îţi mulţumesc pentru tot!» Văzând-o și auzind-o, ni s-au umplut inima de milă și ochii de lacrimi. Minunându-ne de schimbarea petrecută cu ea, am priceput că părintele Gavriil săvârșise o minune, tămăduind-o pe cea bolnavă și izbăvind oaia pierdută. Mi-aduc aminte de încă ceva: mai înainte de prima venire la mănăstire a acestei femei, stareţul s-a ridicat dintr-odată și s-a dus în chilia sa. Cunoscuse cu duhul că vine. Iar după aceea s-a întors în chilie, cerând ca nimeni să nu-l tulbure, și, stând în genunchi, s-a rugat Maicii Domnului să mântuiască sufletul femeii.”

* * *

O tânără a venit să-l vadă pe părintele Gavriil, plângându-se de necontenitele certuri din familia sa, din pricina cărora fratele ei plecase de acasă. Fără să adaste vreo clipă, stareţul s-a dus cu fata acasă la ea. Când au intrat în casă, l-au găsit pe fratele ei, care se întorsese și le spunea cum o forţă nevăzută l-a mânat să se întoarcă. Stareţul s-a dus în faţa icoanei Sfintei Treimi și a început să se roage, cu mâinile ridicate la cer. Tânăra istorisea că faţa lui era atunci scăldată în raze dumnezeiești și că rugăciunea lui a fost atât de puternică, încât blestemul care căzuse asupra familiei s-a spulberat, și de atunci a fost numai liniște și pace.

* * *

Lia Kobașvili își amintește:

„La Tbilisi, eram vecini cu părintele Gavriil și ne întâlneam des cu el. Într-o zi, soţul meu l-a întrebat dacă ar vrea să ne dea una dintre multele icoane găsite de părintele la gunoi și restaurate de el. Părintele a fost foarte bucuros. Curând a venit la noi, purtând deasupra capului, într-un chiot6, o icoană mare a Mântuitorului. A pus-o cu toată evlavia într-un loc ales de el și ne-a binecuvântat familia, spunând: «Icoana Mântuitorului a venit în casa voastră și binecuvântarea lui Dumnezeu este cu voi. Să nu tulburaţi icoana cu multe cereri, cereţi numai la mare nevoie.» Familia noastră a trăit netulburată vreme de douăzeci de ani. Dar, dintr-odată, una dintre fiicele noastre s-a îmbolnăvit foarte rău, și medicii ne-au spus că nu mai este nici o nădejde să se vindece. Atunci m-am rugat la icoană pentru ea, ca medicii s-o opereze totuși. Timp de trei zile, fiica noastră a fost inconștientă, apoi și-a revenit și s-a făcut bine. Când m-am așezat din nou înaintea icoanei Mântuitorului, am văzut un lucru minunat: chiotul, care era întotdeauna închis, acum era deschis. Am îngenuncheat mulţumind lui Dumnezeu. Au trecut mulţi ani și am avut de îndurat și alte necazuri. Cealaltă fiică a noastră urma să nască și se chinuia foarte tare; am venit acasă foarte necăjită. Și iar am văzut chiotul deschis. Iar când m-am întors la maternitate, am dat slavă lui Dumnezeu că până la urmă nașterea s-a petrecut cu bine.”

Sfântul Gavriil (Urgebadze)

Cineva l-a întrebat pe părintele Gavriil de ce ne dă Dumnezeu să vedem nenorocirile oamenilor. Iar el a răspuns, zicând:

„Ca să-i ajutăm cu rugăciunile noastre. Așa ne învaţă Dumnezeu să-l iubim pe aproapele nostru. Că mai întâi trebuie să învăţăm cum se cuvine să iubim, și apoi trebuie să ne străduim să iubim.”

* * *

Sora Elizabeta Zedghenidze istorisește și ea:

„Pe vremea când în capitală se ţineau în fiecare zi mitinguri, stareţul a zis: «Gata! Trebuie să-i liniștesc.» Și-a croit drum prin mulţimea agitată și a început să le predice. Într-o clipită, tulburarea manifestanţilor s-a și risipit.”

* * *

Pe când era tânăr, părintele Gavriil tot căuta să calculeze numele lui Antihrist.7 În vremea rugăciunii, i-a apărut un înger care i-a zis:

„Numele lui le este ascuns oamenilor, dar lupta dintre Prorocii Enoh și Ilie și Antihrist se va vedea la televizor.8”

* * *

Părintele Gavriil a fost întrebat dacă există destin.

„Nu, a răspuns el. Cineva poate să spună: Așa mi-a fost destinul, dar dacă destinul său era să moară și era dinainte stabilit, pentru ce-ar mai fi el judecat în ziua Judecăţii? Noi ne făurim destinul. Dacă cineva, din neatenţie sau din prostie, își primejduiește viaţa, ce are asta de-a face cu destinul?”

* * *

Arhimandritul Sava Kuceava spune:

„Cuvintele ziditoare ale părintelui Gavriil erau în primul rând despre ascultare și despre smerenie. Spunea mai ales: «Fiii mei, nimic să nu faceţi fără binecuvântarea duhovnicului! Să nu vă lipsiţi de binecuvântarea lui nici dacă vi s-ar arăta un înger înfocat, în toată minunăţia lui.»”

* * *

La întrebarea dacă toată lumea se va mântui, părintele Gavriil răspundea cu lacrimi în ochi:

„Nu, copilul meu! Dumnezeu este milostiv, dar nu toţi vor avea parte de milostivirea Lui. Și nu pot nicicum să vă ajut dacă voi nu vă străduiţi să vă mântuiţi.”

* * *

Monahia Nino Dașniani a observat acest lucru:

„Părintele Gavriil avea în el pururea harul lui Dumnezeu. A fost cel mai iubitor și mai smerit slujitor al lui Dumnezeu pe care l-am cunoscut. În predicile sale, nu ostenea să tot spună: «Dumnezeu este iubire.»”

* * *

Puţin înainte de moartea sa, părintele Gavriil, arătând cu degetul spre un colţ al chiliei sale, le-a spus monahiilor care stăteau în jurul lui:

„Acolo este moartea care mă așteaptă. Trebuie să mă plec și să aduc rugăciuni pentru voi înaintea lui Dumnezeu.”

* * *

Sora Nana Kutaleladze istorisește și ea:

„Eram la bucătărie și spălam farfuriile, când a intrat părintele Gavriil, însoţit de părintele Nicolae. Eram tare bucuroasă să-i văd, dar n-am scos nici un cuvânt, pentru că aveam treabă și nu primisem binecuvântare să le vorbesc. Părintele Nicolae, supărat, l-a întrebat pe părintele Gavriil: «Ce-o fi în capul ei de nu ne vorbește?» Iar părintele Gavriil i-a răspuns: «Privește mai degrabă la inima ei!»”

* * *

Părintele Gavriil tare se mâhnea când o soră părăsea mănăstirea și spunea: „O soră numai de pleacă din mănăstire, și mănăstirea pierde jumătate din har.”

* * *

Sora Tecla Oniani își amintește:

„Într-o zi, după Utrenie, m-am simţit tare obosită și mai degrabă voiam să dorm decât să merg la treaba mea, așa că m-am dus la chilie. Pe drum, m-am întâlnit cu părintele Gavriil, care, cu chipul luminat de bucurie, mi-a strigat: «Așa care va să zică, alergi la ascultare?!9 Bine faci!» Dorinţa de a dormi mi-a pierit pe dată și mi-am făcut ascultarea cu atâta zel, încât întreaga zi n-am mai simţit nici o oboseală.”

* * *

Părintele Gavriil obișnuia să le dea tuturor să mănânce și pe nimeni nu lăsa să plece până nu se sătura. El însă nu mânca decât foarte puţin.

* * *

O amintire a Episcopului Iosif:

„Într-o seară, la Mănăstirea Sfântului Șio Mgvime, înainte de Vecernie, s-a întâmplat că nimeni nu putea să deschidă ușile bisericii. Părintele Gavriil a făcut atunci semnul crucii pe uși și îndată acestea s-au deschis doar ușor împinse.”

* * *

Părintele Gavriil obișnuia să se uite fix la soare, așa cum noi ne uităm la lună. Când era întrebat cum de se poate uita așa, răspundea:

„Nimic mai ușor! Greu este să contempli pe Făcătorul soarelui.”

* * *

Arhimandritul Sava Kuceava istorisește, la rândul său:

„Părintele Gavriil nu avea nici o clipă de răgaz. Când le ajuta pe monahii la bucătărie, le vorbea de dragostea de Dumnezeu și de aproapele, de ascultare, de întărirea în credinţă, iar cuvintele sale simple ni se întipăreau în minte, lăsând în noi urme de neșters, de adevărată iubire.”

* * *

Ketevan Surmava dă această mărturie:

„Stareţul, aţinându-se cu tărie pe calea plină de spini, îi călăuzea pe semeni către Dumnezeu. Minunatele sale învăţături ascetice aveau drept scop să-i înveţe pe oameni dragostea, bunătatea, ascultarea, smerenia și pocăinţa, pe care el le avea din belșug. Stareţul îi iubea pe toţi oamenii, fără excepţie, la fel de mult. Tot ce grăia, grăia spre mântuirea sufletelor. Mie, unui om de rând, îmi dedica atâta timp și atâta energie, încât, prostește, socoteam că sunt unul dintre cei aleși. Căci pentru părintele Gavriil fiecare om era un ales al său, și-și dăruia cu mărinimie iubirea și luarea-aminte tuturor. Cunoștea neputinţele fiecăruia și știa cum să le îndrepte. Îl socoteam foarte apropiat de Dumnezeu.”

* * *

Arhimandritul Sava Kuceava istorisește iarăși:

„Într-o zi, trecând pe un pod cu părintele Gavriil și cu fratele meu, un cerșetor s-a apropiat de noi, cerând de pomană. Părintele Gavriil l-a strâns în braţe, l-a mângâiat cu vorba și i-a dat un bănuţ. Fratele meu era foarte mulţumit că l-am putut ajuta pe sărmanul acela. Însă părintele Gavriil i-a zis: «Nu noi l-am ajutat, mila lui Dumnezeu ne-a plecat spre milă.»”

* * *

Monahia Pelaghia Ksovreli își amintește și ea:

„Într-o zi, părintele Gavriil mi-a spus: «Hai să mergem la biserică!» Eu am rămas înaintea catapetesmei, iar el a intrat în altar și a rămas acolo multă vreme în rugăciune. Deodată, a ieșit brusc, strigând: «Din icoane izvorăște mir!» Am privit și am văzut icoanele catapetesmei lucind de mir și răspândind o minunată mireasmă. Și am înţeles că părintele Gavriil, în rugăciunea sa fierbinte, a văzut dinainte minunea ce avea să se petreacă. Iar mirul n-a încetat să izvorască vreme de o lună. Când lumea s-a obișnuit cu minunea, iar evlavia nu a mai fost la fel de mare, minunea a încetat.”

* * *

Arhimandritul Sava Kuceava istorisește și el:

„Părintele Gavriil și-a pus în gând să meargă la Tbilisi, ca să cumpere niște lucruri pentru mănăstire. Și avea pentru asta o sută de ruble. Pe drum, în autobuz, a auzit doi apicultori plângându-se că n-au de unde să ia o sută de ruble, ca să-și îngrijească stupii. Atunci părintele Gavriil a scos din buzunar toţi banii pe care îi avea și i-a dat apicultorilor, întorcându-se la mănăstire fără nici un ban și fără nici o cumpărătură. A doua zi, la mănăstire au venit doi artiști renumiţi și i-au dat stareţului o mie de ruble. Iar părintele Gavriil a zis surâzând: «Banii daţi pentru o faptă bună, ţi-i întoarce Dumnezeu înzecit.»”

* * *

Egumena Ioana Sikharulidze istorisește astfel:

„Cu câteva zile mai înainte de moartea sa, părintele Gavriil stătea întins pe pat, nemișcat, cu privirea aţintită la icoane. L-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva, iar el mi-a răspuns: «Roagă-te pentru întreaga lume. Acesta este testamentul meu.»”

* * *

Într-o zi, părintele Gavriil a avut o vedenie: L-a văzut pe Dumnezeu ţinând un glob, având deasupra lui o cruce. Părintele Gavriil a întrebat:

„Cum vor putea oamenii să se mântuiască mai înainte de Parusie?”

Și un glas i-a răspuns:

„Prin faptele cele bune și prin iubire.”


5 Potrivit tradiţiei monahale ortodoxe, atunci când un monah bate la ușa chiliei altui monah, dorind să intre, spune: „Pentru rugăciunile Sfinţilor noștri Părinţi, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi!” Dacă celălalt monah vrea să-i deschidă, spune: „Amin”.

6 Un soi de cutie din lemn, cu o ușiţă de geam, în care se așază icoana, pentru a fi mai ferită.

7 Apocalipsa Sfântului Ioan spune că semnul lui Antihrist este cifra 666. Numeroase interpretări s-au făcut dintotdeauna pentru a traduce această cifră în litere, prin tot felul de sisteme de interpretare și de decodare, dar nici unul n-a reușit să dea un rezultat veridic.

8 Această afirmaţie poate părea la prima vedere naivă. Dar de mai multe decenii ne aflăm într-o societate a spectacolului și a imaginii, în care orice fapt ieșit câtuși de puţin din comun care se produce undeva, în lume, este imediat fotografiat sau filmat, și imediat difuzat prin diferite mijloace de comunicare moderne. Acest fenomen se tot accentuează, și este logic să ne gândim că evenimentele extraordinare care se vor produce la sfârșitul lumii vor constitui cu atât mai mult obiectul acestui proces de mediatizare prin imagine.

9 Adică la lucrul rânduit pentru ea de maica stareţă – de unde legătura cu ascultarea –, pentru bunul mers al vieţii din mănăstire.

Din: Jean-Claude Larchet, Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos, Editura Sophia, 2016

📅 6 Aprilie - Mucenița Daniela, o floare aleasă din zilele noastre si un model pentru noi - sau cum te poți mântui în jungla orașului

Mucenici din zilele noastre: Băgată la nebuni de către tatăl ei, căci era creştină - Ucisă de medicație

Mărturii zguduitoare din viaţa muceniţei Daniela din Bucureşti

Sf Mucenița Daniela

Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967.

Încă necanonizată, este numită Sfânta Muceniţă Daniela (Paximade) (n. 1967-† 6 Aprilie 2004) de creştinii care îi cunosc nevoinţele şi trecutul zbuciumat.

A fost crescută în spiritul iubirii creştine de către mama sa, însă are nefericirea de a trăi lângă un tată ateu.

De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la Biserică.

Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la Biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni … iertaţi-mă ! …”.

Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Învăţa foarte bine. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.

După 1989, este admisă la Politehnică. Devine ucenică a Cuviosului Părintelui Sofian Boghiu de la Mânăstirea Antim. Cu binecuvântarea acestuia a ţinut nişte posturi deosebit de aspre. Se ruga mult pentru cei aflaţi în nevoi.

Rugăciunile şi postul erau împletite cu faptele bune. În timpul facultăţii stătea nopţi întregi făcând referate pentru colegii cu rezultate mai slabe la învăţătură.

Pleca mai de dimineaţa de acasă şi trecea pe la o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana, de care avea grijă. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei. Toate acestea le făcea în ascuns, fără ştirea familiei, fără plată.

Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.

Odată, cineva a bătut-o tare pe Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.

Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.

Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face Credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare … De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la Mânăstire”?

Când a terminat facultatea a fugit la Mânăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit. Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la Mânăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat Iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut Cruce, a sărutat Iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:

,,Am visat, Părinte, Icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că Icoana prinde viaţă şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”? Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec”.

Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe Urmele Mântuitorului Hristos.

Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la Mânăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât Cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi Biserica …” Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi Icoanele! Eu nu pot trăi fără ele. Te rog! …”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.

Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase …” Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii 2 ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.

Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, Marţi 6 Aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital …

La cinstitul său mormânt au început să se facă Minuni. Mormântul Sfintei Daniela se găseşte în cimitirul Andronache, Cartierul Colentina, din Bucureşti.

Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de 8 ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de Miercuri, 12 Mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).

Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Mucenițe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întărește-ne și pe noi pe Calea Ortodoxiei și ne mântuieşte pe noi! Amin!

🌺 Sfântul Ierarh Spiridon: Oamenii iubesc pe Dumnezeu, dar trebuie să fie cine să le vorbească de El!

Fiind hramul unei biserici, Sf. Spiridon a intrat într-o biserică, nu a văzut nici preot, nici cântăreț, nici oameni la slujbă, ba, din contră, oamenii munceau pe ogoare, biserica era goală, nemăturată, candelele neaprinse şi îl întreabă pe paraclisier:

– Ce faci singur aici?

– Este hramul bisericii, dar dacă satul este sărac, preotul nu are din ce trăi, untdelemn în candele nu avem, este foamete, nu avem nici prescuri, din ce să faci slujbă? Şi, apoi, lumea nu mai ţine cont de slujbă; lumea se luptă cu foametea şi cu sărăcia.

– Nu se poate aşa! Dumnezeu a înmulţit cele cinci pâini şi cei doi peşti în pustie, zice sfântul, şi a hrănit 5.000 de bărbați, afară de femei și de copii. Pune un vas sub icoana Maicii Domnului. Şi zice Sfântul Spiridon aşa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mlădiţă de măslin a lui Dumnezeu, care ai adus pacea şi mântuirea lumii, dă harul peste bisericuța aceasta.”

Şi s-a umplut candela de untdelemn, a curs mult şi s-au umplut toate vasele. Şi a spus sfântul: „Să aveţi ulei pentru slujbă!”

A binecuvântat o pâine veche găsită prin altar şi s-a umplut altarul cu prescuri. Şi-a pus epitrahilul în gât, omoforul pe umeri, a ieşit în faţa amvonului şi să vedeţi minune.

Când a dat drumul la Slujba Vecerniei, singur în biserică, a spus aşa: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

Şi cine au răspuns din strană? Îngerii…

Atât de frumos cântau îngerii în biserică, încât oamenii care erau pe ogoare s-au oprit din tot ce făceau. Răsuna tot văzduhul de îngeri, în tot satul se auzea slujba de la biserică. Au lăsat sapele, animalele pe ogor şi au fugit toţi şi au umplut biserica.

Iar sfântul, văzând aşa, a spus: Oamenii iubesc pe Dumnezeu, dar trebuie să fie cine să le vorbească de El!


 


 

Page 1 of 6