Judecata lui Hristos trezește conștiințele celor fără de lege și nedrepți. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va mai putea fi falsificat. [...]

În fața Judecății au să dispară cele două cauze ce întunecă aici conștiința: starea de păcat și ignoranța. Oamenii vor fi puși în fața evidenței pe care au ignorat-o, deși o avuseseră în față, încât nu se vor mai putea apăra. Omenirea va deveni transparentă și tot păcatul va fi privit deschis. Ni se va spune:

"V-am dat un rai și l-ați părăsit, v-am făcut frați și v-ați ucis între voi. V-am dat o Lege și v-ați închinat vițelului de aur, am venit la voi și nu M-ați primit. M-ați răstignit și v-am iertat neștiința și v-am dat Duhul Sfânt, dar voi continuați să Mă ucideți, împotriva evidenței. [...] Eu v-am învățat să stăpâniți cu Duhul materia, dar voi v-ați închinat și v-ați robit materiei, mutiland chipul Meu din voi. Eu v-am dat un suflet armonios, în care am pus toate darurile de care aveați nevoie, dar voi v-ați închinat zeiței rațiunii.[...] Evanghelia Mea e aceeași pe pământ și în ceruri, dar voi ați făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu ați răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranța, ipocrizia și lașitatea din voi. Nu vă amăgiți: Eu sunt aici, Eu lucrez aici, Eu judec aici, Eu împărățesc aici, fără a mă despărți de Ceruri, ci ridicându-vă pe voi la Mine. Multe sunt păcatele oamenilor, dar cel mai mare este să creadă că se pot mântui, că pot trăi fără Mine. Priviți lumea, priviți universul, priviți viața, priviți sufletele voastre! Ele nu sunt decât prin Mine și nu se pot mântui decât prin Mine."

— Ioan Ianolide

Maria Iordache s-a născut la data de 15 noiembrie 1914 în Nicoreştii Tecuciului (jud. Galaţi). În 1934 aderă la Mişcarea Legionară, unde fratele ei, Nicoară Iordache avea gradul de comandant.

În 1938, sub dictatura lui Carol II, la o manifestație în cinstea regelui Carol al II-lea, Marieta se desprinde din grupul său, luând microfonul şi condamnând, în faţa regelui, dictura regelui şi condamnarea lui Codreanu. Este arestată, torturată şi dusă la mănăstirea Suzana, transformată în lagăr. Va evada, sărind de la mare înălţime, şi se va accidenta la coloana vertebrală. Întoarsă acasă, începe să frecventeze Mănăstirea Vladimireşti.

În septembrie 1940, preia Şefia Cetăţuilor. Asistând la deshumarea Căpitanului, se hotărăşte să se retragă la mânăstire, dar cumnatul ei, devenit ministru al agriculturii, o convinge să sprijine efortul de refacere a ţării ruinate. Va lucra că voluntară la dispensarul legionar.

Cu toată opoziţia părinţilor, pe 22 septembrie 1942 intră ca soră în mănăstirea Vladimireşti. Hotărâse să se călugărească „pentru ca Mişcarea Legionară să-şi aducă şi ea aportul la rugăciunile celor o sută de fecioare pentru salvarea neamului românesc”. În mai 1944 devine rasoforă, iar doi ani mai târziu este tunsă la monahism că Maica Mihaela. Fiind singură faţă cu studii superioare, preia actele mănăstirii, devenind secretară şi participând activ la organizarea obştii.

În 1955, Securitatea intervine în forţă la mănăstirea Vladimireşti, unde se adunau mii de credincioşi. Obştea s-a refugiat în biserică din faţa ostaşilor înarmaţi, Maica Mihaela aşezându-se în faţa sfintelor uşi pentru a nu se trage. Condamnată la 25 de ani de muncă silnică, trece prin închisorile Galaţi, Miercurea Ciuc, Jilava, Arad.

Anchetată în legătură cu fenomenul Vladimireşti şi cu apartenenţă la Mişcarea Legionară, Maica Mihaela a suferit bătăi şi privaţiuni. Îmbolnăvindu-se grav, paralizează şi se stinge în aprilie 1963, bătută şi plină de sânge, în închisoarea de la Miercurea Ciuc, unde fusese executat şi fratele ei, la 21 septembrie 1939.

„Vor veni multi care va vor sili sa recunoaşteţi că Mişcarea a avut un drum greşit şi că tot restul luptei a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greşit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăţ şi necredinţa. Au aprins o făclie şi am mers cu toţii ţintă spre ea.

Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi prin ea şi este adevărat că au curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem. Dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers în parte, după puteri, pe urmele Lui.

Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte, inclusiv a răzbunării, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini întocmai”.

Citește în continuare pe site-ul marturisitorii.ro

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Rămâne posterităţii o ultimă imagine din viaţa unui mare om, un român cum puţin se nasc şi un creştin ales:

„Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l‑au dus. Unul dintre colegii de celulă i‑a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan.”

Înainte de a muri, a rostit cuvintele:

„Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!”

Rămân peste timp cuvintele impresionante ale fraţilor de carceră:

„Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi, auzindu‑l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul.”

„Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de «reeducare». Pe Costache Oprişan l‑au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de‑a rândul, obligându‑i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să‑l bată, să‑l scuipe, să‑l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să‑şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L‑am văzut odată, când ne‑au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (Eugen Măgirescu, „Moara dracilor”)

„Constantin (Costache) Oprişan - bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i‑a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându‑l fizic şi umilindu‑l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i‑a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să‑l în sensul de a‑i executa ordinele, dar n‑a reuşit să‑i întoarcă conştiinţa spre a‑l face comunist convins, aşa cum i‑a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă şla Jilava, n.n.ţ era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază” (Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”)

„Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el” (Dumitru Bordeianu, „Mărturisiri din mlaștina disperării”). Ultimul an din viaţă l‑a petrecut la Jilava. Părintele Gheor­ghe Calciu Dumitreasa a fost martor la moartea lui Constantin. Momentul, de o intensitate emoţională puternică, l‑a povestit în cartea „Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire” (Editura Sofia, 2002)

„În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză. (...) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (...) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să‑şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent - uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (...) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos. (...) Constantin era gata să moară. M‑am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut dea­supra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M‑am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi‑am pus mâinile pe ale sale şi i‑am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!» (...) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (...) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit.”

• Rugăciuni:

  • "Sfinte mucenice Constantin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!"

  • ✝️ Acatistul Sfinților mărturisitori din închisorile comuniste

    Pe Mărturisitorii cei aleşi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temniţă chinuri şi batjocuri au răbdat, ostaşii cei adevăraţi ai Domnului care cu puterea Crucii pe slujitorii satanei au ruşinat şi în ceruri se roagă pentru noi, cu dorire să-i lăudăm zicând: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului aţi suit!

• Repere:

  • 📄 Cuvântul mucenicului Constantin Oprișan, înaintea începerii experimentului reeducării prin tortură de la închisoarea Pitești:

    „Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată și cine va avea tăria și răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuși și iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuțim săbiile duhovnicești ale dragostei, ale unirii și ale camaraderiei”. — Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării

  • ✝️ Constantin (Costache) Oprişan, unul dintre cei mai mari sfinţi al închisorilor comuniste - 26 iulie

    Constantin (Costache) Oprişan a fost cel mai torturat dintre torturaţi. De pildă, dacă voiau să facă pe cineva să bată pe altcineva, îl trimiteau întotdeauna la Costache. Deci el era ciuca bătăilor pentru toţi cei care cădeau şi acceptau să-şi bată aproapele. Dar nu numai că a fost cel mai torturat, dar era de o curăţie sufletească cum nu vă puteţi imagina. Deci, noi toţi ceilalţi care l-am cunoscut, l-am considerat o excepţie, nu un om. În închisoare, ştiţi care era porecla lui? „Serafim”. Când a murit, în toţi pereţii, a răsunat în Morse: „A murit Serafim”. Serafim, când şi-a dat duhul, era o zi neguroasă, povesteşte părintele Calciu. N-avem de ce să nu-l credem pentru că în afară de faptul că ştim că spune adevărul, lucrul acesta este confirmat şi de ceilalţi doi care erau atunci în celulă cu Costache.
    
    Unul dintre ei e Marcel Petrişor. Deci era o zi neguroasă, nu era pic de lumină, nu era rază de soare, erau nori negri care fac ziua aproape un apus, un amurg şi toţi au zis: „Uite, plânge şi natura după el”. Însă în momentul în care l-au dezbrăcat şi l-au aruncat pe targă, bunul Dumnezeu l-a reîmbrăcat într-o rază de lumină. De unde a venit? De unde s-a iscat? Nu era pic de soare, sa-l fi căutat cu lumânarea. Chipul lui a devenit atât de luminos şi a fost atât de îmbrăcat în lumină încât, spune părintele Calciu, „părea făcut din aur”. Şi pe pieptul lui a apărut o floricică albastră care este simbolul credinţei şi al neuitării, al neîmpietririi. O floricică de nu-mă-uita. De unde a apărut?
    
    Cine a pus-o? Ştim că pe toţi îi dezbrăcau înainte de a-i duce în groapa comună. Noi ziceam că îi dezbracă ca să-şi bată joc până şi în ultima clipă de trupul acela schingiuit. Am bănuiala că era un ritual demonic, de vreme ce atunci când l-au dezbrăcat pe Oprişan, l-a îmbrăcat Dumnezeu în lumină, nu în momentul în care şi-a dat duhul.
    
    Şi atunci am înţeles foarte bine că diavolul a vrut să facă din noi o herghelie de animale, de oameni căzuţi din veşnicie, de oameni deveniţi animale, pierzând dreptul la mântuire, iar Domnul a pus în locul acestei herghelii, o legiune de martiri, mucenici, mărturisitori, oase sfinţite prin martiraj, oase care izvorăsc mir şi care fac minuni. Şi dintre mărturisitori, cei mai buni şi mai iscusiţi, au devenit sfinţi.
    
    — Aspazia Oțel Petrescu

Acum 121 de ani se năștea Mircea Vulcănescu. Natură eminamente afierosită, a posedat un spirit a cărui polivalență s-a întors împotriva operei: apucîndu-se de prea multe îndeletniciri (poet, traducător, gazetar, sociolog, filosof, orator, director al vămilor, subsecretar de stat la Finanțe), nu a dat formă deplină nici uneia. Și-a risipit geniul în toate zările culturii. Vulcănescu s-a consacrat prin ușurința cu care și-a împrăștiat talentul în toate părțile. De pe urma lui ne-au rămas așchii mustind de glagoră (erudiție fină).

În privința operei, îi semăna leit lui Nae Ionescu: prea conștient de cît de efemeră e creația umană, nu punea preț pe posteritate. Ceea ce altora le tulbura nopțile, și anume ambiția morbidă de a-și plăsmui un templu postum, pe Vulcănescu îl lăsa impasibil.

E totuna cu a spune că din Vulcănescu rămîne ceea ce păstrăm noi din el: gazetăria (adusă la lumină de Marin Diaconu), Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Dimensiunea românească a existenței sau Ultimul cuvînt.

Paradoxul minunat e că posteritatea lui Vulcănescu e întreținută paroxistic de ura dușmanilor. Cu cît efigia îi este mai persecutată, cu atît Vulcănescu e mai viu în memoria noastră.

Sorin Lavric — 03/03/2025

🪶 Mircea Eliade, despre Mircea Vulcănescu:

„Când au venit incercarile, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezator; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a ramas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturiseasca cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…” (Chicago, nov. 1961)

🪶 Emil Cioran, despre Mircea Vulcănescu:

„Cu cât ma găndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel.” (Fragment din "Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu", Paris, 20 Ianuarie 1966)

🪶 Nichifor Crainic, despre Mircea Vulcanescu:

„În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”.

• 🔴 Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos: despre Martirul Mircea Vulcănescu

• 📜 Mircea Vulcanescu despre Neamul Românesc

• ❗Trădătorii de neam și țară din PSD la comanda Institutului anti-românesc Elie Wiesel: A fost schimbat numele Liceului „Mircea Vulcănescu”, anunță „cu bucurie”, primarul sectorului 4 Daniel Băluță

• 🟢 BOR trădează adevărul: preoților ortodocși li se recomandă, printr-o adresă oficială, să nu promoveze cultul lui Mircea Vulcănescu

• ✝️ Moment artistic dedicat lui Radu Gyr - Apostolul Poet al închisorilor și Mircea Vulcănescu - filozoful, martir mărturisitor.

Valeriu Gafencu și-a cunoscut ziua morții ... cum i-a fost sfârșitul?

Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu și-a rugat colegii de temniță să-i aducă o lumânare și o camașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. De asemenea, sfântul închisorii a mai cerut ca o cruciuliță, pe care se pare ca o avea de la logodnica sa, să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.

La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune fierbinte, Valeriu a rostit ultimele sale cuvinte:

"Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul".

Gardianul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a le permite tuturor deținuților să meargă să-și ia rămas bun de la prietenul lor și să se închine la targa unde a fost depus trupul neînsuflețit al lui Valeriu Gafencu. Urma să fie dus într-o groapă comună, a tuberculoșilor.

Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă, încât supravieţuirea timp de doi ani până la 18 februarie 1952, este o minune.

Preţul rezistenţei sale în faţa lui Ţurcanu la Piteşti a fost ruinarea definitivă a sănătăţii la care s-a ales cu TBC pulmonar, osos şi ganglionar, reumatism și lipsa hranei.

Ascultați numai un fragment:

"După ce Țurcanu, l-a izbit de pereți cu pumnul pe neaşteptate, ceilalţi torţionari l-au bătut cu palmele, cu pumnii şi cu picioarele, întrebându-se la sfârşit dacă mai trăieşte. Alţii l-au ridicat de jos, iar Ţurcanu a răcnit:

„Vrei să trăieşti? Înjură-L pe Hristos!”.

Fermitatea credinţei nu s-a lăsat aşteptată:

„Nici pentru o mie de vieţi nu fac ce-mi ceri tu, Iisus este Dumnezeul cel veşnic. Iartă-i, Doamne, că ei sunt doar unelte!”.

După pumnul primit de la Ţurcanu, sângele a ţâşnit din gura lui Valeriu, care s-a prăbuşit pe duşumele. Când s-a ridicat în genunchi cu ultimele forţe, el s-a închinat şi a rostit o rugăciune:

„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, primeşte pe păcătosul Valeriu în împărăţia Ta şi tuturor răilor aceștia, dă-le lumina din marea Ta bunătate”.

După care a fost transportat imediat la infirmerie, dar nu a murit atunci. Atât de mare era credinta sa."

La Văcăreşti, după vizita medicală, la 14 dintre cei veniţi de la Piteşti li s-a pus diagnosticul de TBC şi trimişi la sanatoriul-penitenciar Târgu-Ocna (din feb.1950).

Erau într-o stare de slăbiciune avansată, patru neputând fi transportaţi decât cu targa. Dar erau plini de speranţă că aici vor avea parte de un tratament mai uman, după regimul de exterminare din Piteşti.

Cu numeroase plăgi pe trup care supurau permanent Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse lăcaş al Duhului Sfânt. S-a învrednicit de la Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.

Chipul său era scăldat într-o lumină cerească, fapt mărturisit de toţi care au fost în preajma sa. Era de o bunătate şi o seninătate extraordinară. Nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare şi ură. Era, "Un înger în trup".

Se ruga mereu. În ultimul an, scuipa mereu sânge (hemoptizie). Lumina sfinţeniei trecea dincolo de el şi îi atingea şi pe ceilalţi deţinuţi.

Toţi care l-au cunoscut pe Valeriu au mărturisit că a fost un sfânt.

Așadar pe 18 februarie se împlinesc 72 de ani de la despărțirea de viața lumească a lui Valeriu Gafencu, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul Închisorilor”.

"Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice. Se eteriza pur şi simplu, sleindu-se în acelaşi timp fizic”. — spunea Nicolae Trifoiu, coleg de suferință

Pace si bucurie tuturor, rugați-vă Domnului, stați drepți în credință, aveți încredere în Dumnezeu, precum Sfântul nostru drag, și nu vă temeți. Domnul e cu noi. Amin!

Tânărul basarabean din Sângerei (județul Bălți interbelic) a fost lider al studenților de la Facultatea de Drept, şef al frăţiilor de cruce din Iași și unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai studențimii basarabene. Fără vină, avea să fie arestat de autorităţi pentru participare la aşa-zisa „rebeliune legionară”. În acele zile tulburi, el de fapt a oprit participarea elevilor și studenților la evenimente.

A fost fiul lui Vasile Gafencu (1886-1942), unul dintre deputații Sfatului Țării care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu România și care în toamna anului 1940 a fost deportat de sovietici, murind în lagărul de la Arhanghelsk.

În proces, Valeriu a fost apărat de Constantin C. Angelescu, profesorul său de drept constituţional şi administrativ, care a mărturisit că este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-a văzut de-a lungul carierei sale.

Avea să fie condamnat de regimul antonescian la 25 de ani de muncă silnică pentru uneltire, deși nu a căutat niciodată să răstoarne ordinea socială și constituțională.

„Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte pacea.”

Trecând prin Aiud, Gherla, Piteşti şi Târgu Ocna, Valeriu Gafencu va fi o rază de lumină şi stâlp de întărire toţi pentru deţinuţii care aveau să-l cunoască, propovăduind jertfa permanentă faţă de aproapele. Din această perioadă, au rămas celebrul îndreptar de spovedanie și o serie de poezii.

Spirit profund, se alătură grupului mistic iniţiat de Traian Trifan şi Traian Marian, din care vor face parte şi Ioan Ianolide, Anghel (pr. Arsenie) Papacioc, Marin Naidim ş.a., ajungând pentru înalta sa trăire creştină să fie cunoscut drept «Sfântul Închisorilor», titulatură dată de părintele Nicolae Steinhardt.

Se săvârșește în închisoarea de la Târgu Ocna, bolnav de TBC, alegând să cedeze streptomicina care i-ar fi salvat viaţa pastorului Richard Wurmbrand.

Ultimele sale cuvinte au fost: „Ia-mi, Doamne, libertatea care mă robește și dă-mi robia care mă eliberează!”

Valeriu Gafencu și prietenul său Ioan Ianolide au trasat cele 12 principii de urmat pentru tineri:

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

„Comunismul va cădea. Dar aveți grijă cu ce va fi înlocuit!” - este avertismentul său profetic către generațiile noastre de a apăra drepturile naturale și demnitatea umană și de a preveni instaurarea oricând și pe orice cale a unei noi forme de dictatură.

„Diploma de bacalaureat a lui Valeriu Gafencu, semnătura lui olografă și fotografia realizată la finalul liceului au fost descoperite de Liga Studenților (LS IAȘI) la Arhivele Naționale - Iași.

În ultimii ani, colegii noștri de la istorie au participat în calitate de voluntari la cercetările arheologice organizate sub patronajul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), cu sprijinul oferit de Fundația Doina Cornea și sub coordonarea unei echipe de specialiști, având ca scop căutarea, descoperirea şi recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale deţinuţilor politici decedaţi în penitenciarul din localitate, mulți dintre ei fiind studenți sau elevi care s-au opus regimului comunist, printre care și Valeriu Gafencu.”

Mulțumiri tinerilor de la Liga Studenţilor - LS IAŞI pentru munca depusă!

Sursa: https://www.facebook.com/sfintiidininchisori/posts/pfbid02sN7tJMahcGCNGKKvyv9wcY1vvaVRbvvbu5wuLbtGsJK1VGJPKhjXqrSK2GjkH4Znl

Marti, 18 februarie dimineața, comemorarea Sfântului Închisorilor Valeriu Gafencu la Târgu-Ocna.

Valeriu Gafencu, tânărul cu suflet de crin, care a învins două dictaturi, nerenuntând la credință. Intră în Frățiile de Cruce din Basarabia în 1937, pornind lupta împotriva bolșevismului încă de la vârsta de 16 ani.

După așa-zisa rebeliune, ianuarie 1941, este arestat de regimul Antonescu și condamnat inițial la 3 luni închisoare doar pentru "vina" de a fi fost șeful Frățiilor de Cruce Iași, Instanța neputând demonstra însă nici măcar vreo intenție de violență din partea lui Valeriu Gafencu, prin simplul fapt că aceasta pur și simplu nu a existat.

Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, din Iași s-au petrecut de altfel fără niciun fel de confruntare violentă dintre Armată și Mișcare. După eliberare, Valeriu nu renunță la credință. În octombrie același an participă la un parastas pentru un ofițer al Armatei Române, ucis în urma atentatului bolșevic de la Odesa asupra Comandamentului militar român. Slujba religioasă pentru un erou al Armatei Române este interpretată de regimul Antonescu ca fiind un "ritual" legionar, Valeriu Gafencu fiind condamnat pentru asta la 25 ani muncă silnică! Este închis la Aiud.

La doar trei ani distanță, august 1944, Antonescu, după ce si-a distrus orice fel de sprijin politico-popular, poate fi arestat de niște "caporali" din propria sa armată, fără niciun fel de reacție de împotrivire din partea cuiva. Nu a avut cine să-l apere. Este dat pe mâna comuniștilor din România, transferat apoi la Moscova și readus în țară pentru a fi executat în 1946. În același an, Valeriu Gafencu este transferat de noul regim, cel comunist, în închisoarea de la Piteșt, menținându-se pedeapsa.

Avea vârsta de 25 de ani și în continuare, nu renunță la credință. Nu se dezice de nimic, ba mai mult, devine în următorii ani de temniţă comunistă îndrumător și exemplu de rezistență creștină, implicit naționalistă pentru toți camarazii săi ce aveau să umple temnițele. Înfruntă torturile, foamea cumplită și frigul din iernile în care nu se învelea decât cu Hristos.

Icoana lui de Sfânt al Închisorilor nu s-a "inventat", ci a fost pictată pe zidurile ocnelor de ceilalți deținuți care se hrăneau cu privirea lui atât de albastră încât puteau vedea Cerul în cele mai negre ziduri.

Icoana lui a fost făcută de suferința îndurată cu cea mai adâncă smerenie, de toate inimile camarazilor ridicate de Valeriu printre gratii, spre libertate.

Icoana lui au fost oasele lui rupte de bătaie, tuberculoza și celelalte răni ale trupului.

Icoana lui de Sfânt al închisorilor este în continuare, peste vremuri, zugravită mai vie ca oricând, de miile de români ce se adună la Târgu-Ocna, la un mormânt "necunoscut".

Mormintele necunoscute...sunt atâtea și atâtea, oase îngropate, mutate dintr-un loc în altul, arse de acid sau "institute", guverne inepte, politici "corecte" cu clase politice repetente la istorie... morminte necunoscute ce se iartă unele pe altele, când la proces si mai apoi în Cer, un mareșal a regretat că a închis un Sfânt...

• Mihai Tîrnoveanu

• Sursa: https://www.facebook.com/mihail.s.tarnaveanul/posts/pfbid032rS2JFAkYEk7nJqVD55aZD8UZgbe7CAqgy2QCqkhr1pHrutR5ri44VdVX3dSYP7dl

📝 Ioan Ianolide: „În celula îngustă, visam la o Românie liberă, o țară care să-L mărturisească din nou pe Hristos.”

🔴 Mărturisitorul Ioan Ianolide: Omul va ajunge să se închine mașinii❗

🚩 Sfinții Închisorilor: Tortura a durat zi şi noapte fără întrerupere. Fără somn. Fără odihnă sau refacere cât de mică. Ne treceau de la o tortură la alta imediat ce observau că la una din ele erai epuizat şi nu mai reacţionai. Nu exista nici o scăpare, nici o sustragere.

📜Ioan Ianolide - deținutul profet: despre poporul ales

✝️ Ioan Ianolide - deținutul profet: despre antihrist

📜 Mărturisitorul Ioan Ianolide: E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională.

📜 Revista Atitudini: Cum a dobândit Ioan Ianolide rugăciunea inimii →

📅 Sfântul închisorilor – Valeriu Gafencu, s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia. / "Omul nu se poate salva fără Dumnezeu. Istoria nu se poate desăvârşi fără aspiraţia transcedentală, de aceea credinţa este baza întregii lumi creştine. Avem nevoie de har, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat har, căutăm la rândul nostru să ne îndeplinim rolul de oameni. Am fost mântuiţi prin Hristos, rămâne să ne mântuim şi prin faptele noastre."

✝️ Sfântul Valeriu Gafencu: Este bine să se spună răspicat adevărul, şi eu Adevărul Îl slujesc. / Valeriu Gafencu"Între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul, şi eu Adevărul Îl slujesc. Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreţi să-L primiţi pe Hristos, iar eu nu pot primi moartea sufletească."

📜 Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire ❤️

🙏🏻 Valeriu Gafencu: Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, cu adevărat ai realizat pacea, fericirea.

✝️ Maica Domnului se arată lui Valeriu Gafencu în închisoare: ”Îndrăzniţi lumea e a lui Hristos!” / „Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”

Poporul român are, iată, noi si mari mijlocitori la Domnul! Slavă Domnului pentru minunata proslăvire a sfinților Săi!

“Sfinții români duhovnici și mărturisitori din secolul XX au suferit în temnițe, în chinuri și în deportări, dar nu au slăbit dreapta credință, mărturisind cu prețul vieții și trăind o viață de prigoană pentru numele Lui Hristos, au fost făclii vii și candele aprinse insuflând dragostea, semănând credința și inspirând răbdarea semenilor lor, sunt modele de urmat și astăzi pe calea sfințeniei și a nepătimirii.

Canonizarea lor este confirmarea cununii de care se bucură acești sfinți în slava Sfintei Treimi și ne îndeamnă la urmarea vieții lor. Citindu-le viața vom afla lămuriri la întrebările noastre și ne vom lumina cugetul. Rugându-ne lor vom afla mijlocire la Dumnezeu. Sărutându-le sfintele moaște vom dobândi sănătate trupului și sufletului. Azi, cei șaisprezece sfinți ne roagă să vorbim cu ei: să-i chemăm în necazuri și să îi urmăm în urcușul duhovnicesc pe acești noi sfinți din calendarul ortodox:

• Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim (16 septembrie);
• Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (4 octombrie);
• Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu (23 octombrie);
• Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop (28 noiembrie);
• Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (22 iulie);
• Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria (2 decembrie);
• Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria (2 decembrie);
• Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț (6 iulie);
• Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus (20 decembrie);
• Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (8 martie);
• Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (26 decembrie);
• Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici (10 noiembrie);
• Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova (10 mai);
• Preot Mucenic Ilarion Felea (18 septembrie);
• Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia (3 august);
• Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (8 august).

Și să îi păstrăm în inimile noastre pe toți mucenicii, mărturisitorii, martirii și eroii neamului care s-au nevoit în temnițele comuniste, în lagăre și în deportări. Să le păstrăm vie memoria și să ne rugăm ca Domnul să îi proslăvească împreună cu toți sfinții.”

• ✝️ Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a oficiat luni seară un ultim Parastas pentru cei 16 cuvioși și mărturisitori ai Ortodoxiei din secolul 20, înainte de proclamarea generală a canonizării acestora. / „Prin Parastasul din ajunul proclamării canonizării unor sfinți, se învederează adevărul că toți oamenii sunt chemați la sfințenie, iar cei care se ostenesc pentru aceasta o și dobândesc. În cartea Leviticului, Dumnezeu cere celor pe care i-a ales să fie poporul Lui: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt. […] Martiri și mărturisitori, profesori de teologie și preoți de parohie, stareți și duhovnici, misionari în cetate și nevoitori în codri și în locuri ascunse de lume, iconari și mânuitori ai condeiului, filantropi și făcători de bine, adevărați stâlpi ai Bisericii și neamului, în vreme de mare primejdie, sfeșnic cu 16 făclii strălucitoare, au fost așezați de Dumnezeu să lumineze într-un veac întunecat de ideologii totalitare și anticreștine”

• 📜 Comunicat: Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat 16 canonizări →

• ⭕ De ce nu se află duhovnicul neamului, Părintele Iustin Parvu, pe lista celor 16 sfinți canonizați❓

• ✝️ Alături de acești 16 Sfinți, dorim și cerem canonizarea Sfinților Închisorilor comuniste / Alături de acești 16 Sfinți, dorim și cerem canonizarea Sfinților Închisorilor comuniste, Sfinți Mucenici și Mărturisitori, începând cu: VALERIU GAFENCU, IUSTIN PÂRVU, GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA, IOAN IANOLIDE, ARSENIE PAPACIOC, ADRIAN FĂGEȚEANU, IOANICHIE BĂLAN, IUSTINIAN CHIRA și mulți alții... Modele vii de trăire ortodoxă autentică și de asumare jertfelnică a Crucii lor asemenea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru generațiile prezente și viitoare.

"Și tot poporul acesta, din Țara de pe Carpați, va cădea în grea robie și mulți vor pieri, dar Maica Domnului cu Sfântul Ioan va aduna în potire sângele lor și se vor înfățișa cu el, în fața Tronului Fiului său!" — Profeția monahului Agatanghel din Rodos

NOI N-AM MURIT !

— de Eliana Popa

Eliana Popa

Noi n-am murit atunci când temnicerii,
Ne-au aruncat în gropile comune!
Am înviat și suntem azi străjerii
Acestui Neam și Legilor Străbune!

Noi n-am murit! Noi am călcat pe moarte,
Chiar dacă-n lutul înghețat ne-au pus,
Ne-am contopit Luminii ne-nserate
Căci am urcat Golgota până sus!

Noi n-am murit! Suntem în firul ierbii
Și în vlăstare de stejari înalți,
În roua ce o sorb prin luminișuri cerbii,
În înălțimea Munților Carpați!

Noi n-am murit! Suntem la straja Țării,
Suntem plămada din prescuri sfințite!
Vă ridicăm pe Calea Învierii,
Căci lupta noastră merge înainte!

💥 Agatanghel: proorocie despre România şi Mişcarea Legionară (din cartea "Sfârșitul omului" de Zosima Pascal, paginile 289, 290 și 291)

Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut nişte descoperiri.

Prezintă viziunea avută începând cu Renaşterea, despre care spune că atunci oamenii se vor întoarce la antropocentrism. Trupul omului a devenit beatificat, zeificat: în toată Renaşterea vedem această frumuseţe a trupului uman expusă la stadiile de păgânism, la idealizarea trupului, cu sfinţi, Maica Domnului, Dumnezeu chiar prezentaţi în frumuseţe trupească, spre deosebire de Bizanţ care transfigurează trupul.

Trece cu proorocirea şi ajunge la revoluţia de la 1789, “marea revoluţie” franceză, pe care o prezintă ca momentul în care oamenii înlocuiesc Raţiunea Divină cu raţiunea omenească. Aşa s-a şi întâmplat, zeiţa raţiunii a fost pusă ca simbol al acestei revoluţii. Şi arată că vor fi nişte stări de degradare extraordinară a vieţii spirituale, cum s-a şi întâmplat.

Ajunge la revoluţia de la 1848, ajunge la 1920, la constituirea statelor naţionale.

Iar despre Ţara Românească spune:

"În vremea aceea (1920) în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la Gurile Dunării, numită şi ţara Lupului, va apărea fiului omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon (Legiunea Arhanghelului Mihail, Miscarea Legionara, Nota F.N.). Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniti de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri, şi mulţi vor fugi peste hotare, prigoniţi de poporul duşman lui Dumnezeu (Cum de altfel s-a si intamplat cu membrii Miscarii Legionare, Nota.F.N.).

În timpul acesta ţara Vulturului (Germania, Nota F.N.) va face război cu ţara Ursului (Rusia, Nota F.N.) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la “fiara de peste ape” şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru. Şi în timp ce ursul va înainta spre inima vulturului, toate cetăţile ursului vor striga: “pace!, pace!, pace!”. Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri (Comunismul si victimele facute de acesta, Nota F.N.). Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei care vor mai fi rămas vii vor fi scosi afara din temnite. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva “lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie” se va da în ţara Sciţilor. Şi atunci acestia vor fi infranti şi va fi vai de tine “om roşu”. Şi după aceea va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor.”

"Fiara de peste ape" este SUA. Inima Vulturului împărţită în patru - după război, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație - zonele americană, britanică și franceză au format Republica Federală Germană, în timp ce zona sovietică a devenit Republica Democrată Germană.

Din țara Sciţilor face parte și sudul Ucrainei (inclusiv Crimeea) - cred că bătălia este în desfășurare ... și mai cred că deja a început reîncreştinarea altor popoare la Ortodoxie de către România deoarece am fost pe locul doi la migrație (după Siria care este in război) și are preoți răspândiți peste tot.

Omul roșu nu sunt sigură ce reprezintă. Este posibil să fie actualul președinte al Ucrainei care este evreu, iar românii îi numeau pe evreu, printre altele, omul roșu.

O ALTĂ MARTURIE DESPRE ROLUL PE CARE-L VA AVEA ROMÂNIA ȘI CARE COINCIDE CU CEA FĂCUTĂ DE CĂLUGĂRUL AGATANGHEL

Părintele Placide Deseille (1926-2018)

Tot o taină mare era şi dragostea pe care o avea Părintele faţă de români.

Părintele spunea că, dacă n-ar fi fost regimul comunist în România, ar fi dorit să fie într-o mănăstire de la noi. Când a împlinit 90 de ani, Părintele a ţinut un mic discurs şi ne-a vorbit despre dragostea lui faţă de români, spunând că rolul românilor aici e să convertească Occidentul la Ortodoxie.

❤️ "Îndemn la luptă" de Radu Gyr

Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.

❤️ Ne vom întoarce într-o zi - Radu Gyr

Radu Gyr este un mare poet al României, un poet care a compus unele din cele mai frumoase și mai sensibile poezii scrise vreodată, poezii care au intrat de mult în zestrea culturală a țării. Una dintre aceste poezii se intitulează „Ne vom întoarce într-o zi” și este o capodoperă:

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cînd am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc în nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi,
Şi cei de azi, cu paşii grei,
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşor, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii după noi.

Noi, cei pieduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce-n piepturi se acund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi,
În tot ce mâine, ca şi ieri
Va sângera sau va iubi!

Arhimandritul Roman Braga a fost unul dintre martirii „Rugului Aprins”. S-a născut în Basarabia în 1922, iar la 12 ani a intrat ca frate la Mănăstirea Căldărușani. A studiat teologia și filozofia, fiind hirotonit preot mai târziu. În 1948 a fost arestat de regimul comunist și închis timp de mai mulți ani, trecând prin „reeducarea” de la Pitești. După eliberare, și-a continuat lucrarea preoțească în România, apoi în Brazilia și SUA. Părintele Roman Braga și-a petrecut ultimii ani la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan, unde a trecut la Domnul la 29 aprilie 2015 după o lungă suferință.

Părintele Arhimandrit Roman Braga s-a născut pe 2 aprilie 1922 în Condrita, județul Lăpușna, Basarabia. La vârsta de 12 ani, a intrat ca frate la Mănăstirea Căldărușani de lângă București. În următorul an, s-a înscris la Seminarul de la Cernica. După desființarea acestuia în 1940, s-a transferat la Seminarul Central din București, iar ultimul an l-a încheiat la Seminarul Teologic din Chișinău (1943).

Întorcându-se în București, între anii 1943 și 1947, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie, precum și cele ale Seminarului Pedagogic „Titu Maiorescu”. A absolvit Facultatea de Teologie din București cu mențiunea „magna cum laude” (1947). A obținut certificatul de profesor de Limba Română și Religie și a urmat cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din București.

Pe 16 iulie 1948, a început calvarul închisorilor din timpul regimului comunist. A fost arestat, fiind acuzat pe nedrept de o posibilă legătură cu mișcarea legionară. După un an de anchete la Ministerul de Interne și la Jilava, a fost condamnat la 5 ani de temniță grea pentru omisiune de denunț și ajutor. A cunoscut teroarea „reeducării” de la Pitești și apoi distrugerea fizică și morală din lagărele de muncă forțată de la „Canal” la colonia Peninsulă. A fost eliberat în 1953 cu domiciliu obligatoriu în București. Între timp, a reușit să meargă pe ascuns la Iași, unde se afla sora lui, Maica Benedicta. Mitropolitul Sebastian Rusan l-a călugărit pe 2 ianuarie 1954 și l-a hirotonit întru diacon pe 6 ianuarie.

Următorii cinci ani au fost roditori în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. În anul 1959, a început un nou val de arestări politice de care nu a scăpat. A fost anchetat timp de un an, acuzat că a făcut parte din „grupul” Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim în timpul studenției. A fost condamnat la 18 ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică pentru activitate dușmănoasă la adresa regimului comunist. A executat doar cinci ani, fiind eliberat în 1964 cu ocazia amnistiei generale a deținuților politici. După eliberare, a peregrinat prin diverse episcopii și mitropolii ale României, fiind primit cu indiferență și chiar respins. Cu toate acestea, i s-a permis Episcopului Valerian Zaharia de la Oradea să-l hirotonească preot. Pentru o perioadă, a lucrat în arhiva Episcopiei.

Pe 1 ianuarie 1965, a fost instalat preot la Negrești, în Țara Oașului, unde a slujit timp de trei ani. A fost mutat la Parohia din comuna Sârbi, lângă Oradea, și, în cele din urmă, a fost trimis misionar în Brazilia, unde a slujit pentru comunitatea românească din São Paulo între 1968 și 1972. În 1972, Episcopul Valerian Trifa l-a chemat la Episcopia din Vatra, unde, timp de 7 ani, s-a ocupat de educația religioasă a copiilor, a tradus texte religioase și a adaptat cântările bisericești pe texte în limba engleză.

În octombrie 1979, a fost numit preot la parohia „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio, și apoi, în ianuarie 1982, la Catedrala „Sfântul Gheorghe” din Southfield, Michigan. A slujit ca preot și duhovnic între 1983 și 1988 la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania. În 1988, s-a retras la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, unde stareță era sora lui, monahia Benedicta. A trecut la Domnul pe 29 aprilie 2015, după o lungă suferință.

Aflați o minune cutremurătoare, un dialog incredibil între Domnul nostru Iisus Hristos și pătimitorul din temnițe, Părintele Dimitrie Bejan.

Un cuvânt plin de putere ce ne dă curaj și nădejde în luptele noastre dinlăuntru și dinafară.

Somnul adânc și vederea lui Iisus

Târziu, când, unul după altul, oamenii au adormit, cu surâsul dulcei copilării pe față, am îngenunchiat între paturi și m-am prosternat la picioarele pruncului, culcat în ieslea Betleemului. Apoi am adormit. Și-n somn L-am văzut pe Iisus.

Se făcea că oblonul s-a ridicat. Pe boltă, aplecată spre apus, luna – galbenă – cobora spre asfințit. O tăcere adâncă, cum se lasă adâncile tăceri peste pustiurile cu nisipuri. Vedeam și nu mi se părea că e ceea ce se arăta. Aiuram; vedeam cum trece prin triplele zăbrele Iisus.

Aproape de patul meu se oprește. Plutește într-o lumină alb-violetă, ireală.

Deschid ochii mari, mă închin. Pe fruntea lui Iisus, cunună de măceșe și picături de sânge, vii. În mână și în picioare, semnele cuielor. Din coastă, prin haina aurie, picură picături pentru mântuire.

„Iată-mă! Tu m-ai chemat!”

– „Iată-mă! Tu m-ai chemat!”.

– „Doamne, iartă-mă!”.

– „Întru răbdarea voastră, veți dobândi sufletele voastre”.

– „Până când, Doamne, până când ne vei lepăda? Oare până la capătul anilor?”.

– „Până la al treilea seceriș. Anii și zilele care sunt în știința lui Dumnezeu rămân nedescoperite vouă. Dar Eu v-am arătat semnele ce vor premerge. Pentru ce sunteți zăbavnici la inimă? Voi Mă răstigniți în fiecare zi cu păcatele voastre. Și Eu ridic mereu Golgota. Pentru voi! Iar de vi s-au trimis încercări și pedepse, pentru ce vă răzvrătiți? Oare păcatele nu trebuiesc plătite? Oare omul nu se lămurește prin foc?”.

– „Doamne, Tu ne-ai învățat ca să avem o atitudine smerită în fața Ta. Și o atitudine dreaptă față de oameni”…

– „Acesta-i începutul mântuirii: să te recunoști păcătos. Pe urmă ia-ți crucea – accepți suferința – și urcă Golgota, mergând pe urmele Mele”…

– „Doamne, avem noi parte de înviere?”.

– „Golgota-i poarta cerului”.

– „Altfel nu se poate?”.

– „După al treilea seceriș. Când se vor liniști mările. Atunci se va putea astfel”.

– „Doamne, demonii pustiirii s-au ridicat pe scaunul Celui Preaînalt. Și popoarele, însemnate cu semnul fiarei i se închină”.

– „Tu, om de lut ce ești, încă n-ai înțeles?”.

– „N-am înțeles, Doamne!”.

– „Paharul mâniei lui Dumnezeu s-a umplut. Picătura care cade acum va arde pământul. La cel de-al treilea seceriș!”.

– „Doamne, ajută-mă!”.

– „Vino, după Mine!”.

Mântuitorul mi-a spus că vine al treilea seceriș

Mâna Domnului a trecut mângâietor peste fruntea mea. Zâmbetul lui Iisus a înflorit pe veșteda mea față. Aerian, plutind pe scări de fum, Mântuitorul a trecut dincolo de ziduri, urcând nevăzutele trepte, până la tronul măririi Sale. Corul luminaților îngeri psalmodiază diafan: „El va aduce pe pământ pacea și bună învoire între popoare!”.

Apoi somnul a mers pe făgașul lui obișnuit. Când la ora dimineții m-am ridicat din pat, după minutele de rugăciune, cineva m-a întrebat: „Cu cine vorbeai astă-noapte, părinte?”. „Cu Mântuitorul Hristos!”. Pe buzele tuturor stăruiau întrebări: „Da, Mântuitorul mi-a spus că vine al treilea seceriș. După aceea se vor liniști mările”.

(Extras din Pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare, Ed. Ileana, publicat și în Revista Atitudini Nr. 53)

Pomelnic
de Zorica Lațcu

Pe toţi cei ce în veacuri au căzut luptând
Pentru biruinţa Crucii prea cinstite,
Cei ce în clipa morţii au avut în gând
Numele Treimii prea blagoslovite,
Şi pe toţi aceea care au râvnit
Slava şi cununa mai presus de minte,
Pomeneşte-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăţia Slavei Tale sfinte.

Pe toţi Mucenicii Neamului, Eroi,
Luptători cu spada sau cu rugi sfinţite,
Toţi cei ce se roagă astăzi pentru noi,
Şi ne scot în grabă tainic din ispite,
Şi pe toţi aceea care pentru neam,
Au trăit în temniţi, ca-n nişte morminte,
Pomeneşte-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăţia Slavei Tale sfinte.

Pe tot neamul nostru evlavios şi sfânt
Voievozi şi doamne, boieri, jupânese,
Toţi câţi dorm cu trupul în acest pământ
În hotarul ţării noastre prea alese,
Pe părinţii noştri şi pe fraţii dragi
Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,
Pomeneşte-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăţia Slavei Tale sfinte.

Şi pe toţi aceia care neştiuţi
Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,
Cei ce încă astăzi zac necunoscuţi
Şi-n biserici nu au slujbe şi canoane,
Pe toţi sfinţii care numai Tu îi ştii
Şi al căror nume numai Tu-l ţii minte,
Pomeneşte-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăţia Slavei Tale sfinte

„Pe Vasile Voiculescu l-au luat într-o noapte, din casa ticsită de cărţile sale dragi. Avea 74 de ani şi era vinovat că scria poezie religioasă şi că primea oaspeţi împreună cu care discuta despre ortodoxie şi literatură.

A stat 5 ani la Aiud, nu s-a plîns nici de foame, nici de puroaie, iar trupul îi ajunsese aproape numai duh.

A făcut cancer şi l-au eliberat, să-şi mai vadă familia... Pe vremuri, bărbaţii acestui neam (C.Z.Codreanu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Mircea Vulcănescu ș.a.) se duceau la război pentru o idee, făceau puşcărie pentru credinţă şi erau gata să moară pentru un semen de-al lor."

~ Cristian Adoroaei.

Vasile Voiculescu a fost medic, înainte de a deveni scriitor.

Se spunea despre el că este un om de o bunătate serafică, pe care o arăta oricui. Nu critica pe nimeni şi înţelegea pe toată lumea — aşa îl evocă cunoscuţii pe doctorul Vasile Voiculescu.

Supranumit ”Poetul îngerilor”, Vasile Voiculescu a fost prozator, dramaturg şi medic. Vasile Voiculescu s-a născut pe 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu.Înscris la şcoala din Pleşcoi, apare în matricolele unităţii sub numele de Voiculescu. A urmat cursurile liceale la Buzău şi Bucureşti, terminând liceul la Colegiul “Gheorghe Lazăr”. Atras de literatură de pe băncile şcolii, tânărul Voiculescu s-a înscris iniţial la Facultatea de Litere şi Filosofie.

Prins între pasiunea pentru literatură şi atracţia pentru medicină a abandonat prima facultate şi s-a înscris la Facultatea de Medicină. În memoriile sale de mai târziu, povestea cum s-a ”luptat” între cele două pasiuni. ”De n-aş fi ajuns medic, aş fi fost preot”, mărturisea scriitorul care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în sihăstrie. A absolvit medicina în 1909 şi s-a specializat în chirurgie. S-a căsătorit cu Maria Mitescu, studentă şi ea la Medicină femeia alături de care va rămâne toată viaţa şi cu care a avut cinci copii.

A făcut medicina din pasiune

Vasile Voiculescu a fost medic într-un sat din Gorj. Era cunoscut drept ”medicul fără de arginţi” pentru că a făcut din medicină mai mult o pasiune, decât o profesie. Un om de o bunătate serafică pe care o arăta oricui. Medicul care nu critica pe nimeni şi înţelegea pe toată lumea. Aşa îl evocă cunoscuţii pe doctorul Vasile Voiculescu. A ajuns medicul sărmanilor pe care îi trata fără bani, ba chiar le cumpăra medicamente din propriul buzunar. Ca medic a plecat pe front în Războiul de Independenţă.

Tratând bolnavii de pe front s-a îmbolnăvit de tifos, frebră tifoidă şi icter. A refuzat să-şi ia concediu de boală şi a continuat să-şi exercite profesia în mijlocul răniţilor, până la terminarea războiului. Curajul său a fost răsplătit cu decoraţia “Steaua României cu spade”.

Debut în literatură

În literatură a debutat în 1912 cu poezia ”Dorul” apărută în revista ”Convorbiri literare”. Primul volum de poezii l-a publicat în 1916, iar în 1920 a devenit membru al “Societăţii Scriitorilor Români”. În 1922, era medic şi profesor de igienă la Institutul Pompilian din Bucureşti.

Din cauza convingerilor sale democratice, medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu a avut de suferit după instalarea regimului comunist. Instalat în funcţia de director de programe culturale la Radio România, Voiculescu a fost înlăturat în 1946. Cea mai grea lovitură a fost moartea soţiei, răpusă de o hemoragie cerebrală în 1946. Profund afectat de pierderea femeii care i-a stat alături toată viaţa, Vasile Voiculescu a dus o viaţă de sihăstrie în următorii 20 de ani. Deşi a continuat să scrie, nu a mai publicat nimic.

Închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”

Vasile Voiculescu a început să frecventeze cercul religios “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim, asociaţie de intelectuali vânată şi desfiinţată de autorităţi în 1948. Din cauza faptului că a păstrat de-alungul anilor legături cu intelectualii de la ”Rugul Aprins”, Voiculescu a intrat în vizorul comuniştilor. La 74 de ani, în Duminica Paştelui, pe 5 august 1958 a fost arestat şi pus sub acuzare pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”. După un proces lung în care a fost anchetat şi chinuit de atorităţi, scriitorul a fost condamnat la 5 ani de închisoare. A fost ţinut în temniţele comuniste de la Aiud şi Jilava.

În închisoare s-a îmbolnăvit de TBC şi a fost imobilizat la pat. Mărturiile colegilor de închisoare despre Voiculescu demonstrează că mărinimia medicului nu dispăruse nici în cumpliţii ani de detenţie.

”Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi.Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare” scrie despre poetul îngerilor istoricul Vasile Boroneanţ.

Vasile Voiculescu a fost eliberat în 1962, foarte bolnav după perioada de detenţie. A murit un an mai târziu, pe 26 aprilie 1963.

Vasile Voiculescu - martir și mărturisitor al Rugului Aprins

Independent de prezența lor la întâlnirile Rugului Aprins, câțiva dintre participanți erau deja importanți poeți, recunoscuți de breasla literară: Vasile Voiculescu, Paul Sterian și Sandu Tudor. Dintre ceilalți confrați ai întâlnirilor pornite la Mănăstirea Antim, au mai scris poezie: scriitorul Ion Marin Sadoveanu, compozitorul Paul Constantinescu, profesorul Alexandru Mironescu, profesorul Ștefan Todirașcu, pr. Felix Dubneac ș.a.

„Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuță­rea­lă și nici o batjocură, ci o reală și sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva; de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte? Sub un nuc imens aveam biserica, și altarul după niște perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăși mama consimțea să vie uneori la slujba mea și să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Și mureau foarte mulți... Credeți că a pierit vreunul necreș­tinește, fără slujba înmormântării și neîngropat?”, avea să-și amintească Vasile Voiculescu în câteva pagini autobiografice. Începe să citească încă de la cinci ani, iar una dintre primele lecturi care l-au marcat a fost din Viețile Sfinților. Ulterior, Biblia a devenit cartea sa de căpătâi: „Sfinții mei favoriți, afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinții mei au fost Avram și Iacob; am dormit cu ei cu capul pe piatră și am așteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului, ca Samuel. Am luptat împotriva filistenilor ca Samson, am cântat cu David păzind oi și am plâns cu profeții”. Natural, tânărul Vasile și-a dorit încă din copilărie să devină preot.

Vasile Voiculescu s-a născut în noaptea de 24/25 octombrie 1884, dar a fost înregistrat în acte abia la 27 noiembrie 1884, cu numele Vasile Costache Voicu. Prietenii îl numeau simplu, Doctorul, iar pseudonimul cu care a semnat întreaga viață, V. Voiculescu, a fost înregistrat și în actele sale de identitate. Locul nașterii este localitatea Pârscov (Buzău), într-o casă de țărani a căror familie număra șapte copii. Tatăl lui Vasile Voiculescu a fost oier și negustor.

Conștient de vocația sa literară, V. Voiculescu începe Facultatea de Litere și Filosofie la Universitatea București, dar în urma presiunilor familiei renunță după un an și urmează Medicina. Natura sa simplă, țărănească, și vocația sa mistică îl determină să respingă disecțiile la care era obligat să ia parte în facultate. Întreaga viață a fost apropiat de medicina naturistă, chiar dacă specializarea sa era medicina internă, igiena și epidemiologia. Vasile Voiculescu este autorul unei cărți cu remedii naturiste, uitată astăzi, intitulată Toate leacurile la îndemână (Editura Fundației Regele Mihai I, București, 1945).

Termină Medicina în anul 1910 și tot atunci se căsătorește cu Marioara Mitescu, și ea studentă la Medicină, cu care va avea cinci copii. V. Voiculescu va cutreiera ca medic prin mai multe sate din Ilfov. Ulterior, fiind foarte apreciat, este chemat în mediile aristocrate și ajunge să-i trateze chiar pe membrii Casei Regale. Fiindcă participase ca doctor la campania militară din Bulgaria (1913), a fost decorat cu medalia „Avântul țării”. Mai târziu, fiind șef al spitalului de răniți din Bârlad, transformat în spital de contagioși, dă dovadă de un devotament și spirit de sacrificiu ieșite din comun în timpul Primului Război Mondial: fiind el însuși bolnav de tifos exantematic, de febră tifoidă și de icter, alege să continue munca, alături de bolnavi, refuzând concediul - fapte pentru care a fost decorat cu „Steaua României”.

Căutarea spirituală a impregnat întreaga viață a doctorului Vasile Voiculescu, care considera că „medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună” - conform prietenului său, doctorul Constantin Daniel. Devenit foarte cunoscut, grație succeselor profesionale, dar și mediatizării - ținea deja conferințe la Radio pe teme medicale -, a ales să fie aproape de oamenii cei mai simpli, fără a le lua bani, ceea ce se petrecea și după ieșirea la pensie, când o ducea foarte greu financiar. Sunt motivele pentru care a fost numit „doctorul fără de arginți”.

După ce a debutat cu poezie în revista Convorbiri literare (1912), V. Voiculescu scrie numeroase povestiri și nuvele de inspirație folclorică - dată fiind ascendența sa țărănească. Va publica poezie și proză în principalele reviste culturale ale țării. În anul 1928 a primit premiul Societății Scriitorilor Români pentru volumul Poeme cu îngeri, iar în anul 1941 primește Premiul Național pentru Poezie. O evidență, numai un om care este dedicat lui Hristos cu întreaga sa ființă putea să scrie câteva dintre cele mai frumoase și valoroase poezii mistice ale literaturii române.

De altfel, după moartea timpurie a soției (1946), Vasile Voiculescu a intenționat să intre în monahism, dar a renunțat în urma presiunilor familiei. Deținem mărturii că acest gând l-a frământat până în ultimul an de viață dinainte de a fi închis (1958). Apropiat de Alexandru Mironescu, de părintele Daniil Sandu Tudor, de părintele Andrei Scrima, Vasile Voiculescu a participat discret, dar constant la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Ulterior, când aceste întâlniri au fost oprite de autoritățile comuniste, se va reîntâlni cu prietenii săi de suflet în locuințele acestora și chiar în propria sa casă.

Din păcate, Vasile Voiculescu a fost arestat în noaptea de 4/5 august 1958, în lotul Rugului Aprins, la 74 de ani. Suportă foarte greu ancheta, semnează, în urma presiunilor și bătăilor, acte în care „recunoaște” că ar fi fost legionar, acuză inventată de poliția politică, că ar fi avut activități împotriva noii orânduiri sociale - ceea ce era o imensă minciună, întrucât această uriașă personalitate a culturii și a Bisericii noastre nu greșise cu nimic, nici măcar din această perspectivă deformată a realității. Este eliberat în ziua de 2 mai 1962, fiind grav bolnav de tuberculoză lombară. Va mai trăi până în 26 aprilie 1963, trecând prin imense suferințe.

Reiau aici această evocare, ca necesar preambul, pentru a o continua într-un articol proxim, cu date inedite sau foarte puțin cunoscute despre acest martir și mărturisitor al Bisericii.

Spre pildă, iată o prețioasă mărturie datorată lui Alexandru Mironescu, din care reies rafinamentul și profunzimea căutării duhov­nicești pe care le avea Vasile Voiculescu („Jurnal. Admirabila Tăcere”, vol. I, Ed. Eikon, p. 237): „(20.III.1968) Miercuri. În vremea Postului Mare, Miercurea și Vinerea, dimineața, se oficiază una dintre cele mai tainice slujbe ale Bisericii, așa-numita Liturghie îna­inte-sfințită, cu citiri din Psalmi și din Cartea Facerii. Liturghie cu semnificative tăceri, cu îngenunchieri meditative încărcate de taina misterului covârșitor. De Liturghia aceasta - e cazul să spun - foarte, foarte mulți creștini intelectuali habar nu au. Doctorul Voiculescu o avea mult la inimă, această inițiatică și concentrată Liturghie, și ani de zile am participat împreună la ea. El m-a dus la câteva biserici unde erau preoți bătrâni care o slujeau cu detalii de ritual care îl emoționau cu deosebire, căci el avea probleme speciale în legătură cu această Liturghie suprasaturată de mister. De atunci mă însoțește un soiu de prezență a lui în afecțiune și aducere-aminte”.

„Ceea ce contează într-adevăr este să poţi să trăieşti în Duhul lui Iisus, în pacea lui Iisus. Jertfa nu înseamnă să ne topim noi, să căutăm neapărat să fim desființați. Jertfa este un act de iubire.” ~ Apazia Oțel-Petrescu, fost deținut politic

Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune. ~ Grigore Caraza - Aiud însângerat

🥇 Mircea Vulcănescu - geniu al culturii româneşti, una din cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei interbelice, economist, sociolog, filozof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică, victimă a represiunii comuniste din România. Vesnica lui pomenire! / 28 Octombrie

📜 Mircea Vulcănescu despre Neamul Românesc

🔴 Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos: despre Martirul Mircea Vulcănescu

Părintele Arsenie Boca:

"M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarcerați condamnații la moarte, cei care își așteptau sfârșitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reușeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate și de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simțită până în măduva oaselor. Am rămas consternat și profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deținut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul știa însă totul, dar îl lăsa să continue, până într-o zi când un alt deținut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit și se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împușcare în Valea Piersicilor”.

În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește:

„Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în Biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical și cu ea împărtășea deținuții”.

"Preoții închiși la Canal au servit drept exemplu de smerenie și rezistență tuturor deținuților, dându-le putere să reziste și să respingă reeducarea. Cu riscuri enorme și plătind faptele cu propriul sânge, preoții de la Canal oficiau în fiecare zi Sfânta Liturghie, aducând astfel pe Hristos în mijlocul infernului."

(Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.)

"Se întorc comuniștii, dragii mei! Sub masca democrației, a îngăduinței, vor să ni-L smulgă pe Dumnezeu din suflet și rugăciunile de pe buze și din urechi… De aceea trebuie să fim treji, noi creștinii, și Biserica noastră!" - Mitropolitul Bartolomeu Anania

💯 IPS Bartolomeu Anania: „Toleranța trebuie să funcționeze până în clipa când începe abuzul.”