ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Sfinți și învățături

Sfinți și învățături

☦️ Starețul Nectarie de la Optina: Neputinţa şi pocăinţa pot să alterneze până la moarte.

- Posted in Sfinți și învățături by

enter image description here

"Neputinţa şi pocăinţa pot să alterneze până la moarte. Şi în Proloage scrie: «Dacă cel ce greşeşte spune: Doamne, am greşit, iartă-mă, îi va fi lui mai mult decât o coroană împărătească»". — Starețul Nectarie de la Optina

✝️ Sfântul Paisie Aghioritul: “Dacă omul nu începe de acum să facă vreo jertfă, să-şi jertfească o dorinţă, un egoism, cum va ajunge să-şi jertfească viata sa într-o clipă grea?”

- Posted in Sfinți și învățături by

Sfântul Paisie Aghioritul

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Viaţa de astăzi e alergătură, este un iad

Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.

Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Simplificaţi-vă viaţa!

Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.

Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. “Trăiţi în iad”, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…”, a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: “Într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinţii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea, şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.

Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Aşadar, acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură cameră. Îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi plecă înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea ca nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii şi socrii săi, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.

Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineaţă trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: “Doamne Iisuse…”. Şi lucrau, şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, şi acelea numai în oraşe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii ii împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte, şi i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?”. Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Câţi copii ai?”, îl întreb. “Doi”, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat.” Din discuţie reieşea că şi el avea maşina lui, şi femeia sa pe a ei, şi copiii lui pe a lor. “Binecuvântatu-le, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. În timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.

Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: “Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.

Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: “Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea ca îţi răspunde: “O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii. – Părinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării? – Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…”. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor”.


Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003

☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui

- Posted in Sfinți și învățături by

Sfântul Siluan Athonitul"Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinților, dar am cunoscut că Domnul fa­ce minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte. Când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui. Iar când se întristează sufletul unui om smerit, Dom­nul îl ascultă negreşit. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorința de a se ruga pentru acela și ascultă cu milostivire rugăciunile. Tu roagă-te simplu, ca un copil, și Domnul va asculta ru­găciunea ta." - Sfântul Siluan Athonitul

✝️ Sfântul Nicodim Aghioritul - Războiul nevăzut: Să-ți păzești auzul (urechile) 👂👂

- Posted in Sfinți și învățături by

BÂRFA

Mai întâi, spre a nu auzi cuvinte de necinste și senzuale, cântece lumești și instrumente muzicale, din pricina cărora sufletul ți se va îndulci și în inima ta se va aprinde pofta trupească. Fiindcă scris este: "𝐈̂𝐧𝐝𝐞𝐩𝐚̆𝐫𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐭𝐢𝐧𝐞 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐨𝐜𝐚𝐫𝐚̆" — Sfântul Nicodim Aghioritul - Războiul nevăzut

☦️ Cuviosul Gavriil Georgianul: Este foarte greu să obții adevărata smerenie.

- Posted in Sfinți și învățături by

Sfântul Gavriil (Urgebadze)

Ce fel de muncă este nevoie, ce fel de efort este necesar pentru a nu te considera măcar un pic mai bun decât orice altă persoană. Și astfel încât să nu fie doar în cuvinte, ci și să o simțim de fapt în interior.

Sfântul Gavriil (Urgebadze)

✝️ Sfântul Ioan de Kronstadt – Rugul aprins – Rugăciunile Sfinților și Cuvioșilor Părinți: "Când te rogi în biserică ori acasă ..." / "Pocăinţa în rugăciune"

- Posted in Sfinți și învățături by

Fotografie - Sfântul Ioan de Kronstadt

Când te rogi în biserică ori acasă, străduieşte-te ca în rugăciune să îţi înfăţişezi toate cuvintele şi chipurile – chipul Maicii Domnului, chipurile îngerilor, ale sfinţilor sau oamenilor de pe pământ pentru care te rogi — la modul ideal, adică aşa cum sunt ele în esenţa lor sau aşa cum ar trebui să fie (arhierei, preoţi, diaconi şi ceilalţi, fiecare după cinul lor): să ţi-i înfăţişezi sfinţi, potrivit temeiului lor dumnezeiesc, nu în chip trupesc, sau material, sau păcătos, şi îţi va fi rugăciunea ta întru bucurieSfântul Ioan de Kronstadt – Rugul aprins – Rugăciunile Sfinților și Cuvioșilor Părinți.

Pocăinţa în rugăciune

De vei greşi cu ceva înaintea Domnului, iar noi greşim foarte mult in fiecare zi – să zici îndată în inima ta, cu credinţa în Domnul, Ce ia aminte la voia inimii tale, cu smerita recunoaştere şi simţire a păcatelor tale psalmul Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi citeşte din inimă întreg psalmul; daca nu a lucrat de prima dată, mai fă o încercare – citeşte mai din inimă, mai cu simţire, şi atunci iți va răsări fără întârziere de la Domnul mântuire si pace în suflet. Astfel să frângi inima ta neîncetat; iată mijlocul credincios, încercat, de luptă împotriva păcatelor. Iar de nu vei primi uşurare, pe tine însuţi să dai vina: înseamnă că te-ai rugat fără frângere de inimă, fără smerenie a inimii, fără dorinţă tare de a primi de la Domnul iertare de păcate; asta înseamnă că păcatul nu ţi-a pricinuit mare durere.

Uneori omul pare a se ruga cu râvna dar rugăciunea lui nu-i aduce roadele liniştii şi bucuriei inimii întru Duhul Sfânt. De ce? Fiindcă el, rugându-se cu rugăciunile gata facute, nu s-a pocăit fără făţărnicie de păcatele pe care le-a făcut în acea zi, cu care şi-a spurcat inima – această biserică a lui Hristos – şi cu care L-a mâniat pe Domnul. Dar numai să-şi aducă aminte de ele şi să se căiască, osândindu-se fără urmă de făţărnicie şi fără împătimire – şi îndată se va săşlui în inimă pacea ce covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7). În rugăciunile bisericeşti sunt înşiruite păcatele, însă nu toate, şi deseori nu se izmeneşte tocmai de cele cu care ne-am legat: este neapărată nevoie să le înşire omul la rugăciune cu înţelegerea limpede a însemnătăţii lor, cu simţământul smereniei şi cu inimă înfrântă. De aceea se şi spune la rugăciunile de seară, când sunt înşiruite păcatele, ori altceva rău am făcut, aici avem libertatea de a aminti noi înşine celelalte păcate pe care le-am săvârşit.

Pocăinţa trebuie să fie lipsită de făţărnicie şi cu totul slobodă, iar nicidecum silită de vreme şi de obicei sau de persoana celui ce spovedeşte – altminteri nu va fi pocăinţă adevărată. Pocăiţi-vă, s-a zis, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. 4, 17). S-a apropiat, adică a venit, nu trebuie căutată îndelung; ea vă caută pe voi, caută dragostea voastră liberă; altfel spus: Pocăiţi-vă de bunăvoie cu inimă înfrântă. „Se botezau (se spune despre cei botezaţi de Ioan), mărturisindu-şi păcatele lor (Mt. 3, 6), adică: „Işi recunoşteau de bunăvoie păcatele”. Iar întrucât rugăciunea noastră este în primul rând pocăinţa şi cererea iertării de păcate, ea negreşit trebuie să fie întotdeauna lipsită de făţărnicie şi cu desăvârşire slobodă, iar nu fără de voie, stoarsă de obicei şi deprindere. La fel trebuie să fie rugăciunea şi atunci când este de mulţumire şi de slavoslovire. Recunoştinţa presupune în sufletul celui ce a primit facere de bine plinătatea simţământului slobod, viu, ce se revarsă fără îngrădire prin gură: Din prisosinţa inimii vorbeşte gura (Mt, 12, 34). Slavoslovia presupune extazul mirării în omul ce contemplă lucrurile nesfârşitei bunătăți înţelepciuni, atotputernicii a lui Dumnezeu în lumea duhovnicească şi materială, şi ca atare est de asemenea firesc ca ea să fie cu desăvârşire slobodă şi întru înţelegere. Indeobşte, rugăciunea trebuie să fie revărsare slobodă şi întru înţelegere deplină a sufletului omenesc înaintea lui Dumnezeu. Vărs sufletul meu înaintea Domnului (cântarea Anei, mama lui Samuil).

La rugăciune e nevoie de nefăţarnica părere de rău pentru păcate şi de cainţă nefățarnică: când înşiri păcatele arătate în rugăciune trebuie să le rosteşti simţind cu inima că păcatele tale sunt. Mai e nevoie de dorire înflăcărată de a nu mai greşi cu aceleaşi păcate.

Sfântul Ioan de Kronstadt

🔥Sfântul Paisie Aghioritul: Cel ce primeşte blestemul se chinuieşte în viaţa aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieşte și în viaţa aceasta şi se va chinui şi în cealaltă ...

- Posted in Sfinți și învățături by

candela

"Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea. Dacă, de pildă, o oarecare femeie îşi bate joc de alta ce este mâhnită sau îi face vreun rău, iar cea mâhnită o blestemă, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adică atunci când fac rău cuiva, şi acela mă blestemă, se prind blestemele lui. Îngăduie Dumnezeu şi se prind, precum de pildă îngăduie ca unul să omoare pe altcineva. Când însă nu există nedreptate, atunci blestemul se întoarce la cel ce l-a rostit.

Și cum se slobozește cineva de blestem ?

Prin pocaință și spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovați, dar care, atunci când au înțeles ca au fost blestemați, s-au pocăit, s-au spovedit și s-au îndepartat. Dacă cel ce a fost vinovat spune: „Dumnezeule, am facut asta și asta, iartă-mă”, și se spovedește cu durere și sinceritate, atunci Dumnezeu îl va ierta. El este Dumnezeu.

Este pedepsit numai acela care primeşte blestemul său şi acela ce îl spune?

Cel ce primeşte blestemul se chinuieşte în viaţa aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieşte și în viaţa aceasta şi se va chinui şi în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaş, dacă nu se va pocăi şi spovedi. Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca şi cum ai lua pistolul şi l-ai omorî. Cu ce drept faci asta?

Orice ți-ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori. Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate. Cineva blestemă atunci când o spune cu patimă, cu înverşunare. Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul văduvei."

Sfântul Paisie Aghioritul

✝️ Sfântul Isihie: Un ajutor mai bun decât rugăciunea lui Iisus nu vei găsi în toată viața ta

- Posted in Sfinți și învățături by

"Un ajutor mai bun decât rugăciunea lui Iisus nu vei găsi în toată viața ta, fiindcă rugăciunea este chemarea și folosirea numelui lui Iisus, care îți dă energia, lucrarea Lui. Deci, când tu pomenești numele lui Iisus, Îl folosești pe Iisus ca pe propriul tău ajutor. De aceea, zice: ajutor mai mare decât Iisus nu vei găsi în toată viața ta". - Sfântul Isihie - Filocalia

Sfântului Mucenic Isihie
Sfântului Mucenic Isihie

Sfântul Isihie spunând că cinstea din veacul acesta este trecătoare și că numai cinstea pe care o are cineva înaintea Domnului Hristos este veșnică și nesfârșită, împăratul a poruncit să i se lege o piatră de moară de gât și să fie aruncat în râul care se cheamă Oronte și în care sfântul și-a găsit sfârșitul său fericit.


Viața Sfântului Mucenic Isihie

Acesta a trăit pe vremea împăratului Maximilian, fiind întâiul slujitor al palatului împărătesc și făcând totodată parte și din senat. După porunca împăratului ca toți creștinii care erau în armată, dacă nu se vor lepăda de Hristos, să fie dezbrăcați de uniformă și să petreacă viață de rând, Isihie a fost dezbrăcat de veșmintele cele de mult preț cu care era îmbrăcat, a fost îmbrăcat mai departe cu o haină proastă de lână fără de mâneci și a fost dus ca să trăiască laolaltă cu femeile. După aceasta, împăratul chemându-l la sine l-a întrebat dacă nu se rușinează că a fost coborât din cinstea de magistru la felul acela de viețuire cu totul necinstit, de vreme ce el, ca împărat, nu poate să așeze pe creștini în vredniciile și la puterea pe care Isihie o avea mai înainte. Dar sfântul Isihie spunând că cinstea din veacul acesta este trecătoare și că numai cinstea pe care o are cineva înaintea Domnului Hristos este veșnică și nesfârșită, împăratul a poruncit să i se lege o piatră de moară de gât și să fie aruncat în râul care se cheamă Oronte și în care sfântul și-a găsit sfârșitul său fericit.

✝️ Sfântul Varsanufie de la Optima: Din tăcere se naște liniștea, iar din liniște, rugăciunea.

- Posted in Sfinți și învățături by

enter image description here

Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mântuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat.

 

Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mâine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este  vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mântuirii”.

 

Mintea se luminează atunci când se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundându-se în cele pământeşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci când sunt numai în gând. Când trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gândurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare! Să păziţi TĂCEREA cât puteţi de mult. Dar când sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărâtaţi sau să vă posomorâţi.

  

Când te tulbura gânduri de frică pentru mâhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte. Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe Mândria este urmată la fiecare pas de desfrânare. Aşadar este bine să ne osândim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducând cu ei multe osteneli şi izbânzi, dar nu vor să se smerească.

 

Gândurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gândurile (nu uitaţi că gândurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atâtea gânduri, încât vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”. Să nu daţi importanta faptului că după Sfânta Împărtăşanie vă vin multe gânduri urâte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mâine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.

 

Când intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetând neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gândul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cât timp te afli înlăuntrul bisericii.

 

Cu cât trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atât mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.

Sfântul Varsanufie de la Optima

✝️ 12 gânduri despre mândrie de la Sfântul Paisie Aghioritul

- Posted in Sfinți și învățături by
  1. Omul cel mai mândru nu este cel ce se laudă cu mândrie, ci cel ce se laudă că este foarte smerit.

  2. Cel care se îndreptăţeşte pe sine când greşeşte îşi preschimbă inima sa într-un refugiu diavolesc şi va continua să greşească tot mai mult şi va fi zdrobit fără folos de egoismul său, dacă nu îşi va zdrobi „eul” său. Cel care îşi îndreptăţeşte patimile sale se îmbolnăveşte din ce în ce mai tare şi atunci este trădat chiar şi de tuşea sa.

  3. Cei care nu primesc observaţii nici de la oamenii pe care îi iubesc primesc bătăile de joc ale tuturor oamenilor care gândesc lumeşte, rămânând în cele din urmă lemne strâmbe şi se netrebnicesc duhovniceşte, precum sunt puse „la cofraje sau schele scândurile care nu primesc rindeaua tâmplarului ca să devină mobilă şi astfel sunt călcate şi murdărite până ce se vor strica şi vor sfârşi în foc.

  4. Cei care nu au căderi în această lume, deşi au mândria lumii, arată că mândria lor a întrecut limitele ei (a ajuns la un grad satanic) şi căderea s-a făcut în partea din spate a vârfului înalt (cădere luciferică).

  5. Cel care are mândrie multă este mai rău decât cel care are diavol, deoarece mândria umflă mereu până se sparge. In timp ce omul care are duh necurat, pe lângă faptul că se chinuieşte şi plăteşte (sau depune, dacă nu s-a făcut pricină el însuşi), se şi smereşte de nevoie în ochii oamenilor, iar în cele din urmă Dumnezeu îl slobozeşte răinânându-i în suflet îndoit folos.

  6. Mândria împiedică mult harul lui Dumnezeu, ba chiar şi gândul mândru spurcă virtuţile noastre, precum şi găinaţul care, atunci când cade în ouăle prăjite, face ca ele să fie aruncate împreună cu tigaia.

  7. Cei care îi pot răbda pe cei foarte mândri, fără însă să-i linguşească, aceştia sunt cei mai smeriţi oameni, cei mai credincioşi şi mai drepţi, deoarece mereu vor fi nedreptăţiţi şi dispreţuiţi de cei mândri.

  8. Mai mare recunoştinţă trebuie să arătăm celor care ne smeresc, ne nedreptăţesc şi ne adapă cu otravă, decât celor ce ne hrănesc cu cinstiri şi cu cuvinte dulci sau cu mâncăruri şi dulciuri alese, deoarece otrăvurile sunt cele mai bune medicamente pentru sufletul nostru.

  9. Vai nouă când ni se face reclamă că suntem harbuji buni, în timp ce noi pe dinăuntru suntem dovleci! (Vai ţie, sărmane Paisie!)

  10. Vai şi de trei ori vai când nu luăm aminte şi dăm celorlalţi impresia că suntem sfinţi, căci prin aceasta ne osândim pe noi înşine veşnic şi nimeni nu se va ruga pentru odihna sufletului nostru, atunci când vom muri, lucru de care vom avea nevoie, ci toţi ne vor ferici. Din păcate nici eu n-am luat aminte la aceasta şi mi-am omorât sufletul. Rugaţi-vă să-l odihnească Bunul Dumnezeu.

  11. Cel care se bucură atunci când este lăudat de oameni este batjocorit de draci.

  12. Dacă nu ar exista acest „eu” şi oamenii ar folosi numai „tu, el, acela”, ar exista smerenie, dragoste şi binecuvântarea lui Dumnezeu în lume, iar oamenii atunci ar trăi pe pământ ca în rai.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005

✝️ Sfântul Porfirie Kavsokalivitul - Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea.

- Posted in Sfinți și învățături by

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea.

Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor.

Această putere este ca o baterie.

Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru.

Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti.

Deci, aceeaşi putere poate alimenta fie sinele cel bun, fie sinele cel potrivnic.

Suntem robi unuia dintre cei doi - celui bun sau celui rău.

Să urmărim să fim ai celui bun, nu al celui rău.


Să vă mai dau un exemplu.

În toate părţile lumii există undele hertziene, dar nu le sesizăm.

Îndată ce deschidem receptorul, le simţim, le auzim.

Acelaşi lucru se întâmplă şi când pătrundem în lumea duhovnicească. Îl trăim pe Hristos, zburăm. Atunci simţim mari bucurii şi avem frumoase trăiri duhovniceşti.

Atunci, încet-încet, devenim robi ai binelui, robi ai lui Hristos.

Şi, când cineva devine rob al binelui, atunci nu mai poate grăi de rău, nu mai poate urî, nu poate minţi. Nu poate, chiar de ar voi.

Cum să vină în sufletul său vicleanul, să-i aducă deznădejde, dezamăgire, moli-ciune şi altele asemenea? Harul dumnezeiesc îl umple şi acelea nu au putere să intre înăuntru.

Nu pot intra atunci când cămara sa e plină de prietenii cei duhovniceşti - înţeleg prin asta pe îngeri, sfinţi, mucenici şi, mai cu seamă, pe Domnul.

Dimpotrivă, când cineva se înrobeşte omului celui vechi, atunci este stăpânit de duhul cel rău şi nu poate săvârşi binele, se umple de răutăţi, judecăţi, mânie ş.a.

Când năvăleşte asupra voastră răul, să alunecaţi şi să vă întoarceţi spre bine. Să prefaceţi, să preschimbaţi orice rău în bine.

  • Sf. Porfirie

☦️ Sf. Luca al Crimeei: "Rugaţi-vă neîncetat” nu înseamnă numai să citeşti rugăciuni, să faci închinăciuni şi să mergi la biserică.

- Posted in Sfinți și învățături by

Sf. Luca al Crimeei

Putem să ne rugăm neîncetat, mereu şi pretutindeni.

Singurul lucru de care avem nevoie este ca inima să ne fie dispusă la rugăciune.

Ea ar trebui să fie smerită şi să plângă neîncetat pentru nevrednicia şi păcatul ei, plină de teamă dinaintea măreţiei lui Dumnezeu pe Care Îl insultăm prin păcatele noastre.

Dacă inima ne este astfel, atunci vom fi mereu întru rugăciune și la muncă, şi acasă.

  • Sf. Luca al Crimeei

✝️ Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: Tot ceea ce facem – rugăciune, sfat, mustrare – să facem cu iubire

- Posted in Sfinți și învățături by

Mai presus de toate este iubirea. Lucrul de care trebuie să ne îngrijim, copiii mei, este iubirea pentru celălalt, sufletul său. Tot ceea ce facem – rugăciune, sfat, mustrare – să facem cu iubire.

enter image description here

Fără iubire, rugăciunea nu foloseşte, sfatul răneşte, mustrarea îl vatămă şi-l nimiceşte pe celălalt, care simte dacă îl iubim sau nu, şi răspunde pe potrivă. Iubire, iubire, iubire! Iubirea fratelui ne pregăteşte să-L iubim mai mult pe Hristos. Nu-i frumos?

Să răspândim iubirea noastră tuturor, dezinteresat, fără a căuta la starea lor. Când vine înlăuntrul nostru harul lui Dumnezeu, nu ne va păsa dacă ne iubesc sau nu, dacă ne vorbesc cu bunătate. Să nu ne strâmtoreze cele potrivnice. Să-i lăsăm pe toţi să ne vorbească aşa cum simt. Să nu cerşim iubirea. Să urmărim a iubi şi a ne ruga din tot sufletul pentru aceia. Atunci vom vedea că toţi ne vor iubi fără să urmărim aceasta, fără să le cerşim deloc iubirea. Ne vor iubi liber şi sincer din adâncul inimii lor, fără să-i silim.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 303-304

✝️ Sfântul Paisie Aghioritul, Sfințenia nu înseamnă să fii perfect ...

- Posted in Sfinți și învățături by

Sfântul Paisie Aghioritul este un sfânt contemporan, care s-a adăugat la ceata drepților din Împărăția lui Dumnezeu în anul 1994. Trăind în vremuri atât de apropiate de cele pe care noi le parcurgem, el este un exemplu viu al faptului că Evanghelia poate fi împlinită în orice vreme și în orice loc, deci și în vremurile noastre, iar sfințenia nu este un ideal frumos, propovăduit de Biserică, ci o realitate a vieții creștine, accesibilă oricărui om însetat de desăvârșire.

Mulțimea de pelerini care l-au cercetat la coliba sa din Sfântul Munte Athos, iar apoi la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” – Suroti, din apropierea Tesalonicului, au aflat în exemplul său de sfințenie și în cuvintele sale „cu putere multă” sfat și îndemn aducător de pace sufletească și mântuire.

Deși tăinuite, eforturile sale ascetice au fost cunoscute de către ucenicii săi apropiați. Se ruga și câte 14 ore pe zi, dormea adeseori doar câte o oră din 24, iar cei apropiați spuneau că rostea Rugăciunea lui Iisus și de 23.100 ori pe zi.

Chiar și cancerul său îl vedea ca pe o încercare a credinței, un mijloc de apropiere de Dumnezeu și un motiv de întărire în credință și răbdare a tuturor celor suferinzi, „un dar al lui Dumnezeu și se bucura la gândul că și creștinii din lume, care sunt chinuiți de aceeași boală, se vor mângâia aflând că și monahii suferă de ea”.

Această iubire infinită a sa față de întreaga lume se oglindește în cuvintele sale, adresate unor ucenici apropiați, care i-au cerut un sfat duhovnicesc:

– Părinte, spuneți-ne ceva.

Ce să vă spun?

– Ce vă spune inima.

Ceea ce-mi spune inima este să iau cuțitul, s-o tai bucățele, s-o împart lumii și apoi să mor.

Din curtea colibei sale athonite sau de pe patul de suferință, în Tesalonic, întreaga sa viață a adus speranță și lumină în sufletele semenilor săi sau, cum atât de frumos o spunea Părintele „eu fac însorirea”, înțelegând că precum soarele este absolut necesar ca să se deschidă florile, așa și o ușoară atingere pastorală ajută la deschiderea și vindecarea sufletului.

Încercările prezente și cele ce vor veni asupra lumii – prilejuri de întoarcere la Dumnezeu, de însănătoșire fizică și duhovnicească a lumii

În cuvintele și scrierile sale, Cuviosul Paisie Aghioritul a făcut o radiografie morală foarte precisă asupra lumii contemporane și a sufletului omului actual. Iar observațiile făcute, precum este și titlul uneia dintre cărțile în care acestea sunt consemnate, au fost spuse „cu durere și dragoste”.

În volumul „Trezire duhovnicească”, el observa cum lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu. Iar aceasta face din om un frământat și un permanent neliniștit, iar din viața sa – un chin: „Cu cât se depărtează cineva de Dumnezeu, spunea el, cu atât lucrurile se complică mai mult. Se poate ca cineva să nu aibă nimic, dar dacă Îl are pe Dumnezeu, nu mai dorește nimic. Acesta este adevărul! Iar dacă le are pe toate și nu Îl are pe Dumnezeu, este chinuit înlăuntrul său. De aceea, fiecare, pe cât poate să se apropie de Dumnezeu. Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată și veșnică. Otravă gustăm atunci când trăim departe de dulcele Iisus. Când omul, din om vechi devine om nou, fiu de împărat, se hrănește cu desfătarea dumnezeiască, cu dulceața cerească și simte veselia paradisiacă, simte încă de aici o parte din bucuria Raiului. De la bucuria cea mică, paradisiacă, înaintează zilnic către cea mare și se întreabă dacă există ceva mai înalt în Rai decât aceea pe care o trăiește aici. Starea în care trăiește este astfel încât nu poate face nici o lucrare. Genunchii i se topesc ca lumânările de acea dumnezeiască fierbințeală și dulceață, inima lui saltă și e gata să spargă pieptul ca să plece, pentru că pământul și lucrurile pământești i se par lucruri zadarnice”.

Omul contemporan nu se mai gândește la viața viitoare, ci luptă să trăiască aici și acum, să smulgă lumii și existenței acesteia trecătoare cât mai mult plăceri și desfătări. Și-a pierdut sensul profund al trecerii sale prin această lume, acela de pregătire pentru viața viitoare și, din acest motiv, sufletul îi este neliniștit, rănit și suferind: „Suferințele lumii sunt fără sfârșit, observa blândul Părinte. Se vede peste tot o descompunere generală, și familii, și mici și mari. În fiecare zi inima mea se face tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorțează, alții sunt falimentari, alții bolnavi, alții accidentați, alții cu psiho-medicamente, iar alții cu droguri. Mai mult sau mai puțin, cu toții, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferințe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulțime de necazuri. Și acestea nu țin o zi sau două. Iar din pricina acestei situații, chiar și copiii cei sănătoși ai acestor familii se îmbolnăvesc”.

Altădată, spunea Părintele, în lume se făceau multe fapte bune. Exista și rău, dar multul bine și multa bunătate înecau puținele fapte rele, astfel încât oamenii aveau sentimentul că trăiesc într-o lume bună și frumoasă, o viață împlinită aici și în veșnicie. Acum, observa el, faptele rele și fărădelegile copleșesc lumea și omul. Se mai fac și astăzi fapte bune, însă multul rău și multa răutate dau senzația morală că trăim într-o lume rea și urâtă, spre nefericire și pierzare.

Sfântul Paisie considera că dușmanul cel mai puternic al creștinului de astăzi nu este diavolul, ci „duhul lumesc”. Acesta îl ispitește pe om și în leagă de bucuriile efemere și plăcerile iluzorii și păcătoase. Din acest motiv, „inimile oamenilor s-au făcut de fier”, iar lumea însăși a devenit un adevărat „spital de nebuni”.

Lupta pentru păstrarea curăției sufletești și a unei vieți creștine este o adevărată mucenicie.

Urmările acestei îndepărtări de Dumnezeu sunt necazurile și încercările prin care trece lumea în prezent și în viitor, spre curățire și izbăvire. „Dumnezeu, spunea el, îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari... S-o luăm în serios, să trăim duhovnicește. Împrejurările ne silesc și ne vor sili să lucrăm duhovnicește. Și este bine să facem aceasta cu bucurie și de bunăvoie, iar nu cu mâhnire, de nevoie. Mulți sfinți ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască”.

Înfruntarea duhovnicească a necazurilor și încercărilor

Încercările și pătimirile prin care poate trece o lume întreagă, un continent, o țară, o comunitate ori un individ sunt modalități de redescoperire a vieții autentice și a valorilor cu adevărat importante în plan spiritual; mijloace de pocăință, de întoarcere la Dumnezeu și de mântuire.

Ele sunt ca un examen prin care se vor cerne caracterele umane. În urma acestui război duhovnicesc, lucrurile se vor lămuri în plan spiritual. Cele rele și nefolositoare vor fi înlăturate, iar cele bune și folositoare vor triumfa. Necazurile însele vor fi „moneda” cu care ne vom dobândi iertarea de păcate și mântuirea sufletelor: „În această situație, veți vedea, unii vor avea plată curată și alții își vor achita datoriile. Așa vor fi lucrurile, încât nu se va mâhni nimeni pentru necazul prin care vor trece – chiar dacă nu toți vor spune: Slavă Ție, Dumnezeule!” – spunea Sfântul Paisie.

Singura cale de a înfrunta aceste necazuri este cea duhovnicească, nu lumească sau pur omenească. Scopul urmărit nu trebuie să fie doar sănătatea trupească, ci și vindecarea sufletească.

Sfatul pe care îl dădea duhovnicescul Părinte în privința suferințelor contextuale, a încercărilor punctuale, era: „Simplificați-vă viața și stresul va fugi!” sau „Arta de a aduce gândul cel bun”.

Mântuirea omului, spunea Sfântul Paisie, nu depinde de minut, ci de secundă. Iar ceea ce trebuie să facă omul este să smerească și să se pocăiască pentru păcatele sale, pocăința fiind un adevărat Botez al lacrimilor, spre viață și fericire veșnică. Iar alături de aceasta, să se roage stăruitor pentru el și pentru lume, căci „chiar și un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă; adică echivalează cu ore de rugăciune”.

În vremuri precum sunt cele actuale și în momentele de încercare, învăța Cuviosul Paisie Aghioritul, și chiar dacă nu înțelegem acest lucru, ajutorul lui Dumnezeu și al celor bineplăcuți Lui este mai puternic decât oricând sau, cum spunea bunul Părinte, „binele este că nu ne părăsește Dumnezeu. Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi, însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește precum mama pe pruncul ei, atunci când începe să pășească. Astăzi, mai mult decât odinioară, ne ajută Hristos, Maica Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelegem”.

☦️️ Un sfat de la Sfântul Serafim de Sarov

- Posted in Sfinți și învățături by

Sfântul Serafim de Sarov

"Vă dau un sfat. Ești mustrat, să nu mustri; ești prigonit, să rabzi; ești hulit, să lauzi; ești judecat, să nu judeci; judecă-te pe tine însuți și Dumnezeu nu te va judeca." - Sfântul Serafim de Sarov

📜 Sfântul Paisie Aghioritul: "Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează. Iar în ceasul morții îți arată faptele tale cele rele."

- Posted in Sfinți și învățături by

Sfântul Paisie Aghioritul: "Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează. Iar în ceasul morții îți arată faptele tale cele rele."

Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos.

✝️ Gheron Iosif Isihastul - despre dobândirea rugăciunii inimii - Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!

- Posted in Sfinți și învățături by

Gheron Iosif Isihastul

Vă spun și vă făgăduiesc că dacă pentru cel mult 3 luni omul stăruie în rugăciunea lui Iisus și nu renunță, va dobândi rugăciunea inimii ca un drept al său și va pune stăpânire pe ea.

Încă din tinerețe Gheron Iosif a primit darul rugăciunii inimii. În acel moment și-a văzut sinele exterior, precum și un alt sine lăuntric care repeta rugăciunea cu precizie matematică și continua fără niciun efort din partea lui.

✝️ Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: Puterea exemplului - Duhul de nevoință

- Posted in Sfinți și învățături by

Puterea exemplului - Duhul de nevoință

Baza vieții duhovnicești sunt gândurile bune.

Era un ucenic român în schitul românesc, foarte ascultător. Nu zicea niciodată nu. Oricine avea nevoie, îl lua pe el. Într-o zi, cum se nevoia el cu ascultarea, ca să nu zică nu nimănui, seara s-a așezat pe bordura Bisericii obosit. Și atâta a fost. Acolo s-a terminat. Când părinții l-au găsit mort, au început a spune: „Dar acum zece minute l-am avut la grădină”. „Și eu acum o oră l-am luat la pescuit” și altul la cuptor și alții în altă parte. Și atunci au înțeles de ce a murit ucenicul. Și bineînțeles ucenicul s-a dus la cer, dar oare cum vor rezolva responsabilii mănăstirii cu Dumnezeu după aceea?

M-am dus și l-am vizitat pe un monah vecin cu mine. Nu-l mai vizitasem înainte deloc. Era bun călugăr și nevoitor. Îmi zice:

– Sunt bătrân, ca mâine va să mor și nu am făcut nimic în viața mea. Toți oamenii fac ceva în viața lor. Când se vor înfățișa înaintea lui Dumnezeu ceva vor avea. Eu însă nu am nimic. În timp ce zicea acestea îi curgeau lacrimile din ochi.

– E, toate câte facem, i-am răspuns, le facem ca să ajungem la această concluzie, la acest nimic. Oricâtă nevoință am face, la această concluzie trebuie să ajungem, că suntem nimic, la ce-ți vor folosi toate celelalte?”. Și era nevoitor.

Cum să-i învățăm pe monahi lepădarea de lume când noi avem relații cu rudele. Numai cu cuvintele?

Și cei sporiți duhovnicește se folosesc când își taie voia.

Osânda înseamnă să fii departe de Dumnezeu. Pedeapsa pentru copilaș este să fie departe de mama lui.

Vechii monahi aveau simplitate, cei de astăzi au logică și nu cred atât de mult în minuni.

Cei mai mulți oameni sunt atât de absorbiți de cele pământești încât nu simt deloc dragostea lui Dumnezeu.

Trebuie să existe recunoaștere. Recunoașterea plătește multă nevoință. Unul care nu poate să facă nevoință o recunoaște. „Am nevoie să mă ierți nu pot să fac”, zice lui Hristos. „Nu contează, nu fi supărat” (îi spune Hristos).

Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

✝️ Arhimandritul Sofronie Saharov: Când rostim aceasta rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personală care scapă raţiunii noastre.

- Posted in Sfinți și învățături by

Arhimandritul Sofronie Saharov: Când rostim aceasta rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personală care scapă raţiunii noastre.

"Repetaţi rugăciunea, până când ea se va întipări în mintea voastră.”Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Când rostim aceasta rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personală care scapă raţiunii noastre. Viaţa lui Hristos pătrunde treptat în noi. Unii se roagă cu gândul, cu mintea. Or, nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimiii. În rugăciune, inima şi mintea sunt, în mod indisolubil, unite. Când rostiţi rugăciunea lui Iisus, împiedicaţi orice alt gând să vă atace." - Sf Sofronie

✝️ Sfântul Ioan Iacob de la Neamț: Acuma este nevoie de mai multă unire şi de frăţească sprijinire.

- Posted in Sfinți și învățături by

enter image description here

Gândiţi-vă că trăim în vremurile cele mai grele şi mai primejdioase pentru mântuirea sufletului! Gândiţi-vă că toţi am rămas ca nişte orfani de părinţi, înstrăinaţi de ţară şi lipsiţi de sufletească hrană! Gândiţi-vă că vrăjmaşii credinţii noastre s-au înmulţit mai tare ca altă dată şi mântuirea noastră este mai primejduită: de suntem răniţi la suflet n-are cine să ne vindece, iar de suntem în cădere, nu mai are cine să ne ridice! Acuma este nevoie de mai multă unire şi de frăţească sprijinire. Chiar dacă nu suntem cu toţii la un loc, dar cel puţin sufleteşte să fim uniţi şi să ne purtăm neputinţele unul altuia cu îndurare”. Sfântul Ioan Iacob de la Neamț

 


 

Page 1 of 4

Mărturisirea Ortodoxă

SACCSIV - Blog Ortodox

Ortodoxia Catholica

OrtodoxINFO - pentru o DREAPTĂ informare