I-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată o! grabnică izbăvire! cum a băut-o s-a vindecat desăvârşit, şi atâta putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi cum n-ar fi avut nicio boală.

Viitorul împărat al Bizanțului, Leon I (457-474), în drum spre Constantinopol, a întâlnit un orb pe care s-a oferit să-l călăuzească. Când orbul a cerut apă, la îndemnul Maicii Domnului, Leon a aflat un izvor în păduricea din apropiere, care nu doar că a potolit setea, ci a și redat orbului vederea. Acesta este considerat Izvorul Tămăduirii. Există mărturii despre numeroasele minuni săvârșite aici de-a lungul secolelor.

Istoricul Nichifor Calist Xanthopoulos, pe la începutul secolului al XIV-lea, a adunat într-un singur text aceste mărturii, la care a adăugat „alte cincisprezece noi minuni care s-au întâmplat în timpul său”, și „a scris el însuși slujba închinată sărbătorii” instituite în Vinerea de după Sfintele Paști, numită a Izvorului Tămăduirii („Minunile Maicii Domnului de la Izvorul Tămăduirii”, Doxologia, Iași, 2020, p. 12). Treptat, s-a generalizat, mai ales în spațiul grecesc și în cel românesc, această sărbătoare. Unii consideră că este o întâmplare faptul de a fi fost înscrisă în calendar chiar în Vinerea Săptămânii Luminate și că această sărbătoare nu are nici o legătură cu Sfintele Paști. Și, totuși, la Dumnezeu nimic nu e întâmplător, mai ales când e vorba despre cele ce se petrec în Biserică. Care ar putea fi tâlcul acestei prezențe în calendarul liturgic, mai ales într-o perioadă atât de specială? Am încercat să sintetizez câteva explicații.

1. Conform Sfântului Grigorie Palama, „prima dintre toţi oamenii care a primit de la Domnul vestea cea bună a Învierii Domnului a fost, aşa cum era cuvenit şi drept, Născătoarea de Dumnezeu” (v. Sfântul Grigorie Palama, „Scrieri I. Omilii”, Doxologia, Iași, 2022, pp. 241-250). Se cuvenea, așadar, ca prima persoană cinstită după Sfintele Paști printr-un praznic special să fie chiar Fecioara Maria.

2. Prăznuim pe Maica Domnului în zilele de după Înviere și pentru a ne aduce aminte de felul în care „s-a mutat la Viață ceea ce era Maica Vieții”. Există numeroase similitudini între cele petrecute la Adormirea Maicii Domnului și momentele care au precedat, respectiv au urmat Răstignirii Fiului său. Între ele, se numără și faptul că a treia zi a fost aflat gol mormântul ei. După Învierea Domnului, mutarea la Cer a Fecioarei Maria este considerată o înnoită chezășie și a învierii noastre.

3. În Evanghelia ce se rostește la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, Domnul spune: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19). Prin aceasta vorbește despre Trupul Său ca despre un templu. Dar cuvintele „templul trupului Său” (Ioan 2, 19) mai pot fi interpretate ca referindu-se la trupul Maicii Domnului (ridicat la Cer a treia zi după Adormirea sa). Ea s-a făcut ca un templu în care a primit pe Cel ce a luat fire omenească dintr-însa. De aceea mai este numită și „templu viu” sau „biserică vie”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune, comentând intrarea ei în templul la vârsta de trei ani, că „a intrat în sfintele sfintelor cele vremelnice Sfânta sfintelor cea fără sfârşit” (op. cit., p. 656).

4. Titulatura originală în greacă a sărbătorii – „Izvorul cel de viață primitor” – denotă o și mai strânsă legătură cu praznicul Învierii. În icoana praznicului, Maica Domnului și Pruncul sunt zugrăviți într-un vas baptismal din care curge apă, vas ce sugerează, în același timp, și Potirul euharistic. Ne reamintim că Maica Domnului este considerată și icoană a Bisericii în care intrăm prin Botez și în care ne arătăm ca „mădulare vii” prin împărtășirea cu Sfintele Taine în cadrul Sfintei Liturghii – „jertfa cea nesângeroasă”, actualizarea Jertfei de pe Cruce.

5. În Canonul de rugăciune al sărbătorii, despre Maica Domnului spunem: „tu ai izvorât pe Cuvântul Cel într-un ipostas” („Penticostar”, EIBMBOR, București, 1999, p. 46). Cei ce cred Învierea, O mărturisesc și O trăiesc. Și devin ei înșiși ca niște izvoare, după cuvântul nemincinos al Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine (...), râuri de apă vie vor curge din pântecele lor” (Ioan 7, 38). Cum a luat Trup din „curatele sângiuri” ale Maicii Domnului, așa și în noi Hristos trebuie să Se nască, ca și prin noi să se reverse, ca dintr-un izvor, harul în lume.

6. Ziua de vineri este a șasea zi a săptămânii. În a șasea zi a fost creat omul (Facerea 1, 26-31). Toată lucrarea Domnului – Întruparea, Răstignirea, Învierea – e una de re-creare sau restaurare a omului, e o vindecare a firii omenești căzute. Și, dacă Hristos devine Adam cel Nou, Maica Domnului devine Eva cea Nouă.

7. Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii „dă tonul” celorlalte momente liturgice importante (duminici) de până la Cincizecime. Faptul că după Sfintele Paști avem o primă sărbătoare a tămăduirii ne ajută să înțelegem că toate duminicile de până la Cincizecime trebuie privite în cheie terapeutică. O vindecare totală, pe multiple paliere.

8. Această prăznuire din Vinerea Săptămânii Luminate este sărbătoarea mariologică, prin excelență, a Penticostarului. O demonstrează cu argumente convingătoare Părintele Daniel Duca, în lucrarea sa de doctorat susținută anul trecut (2022) la Iași, sub îndrumarea Pr. prof. univ. dr. Viorel Sava: „Praznicul Izvorul Tămăduirii în spiritualitatea liturgică răsăriteană – prezentare istorică și analiză liturgică și teologică”. Pe scurt, ea este o prăznuire mariologică pascală situată în apropierea marelui praznic al Învierii, așa cum în perioada Octoihului este Soborul Maicii Domnului, rânduit a doua zi după Nașterea Domnului (Crăciunul), iar în perioada Triodului este Denia Acatistului din săptămâna a cincea a Postului Mare.

Minunea vindecării împăratului Leon cel Înțelept, aflat pe patul de moarte

În vremea în care a împărăţit, Leon cel prea Înţelept avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai de pe urmă pentru faptele ei cele bune, după cum se vede în Sinaxar, în 16 zile ale lui decembrie.

Deci mai înainte de a se săvârşi Sfânta Teofana, a venit mare boală împăratului, şi durere nevindecată, care se zice piatră, că se nasc oarecare pietre înăuntru în mădularul cel ascuns, şi astupă drumul udului, şi nu poate să iasă udul, pentru care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon, s-au adunat toţi doctorii şi nu puteau să-l vindece. În săptămâna zisă a brânzei l-au strâns durerile atât, încât au hotărât doctorii cum că moare, şi au pregătit cheltuielile morţii.

Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un doctor pământesc nu putea să-l vindece, a alergat la Cel Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească, şi căzând înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă Constantin, fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia. Făcând rugăciune, dar, împărăteasa cetăţii şi rugând pe Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”.

Aceasta auzind Sfânta, s-a bucurat foarte şi, alergând către cel bolnav, îl văzu cum că era în ceasul cel mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut sfat ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor că degrabă vine alt doctor ca să-l vindece, şi după multe ceasuri, când socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o călugăriţă, Agati cu numele, care era în Biserică, şi ţinând Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Hrisopighi un vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către împărăteasă: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi împodobeam biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: «Agati, ia degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea Teofanei iubitei mele, care cu lacrimi strigă către mine»”. Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, o! grabnică izbăvire!, cum a băut-o, s-a vindecat desăvârşit, şi atâta putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală.

Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi, iar împăratul a poruncit de au făcut un praznic de veselie întru aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din ea negrăit, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

În concluzie, indiferent ce ar spune cei ce minimalizează această sărbătoare – reducând-o la aspectul său istoric sau liturgic-pragmatic – nimeni nu poate despărți pe Domnul Învierii de Maica Sa.

Învierea lui Lazăr ne este înfățișată de Sfântul Evanghelist Ioan ca prevestire a Învierii Domnului, dar și ca preînchipuire a învierii de obște a tuturor oamenilor - la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile și intrat în procesul descompunerii (cu trupul) a fost înviat, apoi este cu putință ca toți cei adormiți din veac să se ridice din pulberea morții.

Textul evanghelic referitor la acest eveniment poate fi împărțit în trei părți principale:

1. prima parte este aceea în care Hristos le spune ucenicilor Săi despre boala lui Lazăr și, mai apoi, despre moartea acestuia;

2. a doua parte este întâlnirea lui Hristos cu surorile lui Lazăr, care plângeau moartea fratelui lor;

3. a treia parte este învierea minunată a lui Lazăr.

Înviind pe Lazăr, Mântuitorul arată cu fapta ceea ce spusese Martei: că El este Învierea și Viața.

Pe lângă faptul istoric al minunii, învierea lui Lazăr ne descoperă câteva adevaruri duhovnicești. Hristos, spune Evanghelia, îl iubea foarte mult pe Lazăr și pe surorile lui. Sfântul Chiril al Alexandriei vorbește despre obrăznicia bolii, care îndrăznește să vină până și la oamenii cei mai apropiați de Dumnezeu. În lipsa Domnului, Lazăr s-a îmbolnăvit și a murit.

Mesajul pentru noi este acesta: fără prezența și lucrarea Domnului, ostenelile noastre sunt, finalmente, neputincioase. Ca Dumnezeu ce era, Hristos știa că Lazăr a murit. El le-a spus ucenicilor: “Lazăr, prietenul nostru, a adormit” (Ioan 11, 11).

A numit moartea somn deoarece, la porunca Celui care este viața adevărată, ea încetează să mai existe. În plus, Hristos vorbește despre moarte ca despre un somn, pentru că nu a vrut nici măcar să pomenească moartea, tocmai pentru că El a creat omul pentru nestricăciune (Sf. Chiril al Alexandriei).

Sâmbăta lui Lazăr este, într-un anumit sens, și a noastră. Lazăr cel mort și intrat în stricăciune este imaginea sufletului care zace în groapa păcatului, precum ne arată stihira de duminică seara:

„Ridică piatra împietririi de pe inima mea, Doamne; ridică sufletul meu cel omorât de patimi, Bunule, și mă învredniceşte, Stăpâne, să-Ţi aduc cu umilință stâlpări de bunătăți ca biruitorul iadului“.

Spuneau ucenicii Sfântului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii și nu putea nimeni să-i găsească niciun cusur. Că după cum învăța, așa și lucra. Că zice și Mântuitorul: Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu;​ (Matei 5, 37).

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în București, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din sfântul botez a primit numele de Constantin.

Părinții săi se numeau Antonie și Floarea și erau foarte evlavioși. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinerețe preot de mir; apoi, intrând în viața monahală, s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea și mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce și-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele și îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educație religioasă aleasă, învățând carte în București, la școlile care funcționau pe acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoința călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareț, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfânt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea, cinstea și milostenia. Încă de când era călugăr tânăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, își împlinea regulat canonul și pravila cu multă osârdie, se lupta împotriva somnului și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinții la ascultările cele grele ale mănăstirii.

După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic și-a pus această aspră rânduială, ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte la foc, fără numai pâine cu apă, după apusul soarelui, iar sâmbăta și Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinții și să se mângâie cu înfrânare.

Mărturisesc părinții care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că fața îi era mereu palidă de multa postire și ochii adânciți în orbite din pricina multor privegheri și a atâtor lacrimi. Căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.

În anul 1813, murind de ciumă mulți preoți călugări din Mănăstirea Cernica, starețul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător și lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoții, săvârșind cele sfinte ân toată viața sa cu lacrimi și cu multă evlavie.

După primirea darului preoției, la 13 februarie, 1813, Sfântul Calinic a început și mai mult a se nevoi și a sluji cu osârdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toți, după cuvântul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toți, iubește și tu pe toți”. De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta și după ale sale puteri îi mângâia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toți îl iubeau ca pe un adevărat tată și părinte duhovnicesc. Apoi era atât de smerit, că pe cât se înălța cu cinstea și cu darul de către toți, cu atât mai mult se smerea către toți, după cuvântul Domnului Care zice: Care între voi va vrea să fie întâi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de însuși mitropolitul Țării Românești, Nectarie și este rânduit eclesiarh mare. Din această zi aproape toți părinții și frații din obște se mărturiseau la el, pentru că toți se cucereau de nevoința lui și își făceau adăpost și mângâiere supărărilor lor. Și era atât de iscusit duhovnic, încât veneau la spovedanie nu numai monahii, ci și multă lume din afară și chiar mitropolitul.

„Lăcrimând și în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduin­țele pe care le-am făcut când am ieșit în pustia aceasta și mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea, și înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce de ajuns plângeam și mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni și mi se aducea o alinare care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.”

Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios și slăvit a le descoperi și a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărătești este lucru de frică și de pierzare, iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea și eu – zice Sfântul Sofronie – sunt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeiești să le ascund în tăcere, aducându-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneșe, care, luând de la Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, și pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrându-l.

Această povestire sfântă, care a ajuns până la mine, nu o voi tăcea deloc. însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie și pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minți în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta și, minunându-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul, de vreme ce aceia, cugetând la neputința firii omenești, socotesc că sunt cu neputință lucrurile preaslăvite ce se grăiesc despre oameni. Dar acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Intr-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atât de îmbunătățit și de vestit în fapta bună, încât mulți monahi din mănăstirile cele dimprejur alergau de multe ori la dânsul, ca să audă cuvânt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde era cincizeci și trei de ani și toate nevoințele vieții pustnicești le-a trecut și toată pravila dată de monahi desăvârșit a păzit-o.

Toate acelea facându-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă­țăturile dumnezeieștilor cuvinte, ci chiar culcându-se și sculându-se și hrană gustând - de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puțin un lucru avea în gând necontenit, adică de a cânta lui Dumnezeu totdeauna și de a face învățături din dumnezeieștile cuvinte. Căci din copilărie ducându-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci și trei de ani, după cum s-a zis mai sus, și s-a nevoit în dânsa cu osteneli pustnicești.

După aceea, tulburându-se de oarecare gânduri, ca și cum el acum în toate ar fi fost desăvârșit, de la alții nicidecum trebuindu-i povățuire, vorbea în sine: „Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine, și să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu l-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covârșească lucrurile mele?”. Așa gândind el, i s-a arătat îngerul lui și i-a zis: „O, Zosima, precum era cu putință unui om, bine te-ai nevoit și bine ai trecut pustnicească alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârșit. Mai multă îți este nevoința ce îți stă înainte, decât aceea pe care ai facut-o până acum, pe care tu nu o știi. Dar ca să cunoști câte căi sunt spre mântuire, ieși din pământul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, și mergi într-una din mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordanului”.

Deci îndată Zosima, urmând celui ce-i grăia, a ieșit din mănăs­tirea în care din pruncie se făcuse monah și, ajungând la Iordan, a fost povățuit de acela care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie și, bătând cu mâna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă și mai întâi i-a spus aceluia despre dânsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l și văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obișnuita închinăciune și rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: „De unde ești, frate, și pentru ce ai venit la noi bătrânii și săracii?”.

Icoana Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod este prăznuită pe 27 noiembrie și pe 28 martie.

În icoana Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este reprezentată cu mâinile înălțate în rugăciune, având Pruncul Iisus în dreptul pântecelui ei, înconjurat de o mandorlă luminoasă și binecuvântând.

Această reprezentare iconografică a Maicii Domnului este considerată una dintre primele imagini iconografice ale Fecioarei Maria. O astfel de icoană se păstrează în Bazilica „Sfânta Agnesa” din Roma (secolul IV). De asemenea, există o icoană veche a Maicii Domnului „Nikopea” din secolul al VI-lea, unde Fecioara Maria este reprezentată șezând pe tron și ținând în mână un scut pe care se află chipul lui Iisus Hristos Emanuel.

În România, această reprezentare iconografică a Maicii Domnului este numită „Oranta”, iar în Grecia este cunoscută sub numele de „Platitera”. În Rusia, această icoană este cunoscută sub numele de Icoana Maicii Domnului „a Semnului”, primind acest nume prin secolele XI-XII, când Maica Domnului a făcut un semn minunat pentru cetățenii orașului Novgorod în anul 1170.

În acel an, forțele aliate ale cnejilor ruși, în frunte cu un fiu al Cneazului Andrei Bogoliubski de Suzdal au mărșăluit spre Novgorod. Locuitorii din Novgorod, fiind fără apărare, și-au pus ultima speranță în Dumnzezeu, ca Acesta să-i izbăvească, rugându-se zi și noapte ca Domnul să-Și îndrepte Fața către ei. După trei zile de rugăciuni, Arhiepiscopul Ilie de Novgorod a auzit un glas minunat care i-a poruncit să scoată icoana Maicii Domnului din Biserica Schimbării la Față a Domnului (ce se afla pe strada Ilina), și să fie purtată în procesiune pe zidurile orașului.

În timp ce icoana era purtată în procesiune pe ziduri, asediatorii au tras o salvă de săgeți spre cortegiu, iar una dintre săgeți a străpuns fața Maicii Domnului. Din ochii Fecioarei au început să izvorască lacrimi și atunci icoana s-a întors singură cu spatele la cei ce o loviseră.

După acest semn divin, în atacatori a intrat o panică de nedescris. Atunci au început să se atace între ei, iar locuitorii Novgorodului, luând binecuvântare de la Dumnezeu, au profitat de agitația creată și au ieșit afară din cetate, gonindu-i pe asediatori.

În amintirea minunatei mijlociri a Împărătesei Cerului, Arhiepiscopul Ilie a stabilit o zi de sărbătoare în cinstea icoanei Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod, sărbătoare pe care Biserica Ortodoxă Rusă o prăznuiește și în zilele noastre. Ieromonahul athonit Pahomie Logofătul, fiind prezent în Rusia la prăznuirea icoanei, a alcătuit două canoane pentu această icoană.

Timp de 186 de ani după aceea, icoana făcătoare de minuni a rămas în Biserica Schimbării la Față a Mântuitorului, de pe strada Ilina. În anul 1356, a fost așezată în biserica construită în cinstea icoanei Maicii Domnului „a Semnului”, care mai apoi a devenit Catedrala Mănăstirii Semnului.

În toată Rusia sunt cunoscute numeroase copii ale icoanei Maicii Domnului „a Semnului”. Câteva dintre ele sunt prăznuite pe 27 noiembrie (în aceeași zi cu icoana originală), dar au și zile separate de cinstire:

• Icoana Maicii Domnului „a Rădăcinii din Kursk”,

• Icoana Maicii Domnului „Abalatsk”,

• Icoana Maicii Domnului „Țarskoe Selo” ,

• Icoana Maicii Domnului „Korchemnaya”,

• Icoana Maicii Domnului „Serafim Ponetaevski” și altele.

Astăzi, Maica Domnului primește vestea cea bună de la Arhanghelul Gavriil, singurul care știa taina cea din veac ascunsă.

✝️ Acatistul Bunei Vestiri - 25 Martie / Apărătoare Doamnă, pentru biruin­ță, mulțumiri, izbăvindu-ne din ne­voi, aducem ție, Născătoare de Dum­ne­zeu, noi, robii tăi. Ci, ca aceea ce ai stăpâni­re nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bu­cură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

📜 Povestiri duhovniceşti: Acatistul Bunei Vestiri / „Eu, părinților și fraților, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim Acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori. Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă. Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii. În acea seară, ducându-mă acasă, am început şi eu să citesc Acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid Cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zicând că de multe ori mă doare. Atunci Ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi Eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi S-a înălţat iarăşi la Cer, precum venise”. / Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu Acatistul Maicii Domnului. / Din ”Povestiri duhovniceşti” - PE VÂRFUL ATHOSULUI - Monah Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

❤️ Marșul pentru viață - Ploiești 25.03.2023 / FAMILIA UDREA - Frația Ortodoxă

Martiriul Sfinților Agapie, Plisie și Timolau și a celor dimpreună cu ei a avut loc pe 24 martie 305.

Cunoaștem detalii despre sfânta lor jertfă de la celebrul istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea. El ne relatează cum, în decursul celui de al doilea an lupta împotriva creștinilor, persecuțiile au devenit și mai crâncene. Acest fapt se datora și venirii lui Urban, noul guvernator al Palestinei, om aspru și crud.

Eusebiu menționează faptul că erau deja trimise o scrisori imperiale, care transmiteau, în baza unui decret general, ca toți locuitorii cetăților să fie obligați să aducă jertfe sângeroase și libații idolilor.

Cum acest fapt implica recunoașterea zeilor romani, creștinii au refuzat.

În cetatea Gaza, în urma acestui refuz au fost uciși Timotei, Agapie și Tecla.

Exemplul martiriului lor i-a întărit pe sfinții pe care îi prăznuim astăzi, care, cu profetic curaj, au mărturisit lui Urban că sunt creștini. Au făcut aceasta deși cunoșteau faptul că se răspândise peste tot zvonul că după jocurile obișnuite pregătite pentru distrarea poporului se vor prezenta în arenă creștinii condamnați la lupta cu fiarele.

Auzind mărturisirea lor, Urban i-a întemnițat.

Timolau, era originar din Pont, Dionisie era din Tripoli Fenicia, Romil era ipodiacon al Bisericii din Diospolis, alți doi erau egipteni și se numeau Paiside sau Plisie și Alexandru și un alt Alexandru din Gaza. Acestor șase creștini s-au mai adăugat în câteva zile încă doi: Agapie, care cu ocazia unei alte mărturisiri suferise răbdător chinuri multe și Dionisie, care fusese responsabil cu îngrijirea prizonierilor.

În prima duminică din Postul Mare, Biserica Ortodoxă marchează sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei, care din punct de vedere istoric, a fost stabilită în amintirea venerării icoanelor de către cel de-al șaptelea Sobor Ecumenic după o lungă perioadă de luptă împotriva icoanelor.

Troparul Duminicii Ortodoxiei

Pe Cuvântul cel împreună fără de început cu Tatăl și cu Spiritul, Care din

Fecioară s-a născut pentru mântuirea noastră,

Să-L lăudăm, credincioșii, și să I ne închinăm;

Că bine a voit cu trupul a se sui pe cruce, și moarte a răbda,

Și a scula pe cei morți, întru mărită Învierea Sa.

Scurt istoric

În 730, împăratul Leon al III-lea a interzis venerarea icoanelor și a poruncit distrugerea lor. Printre apărătorii icoanelor, trebuie menționat importantul teolog Ioan Damaschinul. Împărăteasa Irina, nora lui Leon al III-lea, a reunit al doilea conciliu de la Niceea (sau «conciliul al șaptelea» – ultimul conciliu recunoscut de Biserica Ortodoxă, de unde numele de Bisericile celor șapte concilii), la Niceea în 787. Persecuțiile s-au reluat după moartea împărătesei, sub domniile împăraților Nicefor I și Mihail I. Împăratul Leon al V-lea, apoi împăratul Theophil au continuat să se opună icoanelor și să-i persecute pe apărătorii acestora. Împăratul Theophil fiind grav atins de dizenterie, soția sa Teodora a avut un vis în care Maica Domnului «ținându-L în brațe pe Dumnezeu înainte de toți vecii, înconjurată de îngeri strălucitori, îl condamnau și pedepseau pe Theophil, soțul său». În urma acestei viziuni, Theophil s-a căit de acțiunea sa puțin înainte de moarte; soția sa a autorizat cultul icoanelor și cu ajutorul patriarhului Metodiu, i-a restabilit la rangul lor pe călugării persecutați până atunci.

Sinodiconul Ortodoxiei – Anatemele împotriva ereziilor şi ereticilor

1. Lui Arie, primul luptător împotriva lui Dumnezeu: Anatema!

2. Lui Wulfila semiarianul, lui Nestorie, lui Macedonie care spun că Sfânta Treime a suferit şi Ualentin: Anatema!

3. Lui Petru Gnafens, cel ce spunea : «Sfinte fără de moarte cel ce te-ai răstignit pentru noi»: Anatema!

4. Lui Pavel al Samosatei şi Teodotion: Anatema!

5. Lui Petros Dileos numit şi Liko Petru, lui Eutihie şi lui Sabelie: Anatema!

6. Lui Iacob Armeanul, lui Dioscor al Alexandriei şi lui Sever, lui Serghie, Pavel şi Pir, împreună cu Serghie, ucenicul lui Liko Petru: Anatema!

7. Origeniştilor şi celor dimpreună cu ei: Anatema!

8. Căzuţilor şi anticanonicilor patriarhi ce neagă Sinodul al IV-lea Ecumenic, Karekin al II-lea al Armeniei, Papa Tawadros II al Alexandriei, patriarhul Copţilor, Mathias al Etiopiei, Ignatius Efrem al II-lea al siroiacobitilor, Baselios Toma al malabarienilor – indieni, care în mod greşit se numesc pe sine «ortodocşi» şi celor ce sunt în comuniune cu ei: Anatema!

9. Celor ce neagă Sfintele Sinoade Ecumenice, al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monoenergiștilor: Anatema!

10. Eutihianiștilor, Iacobiţilor şi Argivuriților: Anatema!

11. Adunării înfricoşătoare împotriva cinstitelor icoane: Anatema!

12. Celor ce neagă Sfântul al VII-lea Sinod Ecumenic, celor ce nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos, în icoana descrisă după firea omenească: Anatema!

13. Lui Varlaam de Kalabria, Grigorie Achindin, Prohor al Kidoniei, Nikifor Grigoras, Gherghios Lapithis şi urmaşilor lor: Anatema!

14. Celor ce învaţă erezia neo-varlaamistă: Anatema!

15. Hulitorului de Hristos, Francisc de Assisi împreună cu toţi minciuno-sfinţii papistaşi: Anatema!

16. Celui după Canoane căzut şi fără temelie ereziarh Papa al Romei celei Vechi, Francisc I şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!

17. Celor ce învață că Biserica Ortodoxă ar fi «Biserica Soră» cu adunarea romano-catholică şi cu alte erezii: Anatema!

18. Lui Martin Luther, Jean Calvin, Urlich Zwigli, Henric al VIII-lea, lipsitului de evlavie împărat, şi celor adunaţi împreună cu ei şi tuturor ramurilor protestante: Anatema!

19. Ereziarhului adunării religioase a Anglicanismului, Justin Welby, şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!

20. Celor care neagă şi defăimează pe Maica Domnului, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, rabini ai iudaismului, islamişti şi membrii societăţii ”Turnul de Veghere” a pseudo Martorilor lui Iehova: Anatema!

21. Celor care defăimează Sfintele Taine ale Bisericii, baptişti, adventişti şi penticostali şi tuturor ramurilor neoprotestante: Anatema!

22. Celor care predică şi învaţă panerezia ecumenistă intercrestină şi interreligioasă: Anatema!

23. Celor care predică şi învaţă erezia postpatristică şi post-canonică, cum că învăţăturile Sfinţilor Părinţi ar fi perimate: Anatema!

24. Celor care neagă Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice, de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare şi Sfântului Grigorie Palama, papo-Filioqviștilor: Anatema!

25. Aşa zisului „Consiliu Mondial al Bisericilor” (al ereziilor) ce învaţă că fiecare ramură protestantă este o parte din Biserica lui Hristos şi celor ce participă la rugăciuni în comun la blasfemica şi călcătoarea de canoane, aşa-zisa „Săptămâna de Rugăciune pentru unitatea creștinilor din Ianuarie” considerându-i pe eretici „fraţi în Hristos”: Anatema!

26. Declaraţiei de la Toronto (1950), Acordurilor de la Balamand(1993) şi Chambesy (1994) în care anticalcedonienii în mod mincinos sunt recunoscuţi ca ortodocşi, textelor de la Porto Alegre (1997) şi Busan (2013): Anatema!

27. Celor ce învaţă că Biserica ar cuprinde toate confesiunile despărţite de Ea numindu-le „biserici nedepline” şi celor care spun că există Sfinte Taine, Har mântuitor şi sfinţenie în afara Bisericii Ortodoxe, celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti: Anatema!

28. Celor care pun neamul lor, familia lor, tribul lor, clanul lor, deasupra Bisericii lui Hristos, etnofiletiștilor: Anatema!

29. Celor care învaţă că patriarhul ecumenic este «primus sine paribus» adică primul fără de egal: Anatema!

30. Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit «Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe» şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:

    – consfinţesc aşa zisa «restaurare a unităţii creştinilor» şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;

    – consfinţesc Constituţia aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;

    -consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» în parte;

    -consfinţesc căsătoriile mixte(cu eretici) printr-o falsă iconomie;

    -consfinţesc conceptul lui Ioannis Ziziulas despre «persoana umană»:Anatema!

31. Celor care spun că se pune piedică Evangheliei lui Hristos prin neimplicarea în Mișcarea Ecumenică, prin lipsa de înțelegere reciprocă și cooperare cu ereticii: Anatema!

32. Celor care neagă faptul că Biserica lui Hristos este Una și Unică, precum Hristos, Capul Bisericii este Unul și Unic, având un singur Trup, Biserica Ortodoxă: Anatema!

33. Teoriei protestante a “ Bisericii nevăzute Corp Mistic al lui Hristos “ care ajunge la unitate văzută prin cooperare și dialog, conturându-se ideea că Biserica Ortodoxă și adunările eterodoxe sunt în aceeași Casă dar au diviziuni între ele: Anatema!

34. Celor care nu cred că Biserica lui Hristos este doar Biserica Ortodoxă: Anatema!

35. Amestecării Bisericilor Ortodoxe Locale cu grupările eterodoxe într-o așa zisă “ părtășie de biserici care-l acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor”și ideea că ar da o mărturie comună cu aceste grupări : Anatema!

36. Celor care afirmă că Biserica lui Hristos este în construcție, “Hristos adunându-și copii și zidindu-și El însuși Biserica”, grupările eterodoxe împreună cu ortodocșii fiind copiii: Anatema!

37. Teosofilor, mormonilor, masonilor, rosicrucienilor, scientologilor, gnosticilor, ezoteriștilor, neo-marxistilor, celor care amestecă învățătura ortodoxă cu teorii pseudo-științifice și învățături păgâne: Anatema!

38. Teoriei teist – evoluționiste care afirmă că lumea și omul evoluează continuu dintr-o creație incipientă, negându-se prin aceasta existența unei naturi umane depline și mereu aceeași pentru toți oamenii din toate timpurile, anulând astfel rostul întrupării lui Hristos prin care a asumat firea umană în mod deplin și a mântuit, în potență, întreg neamul omenesc: Anatema!

39. Ereziei primatului papal și oricărei forme de papism sau semi-papism introdus în sistemul colegialității sinodale ortodoxe (care își are originea în modul în care apostolii s-au adunat frățește în Sinodul de la Ierusalim), erezie proliferată astăzi în special de Patriarhia de Constantinopol, Anatema!

40. Teologiei eretice „Primus sine paribus„ exprimate în anticanonicul „Tomos de Autocefalie” acordat de către Patriarhia Constantinopolului constructului ucrainean schismatic a lui Epifanie Dumenko și pseudo-sinodului lui, Anatema! Tomosului de Autocefalie, Anatema! Lui Epifanie Dumenko și pseudo-sinodului lui, Anatema!

41. Tuturor ereticilor: Anatema!

✝️ Părintele Claudiu Buză: ANATEMA ROSTITĂ, ÎN DUMINICA ORTODOXIEI, TEXTELOR ERETICE ALE PSEUDO-SINODULULUI DIN CRETA

,,Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit «Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe» şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:

• consfinţesc aşa zisa «restaurare a unităţii creştinilor» şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;

• consfinţesc Constituţia aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;

• consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» în parte;

• consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;

• consfințesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre «persoana umană»

ANATEMA!"

⭕ Mărturisirea Ortodoxă: Sinodiconul Ortodoxiei în Parohia liberă de ecumenism Schit Orășeni

⭕ Anatemele împotriva ereziilor şi ereticilor - Sinodiconul Ortodoxiei 2025 – Părintele Mihai Negrean

❤️ Sfânta si Dreapta Credință: Icoana — Fereastră spre Cer — Invitaţie la Ortodoxie

Cea mai frumoasă definiție pentru icoană este această metaforă: fereastră spre cer. O definiție cu adevărat inspirată.

Elementul comun al tuturor icoanelor este sfințenia persoanelor reprezentate în ele. Tocmai de aceea, icoana are această calitate: de a ne facilita legatura cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi.

Ființa umană, grație dimensiunii sale spirituale, e însetată de Dumnezeu. Așa se face că omul e într-o continuă căutare. Câtă vreme el caută numai lucruri materiale, e nemulțumit și e mereu însetat. Își dorește cu ardoare un lucru, îl obține (cu mai mult sau cu mai puțin efort) și, inevitabil, după un timp relativ scurt, vrea altceva, altul devine obiectul dorinței sale ardente. Îl obține și pe acela, dar nici așa el nu-i mulțumit și rămâne într-o înfrigurată căutare a ceva nou.

De la o vreme, omul simte un gust amar, un soi de dezamăgire amestecată cu o lehamite ce nu poate fi vindecată și care îl duce încet într-o stare de deprimare fără un motiv aparent. Motivul însă există și el este cât se poate de întemeiat: în realitate, nu lucruri caută omul, de aceea se plictisește de ele imediat; nici oamenii nu reprezintă termenul final al căutărilor sale: oricât de speciali ar fi ei, nu-l împlinesc până la desăvârșire, mai încape întotdeauna în inima lui Cineva și locul acela e perceput ca un gol ființal câtă vreme el nu e umplut cu Cel Care Singur îl poate umple, cu – Dumnezeu.

Omul e făcut după chipul lui Dumnezeu și el tânjește după Creatorul său.

Agonisește în jurul său lucruri și oameni, dar faptul că rămâne mereu însetat de ceva sau de cineva nou – este dovada că altceva caută inima sa. Mai corect spus: pe Altcineva!

Numai Dumnezeu poate să umple inima omului, așa încât omul să se simtă cu adevărat împlinit. Dumnezeu Care, fiind Persoana Absolută (Treimea Personală Absolută), este Cel Care este dintotdeauna Același și veșnic Nou. Noutatea Sa vine pentru om din aceea că el înaintează la nesfârșit în cunoașterea lui Dumnezeu și în comuniunea cu El și niciodată nu ajunge la capăt, ci aprofundează mereu această comuniune-cunoaștere. Astfel, numai când omul Îl află pe Dumnezeu, înțelege sensul adevărat al căutărilor sale.

Icoana înlesnește accesul nostru spre Dumnezeu și spre toate persoanele sfinte care sunt reprezentate în ele.

Ca ortodocși, noi nu ne rugăm bucății de materie care este suportul pe care e zugrăvit chipul sfânt. Ci ne rugăm Sfântului însuși care este pictat pe suportul respectiv. Așa cum, atunci când privim fotografia unui om drag, nu o confundăm cu omul în cauză, ci ea reprezintă doar un pod de acces către persoana respectivă și un mijloc de aducere-aminte. Icoana este un mijloc de aducere-aminte și de comunicare cu Persoana sfântă cu care vorbim în rugăciunile noastre. Și, dacă nu aruncăm la gunoi fotografia unui om drag, pentru respectul și pentru dragostea ce i le purtăm omului din fotografie, cu atât mai mult pastrăm cu evlavie „fotografia” unei persoane sfinte.

Icoana este o fereastră spre cer, pentru că, rugandu-mă Persoanei sfinte care este zugravită în icoană, Persoana respectivă se apropie de mine, îmi ascultă păsul și mă ajută să ies din impas; în același timp, eu, cel care mă rog, particip nevăzut, cu toată ființa mea, la sfințenia Persoanei respective, mă împărtășesc de ea, după măsura mea, mă umplu, adică, de sfințenie pe cât pot să încap. Este o comuniune care mă ajută în desăvârșirea mea și mă apropie și ea pas cu pas de asemănarea cu Dumnezeu, spre care asemanarea sunt chemat și spre care tind, în virtutea chipului divin pe care îl port în mine prin creatie.

— Dianora Ioana

✝️ Părintele Savatie Baștovoi: Iubiți icoanele, iubiți Sfinții, iubiți Ortodoxia, căci doar așa putem ajunge la adevărata iubire de Dumnezeu, închinîndu-ne Lui în Duh și Adevăr. →

Nu în zadar Duminica Ortodoxiei este legată de icoană. Învățătura ortodoxă despre icoană este încununarea dogmaticii noastre, închiderea cercului unor polemici care au durat aproape opt secole.

Faptul că Biserica a legat Duminica Ortodoxiei, zisă și Triumful sau Biruința Ortodoxiei, de săvîrșirea dogmei icoanei, este încă o dovadă a duhului prorocesc care îi mișca pe Sfinții Părinți.

Observați că și astăzi, în era digitalizării, lupta pentru icoană se desfășoară în percepția maselor asupra unor lucruri aparent fără nici o legătură cu religia, cum ar fi, de pildă "icon"-urile de pe ecranul computerului sau portretele de pe revistele de modă denumite în mod, deja obișnuit, "icoane ale stilului".

O scriitoare occidentală preocupată de filozofia imaginii deplîngea într-un studiu faptul că Biserica deține pînă acum monopolul asupra icoanei, adică asupra imaginii cu încărcătură sacră, iar eforturile moderne de a o deposeda de acest monopol nu își ating pe deplin scopul.

Cei aproape 300 de ani de polemici iconoclaste au făcut din teoria icoanei un domeniu filozofic vast care cuprinde toate aspectele teologiei creștine. Scrierile unui sfînt ca Ioan Damaschin ne oferă nu doar un monument de gîndire critică, ci o excursie exhaustivă prin toată Sfînta Scriptură, ordonînd într-un chip sistemic temeiurile cinstirii icoanelor regăsite în textele biblice.

Nu în zadar, Sfinții Părinți au numit icoana "Evanghelia în culori". Limba culorilor nu are nevoie de a fi tradusă, la fel ca și cea a muzicii, convingînd neamurile înainte ca ele să învețe a scrie și citi.

Vă îndemn să citiți cele trei cuvîntări ale Sfîntului Ioan Damaschin în apărarea icoanelor pentru a vă îndrăgosti de mintea sfinților și pentru a parcurge, într-un timp scurt, o inițiere biblică de mare amploare și rigoare.

Iubiți icoanele, iubiți Sfinții, iubiți Ortodoxia, căci doar așa putem ajunge la adevărata iubire de Dumnezeu, închinîndu-ne Lui în Duh și Adevăr.

— Părintele Savatie Baștovoi

Considerat unul din cei mai mari părinți aghioriți ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul (1912-1998) a fost ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul. Spre deosebire de ceilalți ucenici ai lui Gheron Iosif care au preluat conducerea unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a ales isihia, rămânând retras în pustia Katunakiei.

Părintele Efrem Katunakiotul, în calendarul ortodox astăzi 27 februarie, este cel mai recent sfânt; fiind canonizat în luna martie 2020 de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice împreună cu Sfinții Iosif Isihastul (Gheron Iosif) și Daniil Katunakiotul.

Un mare duhovnic și trăitor în Sfântul Munte Athos, face parte din pleiada sfinților zilelor noastre, care au avut un aport uriaș la împrospătarea vieții duhovnicești Athonite. Părintele Efrem, Starețul Mănăstirii Vatoped, bine cunoscut publicului creștin-ortodox prin activitatea sa misionara deosebită din cadrul telesinaxelor difuzate pe paginile de facebook și de youtube ale Doxologia, Trinitas TV, l-a cunoscut personal pe Sfântul și are mărturii emoționante despre viața sa!

Părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul, și de aceea, experiența și învățurile sale se înscriu pe linia părintelui său duhovnicesc. Dacă ceilalți ucenici ai lui Gheron Iosif au preluat conducerea unei mânăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia (practică ascetică, care are în centru ei rugăciunea inimii), rămânând retras în pustia Katounakiei unde a viețuit cu trei ucenici.

✝️ Îndemnurile Sfântului Stareţ Efrem Katunakiotul

«Ai văzut copilul meu? Mulți sunt astăzi oameni învăţaţi, însă puţini oameni fericiţi. De ce? Deoarece capul plin şi sufletul gol nu-ţi aduc bucurie. Trebuie să cobori în sufletul tău ca să iei bucurie.»

• Să fii orb fată de cele trupești, ca să le poţi vedea pe cele duhovnicești.

• Surd la cele lumești, ca să le auzi pe cele dumnezeiești.

• Nesimţitor faţă de cele materiale, ca să dobândești simțirea cercetării harului.

✝️ Pr. Efrem Katounakiotul: "Voia lui Dumnezeu nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată …"

[...]

Asta-i singura cale – răbdrea în suferinţă. Nu pricepem cât de bune sunt durerile, mâhnirile, suferinţele, chinurile că ştie Dumnezeu de ce ni le dă. De fapt, ni le dă ca să ne apropiem mai mult de El.

De aceea, să nu deznădăjduiască nimeni, niciodată, oricât de mare ar fi necazul pe care-l pătimim. Căci nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Voia lui nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată. Amară, cum a fost şi crucea. Şi totuşi, prin cruce ne-a venit şi Învierea.

✝️ De tine depinde. Când tu vrei mântuirea ta, când te silești pe tine, toate vin prin rugăciune.

Să-ți spun ceva: Am adâncit mult îndemnul: „cunoaște-te pe tine însuți”. Ce ești tu?! Nimic! Nu ești nici cât un vierme. Nimic. A venit harul, te-a ridicat, ai devenit înger. A plecat harul, te-ai întors la același vierme…

De tine depinde să ai o minte lină și liniștită, de tine depinde. Nu depinde de ispită, dacă te atacă, sau de comportamentul celui împreună-nevoitor cu tine. Tu însuți vei deveni pricina mântuirii tale, tu însuți vei deveni pricina nemântuirii tale. De tine depinde. Când tu vrei mântuirea ta, când te silești pe tine, toate vin prin rugăciune.

Sf. Cuv. Efrem Katunakiotul, Sfântul Munte Athos: 👿 Ecumenismul este condus de duhurile întunecate – viclene și este dominat de aceste duhuri arhiconice rele

"M-am dus în chilia mea si am făcut o rugăciune si l-am rugat pe Hristos să mă informeze despre ce este ecumenismul.

După rugăciune, chilia mea s-a umplut de o duhoare insuportabilă.

Așa a răspuns Domnul: Ecumenismul are un duh rău și primește putere de la duhurile necurate."

✝️ Sfântul Cuvios Efrem Katounakiotul: Să nu lăsaţi niciodată spovedania şi Sfânta Împărtăşanie

"Să nu lăsaţi niciodată spovedania şi Sfânta Împărtăşanie. Creştinul nu poate să sporească în alt fel. Și să știți că oricine îngenunchează, chiar și o singură dată, sub epitrahilul duhovnicului, dumnezeiasca pronie o să facă în aşa fel încât Hristos o să-l câștige.

Fără pocăinţă, spovedanie şi dumnezeiasca Împărtășanie nu te mântuiești. Sută la sută nu te mântuiești fără acestea. Faptele bune nu sunt de ajuns."

🌿Smerenia este o virtute plină de sens: îngăduie, îndură, tace ... Smerenia este putere și nu slăbiciune.

“Copilule, când vezi neajunsurile altora, să știi că starea ta duhovnicească nu este la nivelul potrivit. Roadele rugăciunii este să-i vezi pe alții ca pe îngeri.” — Starețul Efrem din Katunaki

✝️ Sfântul Cuvios Părinte Efrem Katunakiotul: Când un om îți spune o vorbă urâtă, iar tu nu-i răspunzi, în acea clipă sfântul înger te încununează în chip nevăzut cu cunună de aur.

Dacă ai făcut ascultare, vei merge în Rai. Dacă nu ai făcut ascultare, nu poți să faci rugăciunea minții, nu poți să te împărtăşeşti, nu poți să slujeşti, ci eşti sortit iadului. Priveşte la Adam, la proorocul Elisei şi la Ghiezi. Prin toate aceste exemple te poți încredinţa că mai mult se odihneşte Dumnezeu în ascultare, decât în alte virtuţi. Şi celelalte virtuţi ajută, însă cum lucrează ascultarea, nu lucrează celelalte virtuţi. De aceea, să vă îngrijiţi mai mult de ascultare.

Să vă mai spun ceva. De noi depinde să creştem sau să micşorăm această lumină pe care o avem înlăuntrul nostru, adică harul. Dacă acum este de cinci grade, mâine putem să o facem de zece, treizeci, cincizeci sau o sută de grade, dar o putem şi micşora la opt, cinci, trei sau un grad; de noi depinde aceasta. Şi aceasta vine din devotamentul, încrederea, evlavia şi respectul pe care îl avem faţă de stareţ. În funcţie de ascultarea pe care o avem faţă de stareţ, această lumină creşte. Dar nu numai faţă de stareţ, ci şi între noi trebuie să avem ascultare.

Pe vremea lui Neron, împăratul Romei, s-a pornit prigoană mare împotriva creştinilor. Căci după ce sfinţii apostoli Petru şi Pavel au pătimit mucenicia, căutau şi pe ucenicii lor să-i piardă.

Atunci, sfânta Fotini, aflându-se cu Iosi, fiul ei, în cetatea Cartaginei, în Africa, propovăduia acolo Evanghelia lui Hristos, cu îndrăzneală. Iar Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de către împărat şi a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toţi creştinii ce se aflau acolo.

Atunci ducele Sebastian, care era în Roma, auzind de el şi chemându-l la sine, i-a zis: ştiu bine, generale, că eşti creştin, şi mai ştiu că maica ta împreună cu Iosi, fratele tău, urmau lui Petru. Dar ceea ce ţi-a poruncit împăratul caută să faci cu toată nevoinţa, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa.

Atunci Victor i-a zis: eu vreau să fac voia cerescului şi nemuritorului Împărat; cât priveşte însă porunca împăratului Neron, ca să chinuiesc pe creştini, nici măcar nu pot să aud un lucru ca acesta.

Atunci ducele îi zise: te sfătuiesc, Victore, ca pe un bun prieten, că de vei şedea la judecată şi vei cerceta pe cei ce se cunosc că sunt creştini şi-i vei chinui, vei plini şi voia împăratului şi vei dobândi şi averile creştinilor. Dar trimite ştiri maicii tale şi fratelui tău să nu-şi mai arate pe faţă învăţăturile lor, învăţând pe elini, ca să se lepede de credinţa părintească, pentru ca să nu cazi şi tu în nevoie până în cele din urmă; ci să vă păstraţi credinţa în Hristos, precum voiţi.

Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una ca aceasta şi să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu; ci încă mai vârtos şi eu propovăduitor al lui Hristos sunt şi voi fi, ca şi ei şi suntem gata să primim orice rău ce ni se va întâmpla.

Atunci ducele zise: eu, frate, te sfătuiesc ceea ce îţi este de folos, iar tu vei vedea ce vei face.

Acestea zicând ducele, îndată a orbit şi a căzut jos, din pricina unei dureri neaşteptate şi crude a ochilor şi a rămas fără glas. Ridicându-l de la pământ, cei ce se aflau acolo, l-au aşezat pe un pat, şi a zăcut trei zile nevorbind nimic.

Apoi, după trei zile, a strigat cu glas mare, zicând: unul este Dumnezeu: Cel al creştinilor!

Şi Victor intrând la dânsul i-a zis: cum de te-ai schimbat aşa, îndată?

Iar el i-a zis: mă cheamă Hristos, dulcele meu Victor!

Şi îndată catehizându-l şi învăţându-l, l-a botezat şi după ce a ieşit din apă, îndată a văzut şi a slăvit pe Dumnezeu.

Văzând mulţimea această minune s-a înfricoşat ca nu cumva să păţească şi ei asemenea, de nu vor crede şi au venit către Victor de s-au botezat.

După aceasta a ajuns la urechile împăratului Neron, că Victor, generalul Italiei şi Sebastian ducele cetăţii propovăduiesc învăţătura lui Petru şi a lui Pavel şi a celorlalţi apostoli şi că aduc pe toţi la Hristos. Încă şi că mama generalului, Fotini, cu Iosi fiul ei, trimişi fiind la Cartagina, făceau şi ei asemenea. Împăratul, fierbând de mânie, a trimis slujitori în Italia să aducă pe creştinii de acolo, bărbaţi şi femei, la Roma. Atunci Domnul s-a arătat acestor creştini zicându-le: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Nimic să nu vă temeţi, că Eu sunt cu voi şi Neron cu ai lui va fi biruit”. Iar către Victor, a zis: „De acum Fotin va fi numele tău, căci mulţi luminându-se prin tine, vor veni la Mine; iar cuvântul tău va întări pe Sebastian spre mărturisire; şi fericit va fi cel ce se va nevoi până la sfârşit”. Acestea zicând Hristos Domnul, S-a suit la cer.

Şi au fost descoperite şi sfintei Fotini toate cele ce erau sã i se întâmple mai târziu. Purcezând ea de la Cartagina cu mulţime de creştini, a ajuns la Roma cea mare. Şi s-a tulburat toată cetatea, zicând: cine este aceasta, care a venit cu atâta mulţime? Dar ea, cu îndrăzneală, mărturisea pe Hristos.

Atunci a fost prins de către soldaţi şi Fotin fiul ei, împreună cu Sebastian ducele.

Iar sfânta mergând mai înainte de dânşii, s-a înfăţişat lui Neron, cu Iosi şi cu cei ce erau cu dânsa. Şi Neron i-a zis: pentru ce aţi venit la noi? Iar sfânta i-a spus; pentru ca să te învăţăm, să te închini lui Hristos.

După aceea cei ce se găseau de faţă au adăugat: Sebastian ducele şi Victor generalul, cei ce tăgăduiesc credinţa în zeii voştri au venit din Italia la Roma.

Şi împăratul a poruncit să-i aducă, şi venind ei înăuntru, la împărat, acesta le-a zis: ce aud despre voi?

Şi sfinţii i-au răspuns: câte ai auzit despre noi, împărate, toate sunt adevărate.

Iar el privind cu căutătură sălbatică asupra sfinţilor, le-a zis: vă lepădaţi de Hristos, sau voiţi mai degrabă să pieriţi într-un chip cât se poate de groaznic?

Dar sfinţii, ridicând ochii spre cer, au zis: O, Hristoase, Împărate al cerului, să nu se întâmple niciodată una ca aceasta, ca să ne despărţim de credinţa şi dragostea pe care o avem către Tine! .

Apoi împăratul a întrebat iarăşi pe sfinţi: care este numele vostru?

Iar sfânta i-a zis: eu am fost numită Fotini de Iisus Hristos, Dumnezeul meu; iar surorile mele: cea de a doua, care s-a născut după mine, se numeşte Anatoli; a treia, Foto; a patra, Fotida; a cincea, Paraschevi; şi a şasea, Chiriachi. Iar fiii mei aceştia: cel dintâi se numeşte Victor, care a fost numit mai pe urmă de Domnul meu Iisus Hristos, Fotin; iar al doilea, care este cu mine, Iosi.

Atunci Neron a zis: cu toţii v-aţi înţeles între voi să vă supuneţi la chinuri şi să muriţi pentru Nazarinean? Şi sfânta a zis: da, toţi pentru Dânsul, cu veselie şi cu bucurie, vom muri.

Atunci împăratul a poruncit să fie supuşi toţi sfinţii la cele mai grele chinuri, până ce vor înceta să mai creadă în Hristos. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţii au îndurat toate felurile de chinuri, mărturisind cu tărie că Hristos este Dumnezeu.

Aceasta a făcut ca mulţi dintre chinuitori şi dintre păgâni care erau de faţă să creadă în Dumnezeul creştinilor şi să mărturisească pe Hristos Dumnezeu adevărat.

Din pricina aceasta au fost şi ei supuşi la chinuri şi ucişi fiind au primit cununa muceniciei dimpreună cu sfânta Fotini şi cu toţi sfinţii care erau împreună cu ea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

📜 Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă - Evanghelia de la Ioan Cap. IV, Vers. 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacob i l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, S'a aşezat lângă fântână; era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: „Dă-Mi să beau!“ Că ucenicii Săi se duseseră în cetate să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?...“ – Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samarinenii –. Iisus i-a răspuns, zicând: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie“. Femeia I-a zis: „Doamne, nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie? Eşti tu cumva mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână, şi el însuşi a băut din ea, ca şi fiii lui şi turmele lui?“ Iisus, răspunzând, i-a zis: „Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face într'însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică“. Femeia I-a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“. Iisus i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici“. Femeia I-a răspuns, zicând: „N'am bărbat“. Iisus i-a zis: „Bine-ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ. Pe aceasta adevărat ai spus-o“. Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu eşti profet. Părinţii noştri s'au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm“. Şi Iisus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la Iudei este mântuirea. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca'n duh şi'n adevăr să I se închine“. I-a zis femeia: „Ştim că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune“. Iisus i-a zis: „Eu sunt, Cel care-ţi grăieşte“. Şi atunci au venit ucenicii Săi. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Dar nimeni nu I-a zis: „Ce întrebi?“, sau: „Ce vorbeşti cu ea?“ Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s'a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?“ Şi au ieşit din cetate şi veneau spre El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Învăţătorule, mănâncă!“ Iar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi“. Ziceau deci ucenicii între ei: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?...“. Iisus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M'a trimis şi să-I împlinesc lucrarea. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, pentru ca împreună să se bucure, şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v'am trimis să seceraţi unde nu voi v'aţi ostenit; alţii s'au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor“. Şi mulţi Samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: „Mi le-a spus pe toate câte le-am făcut“. Deci, când au venit la El, Samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: „Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii“.

Troparul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul — Glasul 8

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Maxim, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul — Glasul 8

Apărătoare Doamnă...

Pe Marele Maxim, iubitorul Preasfintei Treimi, pe cel ce a propovăduit în chip lămurit Dumnezeiasca credinţă şi ne-a învăţat să credem că Hristos este în două firi şi cu două voinţe şi lucrări, întru cântări credincioşii să-l cinstim, precum se cuvine, strigând: bucură-te propovăduitorule al credinţei.

✝️ Sfântul Maxim Mărturisitorul — Capete despre dragoste ❤️ / "Mulți suntem cei ce vorbim, dar puțini cei ce facem. Dar nimeni nu trebuie să strice cuvântul lui Dumnezeu pentru negrija proprie, ci să-și mărturisească neputința sa, nu să ascundă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne facem vinovați, pe lângă călcarea poruncilor, și de răstălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu." — Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste.

✝️ Sfântul Maxim Mărturisitorul: Nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui ... / "Nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; ... nici facerea de prunci, ci curvia; ... nici banii, ci iubirea de bani; ... nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de-a cultiva cele firești." — Sfântul Maxim Mărturisitorul

📜 Viața Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Troparul Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare — Glasul al 4-lea

Veseleşte-te pustiu care nu rodeai, bucură-te ceea ce nu aveai durere; că bărbatul doririlor Duhului ţi-a înmulţit ţie fii, sădindu-i cu dreapta cinstire de Dumnezeu şi hrănindu-i cu înfrânarea, spre împlinirea faptelor bune. Cu ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumne­zeule, mântuieşte sufletele noastre.

Sfântul Eftimie cel Mare ‒ drumul spre sfințenie

Sfântul Eftimie cel Mare s-a născut după rugăciuni îndelungate, din părinți sterpi, în secolul al IV-lea, în Melitina (Armenia). Faptul că venirea sa pe lume a fost o minune o arată însuși numele lui, căci în limba greacă se traduce „voie bună”, iar părinții lui au auzit glas de sus care le spunea să se bucure și să fie cu voie bună. După ce tatăl său a murit, Sfântul Eftimie a ajuns în ceata clericilor, fiind silit să se hirotonească preot și să poarte de grijă mănăstirilor.

La împlinirea vârstei de 29 ani, tânărul a decis să se retragă și a mers la Ierusalim, nevoindu-se într-o peșteră împreună cu Sfântul Teoctist. Aici darurile sale au fost folosite din plin, fiind vindecați mulți oameni de boli grele și, de asemenea, multe dintre femeile care nu puteau să aibă copii reușeau, pentru rugăciunile sfântului, să dea naștere. Cuviosul Eftimie era și înainte-văzător, încât știa dacă cei care se apropie de Sfânta Împărtășanie au gânduri curate sau nu, așa cum a văzut și că sufletul unui călugăr care părea a fi drept, dar în ascuns era păcătos, a fost luat cu o suliță de către un înger. Altădată, pe când construise lavra, a hrănit 400 de oameni călători cu doar câteva pâini.

Era și un apărător vehement al dogmelor, luptând împotriva eresurilor lui Nestorie. Cumpătat în toate, Cuviosul Eftimie nu vorbea decât dacă era nevoie, mai ales sâmbăta și duminica, iar de dormit nu dormea niciodată pe pat, ci fie ședea puțin, fie se ținea cu mâinile de o frânghie spânzurată într-un colț al chiliei, odihnindu-se preț de câteva clipe.

La vârsta de 97 de ani, Sfântul Eftimie s-a mutat la cele veșnice.

O minune a Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare

Un oarecare drumeţ străin a fost primit în mănăstirea Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare. Ducându-se la biserică pentru rugăciune şi privind toate cele dintr-însa, apoi intrând la mormântul sfântului, a zărit tăbliţa de argint ce era deasupra lui. Cu mâinile necurate a răpit-o, după cum spune cuvântul, şi a fugit noaptea, tâlhăreşte. Dar dintre toţi cei din mănăstire, nimeni n-a cunoscut furtişagul. Însă dimineaţa, Procopie, care era portar, şi care mai dobândise de la sfântul mare vindecare, ducându-se de la poartă puţin mai înainte, a găsit pe străin, o! minune!, stând înlemnit înaintea mănăstirii.

Nedumerindu-se şi neavând ce să facă, a descoperit portarului taina, şi acela l-a dus la mănăstire, şi a făcut minunea să se mărturisească înaintea tuturor fraţilor care erau martori. Şi povestea acel străin că a furat tăbliţa de argint a moaştelor pe la miezul nopţii şi a ieşit împreună cu dobitoacele. Dar, mergând foarte grabnic, nu mai puţin decât treizeci de stadii, n-a mai putut trece hotarele mănăstirii.

Iar călugării luând tăbliţa, s-au minunat de puterea purtătorului de semne părinte. Și bărbatului aceluia dându-i merinde, fiindcă era lipsit, i-au dat liberate.

Sfânta Tatiana a fost aruncată în temniță, unde toată noaptea rugându-se și cântând, lumina cerească o acoperea și îngerii lui Dumnezeu cântau împreună cu dânsa; iar a doua zi, scoțând-o iarăși la judecată, se arăta cu corpul mai sănătoasă și cu fața mai frumoasă ca mai înainte, încât s-au mirat toți, deși cu cuvinte amăgitoare o îndemnau să se plece la un gând cu ei și să aducă jertfă zeiței Artemis.

Sfânta Muceniță Tatiana, s-a rugat pentru chinuitorii ei, iar unii dintre aceștia s-au întors la Hristos

Multe chinuri și bătăi a suferit sfânta de la cei necredincioși. Astfel, pe când era chinuită de ighemoni, îngerii din ceruri au venit în ajutorul ei, stând nevăzuţi lângă dânsa și lovindu-i pe cei ce o chinuiau, iar aceștia, resuportând chinuirea nevăzută, îl rugau pe judecător să le poruncească să înceteze chinul muceniței, pentru că se simțeau mai munciți decât ea.

În aceste momente de durere, Sfânta Tatiana se ruga pentru chinuitorii ei, ca şi aceştia să cunoască adevărul. Nu a durat mult şi rugăciunea ei a fost auzită, iar ighemonilor li s-a arătat o lumină cerească, care deschizându-le ochii sufletelor au putut vedea pe cei patru îngeri care stăteau în ajutorul sfintei, şi căzând cu faţa la pământ au zis: „Iartă-ne, slujitoarea adevăratului Dumnezeu, iartă-ne de cele ce ţi-am făcut fără de voie.”

Toţi aceştia, opt la număr, au devenit într-o clipă, din persecutori, martiri prin mărturisirea lui Hristos, botezându-se în sângele lor după ce li s-au tăiat capetele.

După cum este obiceiul, Biserica dreptmăritoare a rânduit ca după unele mari sărbători ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, în ziua care urmează praznicului să fie cinstit principalul personaj secundar al marii sărbători.

Astfel, în ziua după Botezul Domnului facem prăznuire de sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi, glasul care strigă în pustie "gătiţi calea Domnului", turtureaua pustiei care a binevestit primăvara harului, făclia Luminii dumnezeieşti, răsăritul ce a vestit pe Soarele Dreptăţii, ca un înger pământesc şi om ceresc, care stă la graniţa dintre cer şi pământ şi uneşte Vechiul şi Noul Testament. Trimis de Dumnezeu în deşert să anunţe vestea cea bună a venirii lui Mesia Hristosul, şi să pregătească calea lui Iisus, Ioan îşi împlineşte misiunea botezând pe Isus în apele Iordanului. De acum strălucirea lui urma să scadă, iar a Mântuitorului să crească.

Totuşi, chiar după venirea Harului şi moartea lui ca martir, Ioan Botezătorul continua să fie pentru creştini, în sens duhovnicesc, Înainte-Mergătorul Domnului. Model de înfrânare, de pocăinţă, de curăţire de patimi prin asceză şi rugăciune, iniţiator al vieţii monastice şi a celei pustniceşti, Ioan nu va înceta niciodată să fie cel care găteşte calea ce duce la Hristos.

Tropar la Sărbătoarea Soborului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului este cu laude; iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat şi decât prorocii mai cinstit. Că şi a boteza în ape pe Cel Propovăduit, te-ai învrednicit. Drept aceasta pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu, Cel Ce S-a arătat în Trup, pe Cel Ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.

Rugăciune către Sfântul Ioan Botezătorul, alcătuită de PS Macarie

Sfinte Prorocule Ioan, Înaintemergătorule și Botezătorule al lui Hristos, neputincioasă este mintea noastră în a-ți aduce laude după cuviință. Ci destul îți este ție lauda Mântuitorului Hristos, lângă al Cărui Tron mijlocești împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Pentru aceasta, îți mulțumim și cu umilință te rugăm: tinde mâna cea îngerească și risipește norul gândurilor rele care ne copleșesc pe noi. Adu pace în inimile, casele și obștile noastre. Împacă-ne cu Dumnezeu și cu aproapele nostru. Spre fapte bune ne îndeamnă și cu boldul pocăinței trezește inimile noastre ca să pricepem prețul mântuirii noastre.

Învățătorule al pocăinței, dă-ne darul străpungerii inimii și lacrimi prin care să ne curățim de păcate și sufletele noastre mai albe ca zăpada să le albim. De fărădelegi și de cei puternici ai pământului, care strică rânduiala lui Dumnezeu, scapă-ne, prin rugăciunile tale. Sfinte Ioan Înaintemergătorule, tu, despre care Scriptura spune: „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut și, înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit și te-am rânduit proroc pentru popoare”, fii cu noi și ne luminează calea în acest veac întunecat și vrăjmaș cerului, ca, prin rugăciunile tale fiind păziți, înaintea lui Hristos, la Judecată, să dobândim partea cea de-a dreapta, împreună cu toți casnicii Săi. Amin.

În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie.

Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lu­mina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina Cea Neapropiată.

Apostolul — Tit 2, 11-14; 3, 4-7

Fiule Tit, harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea și poftele lumești și, în veacul de acum, să trăim cu înțelepciune, cu dreptate și cu bună credință; și să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Hristos lisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea și să-Și curățească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune. Iar când bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belșug, prin lisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem după nădejde, moștenitorii vieții celei veșnice.

Evanghelia — Matei 3, 13-17

În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuiță să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.

Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din Egipt, viețuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-și înaintea oamenilor puterea și înțelepciunea dumnezeirii Sale, până la vârsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să aibă rânduiala de dascăl sau de preot. Pentru aceasta nici Domnul Hristos, până la acești ani, nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arăta că este Fiul lui Dumnezeu și Arhiereul cel mare, Care a străbătut cerurile până ce s-a împlinit numărul anilor Lui.

El viețuia în Nazaret, cu Preacurata Sa Maică și cu Iosif, părutul Său tată, care era lucrător de lemn și cu care lucra împreună. După moartea lui Iosif, singur Domnul făcea acel lucru de mână, câștigând prin osteneală, hrana pentru El și pentru prea iubita Sa maică, ca să ne învețe pe noi a nu ne lenevi și nici a mânca pâinea în zadar.

Apoi, împlinindu-se cei 30 de ani și venind vremea dumnezeieștii Lui arătări – precum zice Evanghelia –, ca să se arate lui Israel: A fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimițându-l pe el ca să boteze cu apă. Deci, i-a pus un semn încredințat după care putea să cunoască pe Mesia, Cel care a venit în lume, precum singur Botezătorul întru a sa bună vestire spune, zicând: Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorându-se și rămânând peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfânt.

Deci, ascultând Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit în părțile Iordanului, propovăduind botezul pocăinței, întru iertarea păcatelor. Pentru că el era acela de care mai înainte a zis Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui. Deci, veneau la dânsul toată latura Iudeei și a Ierusalimului, și se botezau toți de la dânsul, în râul Iordanului, mărturisindu-și păcatele. Atunci a venit și Iisus din Galileea la Iordan, ca să fie botezat de Ioan. El a venit într-acea vreme, după ce Ioan spusese mai înainte poporului despre El, zicând: Vine în urma mea Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălțămintelor Lui. Deci, eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.

După aceste cuvinte, a venit Iisus ca să Se boteze, cu toate că nu-I trebuia aceasta, ca unul Care era preacurat, fiind născut din Preacurata și Preasfânta Fecioară, El însuși fiind izvorul a toată curăția și sfințenia.

Însă Cel ce a luat asupra Sa păcatele a toată lumea a venit la râu ca să le spele pe ele cu Botezul. A venit la ape ca să sfințească firea lor; a venit să Se boteze ca să ne pregătească nouă baia sfântului Botez. A venit la Ioan, pentru ca acesta să fie pentru dânsul martor nemincinos, văzând pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste Cel pe Care-L boteza și auzind glasul Tatălui de sus.

Iar Ioan se sfia de El, zicând: Eu am trebuință să mă botez de Tine și Tu vii la mine. Căci Ioan cu duhul L-a cunoscut pe El; pentru că mai înainte cu 30 de ani a săltat de bucurie în pântecele maicii sale; deci, avea trebuință de botezul Lui, ca cel ce era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc.

Iar Domnul a zis: Lasă acum, că așa se cade a împlini toată dreptatea. Prin dreptate înțelege aici Sfântul Ioan Gură de Aur poruncile lui Dumnezeu; ca și cum ar fi zis: „De vreme ce toate câte le poruncește legea le-am săvârșit și singură aceasta a rămas, adică să Mă botez; deci, Mi Se cade să o săvârșesc și pe aceasta”. Iar botezul lui Ioan era porunca lui Dumnezeu, precum el zice: Cel ce m-a trimis ca să botez cu apă, Acela mi-a zis.

Deci, cine l-a trimis? Arătat este că a fost însuși Dumnezeu, cum zice însăși Scriptura: „A fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan”. Deci, Iisus, fiind în vârstă de 30 de ani, S-a botezat pentru că omul de la această vârstă se pleacă cu înlesnire către tot păcatul.

Așa grăiau Ioan Gură de Aur și Teofilact, cum că cea dintâi vârstă a copilăriei are multă neștiință și zburdălnicie, a doua vârstă, a tinereților, se aprinde de poftă trupească, iar vârsta de 30 de ani, a bărbatului desăvârșit, este a iubirii de aur, a măririi deșarte, a iuțimii, a mâniei și a tuturor păcatelor.

Pentru aceasta Hristos Domnul a așteptat botezul până la această vârstă, ca să împlinească legea cu toate vârstele, să sfințească firea noastră și să ne dea putere, ca să biruim patimile și să ne ferim de păcatele cele de moarte. Iar după Botezul Său, Domnul a ieșit îndată din apă, adică n-a zăbovit; căci se povestește că Sfântul Ioan Botezătorul, pe fiecare om care se boteza de dânsul, îl afunda până la cap și-l ținea astfel până ce-și mărturisea toate păcatele sale și numai după aceea îi afunda și capul și îl lăsa să iasă din apă; pentru aceasta, zice Evanghelia, că a ieșit îndată din apă. Și ieșind Domnul din râu, I s-au deschis cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât spre Domnul, Cel ce S-a botezat, arătându-Se în chip de porumbel.

Precum în zilele lui Noe, porumbița a vestit micșorarea apelor, tot asemenea și încetarea înecării păcatului a însemnat-o porumbelul.

Iar Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel, pentru că acea pasăre este curată, blândă, iubitoare de oameni, fără de răutate și nu stă în locuri necurate. Tot asemenea și Duhul Sfânt este izvorul curăției, noianul iubirii de oameni, învățătorul blândeții, rânduitorul binelui și fuge de la cel care șe tăvălește în tina cea necurată a păcatului, fără de pocăință.

Și pogorându-Se Duhul Sfânt ca un porumbel spre Domnul nostru Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Aceluia deci, se cuvine mărirea și stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.

💧 Aghiasma mare — această apă nu este doar H2O / Aghiasma mare rămâne curată după ani și ani nu pentru că s-a folosit cruce de argint (poate fi și din lemn) sau busuioc (că ar avea anumite proprietăți); deoarece în acel moment este deja sfințită.

🔴 S-a întors Iordanul și în 2024, de praznicul Botezului Domnului după calendarul patristic →

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și patimirile sale.

"Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniţilor şi ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ţi sufletul sub loviturile necredincioşilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Hristos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îţi strigă ţie: slavă Celui Ce ţi-a dăruit putere, slavă Celui Ce ţi-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Care dă tuturor tămăduiri prin tine." — Troparul Sf. Efrem cel Nou

"În acea vreme s-a ridicat o mânăstire de maici pe locul celei vechi, ]n care a viețuit și a murit Sfântul Efrem cel Nou. Stareța de atunci, maica Macaria, adormită în Domnul la data de 23 aprilie 1999, se plimba printre ruinele mânăstirii celei vechi, primind gândul despre mulțimea Sfintelor Moaște ce au hrănit acel pământ sfânt.

Vreme îndelungată, maica s-a rugat lui Dumnezeu să o învrednicească de a-i descoperi măcar unul dintre mulțimea sfinților martirizați în acel loc. În chip minunat, maicii i s-a descoperit să sape într-un anumit loc din zona. Chemând pe unul dintre muncitorii ce munceau la mânăstire, maica i-a arătat locul cu pricina si l-a rugat sa sape acolo. Nevrând, muncitorul a plecat la treaba lui. Maica s-a ruga însă lui Dumnezeu să nu îi ajute aceluia. Încercând să muncească cele spre care plecase, muncitorul nu izbuti nimic, toate mergându-i pe dos.

Muncitorul s-a întors și începu să sape, oarecum mâhnit de aceasta cerere lipsita de rost. Săpând grăbit și fără de grijă, maica l-a rugat să sape mai lin, spre a nu strica Moaștele pe care le va găsi. Luată în râs, muncitorul a continuat până ce dădu de Capul unui sfânt, minunat mirositor. Înmărmurit, muncitorul a căzut la pământ.

Plecând muncitorul, maica a îngenuncheat și a sărutat cu mare evlavie sfintele Moaște. Săpând cu mâinile sale, ea a dat peste mânecile rasei sfântului, păstrată neputrezită, precum și peste corpul întreg al unui sfânt mucenic.

Săvârșind în acel loc slujba Vecerniei, maica auzi în spatele ei pașii unui bărbat ce pășea sigur pe el. Dintr-o dată, auzi zicându-i-se: "Cât timp vrei să mă mai lași aici?" În acea clipă, ea văzu înaintea ei un călugăr înalt, cu barba pana la piept. Maica i-a răspuns, zicând: "Iartă-mă, dar mâine, cum se luminează de ziua, voi avea grija de tine."... Atunci, sfântul s-a făcut nevăzut.

A doua zi, maica Macaria a curățat Sfintele Moaște si le-a așezat în Altarul bisericii mânăstirii, înaintea lor aprinzând o candelă. În aceeași noapte, Sfântul Efrem cel Nou i-a apărut maicii, în vis, spunându-i numele său, cât ți cele despre viața lui. Mai apoi, maica le va așeza înaintea sfintei lui icoane, spre închinare și mângâiere celor ce vin și cad cu credință înaintea lor.

Mai multe amănunte despre Sfântul călugăr Efrem avea să afle o femeie angajată la fundația mânăstirii. Acesteia, Sfântul i s-a arătat în vremea rugăciunii, zicându-i:

..."Sunt marele mucenic Efrem. M-am nascut la 14 septembrie, ziua Sfintei Cruci și tot la 14 septembrie de Sfânta Cruce a început mucenicia mea, pe când aveam patruzeci si doi de ani. Să îi spui Macariei să-mi ridice un mic paraclis în cotitura drumului. Acolo obișnuiam să stau să mă odihnesc. Mormântul mi-a fost o peșteră. Barbarii si mort ma torturau."

În data de 29 aprilie 1966, Sfântul i s-a arătat unei alte măicuțe, căreia i-a descoperit cele legate de moartea lui martirica. Moaștele Sfântului Efrem cel Nou se află în Biserica centrală a Mănăstirii, ele săvârșind nenumărate minuni.

Citește și aceste articole despre Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou de la Nea Makri - Grecia:

• ✝️ 14 Septembrie: Viața Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou

• 🙏 Rugăciune către Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou - la vreme de mâhnire şi deznădejde

• 📅 5 Mai - Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou

• Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos
• Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei
• Sfântul Mucenic Vasile din Ancira
• Sf. Mucenic Teodot
• Sfântul Grigorie Nazianzul, tatăl Sfântului Grigorie Teologul

Împlinindu-se opt zile de la Naștere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovați și robiți de dânsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat și să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.

Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu S-ar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putință să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăiește Sfântul Efrem Sirul: „Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a și tăiat împrejur ca un om, și cu sângele Său S-a roșit Pruncul, ca un fiu omenesc și, durându-L, plângea, precum se cădea firii omenești”.

Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne aducă nouă duhovnicească tăiere împrejur; pentru că, sfârșindu-se legea cea veche, care era după trup, a început cea nouă, duhovnicească. Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul cel simțit, așa și cel duhovnicesc este dator a-și tăia împrejur patimile cele sufletești: iuțimea, mânia, zavistia, mândria, necurăția și alte păcate. Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriindu-ne nouă cu sângele Său viața cea viitoare, care de învățători se socotește a fi a opta zi. Astfel, Ștefan, făcătorul canonului din această zi, în cântarea a patra, zice: „Închipuiește viața cea neîncetată a veacului al optulea ce va să fie, în care Stăpânul S-a tăiat împrejur”. Sfântul Grigorie de Nissa grăiește așa: „Cea de a opta zi s-a așezat prin lege, ca veacul al optulea, ce va să fie prin optime, să mi-l însemneze mie”.

Se cuvine a ști și aceasta: că tăierea împrejur în Așezământul cel vechi era rânduită în chipul Botezului și al curățirii păcatului strămoșesc, măcar că acela nu se curăța cu totul prin tăierea împrejur, până la sângele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte curățirii celei adevărate, iar nu adevărată curățire, pe care a săvârșit-o Domnul nostru, scoțând păcatul din mijlocul lumii și pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă și duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întâi făcut și spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvântul lui David: …în păcate m-a născut maica mea; pentru care rana rămâne pe trupul pruncului.

Dar Domnul nostru era fără de păcat, deși în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat; precum șarpele de aramă făcut de Moise în pustie era șarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul șarpelui, așa și Hristos era om adevărat, dar nepărtaș păcatului omenesc și S-a născut din Maică fără de prihană și fără de bărbat, mai presus de fire.

Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat și dătător de lege, dar de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăiește Apostolul: Neștiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci ca și cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpânul nostru în tăierea împrejur decât în nașterea Sa.

Pentru că prin naștere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum grăiește Apostolul: Întru asemănarea omenească făcându-Se și cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca și un păcătos rana cea rânduită pentru păcat. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăiește David: Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sunt părtaș, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur.

Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începând înainte de a pătimi pentru noi, și gustând acel pahar, pe care voia să-l bea până în sfârșit, grăind pe Cruce: Săvârșitu-s-a. Vărsa picături de sânge dintr-o parte a trupului, până ce din tot trupul va curge sângele pâraie; în pruncie începe a răbda și la pătimire se deprindea; ca, atunci când va fi bărbat desăvârșit cu vârsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite: pentru că din tinerețe se cuvine omului a se deprinde la nevoințele cele bărbătești. Viața omenească este plină de osteneli, fiind ca o zi, având nașterea dimineața, iar seara sfârșitul; că de dimineață, adică din scutece, Omul – Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinerețe și spre lucrarea Sa până în seara aceea când soarele s-a întunecat și s-a făcut întuneric pe tot pământul până la al nouălea ceas; căci grăiește către iudei: Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez.

Dar ce lucrează Domnul nostru? Mântuirea noastră; căci mântuire a lucrat în mijlocul pământului. Iar ca s-o lucreze desăvârșit, se apucă de dimineață, adică din tinerețe de lucru, începând a răbda durere trupească și cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, până ce se va închipui întru noi Hristos. De dimineață, cu sângele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel frumos al răscumpărării noastre.

Apoi s-a pus numele fericitului prunc „Iisus”, nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea când a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui și mai înainte până a nu se zămisli în pântece, adică mai înainte până a nu se învoi Preasfânta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte până a nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Pentru că la acele cuvinte ale ei, îndată Cuvântul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălășluindu-Se în preacuratul și preasfântul Ei pântece.

Deci, acest preasfânt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredințare despre mântuirea noastră; pentru că „Iisus” înseamnă „Mântuitor”, precum mai înainte a tălmăcit același înger lui Iosif, în vis, arătându-se și zicându-i: Vei da numele Lui „Iisus”, pentru că Acela va mântui pe poporul Său din păcate. Încă și Sfântul Apostol Petru, mărturisind despre numele lui Iisus, zicea: Nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mântui.

Acest mântuitor nume, Iisus, mai înainte de toți vecii era pregătit în sfatul Sfintei Treimi, și până acum păzit spre a noastră mântuire; iar acum ca un mărgăritar de mult preț s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cerești și s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neștiute și cele tăinuite ale înțelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăiește proorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeți de numele Meu, soarele dreptății.

Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ținut în vas, ci vărsat; căci până când mirul este în vas, până atunci mireasma lui este înăuntru; iar când se varsă, îndată buna lui mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pământ acest nume, îndată ca niște mir plin de aromate, prin buna mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sânge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Și toată lumea acum mărturisește că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl.

Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat nume a mirat pe îngeri, a bucurat pe oameni și a înfricoșat pe diavoli, pentru că și diavolii cred în El și se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt, se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliți, se gonește întunericul idoleștii îndrăciri; iar lumina dreptei credințe răsare și luminează pe tot omul ce vine în lume.

La acest nume preamare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfântul Ioan Scărarul: „Totdeauna cu numele lui Iisus să bați pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decât aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pământ”. Acest nume preascump, Iisus, o! cât de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cât este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire și dulceață. Acest preasfânt nume Iisus, o! cât este de iubit robului și legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui!

În minte să fie Iisus, pe limbă Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturisește cu gura spre mântuire. Ori umblând, ori șezând, ori ceva lucrând, Iisus să fie pururea înaintea ochilor. N-am crezut– zice Apostolul -, a ști ceva între voi, fără numai pe Iisus; căci Iisus, celui ce se plânge către Dânsul, îi este luminare a minții, frumusețe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru necazuri, bucurie întru mâhnire, iar iubitorului Său, plată și răsplătire.

S-a scris cândva numele cel nespus al lui Dumnezeu – după cum povestește Ieronim – pe o tăbliță de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sângele cel vărsat la a Lui tăiere împrejur, și se scrie nu în aur, materialnic, ci duhovnicesc, adică în inimile și în gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris întru a Apostolului Pavel, despre care s-a zis: Vas ales Îmi este acesta, ca să poarte numele Meu. Apoi ca o preadulce băutură, preadulcele Iisus dorește să fie purtat numele Său în vas; căci cu adevărat dulce este celor ce-l gustă cu dragoste, despre care se grăiește în psalmi: Gustați și vedeți că bun este Domnul. Pe acela gustându-l proorocul, strigă: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea.

Pe Acesta gustându-l Apostolul Petru, zice: Iată, noi am lăsat toate și în urma Ta am mers, căci către cine altul să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Prin această dulceață li s-au îndulcit sfinților pătimitori chinurile cele amare, încât și de cea mai amară moarte nu s-au temut, ci strigau, zicând: Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viața, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea.

Deci în care vas dorește să se poarte cu adevărat acea dulceață a numelui lui Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor și a necazurilor, care ca și cu niște pietre scumpe se împodobește cu rănile cele suferite pentru Iisus, strigând: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceți.

În unul ca acesta numele lui Iisus dorește să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sânge în tăierea împrejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roșească cu sânge. Că după ce Domnul a câștigat vas ales numelui Său pe Apostolul Pavel, îndată a adăugat, zicând: Eu îi voi spune, câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Caută la vasul Meu, cel sângerat și rănit. Așa se scrie numele lui Iisus, cu roșeala sângelui, cu durerile și chinurile celor ce până la sânge suferă, nevoindu-se împotriva păcatului.

Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osârdie preasfântului Tău nume, o! preadulce și întru tot îndurate Iisuse, lăudăm numele Tău cel preamare, Mântuitorule Iisuse, umilindu-ne față de sângele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate și Doamne cel desăvârșit! Și ne rugăm bunătății Tale celei mari, pentru preasfânt numele Tău, pentru preascump sângele Tău ce s-a vărsat, și pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverși asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulcești inimile noastre prin Tine însuți Iisuse, să aperi și să ne îngrădești de pretutindeni cu numele Tău!

Însemnează-ne și ne pecetluiește pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca și în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim și cu îngerii să slăvim preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, Iisuse, și să-l cântăm în veci. Amin.

Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînțelept și între toți sfinții preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, și s-a născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru și pe Sfântul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie și pe Navcratie, și o fiică, al cărei nume era Macrina.

Pentru aceștia, cu adevărat s-a împlinit cuvântul lui David, care zice: Neamul drepților se va binecuvânta. Și nu numai sfântul acesta a fost îmbunătățit și mare luminător al lumii, ci și ceilalți trei frați ai lui s-au făcut minunați și purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic și făcător de minuni. S-a sfințit și sora lor Macrina, după cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toți frații i-a covârșit Sfântul Vasile întru fapta bună și întru învățătură; căci la învățăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl și povățuitor, pe care de obște îl avea Pontul ca dascăl al învățăturilor și al faptelor bune, în acea vreme.

Deci, dânsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună și curată, pe care dumnezeiescul David o numește plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învățătura, ce se numește enciclică, adică înconjurătoare, dar și toată buna credință; și, în scurt să zic, prin învățăturile vârstei celei dintâi s-a făcut începător al desăvârșirii care avea să fie mai pe urmă.

După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învățături, încât dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, și, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori își adună cele trebuincioase, ca să nu rămână mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă și cu învățăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învățături și al Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu; unde primind toate învățăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alții îi covârșea în tot felul de învățătură, încât în puțină vreme s-a făcut slăvit și vestit tuturor celor mai mari ai cetății și la tot poporul, fiind mai mare în învățătură decât în vârstă și având statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiștilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăța dogmele și rânduielile ce se află în filosofie; în sfârșit, lucrul cel mai mare a fost că toți îl aveau ca pe un preot al creștinilor, mai înainte de preoție; și atât de slăvit se făcuse el prin învățătură și prin fapta bună, încât era cinstit, cucernic și vrednic înaintea tuturor.

După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanț, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvârșiți dintre retori și filosofi, de la care a adunat, prin ascuțimea minții sale, cele mai înalte dintre învățături și cu ele și-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesățios de învățătură și de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, sârguindu-se la învățături, precum și pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaș și chinuitor al creștinilor, pe Libaniu, sofistul, și pe mulți alții.

În fiecare an, la data de 1 ianuarie se face pomenirea a trei evenimente importante: praznicul Tăierii împrejur a Domnului, cinstirea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare și Anul Nou.

La Praznic Împărătesc și la început de an calendaristic, dorim tuturor un An nou, binecuvântat, cu pace, cu sănătate, cu bucurie și cu rodire duhovnicească spre slava lui Dumnezeu! Sfântul Vasile cel Mare să fie apărător și ocrotitor al vieții noastre! Mulți ani trăiască, întru mulți ani fericiți!

Troparul Sfinţilor 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod - Glasul 1:

"Pentru durerile sfinţilor, care pentru Tine au pătimit, Milos­tiv fii, Doamne şi vindecă toate durerile noastre, Iubitorule de oameni."

Irod a trimis ostași înarmați ca spre război ca să ucidă pe toți pruncii ce erau în Betleem și în toate hotarele lui, de la doi ani și mai jos, după vremea care i se adeverise de la magi.

Irod, văzând că s-a batjocorit de magi, s-a mâniat foarte. Dar asupra cui s-a mâniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Împăratului iudeilor cel de curînd născut. S-a mâniat asupra magilor, că nu s-au întors la dânsul spre a-i vești despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a mâniat, temându-se ca să nu-i ia împărăția. Căci Irod socotea că Hristos voiește să împărățească cu împărăție pământească, neștiind că împărăția Lui nu este din lumea aceasta. Ce a făcut ticălosul Irod? Neputând nici magilor să le răsplătească pentru că se duseseră, nici pe Hristos să-L ucidă, pentru că nu-L afla, a vărsat mânia să asupra nevinovaților prunci. Ca o fiară cumplită, când se rănește de cineva și nu ia seamă asupra aceluia care a rănit-o, ci ori ce-i iese înaintea ochilor, aceea rănește și rupe ca pe însuși acela ce ar fi rănit-o. Așa și Irod, fiind rănit cu mânia și neaflând pe aceia prin care s-a rănit, răpea și omora pe pruncii care cu nimic nu-l mâhniseră. Trimițând ostași înarmați ca spre război, a ucis pe toți pruncii ce erau în Betleem și în toate hotarele lui, de la doi ani și mai jos, după vremea care i se adeverise de la magi.

Prunci se omorau în multe chipuri. Pe unii îi tăiau cu sabia, pe alții îi ucideau de piatră și de zid, pe alții îi trânteau la pământ și îi călcau în picioare, pe alții îi sugrumau cu mâinile, iar pe alții îi rupeau și-i despicau; pe unii îi însulițau și pe alții îi tăiau în două. Mamele plângeau cu amar, până la cer strigau, smulgându-și părul, rupându-și hainele și trupurile, încât s-au împlinit cele zise de proorocul Ieremia: Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire și țipet mult. Rahila plângându-și pe fiii săi și nu putea să se mângâie, căci nu mai erau. Rama era o cetate mică, care se numea așa fiindcă stătea la un loc înalt ce era în hotarele lui Veniamin. Rahila se socotea de unii Betleemul, pentru că Rahila, femeia patriarhului Iacov și mama lui Veniamin, acolo era îngropată. Deci după mormântul Rahilei, Betleemul își câștigase numele de Rahila, și când se omorau prunci în Rahila, adică în Betleem, atunci se auzea în cetatea Rama, pentru că nu era departe de Betleem și se auzea glasul plângerii și al tânguirii, plângând maicile pentru omorârea pruncilor lor, a căror plângere o scriu doi sfinți: Ioan Gură de Aur și Damaschin.

Dintre aceștia, cel dintâi povestește astfel: „Acestea văzând maicile, întrebau pe ucigași: „Pentru ce omorâți pe pruncii noștri? Ce răutate au făcut împăratului sau vouă?”. Și nu era cine să le răspundă lor pentru ce se face această ucidere năpraznică și nu era cine să le mângâie acea plângere. Iar ele strigau către ostași: „Miluiți-ne pe noi, oamenilor, miluiți-ne pe noi! Au doară nu ați avut și voi mame? Oare nu știți dragostea mamei către fiu? Au nu aveți femei? Nu vă rușinați văzând piepturile lor goale? Oare n-ați fost și voi iubiți de mamele voastre? Oare nu vă temeți că nu cumva să se întâmple și fiilor voștri una ca aceasta? Miluiți-ne pe noi oamenilor, nu ne lipsiți de fiii noștri, ci mai întâi omorâți-ne pe noi, pentru că nu putem răbda moartea fiilor noștri; pe noi să ne însulițați dacă fiii noștri v-au făcut vreun rău, ca astfel și noi împreună cu dânșii să primim moartea”.

Iată o întâmplare din viață Preacuratei Fecioare Maria: Iisus Domnul a fost zămislit în pântecele Fecioarei într-o zi de vineri și tot într-o zi de vineri a și pătimit pe Cruce.

Preacurată Fecioara L-a născut în ziua cea dintâi a săptămânii și tot în ziua cea dintâi a săptămânii a zis Dumnezeu: Să fie lumina (Facere 1:3); în ziua cea dintâi a săptămânii s-a pogorât mana din cer și tot în ziua aceasta S-a născut Domnul și Mântuitorul, precum tot în ziua aceasta S-a botezat în Iordan.

La vremea Nașterii lui Hristos, viețuia în Betleem bătrâna Salomeea, rudenia lui Iosif și a Mariei. Această nu și-a putut primi rudeniile în casă ei, dar a venit să-i vadă în peștera păstorilor. Când Preasfânta Fecioară a născut în chip nestricat pe Domnul și Mântuitorul, Salomeea a venit să o vadă.

Ea s-a minunat cum o față atât de tânăra a putut naște fără a fie ajutată de vreo moașă, cum L-a putut înfășa singură pe Prunc și cum a mai putut sta și pe picioarele sale.

Auzind că nașterea această nu a fost omenească, ci dumnezeiască, că a fost nestricăcioasă și fără de durere și că Fecioara-Maică a rămas Fecioară și după naștere, precum era și mai înainte, Salomeea nu a crezut, ci a întins mâna sa spre trupul Preasfintei Fecioare spre a o cerceta, după obiceiul moașelor, că astfel să ia încredințare. Dar pentru necredință și îndrăzneala sa, a primit îndată pedeapsa: mâna ei a înțepenit și s-a uscat. Bătrână s-a înfricoșat foarte tare de minunea aceasta și a început a se tângui pentru mâna ei cea uscată. Dar atingându-se mai pe urmă de Pruncul Cel dumnezeiesc, mâna ei s-a făcut înapoi teafără, precum fusese mai înainte. Și așa a crezut Salomeea în fecioria Preacuratei Maici și în dumnezeirea lui Hristos.

Trecând patruzeci de zile, atunci când Preacurată Fecioara a venit cu Pruncul Cel tânăr la Templu din Ierusalim, după cum era obiceiul la evrei, Arhiereul Zaharia a așezat-o în locul rânduit fecioarelor. Fariseii și preoții s-au tulburat văzând aceasta și au voit să o trimită la locul rânduit femeilor însoțite cu bărbat, dar Zaharia cel văzător cu duhul nu le-a îngăduit aceasta, ci a vestit tuturor că ea a rămas și după naștere fecioară. Pentru aceasta bătrânii iudeiilor au început să-l pizmuiască pe Zaharia și i-au cerut lui Irod să-l ucidă. De îndată ce au ieșit din Templu, Născătoarea de Dumnezeu și Dreptul Iosif au plecat de la Ierusalim la Nazaret, iar de acolo în Egipt.