ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Sinaxar - Viețile Sfinților - Calendar Ortodox

📅 27 Sepembrie: Pomenirea Sfântului Ierarh Martir ANTIM IVIREANUL (din Georgia), mitropolitul Țării Românești

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul este ctitorul frumoasei mănăstiri Antim din București.

Datorită introducerii limbii române în cult, Sfântul Antim Ivireanul împreună cu Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, sunt considerați precursorii Marii Uniri din 1918. Acest mare Sfânt este serbat în calendarul ortodox în data de 27 septembrie.

Sfântul Ierarh Antim Ivireanule

Rugăciune către Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul

Sfinte al lui Dumnezeu, Ierarh și Martir, Părinte Antime, care, trăind pe pământ toate neputințele și ispitele, cu darul lui Dumnezeu le-ai biruit; roagă-te neîncetat și pentru noi nevrednicii, neputincioșii și păcătoșii, ca să primim îndelungă răbdare, dreaptă socotință, dragoste nefățarnică și lucrătoare, credință neclintită și drept slăvitoare, nădejde tare, statornicie în toate încercările și neclintită mărturisire a credinței ortodoxe. Te rugăm, smeriți, Sfinte Ierarhe Părinte Antime, cere-I Mântuitorului Hristos la tronul căruia ai aflat sfântă îndrăzneală ca să trimită și asupra noastră darul sfințeniei, întărindu-ne în gând, în cuvânt și în virtuți, spre slava veșnică a numelui tău cel sfânt. Să ne ajute a sluji pe aproapele nostru în toată vremea, spre mântuirea sufletelor noastre, cu puterea, cu lucrarea și cu harul Prea Sfintei și de viață făcătoarei Treimi; Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în veacul vecilor. Amin!


Tropar - Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, glasul al 3-lea

Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori și învățători turmei tale și cu înțelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viața ai pus-o pentru păstoriții tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos, pe care roagă-L, Sfinte Părinte ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta.


Condac - Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, glasul al 3-lea

Învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, Părinte Ierarhe Antim, lauda arhiereilor Țării Românești, podoaba cărturarilor și dulce grăitor al înțelepciunii dumnezeiești în graiul românesc te-ai arătat. Lupta cea bună luptând și dreapta credință mărturisind, cu haină mucenicească preafrumos te-ai împodobit și împărăția lui Hristos ai dobândit. Pentru aceasta împreună cântăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Preafericite Părinte Antim.


Viața Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în anul 1650 și a primit la botez numele de Andrei. Originar din Iviria (Georgia), este luat de tânăr rob de turci și dus la Constantinopol. Este răscumpărat de Patriarhia Ecumenica și adus în Tara Romanească în jurul anului 1690, de către domnitorul Constantin Brâncoveanu.

De origine georgiană, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul este cel care a introdus prin tipăriturile sale, limba română în cultul Bisericii. "Floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună" (cum l-a numit Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului).

Era "înzestrat cu talente rare" și "a ridicat la perfecțiune arta tipografică", agonisind încă din tinerețe feluritele meșteșuguri ale caligrafiei, picturii, sculpturii și broderiei, smeritul, eruditul și neobositul om de rugăciune și de comuniune, de carte și de arte, trecând prin toate treptele slujirii bisericești și împletindu-și nevoințele cu razele harului și înțelepciunii dumnezeiești, a devenit model și lumină a preoției - "arta artelor și știința științelor".

În anul 1691, ajunge conducătorul tipografiei din București, iar în 1696 este numit egumenul Mănăstirii Snagov. În anul 1705 este ales episcop al Râmnicului, iar în 1708 mitropolit al Tării Romanești. Este înscăunat pe 22 februarie 1708, de față fiind patriarhii Alexandriei și Ierusalimului.

Este ctitorul mănăstirii cu hramul "Toți Sfinții" din București - numită azi Mănăstirea Antim (1713 - 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat "Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32", în vederea organizării unei impresionante opere de asistență socială.

Martiriul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

Înflăcărat luptător pentru afirmarea poporului român împotriva asupririi turcești, ca și voievodul și ocrotitorul său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este întemnițat de Nicolae Mavrocordat (primul domnitor fanariot) în primăvara anului 1716 și supus la cumplite defăimări și chinuri. Obligat să-și dea demisia și refuzând-o, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost caterisit pe nedrept de Patriarhia Ecumenică, urmând să fie închis pe viață în Mănăstirea "Sfânta Ecaterina" de pe Muntele Sinai. Pe drum însă, spre finalul lunii septembrie 1716, ostașii turci l-au omorât, lângă Adrianopol (Turcia de astăzi).

Activitatea Tipografică a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

Sfântul Antim Ivireanul a tipărit 63 de cărți, dintre care 30 în limba greacă, 22 în romană, una în slavona, 6 slavo-romane, 2 greco-arabe, una greco-romană și una greco-slavo-română. S-a luptat pentru introducerea limbii române în biserică, în locul celei slave. În lucrarea "Didahiile" (28 de predici rostite în cursul arhipastoririi sale, la care se adaugă șapte cuvântări ocazionale) descoperim o limba românească curățată de slavonisme și grecisme. Amintim că în anul 1706 a tipărit la Râmnic prima ediție a Liturghierului în Țara Romanească și Molitvelnicul (Evhologhionul), tot în limba română.

Vorbind despre datoria sa de pastor, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul mărturisește în predica sa la Duminica Vameșului și Fariseului: "De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treaba cu toți oamenii câți sunt în Tara Romanească, de la mic până la mare, afara de păgâni și de cei ce nu sunt de o lege cu noi; căci, în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos, să vă pasc sufletește… și de gatul mieu spânzura sufletele voastre și de la mine vă să vă ceară pe toți, iar nu de la alții, până când va voi fi păstor".

Moaștele Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

După ce a fost caterisit pe nedrept, de către Patriarhia Ecumenică în anul 1716 la presiunea autorităților otomane, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost exilat și urma să fie închis pe viață în Mănăstirea "Sfânta Ecaterina", însă în apropierea Adrianopol (Turcia de astăzi), a fost ucis de către ostașii care îl însoțeau și trupul lui a fost aruncat în apele râului Tungia.

Canonizarea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

După 250 de ani, în anul 1966, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta sentință de caterisire dată asupra Sfântul Antim Ivireanul.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata sfinților mucenici în 1992, ca un mare apărător al Ortodoxiei, cu zi de prăznuire la 27 septembrie.


Rugăciune către Maica Domnului a Sfântului Antim Ivireanu

Stăpână de Dumnezeu Născătoare, împărăteasa cerului și a pământului, cinstea și slava creștinilor, ceea ce ești mai înaltă decât cerurile și mai curată decât soarele, Fecioară prealăudată, nădejdea celor păcătoși și liniștea celor loviți de valurile vieții, caută asupra poporului tău, vezi moștenirea ta, nu ne lăsa pe noi, păcătoșii, ci ne păzește și ne scapă de vicleșugurile diavolului, că ne-au împresurat întristările, nevoile și răutățile. Dă-ne mână de ajutor, Fecioară, că pierim. Îndură-te de noi, că pe tine te avem ajutătoare și la tine nădăjduim să-L îmblânzești pe Fiul tău cu rugăciunile tale preaputernice și nebiruite, ca să-Și întoarcă spre noi mila Sa cea bogată. Și pe toți să ne învrednicească a ne păstra viața cinstită și fără de prihană, pentru ca noi cu o gură și cu o inimă pe El pururea să-L mărim, iar ție să-ți zicem: "Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!". Amin.

📅 14 Septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci✝️

Împărăteasa Elena primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu ea. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne, miluiește!”

14 Septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci

Împărățind în Roma Maxențiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i și chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe paginii săi ucigându-i și jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăție, siluind casele celor de bun neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urât, pentru acea tiranică, cumplită a lui viață și prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul și nu s-a îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăție-l alesese, nevrând ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăție. Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului; ci numai cu sprijinul câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri și cinste. Iar Constantin a fost ales împărat de către toți cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxențiu tot neîndreptat petrecea, ba încă și la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat și a mers asupra lui cu război. Văzând însă că puterea oștilor sale nu este de ajuns și gândind apoi la farmecele cele rele ale lui Maxențiu, a început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat mult sânge omenesc la facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutând milostivirea deșerților idoli, spre care nădăjduia. Deci, văzând Constantin că la Maxențiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul, pe care și neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască lui chip de biruință asupra prigonitorului. Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiazăzi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decât soarele și deasupra scris pe dânsul: „În acest semn vei învinge”. Au văzut aceea și ostașii toți, între care era și dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, și se mirau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme că păgânilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire și de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tâlharii și făcătorii de rele. Deci, ostașii se temeau că nu cumva războiul lor să fie fără noroc și din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială. Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuși Hristos Domnul și iarăși i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse și i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia și să poruncești ca să-l poarte înaintea oștilor și nu numai pe Maxențiu, ba încă și pe toți vrăjmașii tăi îi vei birui”. Deci, sculându-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia și chemând argintari iscusiți le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar și de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat și, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri și pe zale semnul crucii.

✝️ 8 Septembrie - Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului - Sfânta Maria Mică

Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos, Dumnezeul nostru.

Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului este primul praznic împărătesc din anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, dar și prima zi de preacinstire a Născătoarei de Dumnezeu din cadrul acestuia. Din punct de vedere istoric, sărbătoarea s-a fixat cu prilejul sfințirii unei biserici din Ierusalim, la începutul secolului al V-lea, între anii 431 și 451, deci între cele două sinoade ecumenice, de la Efes și Calcedon, care au dezbătut și clarificat problema mariologică.

8 Septembrie - Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului - Sfânta Maria Mică

Noi trebuie să știm că Maica Domnului este mamă. Și nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toți cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poți sta aici, să vii acasă, că ai unde veni...” Apoi, să știți că Maica Domnului zice tot așa către noi!


Arhanghelul Gavriil a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.

Domnul, Cel ce locuiește în Cer, vrând să Se arate pe pământ și să viețuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălășluirea slavei Sale, pe Preacurata Maică Să. Pentru că este obicei la împărați ca mai înainte să-și pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Și, precum palatele împăraților pământești se zidesc de prea înțelepții lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase și mai desfătate decât alte locuințe omenești, a trebuit a se zidi așa și palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, când a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusalim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înțeleptul lucrător Hiraam, care era meșter renumit și plin de înțelepciune și de știință, ca să săvârșească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru și chiparos, care se aduceau din Liban, și din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereți, și nenumărate feluri de pomi și de flori. Deci, avea și lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulțimea poporului lui Israel. Și a venit întru ea slava Domnului în foc și în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuiește în biserici făcute de mâini omenești. „Ce casă îmi veți zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurată, Prea Binecuvântată Fecioara Maria. Și de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înțelepți, adică de însăși înțelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înțelepciunea și-a zidit ei însăși casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înțelepciunea lui Dumnezeu sunt fă-cute bune și desăvârșite. Iar de vreme ce palatul cel însuflețit l-a zidit înțelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvârșita casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată și neîntinată cămară; neprihănitului Mielușel I s-a zidit cea fără de prihană sălășluire, la care lucru Însuși este martor credincios în cer, zicând către dânsa: „Toată ești bună, cea de aproape a Mea, și prihană nu este în tine”. Iar Sfântul Damaschin zice: „Toată ești cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu și noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatră aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praștie. Și că din niște lemne binemirositoare de cedru și de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfântul și dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-și trăgea obârșia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfânta și dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Și era Preacurata Fecioară după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din câte prea scumpe materii și din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însuflețit al Împăratului slavei! Și precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră și de lemn aveau mai multă cinste decât aurul cel curat cu care erau aurite; tot așa în nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc și arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăția deplină a sfinților ei părinți, care este mai scumpă decât tot aurul și argintul și mai cinstită decât pietrele cele de mult preț. Tot lucrul pământesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfânta Fecioară s-a născut din curăția părinților, care este mai presus decât tot neamul bun. Acest lucru îl mărturisește Sfântul Ioan Damaschin, vorbind așa către sfinții și drepții dumnezeiești părinți: „O, fericită însoțire, Ioachime și Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-ați cunoscut!” După cuvântul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veți cunoaște pe dînșii. Ați rânduit viața voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că viețuind în curăție și cuvioșie ați răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naștere fecioară, cu mintea, cu sufletul și după naștere fecioară și totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul și trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăție să se aducă trupește pe sine însăși luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime și Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăție, v-ați învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeiești, pentru că pe Fecioară, dumnezeiasca Maică, voi viețuind cu dreaptă credință și cu cuvioșie, în omenească fire ați născut, ați odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce și pe îngeri acum stăpânește. O, prea frumoasă și prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăția cu preoția s-au îmbogățit!”.

Cu aceste cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinți s-a născut dumnezeiasca Maică, din cât de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însuflețit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dânsa: „Cu adevărat ești Fecioară curată mai presus decât toate”. Însă nu cu înălțimea locului, ci cu a bunătăților și cu a darurilor dumnezeiești, pentru că locul unde s-a născut prea Binecuvântată Fecioară era o cetate mică în pământul Galileei, care se numește Nazaret (Despre casa lui Ioachim și Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărți scrie că în Nazaret, și nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflându-se neslăvită și necinstită și locuitorii ei defăimați. Mai apoi și pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?”. Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte și spre cei smeriți privește”, a binevoit să se nască Preacurata Maică Să, nu în Capernaumul cel ce prin mândrie până la cer se înălțase, ci în smeritul Nazaret, arătând că tot ce este între oameni înalt este urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dânșii cu vederea și defăimat, aceea la Dânsul este înalt și cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălțimea bunătăților Preacuratei Fecioare. Precum prin nașterea Sa în Betleem, care se tâlcuiește „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pâinea cea coborâta din cer spre însuflețirea și întărirea lumii, așa și în nașterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tâlcuiește „înflorit, sfințit și deosebit de cele pământești, încununat și păzit”.

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor și sterp și a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveștejită, care înflorește pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfințită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa și a umbrit-o. Și este mai sfântă decât toți sfinții, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toți sfinții. Ea este deosebită de păcătoșii pământești, căci nici un păcat în toată viața sa n-a cunoscut.

Toți cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea grăiește: „Fără de nelegiuire am alergat și v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcând păcatul, ci și pe păcătoși abătându-i de la lucrurile cele rele, așa cum zice Biserica spre dânsa: „Bucură-te, ceea ce curățești lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă și cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminție a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curați și drepți născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire și slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decât a naște pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decât aceasta, ca și după naștere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decât serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decât heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înțelepciunea și cu cunoștința cea dumnezeiască i-a covârșit. „Iar slavă, cinste și pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Și cine din pămînteni s-a aflat lucrător de bunătăți mai bun decât Preacurata Fecioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă și păzită, că vistieria curăției sale feciorești o păzea cu strășnicie, încât nici îngerului nu voia să o încredințeze, pentru că, văzând pe înger, s-a tulburat de cuvântul lui și gândea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară și cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătățile și dumnezeieștile daruri nu este foarte înăl-țat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deși pe pământ din pământeni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gânditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia nașterea lui Ioan, același a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer și numele ei cel prea binecuvântat zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfântă, Ierusalim nou, pogorât din cer de la Dumnezeu și locaș al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcașul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălțat, născând pe Împăratul Hristos. „O, înălțime, cu anevoie de suit de gândurile omenești!”.

Dar ce fel de frumusețe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe același Ioan Damaschin, care zice așa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca și cu o haină de aur și înfrumusețată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, așa sla-vă Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei”. Și iar zice același: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, și în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsuflețite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preț”. O podoabă ca aceasta este înfrumusețarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decât ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi și de flori. Dar și în această însuflețită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci vița sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a și întrecut.

Dacă Biserica a obișnuit a-i numi heruvimi pe alți sfinți, cântând: „Ce vă vom numi pe voi, sfinților? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atât cu cât mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupește Hristos și pe mâinile ei cele preacurate a șezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioară”. A închipuit în sine și asemănările pomilor celor bine roditori, făcându-se, duhovnicește, măslin roditor în casa lui Dumnezeu și finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numește mlădița de viață purtătoare, Biserică cântând așa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiță de viață purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maică Să, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumusețele ei cele duhovnicești. Dar, pe lângă acestea, și de cele trupești nu era lipsită, după cum adeveresc mulți dascăli bisericești, că în toată partea cea de sub soare n-a fost și nu va fi fecioară așa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfântul Dionisie Areopagitul, văzând-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi știut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată fața ei. Un palat ca acesta înainte și-a gătit Lui pe pământ, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul și cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă și desfătat: „Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat”. Și au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălășluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci și nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălășluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiții săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveți loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinți poate să se găsească milostivirea așa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atât cel curat, după cum și păcătosului iarăși nu-i este strâmt aici. Acolo cel pocăit are locul său și disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca și în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci și vietăților celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toți cei scârbiți, năpăstuiți, flămânzi, învi-forați și bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu știe să fie nemi-lostivă cea al cărei pântece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulți străjeri înarmați păzesc palatele împăraților pă-mîntești și nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc și îi întreabă de unde și la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însuflețit, deși este înconjurat de heruvimi și de serafimi și de nenumărate cete ale îngerilor și ale tuturor sfinților, la ușa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu oprește pe cela ce va să intre. Nu-i opresc străjerii, nu-i gonesc ostașii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, și primește dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pântece neroditor, dându-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălășluirea lui Dumnezeu, Cuvântului, căreia, și ție, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfântului Duh, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh de la noi cei din țarină, să fie cinste și slavă în veci”.

Amin.


Rugăciune către Maica Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.

Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstoriților noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății. Așa, Doamnă preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor.

Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.

Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poți face tot binele, primește aceste cinstite daruri, care se cuvin numai ție, de la noi nevrednicii robii tăi, Ceea ce ești aleasă din toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cerești și pământești. Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor și prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Sfântul Trup și de Preacuratul Lui Sânge. Pentru aceasta fericită ești în neamurile neamurilor, ceea ce ești de Dumnezeu fericită, mai luminată decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii. Și acum, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de sfatul celui înșelător și de toată primejdia, și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului; ci până în sfârșit cu rugăciunile tale păzește-ne pe noi neosândiți. Ca prin paza și cu ajutorul tău fiind mântuiți, slavă, laudă, mulțumită și închinăciune, pentru toate să înălțăm, Unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


Sfântul Ioan Damaschin Sfântul Ioan Damaschin despre Nașterea Maicii Domnului

Sfânta şi prealăudata Pururea-Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu Măria fiind mai dinainte hotărâtă prin sfatul preştiutor şi mai înainte de veci al lui Dumnezeu, a fost preînchipuită şi mai înainte propovăduită de Duhul Sfânt prin diferite imagini şi cuvinte ale profeţilor, în timpul mai dinainte hotărât a odrăslit din rădăcina lui David, potrivit făgăduinţelor făcute către acesta; căci spune: S-a jurat Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: din rodul pântecului tău voi pune pe tronul tău [Ps 131,11; 2 Rg 7,12]; şi iarăşi: Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu, că nu voi minţi pe David. Sămânţa lui rămâne în veac şi tronul lui ca soarele înaintea mea şi ca luna făcută pentru veşnicie şi care este martor credincios în cer [Ps 88, 35-36]. Şi Isaia: Toiag va răsări din Iesei şi floare se va înălţa din rădăcina lui [Is 11,1].

Aşadar că Iosif se trage din seminţia lui David au arătat precis preasfmţiţii Evanghelişti Matei şi Luca: Matei coboară pe Iosif din David prin Solomon [Mt 1, 6-16], iar Luca, prin Natan [Lc 3, 23-31]. Amândoi însă au trecut sub tăcere genealogia sfintei Fecioare.

Trebuie sa se ştie însă că nu era obiceiul la evrei şi nici în dumnezeiasca Scriptură să se scrie în genealogie femei; dar era o lege ca să nu se facă căsătorii între seminţii diferite [Nm 36, 6-9]. Deci Iosif, coborându-se din seminţia lui David şi drept fiind, căci aşa mărturiseşte despre el dumnezeiasca Evanghelie [Mt 1,19], nu s-ar fi logodit împotriva legii cu sfânta Fecioară, dacă ea nu cobora din aceeaşi seminţie. Aşadar, evangheliştii s-au mulţumit să arate numai linia descendentă a lui Iosif.

Trebuie să se ştie şi aceasta, şi anume că era o lege ca atunci când murea un bărbat fără copii, fratele lui să se căsătorească cu femeia celui răposat şi să se ridice sămânţa fratelui său [Fc 38, 8; Dt 25, 5-6]. Deci cel care se năştea era după fire fiul celui de-al doilea, adică al celui care l-a născut; iar după lege al celui răposat.

Din linia genealogică a lui Natan, fiul lui David, Levi a născut pe Melhi şi pe Pantera, Pantera a născut pe Bar-pantera, căci aşa se numea. Acest Barpantera a născut pe Ioachim, Ioachim a născut pe sfânta Născătoare de Dumnezeu. Natan a avut femeie din linia genealogică a lui Solomon, fiul lui David, din care s-a născut Iacov. Dar când a murit Natan, Melhi, cel din seminţia lui Natan, fiu al lui Levi, dar frate al lui Pantera, s-a căsătorit cu femeia lui Natan, mama lui Iacov şi din ea a născut pe Eli. Aşadar, Iacov şi Eli au devenit fraţi din aceeaşi mamă: Iacov din seminţia lui Solomon, iar Eli din seminţia lui Natan. Eli cel din seminţia lui Natan a murit fără copil şi Iacov, fratele lui, cel din seminţia lui Solomon, a luat pe femeia lui şi a ridicat sămânţa fratelui lui şi a născut pe Iosif. Aşadar, Iosif prin fire este fiul lui Iacov, care se coboară din Solomon, dar după lege al lui Eli, care se coboară din Natan.

Ioachim deci s-a căsătorit cu cinstita şi vrednica de laudă Ana. După cum Ana cea din vechime fiind stearpă a născut pe Samuii prin rugăciune şi făgăduinţă [1 Rg 1,10-11. 20-21], tot aşa şi aceasta prin rugăciune şi făgăduinţă către Dumnezeu primeşte pe Născătoarea de Dumnezeu, ca şi în aceasta să nu rămână cu nimic în urma femeilor slăvite. Aşadar, harul — căci aşa se tălmăceşte numele Ana — naşte pe Doamna — căci aceasta înseamnă numele Măria — şi în adevăr, fiind Maica Creatorului, a ajuns Doamna tuturor făpturilor. Se naşte în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor şi este adusă la templu. Apoi, fiind sădită şi îngrăşată de Duhul în casa lui Dumnezeu ca un măslin încărcat de rod, a ajuns locaşul oricărei virtuţi, depărtând mintea de orice dorinţă lumească şi trupească, păstrându-şi astfel feciorelnic sufletul împreună cu trupul, după cum se cuvenea sânului care avea să primească pe Dumnezeu; căci El, sfânt fiind, Se odihneşte întru sfinţi [îs 57,11]. Stăruie deci în sfinţenie şi se arată cu vrednicie templu sfânt şi minunat al Preaînaltului Dumnezeu.

Dar pentru că duşmanul mântuirii noastre pândea fecioarele din cauza profeţiei lui Isaia care spune: Iată fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor numi numele lui Imanuel, care se tălmăceşte: Cu noi este Dumnezeu [Is 7,14], Cel care-i prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor [Iov 5,13; 1 Co 3,19], ca să amăgească pe cel care se îngâmfă totdeauna cu înţelepciunea, tânăra e dată de preoţi spre logodnă lui Iosif cartea cea nouă celui care ştie carte [Is 29,11], iar logodna a fost păzitoare a fecioarei şi înşelare a celui care pândea fecioarele. Iar când a venit plinirea vremii [Ga 4, 4] a fost trimis îngerul Domnului la ea binevestindu-i zămislirea Domnului [Lc 1, 26-38], şi aşa a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Puterea enipostatică a Tatălui, nu din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului [In 1,13], adică împreunare şi sămânţă, ci din bunăvoinţa Tatălui şi din conlucrarea Sfântului Duh. Şi ea a dăruit Creatorului posibilitatea să Se creeze, Făcătorului să Se plăsmuiască, Fiului lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om din preacuratul şi neîntinatul ei trup şi sânge, plătind datoria strămoaşei; căci aşa cum aceea a fost plăsmuită din Adam fără împreunare, tot aşa şi aceasta a născut pe Noul Adam, Care s-a născut potrivit legii naşterii, dar mai presus de firea naşterii, căci Cel din Tatăl fără mamă Se naşte din Mamă fără tată: potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut prin femeie; mai presus de firea naşterii, pentru că s-a născut fără Tată; potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut la timpul sorocit naşterii — căci se naşte când a împlinit nouă luni şi trece în a zecea — mai presus de legea naşterii, căci s-a născut fără să pricinuiască durere; fiindcă a aceleia căreia nu i-a precedat plăcerea nu i-a urmat nici durerea, potrivit cuvintelor profetului: înainte de a simţi dureri, a născut [Is 66, 7]; şi iarăşi: înainte de a veni vremea durerilor, ea a fugit şi a născut băiat [Is 66,7].

Din ea S-a născut, aşadar, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, nu om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat. N-a fost uns profet printr-o lucrare, ci prin prezenţa deplină a Celui care unge, încât Cel care unge să Se facă om, iar cel care a fost uns să Se facă Dumnezeu nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostasă. Acelaşi era atât Cel care unge, cât şi cel care a fost uns ungându-Se ca Dumnezeu pe Sine însuşi ca om. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? In adevăr, este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpâneşte toate făpturile, fiind roabă şi maică a Creatorului. După cum atunci când S-a zămislit Cuvântul a păzit-o fecioară pe aceea care a zămislit, tot aşa şi atunci când S-a născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrând-o încuiată [Iz 44, 2]. Zămislirea s-a făcut prin auz, iar naşterea prin ieşirea obişnuită a celor care se nasc, măcar că unii spun poveşti că s-a născut prin coasta Maicii Domnului; căci nu era cu neputinţă să treacă prin uşă fără să strice peceţile ei.

Rămâne, aşadar, şi după naştere fecioară cea Pururea-Fecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte. Chiar dacă s-a scris: Şi nu a cunoscut-o până nu a născut pe Fiul ei Cel Întâi-Născut [Mt 1, 25], trebuie să se ştie că întâi-născut este cel născut întâiul, chiar dacă ar fi unicul născut: întâi-născut arată că s-a născut întâiul, dar nu indică negreşit şi naşterea altora, iar până indică, pe de o parte, sorocul hotărât al unei vremi, dar nu neagă timpul ce urmează după aceasta. Căci zice Domnul: Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului [Mt 28, 20]; aceasta nu înseamnă că se va despărţi după sfârşitul veacului, deoarece dumnezeiescul Apostol zice: Şi aşa pururea cu Domnul vom fi [1 Tes 4,17], adică după învierea obştească. Căci cum ar fi primit legătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa celor care au urmat? Departe fie acest gând! Nu este lucrul unei raţiuni înţelepte de a gândi asemenea lucruri şi nici într-un caz de a le face.

Dar însăşi fericita, care s-a învrednicit de darurile mai presus de fire, durerile de care a scăpat când a născut le-a suferit în timpul patimii Domnului, suportând sfâşierea inimii din pricina compătimirii de mamă, pentru că vede omorât ca pe un făcător de rele pe Acela pe care îl ştia Dumnezeu prin naştere, şi atunci a fost sfâşiată de gânduri ca de o sabie. Acest lucru vor să-l spună cuvintele: Şi sabie va trece prin însuşi sufletul tău [Lc 2, 35]. Dar bucuria învierii, care propovăduieşte Dumnezeu pe cel care a murit în trup, preschimbă durerea.

Sfântul Ioan Damaschin


Părintele Sofian Boghiu Părintele Sofian Boghiu: Cuvânt de învățătura la Nașterea Maicii Domnului

„Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a răsărit la toată lumea”. Așa începe troparul sărbătorii de astăzi, în seară această și duminică. Și în adevăr, frați creștini, nici o naștere din câte cunoaște istoria lumii n-a adus omenirii întregi atâta bucurie, câtă bucurie a adus în lume nașterea Sfintei Fecioare Maria. De la nașterea ei, un nou orizont se deschide pentru omenirea întreagă și de atunci începe a se scrie o nouă istorie în lume, istoria mântuirii neamului omenesc sau, cum spune sfântul Ioan Damaschin: „Astăzi este începutul mântuirii noastre”.

Venirea ei în lume a fost făgăduită de Dumnezeu protoparintilor noștri în raiul cel pamantesc, apoi a fost binevestita de prooroci și așteptată cu dor și înfrigurare de toate generațiile de-a lungul miilor de ani, că pe a aceleia care avea să nască pe Mesia, Mântuitorul lumii. Generațîi întregi s-au rugat pentru această întrupare din Maică Domnului. Știm că ea era vasul ales în care S-a pogorat și S-a întrupat Mântuitorul lumii. Precum se știe, Sfântă Fecioara Maria este binecuvantatul rod al rugăciunii îndelungi și cu multe lacrimi a bătrânilor și fericiților ei părinți, Ioachim și Ana.

Amândoi erau coboratori din neamul împărătesc al lui David și locuiau în Nazaretul Galileei. În centrul Nazaretului de astăzi se arată locul unde a trăit odinioară Sfântă Fecioara Maria cu familia să. Și într-adevăr, frați creștini, în Nazaretul de astăzi este o mare catedrala a Bunei Vestiri, cea mai mare din acel oraș. Și în centrul ei – are și etaj – e un fel de grilaj. Coborî niște trepte și acolo se păstrează și astăzi căsuța sfinților ei părinți, Ioachim și Ana. Mai aveau încă o casă în Ierusalim, acești bătrâni părinți ai Maicii Domnului. Acolo își duceau viață, în adâncă evlavie și curăție, în post și în fapte bune, dar toate învăluite în foarte multă tristețe, singuri, fără urmăși, coborau încet către amurgul viețîi. Și totuși, nici bătrânețea, nici sterpiciunea Anei nu-i descurajau în așteptarea lor și nu încetau a se ruga lui Dumnezeu să le dăruiască un copil. Tradiția confirmată de sfântul Ioan Damaschinul ne spune că adeseori se rugau cu aceste cuvinte:

„Doamne, Adonai, Eloi, Savaot, cunoști ocară lipsei de copii, cunoști tristețea și amarul nostru; dacă vei privi la smerenia robilor Tăi și vei da robilor Tăi un copil, Ție Ți-l vom face dar”.

Și în adevăr, Dumnezeu le-a ascultat smerită lor rugăciune și așa, ramură stearpă și uscată a tulpinii lui David rodește rod minunat, pe prunca Maria. Această fiica a bătrânilor Ioachim și Ana nu era asemenea celorlalte fiice ale oamenilor, ci una fără seamăn între ele, chiar dacă mulți din acea vreme nu puteau înțelege rostul ei dumnezeiesc în lume. Pentru că ea era femeia care avea să zdrobească capul șarpelui – cum spune în Cartea Genezei la început – făgăduită de Dumnezeu primilor oameni; ea era femeia înconjurată de nimbul celor mai negraite însușiri, ea era fecioara cea minunată și plină de har, binevestita de prorocul Isaia; care fecioara fiind, va naște pe Emanuil și va rămâne fecioara și maică, va fi locașul feciorelnic și Maică preacurata a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Născând cuvioasă Ana pe această fiica binecuvântată, casă lor bătrână s-a umplut de multă bucurie și lumina, deoarece multă și mare era tristețea și așteptarea de până atunci. Numele pe care îl aleg și-l pun părințîi copilei lor e un nume dintre cele mai frumoase care se obișnuiau la vechii evrei. Acest nume feminin este Miriam, Mariam sau Maria și însemnează „cea plăcută”, „cea frumoasă” sau „doamna”, „stăpână” sau Despina, cum ii spun grecii. Toate aceste însemnări ale numelui ei i se potrivesc în chip desăvârșit, pentru că de la nașterea să, minunată copila Maria era plină de toate însușirile și darurile trupești și sufletești.

Fiind plină de har de la nașterea să, Sfântă Maria Fecioara a rămas plină de dar pe tot timpul viețîi sale pământești. Deplinătatea acestui dar dumnezeiesc ce umplea ființă să și se revarsă peste întreagă ei făptură o apară de orice păcat. Astfel, prin darul lui Dumnezeu, păcatul n-a atins nici trupul și nici sufletul ei, încât locașul Domnului nostru Iisus Hristos s-a păstrat curat, și trupește și sufletește. Totuși, frați creștini, Sfânta Fecioara Maria s-a născut după toate legile naturale ale nașterii omenești și că urmare, ea nu a fost scutită de păcatul strămoșesc, de care a fost scutit numai Fiul ei dumnezeiesc. Această stare de sfințenie personală, dublată că de o umbră de păcatul strămoșesc transmis prin părinți, se continuă la Sfânta Fecioara până în momentul Bunei Vestiri.

În acest moment al Bunei Vestiri, la 25 martie, după ce Sfàntă Fecioara primește, în chip liber, să fie Maică Fiului lui Dumnezeu – prin acel cuvânt către înger: „Fie [Mie], după cuvântul tău”, deși nu știa de bărbat – este curățită deplin de toate urmările păcatului strămoșesc prin coborârea Duhului Sfânt peste ea. În acest moment, pentru Sfânta Fecioara începe un nou capitol: de la această dată, preacurata Fecioara – preacurata pe deplin în trup și în suflet – devine locaș sfințit în care se alcătuiește trupul omenesc al lui Dumnezeu Cuvântul. Astfel, numai după ce Sfânta Fecioara primește a fi mama lui Dumnezeu Fiul, ea este curățită deplin. Până la hotărârea această suprafirească, Sfânta Fecioara Maria, deși plină de dar, era totuși sub influență păcatului strămoșesc că și ceilalți oameni și deci liberă de a se pronunță împotriva maternității dumnezeiești. În loc să fi spus „fie”, cum a spus, putea să spună „nu primesc”. Însă a spus „fie”, adică s-a supus fără condiție, deși era fără de bărbat. Putea adică să nu primească a fi Maică Mântuitorului lumii. Așadar prin lucrarea Sfântului Duh, trupul feciorelnic, preacurat și neatins de nici un păcat, a fost curățit de păcatul strămoșesc, încât carnea din care Se va naște Domnul nostru Iisus Hristos și sângele care va da viață acestei carni dumnezeiești să nu aibă nici o urmă de păcat, fie el păcat strămoșesc ori personal. Numai din acest trup fără pată sau imaculat al Sfintei Fecioare Maria se putea naște un trup unit într-un ipostas cu dumnezeirea. Numai acest trup putea lucra mântuirea lumii și numai acest trup era vrednic să nască pe Domnul nostru Iisus Hristos că om.

Această este învățătură ortodoxă despre Nașterea Maicii Domnului, așa cum au mărturisit-o sfinții Părinți și sfintele sinoade ecumenice. În această privința, sfântul Chiril al Ierusalimului, în una din catehezele sale spune așa:

„Hristos era Acela care avea să Se nască din Preacurata Fecioara și de aceea a umbrit-o pe ea puterea Celui Preainalt și Sfântul Duh S-a pogorat peste ea și a sfințit-o, pentru că ea să poată zămisli și naște pe Acela prin Care s-au făcut toate; nașterea această a fost curată și fără nici o pată”3.

Sfântul Ioan Damaschin, mergând pe aceeași cale a sfinților Părinți și a sinoadelor ecumenice, sintetizează această învățătură cu următoarele cuvinte:

„După ce Sfântă Fecioara Maria a primit a naște pe Fiul lui Dumnezeu, Duhul Lui Sfânt S-a pogorat peste ea, potrivit cuvântului dumnezeiesc pe care l-a spus arhanghelul, curățînd-o și dându-i în același timp puterea de a naște”.

Aceeași învățătură o aflăm cântată și în imnografia Bunei Vestiri: într-o cântare în formă de mărturisire, însăși Fecioara Maria rostește aceste cuvinte:

„Sufletul mi l-a curățit, trupul mi l-a sfințit, biserica încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, cort de Dumnezeu împodobit, locaș însuflețit m-a făcut venirea Sfântului Duh și curată Maică a Vieții.”

Frați creștini, Maică Domnului, intrupand în sine pe Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh, a salasuit în ea lumina dumnezeiască, devenind o ființă cu totul deosebită, mai presus de oameni și de îngeri. Sfântul Grigorie Palama, un mare teolog ortodox, spune între altele că: „Dumnezeu, alcătuind un univers comun al bunătăților văzute și nevăzute, ne-o arată pe Maică Domnului că întrunind în sine toate frumusețile dumnezeiești, îngerești și omenești. Și dacă frumusețea superioară ce împodobește amandoua lumile” – cerească și pământeasca – „este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luând trup omenesc din ea și Dumnezeu S-a arătat pe pământ și cu oamenii împreună viețuind, fiind tuturor nevăzut înainte de ea”.

Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, era din veșnicie la Tatăl, însă nu era văzut de oameni. Prin întruparea Lui din Fecioara Maria devine văzut de oameni, de lume, purtând trup omenesc că și noi, fără de păcat.

„Tot așa și în veacul nesfârșit, în ceruri, toată coborârea luminii dumnezeiești, toată formă darurilor duhovnicești, nu o poate primi nimeni fără Maică Domnului. Ea, primind toată plinătatea Celui ce plineste toate, fiecare după criteriile, după proporția și măsură curăției fiecăruia…” – așa se dau darurile, după curăția fiecăruia – „…încât Maică Domnului este și vistieria și distribuitoarea bogăției dumnezeiești (…). Este izvorul și înlănțuirea tuturor bunurilor negraite. Ea este culmea și sfârșirea întregii sfintenii”.

Sfântul Grigorie Palama se întreabă așa: „Cum te voi slăvi pe ține, vistieria slavei? (…) Prin ține se luminează duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc în lume. Te-ai făcut vistiernicul și pastratoarea harurilor, nu că să le ții la ține, ci că pe toate să le umpli de har, că vistiernicul adună comori spre a le împărți. Pentru ce ai ține închisă bogăția care nu se micșorează”?

De aceea, te rugăm, Stăpână preabună, dăruiește întregului tău popor aceste moșteniri ale tale, din milă și din comoară harurilor tale, că ceea ce ești plină de har. Din aceste comori cerești ajută și tămăduiește sufletele și trupurile noastre imbolnavite de patimi, luminează și împacă viață lăuntrică a fiecăruia din noi, că ceea ce cunoști bine toate necazurile noastre. Revarsă, Preasfânta, bucurie, pace și bună înțelegere în familia neamului nostru omenesc și românesc care din adâncă vechime, din vremi, te cinstește cu multă și curată evlavie.

Și îndrăznim să te mai rugăm, preasfânta Fecioara, să mijlocești la Fiul tău și Dumnezeul nostru să potolească cumplitele vrajbe din lume, pentru că El este cu adevărat Izvorul și Stăpânul păcii. Cerem cu umilință și cu încredere toate acestea, preasfânta Fecioara și Maică a Domnului, știind că poți să ne ajuți, pentru că tu pe toate le poți câte le voiești. Amin.

Părintele Sofian Boghiu

📆 5 Septembrie: Profetul Zaharia şi Dreapta Elisabeta

Sfinții Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta - părinții Sfântului Ioan Botezatorul
Sfinții Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta — părinții Sfântului Ioan Botezatorul

Troparul Sf. Profet Zaharia

Din tine a răsărit Sfeșnicul Luminii, ca dintr-o rază proorocească, şi rădăcină a Înaintemergătorului fiind, ai primit tăiere mucenicească, cu ce numiri te vom numi pe tine, că tainele proorocești ai vestit, şi pe calea muceniciei ai alergat, sfinţindu-o cu sângele din tine izvorât. Ca cel ce te odihnești în corturile drepţilor nu ne lipsi de mijlocirea ta, ci înaintea Împăratului tuturor stând, roagă-te să ne izbăvim din căderea rea.

Condac:

Dăruit-ai lumii pe Îngerul cel pământesc al Cuvântului, care a propovăduit pocăința, luminat fiind de raza Duhului, înaintea altarului ai fost jertfit, luând cununa muceniciei, şi acum te rogi neîncetat să aflăm odihna veșniciei.

Icos

Stâlp neclintit eşti în cetele drepţilor, aducând în lume pe Raza pustiei,
De care lumea fiind luminată, a săltat aflând cărarea veşniciei,
Cu sângele tău ai pecetluit viaţa cea jertfitoare pentru Adevăr,
Iar acum te rogi pentru sufletele noastre cu al Domnului Înaintemergător.
Bucură-te, stea vestitoare a Luceafărului Vieţii,
Născătorul Glasului ce a propovăduit vremea dreptăţii,
Slujitor al înaltelor taine dumnezeieşti,
Înger vestitor al graiurilor cereşti,
Pom din care a răsărit rodul rugăciunii,
Poartă împărătească a Luminii,
Binecuvântarea celor ce slujesc Cuvântului,
Zbor mucenicesc pe aripile Duhului,
Slujitor al legilor dumnezeieşti,

În ziua de 5 septembrie este pomenirea junghierii Proorocului Zaharia, tatăl Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan.

Sfântul Profet Zaharia şi Dreapta Elisabeta au fost părinţii Sfântului Profet Înaintemergător şi Botezător Ioan. Ei erau descendenţi din neamul lui Aaron: Zaharia, fiul lui Barac, a fost preot în Templul din Ierusalim iar Elisabeta a fost sora Sfintei Ana, mama Preasfintei Fecioare Maria. Cele două femei căsătorite şi evlavioase sufereau de nerodire a trupului, ceea ce pe vremea aceea era luat drept pedeapsă de la Dumnezeu.

Într-o zi, în timpul slujbei din templu, un înger i s-a arătat lui Zaharia care i-a spus că soţia sa bătrână va naşte prunc, „care va fi mare înaintea Domnului” (Luca 1:15) şi „va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1:17).

Zaharia s-a îndoit de această prezicere şi pentru această slăbire în credinţă el a fost pedepsit, luându-i-se graiul. Când Elisabeta a născut un fiu, fiind insuflată de Duhul Sfânt i-a dat numele Ioan, deşi nimeni din familie nu mai avea acest nume.

Când l-au întrebat şi pe Zaharia acesta a scris şi el numele de Ioan pe o tablă. Imediat după aceasta i-a revenit darul vorbirii şi a început să profeţească despre fiul său care urma să fie Înaintemergătorul Domnului.

Când Irod împăratul a auzit de la magi despre naşterea Mântuitorului, a dat ordin să fie omorâţi toţi copiii de parte bărbătească de până la doi ani din Betleem şi din împrejurimi, sperând astfel să nu-i scape nici pruncul Iisus.

Irod ştia despre naşterea neobişnuită a lui Ioan şi vroia să-l omoare, crezând că acesta era viitorul Rege al Iudeilor cel din profeţii. Dar Elisabeta s-a ascuns cu pruncul în munţi şi s-a rugat la Dumnezeu să-i scape de prigonitori. Din mila Domnului muntele s-a crăpat şi i-a adăpostit pe mamă şi fiu până ce prigonitorii au dispărut.

În acele zile tragice, Zaharia slujea în templu iar soldaţii lui Irod au încercat în zadar să afle de la acesta unde se ascundeau Elisabeta şi Ioan. Apoi, aceştia l-au omorât pe sfântul profet, înjunghiindu-l în faţa altarului (Matei 23: 35).

Elisabeta a murit la 40 de zile după soţului ei şi Sf. Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a trăit în pustie până în ziua în care a apărut în faţa poporului lui Israel.

Sfântul Prooroc Zaharia

„Vieţuire întocmai cu îngerii având, cu adevărat ai vorbit împreună cu îngerii, descoperitorule de cele dumnezeieşti, Sfinte Proorocule Zaharia; printr-ânşii luminându-ţi cugetul cel mai presus de minte, cu lămurirea semnelor celor minunate, cu descoperirea tainelor celor mari, cu mai înainte-grăirea proorocească şi cu înnoire duhovnicească. Roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.”

„Fiind împodobt cu podoabele dumnezeieştii frumuseţi, frumuseţea îngerilor o vedeai cu neprihănirea sufletului, Sfinte Zaharia.”

„Harul cel de sus te-a umbrit, preaînţeleptule Sfinte Zaharia, învăţându-te prin sfinţii îngeri adâncul proniei, dumnezeiasca ocârmuire, şi luminându-te, fericite, prin sfinţii îngeri.”

„Care purtate de cai, mânate de mâna Dumnezeului tuturor, ai văzut pe slujitorii cei fără de trup, minunate Sfinte Zaharia[iv]; cu care împreună bucurându-te, ca un prooroc pururea mărit, roagă-te să fim îndrumaţi pe calea dumnezeieştii cunoştinţe, noi, cei ce săvârţim cu credinţă neîndoielnică preasfinţită pomenirea ta.”

„Mai presus de fire, îndeamnă Sfântul prooroc Zaharia, zicând: Bucură-te, Sioane sfinte, că va veni Împăratul tău, mântuind cu blândeţe.”

„Dobândind făclia faptelor bune, aprinzi lumina cunoştinţei de Dumnezeu, vestind mai înainte făclia cea tainică a întrupării celei mai presus de cuvânt a Cuvântului, care va trebui să se arate în chip strălucitor din Sion, de Dumnezeu însuflate Sfinte Zaharia.”

„Sioane munte, cetate sfântă, bucură-te foarte! Că dumnezeiescu Zaharia, cel împreună-vorbitor cu îngerii, te îndeamnă; dar şi tu, Ierusalime, veseleşte-te întru toţi vecii.”

„În mijlocul munţilor umbroşi vedeai stând pe îngeri, cate te povăţuiau în taină purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cea pentru toţi, Sfinte proorocule Zaharia, lăudând pe Hristos în veci.”

„Toată simţirea lăsând-o înţeleptule, ca un purtător de lumină stai înaintea minţii celei dumnezeieşti şi preacurate, făcând rugăciuni pentru lume. Pentru aceasta toţi te mărim pe tine, Sfinte Zaharia.”

„Urmând graiurile buzelor tale, arătătorule de cele dumnezeieşti, chemăm pe Domnul; şi printr-Ânsul mântuindu-ne, te fericim pe tine ca pe un prooroc al adevărului şi prorovăduitor al cucerniciei, Sfinte Zaharia.”

„Bucură-te şi te veseleşte, cetatea Sionului, bucură-te şi te veseleşte, Biserica lui Dumnezeu; că iată Împăratul tău a venit în dreptate, şezând pe mânz, lăudat de prunci: Osana, Celui dintru înălţime, binecuvântat eşti Cel ce ai mulţime de îndurări, miluieşte-ne pe noi!”

📅 4 Septembrie: Proorocul Moise și cinstirea Icoanei Maicii Domnului RUGUL APRINS - „Icoana-Program” și Imnul-Acatist al martirilor mărturisitori de la Sfânta Mănăstire Antim din Capitală →

RUGUL APRINS
Icoană: SofianBoghiu.blogspot.com

În ziua de 4 septembrie, Biserica pomenește pe: Sfântul Prooroc Moise - văzătorul de Dumnezeu; Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, arhiepiscopul Antiohiei și cei trei tineri împreună cu dânsul; Sfânta Muceniță Hristodula, împreună cu fiii ei Urban, Prilidian și Epolonie, și Cuviosul Antim cel Orb (mai mult despre despre sfinții zilei la Calendar-Ortodox.ro). Icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins” este sărbătorită la 4 septembrie, în aceeași zi cu Proorocul Moise.

Sfântul Proroc Moise a fost omul ales de Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia egipteană și să îl ducă în Țara Făgăduinței, Canaan. El provenea din seminția lui Levi. Date despre viața lui aflăm din Cărțile Pentateuhului din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, al căror autor este. Din acestea aflăm despre nașterea sa și cum l-a izbăvit Dumnezeu, ajungând să fie crescut de fiica Faraonului Egiptului, ca fiu al acesteia.

Timp de 40 de ani va avea statutul de prinț egiptean până când se va hotărî să ia apărarea conaționalilor săi care erau sclavii egiptenilor. Ucide un egiptean, în dorința de a-și apăra conaționalii, faptă despre care află Faraonul Egiptului și, de teama răzbunării, fuge în Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia. Se căsătorește cu Sefora (Țippora), fiica preotului Ietro.

Stă aici, departe de frații săi aflați în sclavie, timp de patruzeci de ani, apoi se întoarce în Egipt și devine conducătorul poporului evreu, mergând în numele acestora la Faraonul Egiptului, cerându-i eliberarea poporului său.

În urma refuzului sistematic al Faraonului, Dumnezeu trimite la rugăciunea Sfântului Proroc Moise 10 plăgi asupra Egiptului, în urma cărora evreii sunt eliberați și sub conducerea lui Moise pornesc către Țara Canaanului. Din cauza necredinței poporului evreu, atunci când Moise a mers pe Muntele Sinai și a primit Tablele Legii, timp de 40 de ani vor peregrina prin zona deșertică din sudul Orientului Mijlociu de astăzi.

Înainte de a intra poporul în Țara Făgăduinței, Canaan, Moise urcă pe Muntele Nebo de unde vede pământul promis de Dumnezeu și aici a murit la vârsta de 120 de ani.

Icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins”, sărbătorită la 4 septembrie, în aceeași zi cu Proorocul Moise, are la bază o relatare biblică a Vechiului Testament: În capitolul 3 din Ieșirea, Dumnezeu i se arată lui Moise pe Muntele Horeb, din mijlocul unui rug care „ardea, dar nu se mistuia”:„Și depărtându-se (Moise) odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia." (Ieșire 3, 1-2)

Icoanei Maicii Domnului RUGUL APRINS

Din centrul rugului i-a vorbit Însuși Dumnezeu. Moise a aflat, astfel, că îi va conduce pe evrei la izbăvirea din robia egipteană și numele Domnului: „Eu sunt Cel ce sunt". (Ieșire 3, 14)

Biserica a considerat imaginea rugului nears prefigurarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care Îl naște pe Mântuitorul lumii, rămânând Fecioară și după naștere. Această idee a pătruns în imnografia bisericească (de exemplu, Dogmatica de la vecernia sâmbetei, pe glasul 2), dar și în iconografie.

Una din cele mai vechi reprezentări ale Icoanei Maicii Domnului „rugul aprins”, o reprezintă pe Maica Domnului ținându-L pe Fiul ei în brațe, în mijlocul unui rug aprins. Moise este reprezentat într-o parte, scoțându-și sandalele, pentru că locul era sfânt.

În prezent, majoritatea icoanelor reprezintă „rugul” într-un mod simbolic. Este reprezentat sub formă de stea cu opt colțuri, compusă din două romburi suprapuse: unul roșu (reprezentând focul), și unul verde (sugerând rugul păstrat neatins de foc). În centrul stelei se află Maica Domnului cu Pruncul.

Pe fiecare colț al stelei roșii, apar zugrăvite simbolurile biblice ale celor patru evangheliști: îngerul (Sfântul Evanghelist Matei), leul (Sfântul Evanghelist Marcu), boul (Sfântul Evanghelist Luca) și vulturul (Sfântul Evanghelist Ioan). În celelalte patru colțuri ale stelei verzi sunt reprezentați Sfinții Îngeri.

În timp, icoana a devenit din ce în ce mai complexă. Pe margine au apărut (în afara stelei): într-o parte, Proorocul Moise, Sfinți Arhangheli și rugul (Ieșire 3, 2); în alt colț Profetul Isaia și serafimi cu cărbunele aprins din profeția sa (Isaia 6, 7); în altul, Profetul Iezechiel și poarta prin care numai Domnul poate intra, profeție a acestuia (Iezechiel 44, 2) și în ultimul colț, patriarhul Iacob cu scara sa (Facere 28, 12). Maica Domnului ține, în centru, scara lui Iacob de dimensiuni micșorate, care urcă de la pământ la cer, pe cei credincioși. În unele reprezentări iconografice ale acestui tip apare și „mlădița lui Iesei" (Isaia 11, 1), mai exact arborele genealogic al Mântuitorului din care răsare „Vlăstarul" divin.

Este cunoscută o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în fața casei sale, ținând în mână o icoană a Maicii Domnului „rugul aprins". Un martor a văzut-o acolo și a fost impresionat de credința ei. A doua zi, s-a întors la fața locului și a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în timp ce toate celelalte din jur au fost distruse. Icoana Maicii Domnului „rugul aprins” este considerată ocrotitoare de incendii. Cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului „rugul aprins” au fost pictate la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dat fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina străvechiului rug, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu.

Icoanei Rugul Aprins i-a fost dedicat și un Imn-Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, unul dintre cele mai frumoase imnuri scrise vreodată în limba română.

Scris în anul 1948 de poetul Sandu Tudor, care s-a călugărit la mănăstirea Antim, cu numele de monahul Agaton, Imnul Acatist al Maicii Domnului a fost corectat și stilizat la Sfânta Mănăstire Rarău, în fața Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, pe când poetul era stareț și primise marea schimă monahală, sub numele de Ieroschimonahul Daniil Tudor.

Acesta făcea parte din Mișcarea „Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări, profesori universitari, studenți cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureștiul anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naște și crește odată cu întrebările eliberatoare ale credinței.

Această conviețuire și completare dintre elita bucureșteană și mediul monahal este modelul exemplar pe care „Rugul Aprins" îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică și o anumită parte a intelectualității. Constituit într-un spațiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt și inimă, „Rugul Aprins" a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit și Moise, însetat de a cunoaște și a trăi experiența prezenței divine, dar și un mod pașnic de rezistență spirituală în fața tăvălugului comunist.

Pe larg pe blogul dedicat Părintelui-martir Sofian Boghiu.

Citiți și În Memoriam Emanoil Mihăilescu: „Cea mai mare bucurie a mea ar fi să văd țara asta reînflorind, cu oameni adevărați care se respectă și își iubesc țara”. Interviuri cu supraviețuitorul Lotului Rugul Aprins (16 decembrie 1935 – 27 februarie 2019)

Icoana Rugul Aprins de la Pater Mihail

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/4-septembrie-Proorocul-Moise-si-cinstirea-Icoanei-Maicii-Domnului-RUGUL-APRINS-%E2%80%9EIcoana-Program-si-Imnul-Acatist-al-martirilor-marturisitori-de-la-Sfanta-Manastire-Antim-din-Capitala-145834

📅 2 Septembrie: Sfântul Mucenic Mamant

Urmând exemplul părinților lui, care au preferat să moară în temniță, decât să se lepede de Hristos, Sfântul Mamant a pătimit mult pentru că era creștin, fiind omorât de închinătorii la idoli.

Născut în secolul al III-lea, în Asia Mică, Sfântul Mamant a fost adus pe lume în temniță, întrucât părinții lui, iubitori de Dumnezeu, erau judecați și torturați pentru credința în Hristos. Rămânând orfan, a fost crescut de o femeie care i-a pus numele de Mamant, deoarece striga după mama lui.

La vârsta de 15 ani, aflându-se că era creștin, a fost bătut și aruncat în mare, dar printr-o minune dumnezeiască a scăpat de la moarte și s-a ascuns într-o peșteră. Fiind prins din nou de către închinătorii la idoli, a fost împuns cu sulițe de fier și omorât.



Troparul Sfântului Mucenic Mamant, glasul al 4-lea

Mucenicul Tău, Doamne, Mamant, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.



Viața Sfântului Mucenic Mamant

Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia și părinți însemnați. Tatăl lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amândoi din neam mare de patricieni, cinstiți și bogați și străluciți prin dreapta credință. Ei, nesuferind mai mult să ascundă credința lor în Hristos și osârdnica dragoste înăuntrul lor, au arătat-o înaintea tuturor, mărturisind dreapta lor credință și spre dânsa aducând pe mulți. Pentru aceasta au fost clevetiți la Alexandru dregătorul căruia i se poruncise de către împărat să înmulțească cu toată sârguința cinstea zeilor lor, iar pe creștinii ce se aflau și nu se supuneau poruncii lor, să-i muncească și să-i dea la moarte.

Deci Alexandru, aducând înaintea judecății sale pe Teodot, îl silea să jertfească idolilor, dar el nici nu voia să audă cele ce grăia Alexandru. Iar acela, deși era gata să muncească pe cel ce nu se supunea, a fost oprit însă de neamul cel mare al lui Teodot. Căci nu se cădea lui ca pe fiii din neam patrician să-i necinstească și să-i chinuie fără poruncă împărătească. De aceea, l-a trimis pe el în Cezareea Capadochiei, la dregătorul Faust, care, pe cât era mai cald întru a sa păgânătate, cu atât mai cumplit se arăta creștinilor.

Acela, văzând pe Teodot, îndată l-a aruncat în temniță, iar femeia lui, fericită Rufina, deși era însărcinată, a urmat bărbatului ei și cu dânsul împreună a intrat în temniță și sufereau acolo pentru Hristos. Teodot, știindu-și neputința trupului său și gândindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osârdnica rugăciune, dorind mai bine să moară decât să greșească ceva împotriva dreptei credințe, când nu va putea suferi muncile cele grele, zicând acestea în rugăciunea sa: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvântez și Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temnița aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ție, Doamne, primește sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce știi neputința mea, că nu cândva să se laude vrăjmașul meu asupra mea”.

Așa se rugă el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit în chip deosebit inimile noastre și cunoaște toate lucrurile noastre, auzind rugă-ciunea credinciosului Său rob, îndată i-a dat fericitul sfârșit și, scoțând din temniță sufletul lui, l-a sălășluit în luminatele lăcașuri cerești. Iar soția lui, fericită Rufina, răbdând nevoia și scârba temniței și cuprinzându-se de mare mâhnire pentru bărbatul ei, a născut înainte de vreme prunc de parte bărbătească. Deci, privind spre prunc și spre trupul mort al bărbatului ei, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi și suspine, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om și din coasta lui ai făcut-o pe Eva, poruncește ca și eu să merg pe aceeași cale pe care a mers bărbatul meu și, dezlegându-mă din viața aceasta de scurtă vreme, primește-mă în veșnicele Tale locașuri, iar pe acest prunc născut să-l hrănești Tu precum știi. Tu să-i fii lui tată și mamă și păzitor al vieții lui”. Acea cinstită și sfânta femeie, strigând așa către Dumnezeu în mâhnirea sa, a fost auzită de El și dezlegându-se din legăturile trupești, s-a dus către veșnica mântuire, dându-și duhul în mâinile Domnului, rămânând pruncul viu între părinții săi morți.

Atunci, Domnul, Cel ce păzește pe prunci, a binevoit a descoperi această unei femei oarecare de bun neam și ortodoxă care trăia în Cezareea, al cărei nume era Amia, și i-a poruncit prin îngerul Său în vedenia nopții, zicând către ea să ceară de la dre-gător trupurile sfinților celor săvârșiți în temniță, și să le îngroape cu cinste, iar pe prunc să-l ia la dânsa și să-l crească, ca pe fiul ei. Sculându-se ea, a alergat îndată, după porunca Domnului, și a rugat pe dregător să-i dea voie să ia din temniță trupurile celor morți legați. Iar Dumnezeu, plecând spre milă inima lui cea nemilostivă, a îngăduit să fie după voia acelei cinstite femei.

📅 1 Septembrie: Anul Nou Bisericesc - Începutul Indictionului

1 Septembrie: Anul Nou Bisericesc - Începutul Indictionului

În această zi a intrat Domnul nostru Iisus Hristos în Sinagoga iudeilor, şi dându-I-se cartea lui Isaia proorocul, şi deschizând-o a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiti la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărâmaţi întru ușurare, a propovădui anul Domnului cel primit” (Luca 4, 16-22 dupa Isaia 61, 1-2). Apoi dând cartea slugii şi sezând a zis: „Că astăzi s-a plinit Scriptura aceasta în urechile voastre”. Cât s-au şi mirat popoarele de cuvintele darului ce ieşeau din gura Lui.

Un alt motiv al sărbătoririi anului bisericesc în prima zi a lunii septembrie este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a început creaţia lumii.

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea.


✝️ 1 Septembrie: Indictionul sau Noul an Bisericesc

Anul Nou Bisericesc, spre deosebire de Anul Nou civil, începe la 1 septembrie. Data aceasta de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost împrumutată de la evrei care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Mineiul zilei de 1 septembrie. Evreii încep calendarul cu luna Tişri, adică cu septembrie. În prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihnă şi aduceau Domnului ardere de tot.

Potrivit tradiţiei, Mântuitorul Iisus Hristos şi-a început activitatea publică în ziua de 1 septembrie, când a intrat în sinagogă şi a citit cuvintele prorocului Isaia care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască:

"Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului" (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19).

Un alt motiv al sărbătoririi anului bisericesc în prima zi a lunii septembrie este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a început creaţia lumii.

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea. Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor anul bineplăcut Domnului.

Tot în ziua de 1 septembrie, Biserica a rânduit să fie pomenit Sfântul Cuviosul Dionisie Exiguul, din Dobrogea, care a alcătuit cronologia creştină, numărând pentru întâia oară anii începând de la Hristos.

Există şi rânduieli liturgice specifice pentru prima zi a anului bisericesc. Se săvârșește, alături de Sfânta Liturghie, în care este prăznuit Sfântul Simeon Stâlpnicul cu Sfânta Marta, mama sa, Sfințirea Apei, Tedeum şi o slujbă specială pentru începutul anului bisericesc.

În centrul anului bisericesc stă sărbătoarea Învierii cu săptămâna Sfintelor Patimi de dinaintea ei. Ca mijloc de comemorare a vieții și activității răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc se poate împărți în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de către cântăreții de strană în fiecare din aceste perioade, și anume: perioada Triodului, adică perioada prepascala, perioada Penticostarului, adică perioadă pascala propriu-zisă, și perioadă Octoihului, adică perioada post-pascală, fiecare din acestea cuprinzând un anumit număr de săptămâni.

Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului, adică cu trei săptămâni înainte de începutul postului Paștelui, până la Duminica Paștilor, în total 10 săptămâni. Perioada Penticostarului ține de la Duminica Paștelui până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinților, în total 8 săptămâni, iar perioada Octoihului ține tot restul anului, adică de la sfârșitul Penticostarului până la începutul perioadei Triodului din anul următor. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc, durata acestei perioade putând fi între 40 și 26 de săptămâni, în funcție de data Pastelui.

📆 29 August: Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

Evanghelia după Marcu Capitolul 6, Versetele 14-30:

  1. Şi a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el.
  2. Alţii însă ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul din prooroci.
  3. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi.
  4. Căci Irod, trimiţând, l-a prins pe Ioan şi l-a legat, în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie.
  5. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău.
  6. Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea,
  7. Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta.
  8. Şi fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea,
  9. Şi fiica Irodiadei, intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor ce şedeau cu el la masă. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da.
  10. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu.
  11. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul.
  12. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.
  13. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze.
  14. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul.
  15. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale.
  16. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt.
  17. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat.

29 August: Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu nașterea, tot așa i se cădea să fie înainte și cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: „Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea...”.

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu nașterea, tot așa i se cădea să fie înainte și cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Astfel a propovăduit venirea Domnului și sufletelor care erau ținute în iad ale sfinților strămoși, căci acum S-a arătat în lume Mesia Cel așteptat. Și precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot așa și Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpânit în Galileea, a luat mai întâi de soție pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, și a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumusețea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soție, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorința acelei desfrânate, a gonit pe femeia sa cea dintâi după lege și a luat-o pe ea, femeia fratelui său – împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dânsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sunt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe când trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui și mare rău i-a făcut, făcându-se ca un răpitor desfrânat și amestecător de sânge.

Irod făcând o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfântul Ioan Botezătorul, râvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omenești și propovăduitorul pocăinței; ci mustra pe față pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrânat și răpitor – apucătorul soției fratelui său –, și zicea: Nu ți se cade ție să ai de soție pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniță, legat cu lanțuri. Dar mai ales Irodiada se mânia asupra sfântului și voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuși Irod și păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, știind pe Ioan că este bărbat drept și sfânt, și pe care mai înainte îl asculta cu plăcere și luând aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine și se temea să-l ucidă. El însă nu se temea așa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrând să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un proroc. Ca poporul să nu se scoale asupra lui și să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe prorocul Ioan Botezătorul, cel iubit și cinstit de toți, ci îl chinuia pe dânsul numai prin închisoare, vrând să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfântul Ioan a stat în temniță multă vreme și se adunau la dânsul ucenicii lui, pe care el, învățându-i mult la viața cea îmbunătățită și după Legea lui Dumnezeu, îi încredința pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume și la Care îi și trimitea pe dânșii, precum se povestește în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-L întrebe pe El: Tu ești Cel ce va să fie, sau să așteptăm pe altul? Nu doar că neștiind de El, a trimis ca să-L întrebe, căci cum nu-L știa pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu știa el pe Sfântul Duh pe Care L-a văzut pogorându-se peste Iisus și a auzit glasul Tatălui mărturisindu-L, și el însuși L-a mărturisit, arătându-L cu degetul și zicând: Iată mielul lui Dumnezeu. Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos și să se încredințeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mântuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obișnuise a săvârși ziua nașterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari și pe toate căpeteniile Galileei, și le-a făcut un ospăț mare. La acest ospăț, fiica Irodiadei, jucând și placând lui Irod și celor ce ședeau cu dânsul, a cerut de la dânsul – după povața maicii sale cea rea – capul Sfântului Ioan Botezătorul. Deci, ea a câștigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar și jumătate din împărăție. Ticălosul, nevrând să-și calce jurământul, nici să mâhnească pe jucătoare și pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, și, uitând sfințenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sângelui cel nevinovat; și, trimițând îndată pe călău în temniță, a poruncit să-i taie capul lui Ioan și să-l aducă pe tipsie.

Astfel, Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniță, noaptea târziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfântul Evanghelist Marcu povestește că acel ospăț urât s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit până noaptea târziu, și după ce s-au îmbătat și s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de rușine, atunci s-a săvârșit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducându-se pe tipsie capul Sfântului Ioan în mijlocul acelui ospăț, picurând încă sângele – precum spun unii –, acel cap a grăit aceleași cuvinte mustrătoare: Nu ți se cade să ai de soție pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de față la ospățul acela, când au văzut capul de om, aducându-se pe tipsie ca o mâncare și, curgând sângele, că mișcă încă buzele și grăiește cuvinte!

Jucătoarea, luându-l în mâini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luându-l, înțepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Și, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze când se va lipi capul de trup, și să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luând în noaptea aceea trupul cel scos din temniță, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns și necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, când se prăznuiește aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate și mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăiește de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostașii săi, ocărind și batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă și L-a întors la Pilat.

După acestea n-a zăbovit izbândirea lui Dumnezeu asupra ucigașului de proroc și a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sângele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui - precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lângă alte fărădelegi, și batjocora făcută de dânsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.

Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăție și de viață cu Irodiada și cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-și răzbune pentru necinstea și batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste și s-a dus asupra lui Irod. Asemenea și Irod, adunându-și puterea sa, a ieșit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amândouă părțile, ostașii arabilor au biruit pe ai lui Irod, și i-a biruit cu tăiere mare, cazând toată puterea lui Irod, abia scăpând numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpânirea tetrarhiei sale și de toate bogățiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrânata și cu fiica ei, mai întâi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.

Acolo s-a sfârșit în strâmtoare și în rea pătimire, văzând mai întâi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă râul, care se numea Sicoris, pentru o trebuință oarecare și, mergând pe gheață, s-a rupt gheața sub dânsa și s-a afundat până la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheața i-a strâns grumazul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheață. Ea a stat așa spânzurata, până ce gheața cea ascuțită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducând pe sub gheață stârvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod și Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheață. Așa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan.

După aceasta și acel nelegiuit ucigaș Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povestește despre dânșii că i-au înghițit pământul de vii. Sfântul Ioan, precum în viața sa, tot așa și după sfârșit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucând înainte de pogorârea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup și a veselit pe sfinții strămoși, cu care, după stricarea iadului, scoțându-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăție; ca un feciorelnic, ca un viețuitor în pustie, ca un învățător și propovăduitor, ca un proroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător și ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povățuiască și pe noi la calea adevăratei pocăințe și să ne învrednicească Împărăției cerești, Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.


Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul,
despre cele trei aflări ale cinstitului cap
despre cele trei aflări ale cinstitului cap

Capul Sfântului Ioan a avut, după tradiţia Bisericii, o istorie aparte. El a fost de trei ori pierdut şi de trei ori aflat.

Potrivit tradiţiei, Sfânta Ioana, femeia dregătorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfântului Ioan Botezătorul din curtea Irodiadei şi l-a îngropat la Ierusalim, în muntele Eleonului, într-un vas de lut. După un timp, un proprietar bogat şi slăvit a crezut în Hristos, şi lepădând poziţia socială şi toată deşertăciunea acestei lumi, s-a făcut monah, luându-şi numele de Inochentie.

Ca monah, el s-a sălăşluit chiar la locul unde se afla îngropat capul Botezătorului Ioan. Dorind să-şi zidească o chilie şi o bisericuţă, el a săpat adânc şi a descoperit un vas de pământ în care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiască a aflat că este al lui Ioan Botezătorul.

Când s-a apropiat însă de trecerea la cele veşnice, spre a nu fi găsit şi pângărit de păgânii ce se înmulţiseră în zonă, el l-a luat şi l-a ascuns din nou în pământ, în acelaşi loc.

Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost prezent aici până în vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat unor doi călugări în vis și le-a poruncit să dezgroape cinstitul său cap. Aceasta e socotită cea dintâi aflare a sfântului cap.

În vreme ce călugării călătoreau cu capul sfântului într-un sac, au întâlnit un olar şi i-au dat acestuia să ducă sacul. Din cauza lenevirii lor, Sfântul Ioan i-a cerut olarului să fugă de cei doi călugări.

Ajuns acasă, olarul s-a bucurat de multe binefaceri datorită prezenţei capului prorocului. Când şi-a simţit sfârşitul, olarul a pus capul sfântului într-o raclă şi l-a dăruit surorii sale. Racla va ajunge în grija lui Eustaţiu, un monah arian, care locuia într-o peşteră.

Multe minuni se vor petrece la această peşteră. Din nefericire, Eustaţiu spunea că datorita puterilor sale sunt prezente minunile, oamenii neştiind ce ascunde în peştera sa. După un timp, Eustaţiu, ştiind că va fi trimis în exil, îngroapă capul Sfântului Ioan Botezătorul.

Prin pronie divină peştera va fi locuită de nişte monahi credincioşi, care vor ridica în apropierea ei o mănăstire. În anul 452, arhimandritul Marcel, stareţul acelei mănăstiri, a văzut un foc mare la peştera de lângă oraşul Emesa, în timpul cântării psalmilor. Aşa a aflat în chip minunat capul sfântului. Aceasta este socotită a doua aflare a cinstitului cap al Botezătorului.

Iar în timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfântului Ioan a fost îngropat la Comane, de unde a fost adus în Constantinopol, de către Sfântul Ignatie (860), în vremea împăratului Mihail. Aceasta este cea de-a treia şi cea din urmă aflare a cinstitului cap.


,,Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 29 august. Este ultima mare sarbatoare din anul bisericesc, pentru ca pe 1 septembrie incepe un nou an. Ziua Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul este o zi de post. Ni se cere sa postim in aceasta zi, pe de o parte ca sa nu ne asemanam cu Irod, care din cauza ospatului fara masura, a cerut ca Salomeea sa-i danseze si drept rasplata i-a oferit capul Sfantului Ioan Botezatorul, iar pe de alta parte, ca sa ne asemanam cu viata infranata a lui Ioan.

Exista persoane care au sustinut ca ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul prefigureaza Vinerea Patimilor. Si dupa cum postim in fiecare vineri, ca zi a rastignirii Domnului, tot astfel se cuvine sa postim si in aceasta zi.

Mentionam ca in afara posturilor de lunga durata, avem si posturi de o zi:

  • miercurea, ziua in care Mantuitorul a fost vandut;

  • vinerea, ziua in care a fost rastignit;

  • pe 14 septembrie - Inaltarea Sfintei Cruci, in amintirea Patimilor Mantuitorului;

  • pe 5 ianuarie, in Ajunul Bobotezei, in amintirea postului pe care il tineau in vechime catehumenii care urmau sa fie botezati in ziua praznuirii Botezului Domnului.

Sunt si persoane care postesc si lunea, in ziua inchinata sfintilor ingeri.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este o sarbatoare cu semnificatie eshatologica, precum este si Schimbarea la Fata a Domnului si Adormirea Maicii Domnului. Prin Schimbarea la Fata ni se descopera chipul pe care il va avea omul unit cu Hristos - chip de slava, prin Adormirea Maicii Domnului se arata ca cel care L-a purtat pe Hristos se muta de la stricaciune la nestricaciune, in vreme ce prin aceasta sarbatoare ni se reveleaza ca toti cei care nu au fost straini de pocainta vestita de Sfantul Ioan Botezatorul vor ajunge in rai.

Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca cele trei sarbatori sa fie praznuite in luna august, ultima luna din anul bisericesc, ca semn ca acest chip al lumii va trece, ca cer nou si pamant nou vor fi (Apocalipsa cap 21).


🙏 Rugăciune către Sfântul Ioan Botezătorul, alcătuită de PS Macarie

Sfinte Prorocule Ioan, Înaintemergătorule și Botezătorule al lui Hristos, neputincioasă este mintea noastră în a-ți aduce laude după cuviință. Ci destul îți este ție lauda Mântuitorului Hristos, lângă al Cărui Tron mijlocești împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica Sa. Pentru aceasta, îți mulțumim și cu umilință te rugăm: tinde mâna ta cea îngerească și risipește norul gândurilor rele care ne copleșesc pe noi! Adu pace în inimile, casele și obștile noastre. Împacă-ne pe noi cu Dumnezeu și cu aproapele nostru. Spre fapte bune ne îndeamnă și cu boldul pocăinței trezește inimile noastre reci și împietrite ca să pricepem prețul mântuirii noastre.

Învățătorule al pocăinței, dă-ne darul străpungerii inimii și lacrimi fierbinți prin care să ne curățim de păcate inimile și viețile noastre, iar sufletele noastre mai albe ca zăpada să le albim. De fărădelegi și de cei puternici ai pământului, care strică rânduiala lui Dumnezeu, scapă-ne, prin rugăciunile tale. Tu, care nici viața ta n-ai prețuit în fața mărturisirii Adevărului Întrupat, ci te-ai jertfit până la moarte pentru acest Adevăr, dă-ne și nouă celor slabi și puțin râvnitori, Darul credinței tale înflăcărate de Iubire Sfântă, și dă-ne râvnă și putere de a-L mărturisi pe Dumnezeu cel Viu și Adevărat, în orice împrejurări de viață, încercări, dureri, ispite sau urgii ar urma să trăim. Sfinte Ioane Înaintemergătorule, tu, despre care Scriptura spune: „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut și, înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit și te-am rânduit prooroc pentru popoare”, fii dar și cu noi neîncetat cât vom trăi! Și cu lumina rugăciunii tale sfinte, ne luminează calea în acest veac întunecat și vădit vrăjmaș Cerului, ca, astfel fiind păziți și ocrotiți, înaintea lui Hristos, la Judecată, să dobândim partea cea de-a dreapta, împreună cu toți sfinții, casnicii și bineplăcuții Săi!

Amin!

🧔🏻‍♀️ Sfântul Moise Arapul - din tâlhar de temut, preot și sfânt - 28 August

Sfântul Moise Arapul

– Când va intra Moise în altar, goniți-l! le-a poruncit episcopul preoților. Apoi, duceți-vă după el și ascultați ce zice.

În acea zi, călugărul Moise avea să devină preot. Nu credea că merită asta, mai ales că – de zeci de ani – se lupta să scape de gândurile pătimașe aduse cu el din lume. Întâi, fusese făcut diacon și fusese îmbrăcat într-un stihar alb:

– Acum Avva Moise e alb cu totul! a zis episcopul.

– Stăpâne, a reacționat Moise, oare hainele îl fac pe om vrednic de preoție? Sau ce are înăuntrul lui?! Doar Dumnezeu știe cât de negru îmi este sufletul, nu doar trupul...

Moise stătea acum la slujbă și se ruga. Urma să fie dus în altar. S-a oprit înaintea acestuia și s-a închinat.

Apoi, nu a mai putut să înainteze. Îl țineau pe loc bucuria și teama din inima sa prea mică pentru tot ce simțea atunci. De aceea, i-a cerut lui Iisus să-l ducă El de mână, până dincolo de ușile din fața lui.

– Ieși afară, Moise! s-a răstit cineva când a dat să intre.

– Du-te de-aici, arapule! i-a strigat altcineva.

Moise nu a scos nicio vorbă, s-a întors și a plecat. „Bine ți-au făcut, trup negru!” se certa el în șoaptă. „Nu ești mai bun decât un câine, de ce ți-ai închipuit că poți sta alături de slujitorii lui Dumnezeu?!” Clericii care, la sfatul episcopului, l-au urmărit pe Moise, au ascultat ce vorbea, s-au întors la ierarh, i-au spus ce au auzit și mai marele lor a poruncit să fie adus înapoi, ca să-l hirotonească.

– La ce te-ai gândit, Moise, când te-am alungat? l-a întrebat episcopul.

– Că sunt ca un câine care fuge când e gonit și se reîntoarce când e chemat...

🌿 Moise Arapul, numit astfel pentru că avea pielea de culoare neagră, s-a născut în jurul anului 330. Era etiopian, a trăit în Egipt și – înainte să ajungă ieromonah – a fost un tâlhar de temut. Nu era un hoț de rând, era chiar căpetenia unei cete mari de rău-făcători. Era vestit pentru cruzimea sa. Jefuia și omora oamenii, fără nici cea mai mică remușcare.

Odată, a vrut să ucidă un cioban, deoarece câinii lui îl opriseră să facă o faptă rea. A aflat că păstorul e cu oile de partea cealaltă a Nilului și a pornit înspre el. A înotat – cu hainele legate deasupra capului și cu sabia în dinți. De departe, ciobanul l-a văzut și, de frică, s-a ascuns. Negăsindu-l, Moise a înjunghiat patru berbeci, i-a legat cu o funie și a înotat înapoi, cu berbeci cu tot.

🌿 La un moment dat, Moise a regretat tot răul pe care l-a făcut și a decis să se îndrepte. S-a dus la o mănăstire din pustiul egiptean și a devenit monah. Nu i-a fost ușor să își schimbe viața, căci e dificil să te desprinzi de obiceiurile nepotrivite. Pentru a reuși acest lucru, e nevoie de perseverență, de voință și de ajutorul cuiva experimentat.

La mănăstire, Moise a avut parte de tot felul de încercări.

Le-a învins pe toate prin post, prin rugăciune, prin muncă, prin fapte bune și cu ajutorul duhovnicului său Isidor, care i-a fost alături și l-a ghidat.

🌿 Într-o noapte, în chilia lui au năvălit patru tâlhari. Moise i-a bătut și i-a legat; i-a luat în spate ca pe niște saci umpluți cu pene și i-a dus la biserică, îndemnându-i pe călugări să îi pedepsească pe hoți cum vor ei. Părinții au decis să fie eliberați.

Dar bandiții l-au recunoscut pe Moise și, impresionați de felul în care liderul lor s-a schimbat, au decis să se călugărească. Și alți hoți care au aflat de îndreptarea lui au devenit slujitori ai lui Dumnezeu.

🌿 A fost hirotonit preot după mulți ani de călugărie, apoi a întemeiat o mănăstire la care a slujit împreună cu zeci de ucenici. A trăit până la vârsta de 75 de ani. A știut de dinainte cum și când va muri. Într-o zi, le-a zis fraților să fugă, deoarece mănăstirea va fi atacată de necredincioși. La început, aceștia au refuzat să îl lase singur:

– Părinte, tu de ce rămâi? s-au îngrijorat ei.

– „Cine scoate sabia de sabie va pieri” spune Hristos, iar eu de mult aștept să se împlinească cuvinte Lui, să îmi răscumpăr și așa toate greșelile. În plus, am trăit deja destui ani...

În cele din urmă, au plecat aproape toți, iar cu el au rămas doar șapte monahi. Unul dintre ei s-a ascuns, pe când Avva Moise și ceilalți i-au așteptat pe tâlhari. Odată ce au ajuns în mănăstire, atacatorii i-au omorât. Din ascunzătoarea lui, supraviețuitorul a văzut cum se deschide cerul și șapte cununi luminoase coboară pe pământ.

🌿 Moise Arapul (numit și Moise Etiopianul) a devenit sfânt, fiind astfel răsplătit de Dumnezeu pentru felul în care L-a slujit.

Îl prăznuim în fiecare an, în 28 august.

Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet

🗓️ 26 August - Sfinții Mucenici Adrian și Natalia

An de an, în ziua de 26 august, Biserica ne amintește de o poveste de dragoste cu totul atipică timpurilor pe care le trăim: o soție care își îndeamnă soțul să rabde chinurile și să sufere mucenicia și moartea!

Cine au fost aceștia și cum au ajuns să fie considerați modele de căsnicie creștină autentică?

6 August - Sfinții Mucenici Adrian și Natalia

Sfinții Adrian și Natalia, soț și soție, au trăit în Nicomidia, în vremea Împăratului Maximian. Într-o zi, în vremea ultimei sale persecuții împotriva creștinilor, douăzeci și trei de creștini au fost aduși înaintea Împăratului și chinuiți groaznic, aproape de moarte.

Conform Sinaxarului, Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti care asistau la suferinţele acelor oameni şi auzea cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.

Astfel, i-a întrebat Adrian:

„Pentru ce, fraților, răbdați aceste nesuferite și grele chinuri?”

Iar ei i-au răspuns:

„Pentru ca să dobândim bunătățile cele veșnice, care sunt gătite de la Dumnezeu celor ce pătimesc pentru Dânsul, și pe care nici ochii nu le pot vedea, nici auzul nu poate să le audă, nici cuvântul să le povestească”.

Auzind acestea fericitul Adrian, a zis soldaților să-i scrie și numele lui împreună cu creștinii, fiindcă bucuros moare și el cu dânșii.

Deci, scriindu-l aceia și pe dânsul, îl băgară în fiare și la închisoare.

Aflând tragica veste şi gândind cum că poate a fost prins pentru altceva, Natalia a început să plângă. Dar fiind înştiinţată că pentru Hristos l-au pus în legături şi în temniţă, îndată îmbrăcându-se în haine luminoase a alergat la temniţă. Şi intrând înăuntru, îl învaţă și îl încurajează pe soțul ei să stea neclintit la chinuri, şi îi îndeamnă pe cei ce erau împreună legaţi cu dânsul să se roage pentru el.

A venit şi ziua în care Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Astfel, l-au pus cu fața în jos și au început să îl bată cu toiege. Apoi, întorcându-l cu fața în sus, a fost bătut și peste abdoben, încât i se vedeau intestinele. Natalia i-a fost alături atunci, încurajându-l:

„Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slava muceniciei este veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura veșnic cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă și mai multă vitejie, şi să mori pentru Împăratul Cel Ceresc, cu care tu însuţi ai să împărăţeşti?”

Într-un final, împăratul hotărăște să îi omoare pe toţi cu o nicovală şi un baros de fier. Astfel, cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i le-au tăiat.

„Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu, întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai mult decât tine!“

Sfântul Adrian întinse braţul lui spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a luat acasă, în taină, braţul soțului său, l-a uns cu mir, l-a învelit într-o pânză şi l-a aşezat la căpătâiul patului. Restul moaştelor lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei au fost luate și duse în Bizanţ, iar Sfânta Natalia, mergând pe urmele lor, și-a dat și ea sufletul în mâinile Domnului și a fost îngropată alături de ei.

Orice exercițiu de imaginație este dificil în cazul celor doi. Erau căsătoriți abia de un an și o lună. Se iubeau enorm, dar L-au iubit pe Hristos mai presus de orice. Sfinții Mucenici Adrian și Natalia au ascultat și împlinit întocmai cele spuse de Mântuitorul: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă, pe soț ori pe soție mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”. (Matei 10, 37-38).

Pe cât de simplu sunt de înțeles aceste cuvinte la nivel mental, pe atât de greu sunt de acceptat ființial, și mai ales, de făcut, trăit și aplicat concret, în special în contextul zilelor noastre.

Avem însă un felinar frumos și luminos – povestea acestoi doi sfinți, ocrotitori ai familiei și exemple vii ale iubirii care depășește toate obstacolele, durerile sau greutăţile, biruind însăşi moartea, de dragul Vieții Veșnice și Fericite în Dumnezeu. O poveste pe care o auzim nu doar pe 26 august, ci mult mai des, în cadrul Tainei Cununiei, atunci când se invocă ajutorul sfinților mucenici, ca prin rugăciunile lor să se mântuiască sufletele celor ce se cunună și imită prin răbdare spiritul lor de jertfă: „Sfinților mucenici care bine v-ați nevoit...”.

O poveste despre dragoste și bucurie, despre viață și jertfă, despre Iubirea care învinge timpul, moartea și orice dureri, poveste care ne îndeamnă să ținem minte pentru totdeauna un lucru:

TOT CE ESTE AUTENTIC ȘI FRUMOS, ESTE NUMAI CU HRISTOS ȘI ÎN HRISTOS !

Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, rugați-vă pentru întărirea Credinței noastre, pentru sporirea Nădejdii în Dumnezeu și pentru Darul Dragostei înflăcărate către Domnul Sfânt, Dar sfințitor, curățitor și de suflete-mântuitor! Amin!


✝️ 16 August: Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache

[...]

Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte, că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creștin. Lovește!”.

Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soție, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii – patru fii și șapte fete – a fost surghiunită cu fetele sale și cu ginerii pentru mai mulți ani. În 1720, ea a reușit să aducă în țară sfintele moaște ale domnitorului și le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului mucenic.

[...]

✝️ 17 August: Viața Sfântului Gheorghe Pelerinul

enter image description here

Sfântul Gheorghe s-a născut în anul 1846, în Șugag (astăzi în județul Alba) din părinți binecredincioși, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic.

Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar și atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite și făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeiești. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învățat-o pe de rost.

La vârsta de 24 de ani, s-a însoțit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântați de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soț și tată nu și-a neglijat deprinderile sale duhovnicești, împlinind cu și mai mare evlavie faptele credinței și căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Fiind milostiv și lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deși el însuși trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiați, ci tuturor le spunea cu încredere și pace: „Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare și să facem voia Lui”. Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta și pe sine și pe cei din jur. Și, așa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu fața luminoasă și cu inima senină, blând și neîngrijorat, ca unul care viețuia în lume și în trup, dar totodată mai presus de lume și de trup. Rugăciunea neîncetată și bucuria cerească umpleau inima lui, însoțindu-l toată viața.

După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți țărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până la Ierusalim. Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumezeiasca Liturghie și celelalte slujbe. Apoi s-a dus și la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor. La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.

Mai înainte însă de a începe această viețuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoință aspră și post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și cu țânțarii. Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos și a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat și bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalțe. Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț, atât vara, cât și iarna. Altădată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoință, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înțeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă stăruință a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputințele firii, fie de la vrăjmașul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică și mângâietoare că rugăciunile și postul au fost bineplăcute și primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.

După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Șugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el și zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moș Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmașul a fugit de la el. Altă dată bătrâ­nul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Șugag mulți săteni la băut, și printre ei, mulțime de dia­voli, așa cum n-am mai văzut în altă parte”.

Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele țării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în turnul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan Domnesc, lăcaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoți, călugări și mireni, care îl prețuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârșitul vieții sale, având acolo: biserică și chilie, liniște, duhovnic, și multe mănăstiri în împrejurimi. Pravila lui așa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălța rugăciuni către Dumnezeu și făcea sute de metanii. Ziua străbătea străzile orașului, șoptind neîncetat psalmi, desculț și cu capul descoperit, vara și iarna. Nu se întorcea până nu sfârșea toată Psaltirea de rostit într-o zi. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, până a doua zi. Iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara. În celelalte zile mânca o dată pe zi. Vorbea cu oamenii numai despre Dumnezeu și viața duhovnicească, iar când nu vorbea cu limba și buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârșită, mărturisitoare și adâncă, purtând totdeauna în brațele sale fie Evanghelia, fie Psaltirea.

Adeseori intra în câte o brutărie și cumpăra câte un sac de pâine, pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime de săraci, și fericitul Gheorghe le împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Iar după ce termina de făcut milostenia trupească, începea pe cea sufletească: venind rândul celor împresurați de necazurile și poverile vieții, înțeleptul bărbat stătea de vorbă cu fiecare, îl îmbărbăta, îl sfătuia și se ruga pentru cererea lui, iar oamenii simțeau că harul și mila lui Dumnezeu se coboară peste ei prin rugăciunile și sfaturile Sfântului.

Toate mânăstirile dimprejur îi erau nespus de iubite, dar mai ales Bistrița, unde era icoana Sfintei Ana. Aproape de mânăstirea Sihăstria, moșul Gheorghe și-a săpat pentru nevoință o groapă, în care se ascundea, rugându-se aproape toată ziua; iar când se întorcea în mănăstire, îi spunea plin de mulțumire părintelui Ioanichie, starețul acestei mănăstiri: „Astăzi am fost în cer!”.

La aceste mânăstiri mergea adeseori pentru rugăciune și să-i întâlnescă pe părinții duhovnicești, la care avea multă evlavie și care, la rândul lor, îl primeau pe bătrân ca pe un sfânt, mulți dintre ei fiindu-i chiar ucenici și alegând cinul îngeresc mișcați de sfințenia vieții bătrânului.

Odată, Moșul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon, căci nu avea bani. Con­duc­torul, care din întâmplare nu-l cunoștea, l-a coborât din tren la prima stație, deși călătorii care-l cunoșteau l-au rugat să-l lase să ajungă la Roman. Bătrânul a plecat pe marginea căii ferate, zicând: „Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Au schim­bat locomotiva; au schimbat conductorul, dar trenul nu pornea. Atunci unul dintre func­ționarii gării a zis: „Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.” Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară.

O altă minune, istorisită de Părintele Ilie Cleopa, s-a săvârșit la Târgu Neamț. O evreică tânără nu putea să nască și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, dar nu au izbutit nimic. Atunci rudele ei au venit la Moșul Gheorghe, în timp ce acesta rostea oamenilor pre­dică, și l-au chemat să se roage pentru ea. Când dreptcredinciosul Gheorghe a deschis ușa casei ei, a strigat: „Deschide-te, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Și îndată s-au deschis legăturile ei și a născut, iar Sfântul a venit și i-a făcut cruce pe cap copilului și a spus: „Să fie al lui Hristos!” Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. Și s-au botezat atunci toate rudele femeii din Târgu Neamț. În anul 1914 fericitul Gheorghe îi spunea tatălui Evdochiei Ștefan că va începe război, dar să nu se teamă, că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, acela s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război.

Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec amintea că Sfântul i-a prorocit ce avea să i se întâmple în viață și că va deveni monahie. Starețului Ioanichie Moroi i-a profețit, cu mai mult de 25 de ani înainte, necazurile prin care avea să treacă atât el, cât și obștea Sihăstriei Secului.

Ziua morții și-a cunoscut-o de mai înainte, arătând-o prin cuvinte prorocești: „O să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară.” Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, trupul Sfântului a fost găsit răposat, tocmai când țara intra în război iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra Neamț urca să tragă clopotele. La îngroparea lui s-au adunat mulțimi nenumărate, fiecare căutând să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit și cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale, având pe față același zâmbet curat ca în toată viața.

După optsprezece ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaște la Râșca, a venit cu căruța la Piatra Neamț și, dezgropându-le și punându-le într-un sicriaș, a pornit la drum. Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruța nu a ajuns la Râșca, ci la mânăstirea Văratec, în a căreia gropniță au și fost așezate până astăzi. Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.

Pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

🗓️ 16 August: Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache

Cel ce pentru dreapta credință și pentru neam, te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache, dreptcrediciosule Voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache
Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache

Acest binecredincios și de Hristos iubitor Voievod al Țării Românești s-a născut la anul 1654, din părinți de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.

Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învățat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe.

După moartea voievodului Șerban Cantacuzino, la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul și de mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare creștinească.

Luând în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin voievod își începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile și mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești.

Dărnicia și purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoșteau margini. Ele nu se vor opri la hotarele Țării Românești, ci se vor revărsa și la frații români din Moldova și din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioșii creștini aflați în suferință pe meleagurile siriene, caucaziene și arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai și la mănăstirile din Grecia și din insulele grecești.

Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie, i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, să fie părtași patimilor lui Hristos și să fie încununați cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:

În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, la București a sosit o mulțime de ostași trimiși de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii și ginerii săi și l-au dus la Înalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor orașului. Luându-și rămas bun, Constantin a zis noului domnitor și celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”.

La Constantinopol, creștinul voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puține. Deci, au fost supuși la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor. La sfârșit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se așteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism și moarte. Dar Constantin și fiii săi au rămas neclintiți în credința lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani și era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârșitul mucenicesc.

Mărturisitorii lui Hristos au fost duși pe străzile orașului lui Constantin, îmbrăcați numai în cămăși, desculți, cu capetele descoperite și legați în lanțuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aștepta mulțime mare de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său și ambasadorii marilor puteri europene. Acolo, mucenicii fiind puși în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.

Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte, că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creștin. Lovește!”.

Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soție, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii – patru fii și șapte fete – a fost surghiunită cu fetele sale și cu ginerii pentru mai mulți ani. În 1720, ea a reușit să aducă în țară sfintele moaște ale domnitorului și le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului mucenic.

La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

🗓️ 7 August: Sfânta Teodora de la Sihla

7 august: Sfânta Teodora de la Sihla

Troparul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla (glasul 1):

Cele pământeşti părăsind şi jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul, cu privegherea cereştile daruri luând şi cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit şi la cele cereşti te-ai mutat, lăsându-ne spre mângâiere peştera şi sfintele tale moaşte. Pentru aceasta, Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Viața Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla

Cuvioasă Teodora de la Sihla este cea mai aleasă călugăriță sfânta pe care au odrăslit-o mănăstirile româneșți. S-a născut în satul Vânători-Neamț, în prima jumătate a secolului XVII. Tatăl ei, Ștefan Joldea, era armaș al cetății Neamțului. După moartea surorii sale Marghița (Marghiolita?), Teodora a fost căsătorită cu un tânăr din Ismail. Dar, neavând copii, s-au dus amândoi la mănăstire. Fericită Teodora a îmbrăcat haina călugărească la Schitul Vărvărești-Râmnicu Sărat, iar soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, cu numele de Elefterie.

Risipindu-se schitul de către turci, Teodora s-a făcut pustnică în Munții Buzăului. Apoi, retrăgându-se în ținutul Neamț, a sihăstrit singură ca la 30 de ani într-o peștera din Munții Sihlei, asemenea Cuvioasei Maria Egipteancă. Deci, bineplacând lui Dumnezeu, s-a mutat din viață această în primele decenii ale secolului XVIII și a fost îngropată în peșteră.

În primele decenii ale secolului XIX, moaștele Cuvioasei Teodora de la Sihla au fost luate de familia boierilor Sturza, ctitori ai acestui schit, și duse la biserica zidită de ei în satul Miclaușeni-Iași. Iar în anul 1856 au fost date Mănăstirii Pecersca din Kiev, unde se află și astăzi, în schimbul mai multor rânduri de veșminte de fir.

În anul 1992, Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române a trecut-o pe Cuvioasă Teodora în rândul sfinților, fiind prăznuită pe dată de 7 august.

Fapte și cuvinte de folos

Acest fericit vlăstar al monahismului românesc a fost din pruncie ales și sădit în casa lui Dumnezeu. Căci, fiind însoțită cu bărbat, fericita Teodora nu a găsit odihnă sufletului ei până nu s-a făcut mireasă lui Hristos. Astfel, neavând ea copii, a părăsit cele trecătoare și a îmbrăcat haina pocăinței în Schitul Varzărești din ținutul Buzău. Aici a sporit atât de mult fericită Teodora, în tăcere, în rugăciune și ascultare, că în puțini ani a ajuns la măsură celor bătrâni, învrednicindu-se a se ruga din inima și a cunoaște mulțimea ispitelor vrăjmașului. Pentru aceea, toate maicile o iubeau și se foloseau de smerenia, de nevoința și de râvna ei.

Năvălind turcii pe Valea Buzăului și arzând schitul lor, Cuvioasă Teodora s-a ascuns în munți cu maica ei duhovnicească, schimonahia Paisia. Acolo s-au nevoit în post și priveghere câțiva ani, răbdând bărbătește foamea, frigul și alte negrăite ispite de la diavoli. Căci, întrarmându-se fericita cu rugăciunea cea de foc a inimii, pe toate le răbda și se împărtășea de mângâierile cele de taină ale Duhului Sfânt.

Răposând în munte maică ei duhovnicească, prin anii 1670-1675, Cuvioasă Teodora a fost călăuzită de Dumnezeu către Munții Neamț, în patria ei. Aici, închinându-se la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț, a fost trimisă pentru sfat la egumenul Schitului Sihăstria, ieroschimonahul Varsanufie. Acesta, înțelegând că dorește viață pustnicească și cunoscând cu duhul virtutea ei, a împărtășit-o cu Trupul și Sângele lui Hristos. Apoi, dându-i călăuză pe duhovnicul Pavel, i-a spus: – Du-te la pustie pentru un an de zile, în pădurile din Munții Sihlei. De vei putea suferi, cu darul lui Hristos, greutatea și ispitele cele cumplite ale pustiei, rămâi acolo până la moarte. Iar de nu vei putea răbda, retrage-te la o mănăstire de călugărițe și-ți lucrează în smerenie mântuirea sufletului tău.

Căutând Cuviosul Pavel o chilie pustnicească părăsită pentru fericită Teodora și negăsind, a întâlnit un sihastru bătrân, ce se nevoia sub stâncile Sihlei. Acesta, fiind văzător cu duhul, a zis: – Nevoiește-te, maică Teodora, în chilia mea, căci eu mă duc în alt bordei pustnicesc. Deci, așezând ieroschimonahul Pavel pe Cuvioasa Teodora în Munții Sihlei și binecuvântând-o, s-a întors din nou la schit.


Alaturi de numerosii ostenitori odrasliti de neamul românesc, se afla pomenite în calendarul ortodox foarte multe femei cuvioase, care prin viata lor aleasa au bineplacut lui Dumnezeu. În acelasi timp, ele sunt o frumoasa pilda vrednica de urmat, pentru femeile crestine din toate timpurile si toate locurile. De o asemenea vietuire aleasa s-a învrednicit si cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, din Muntii Neamtului.

Dupa traditie, ea s-a nascut în satul Vânatori din judetul Neamt, în jurul anului 1650. Era una din cele doua fiice ale lui Stefan Joldea, armas paznic al cetatii Neamt, loc unde era depozitat tezaurul tarii. Împreuna cu sotia sa si-au crescut fiicele în dragostea si pazirea dreptei credinte, la aceasta contribuind si numeroasele vizite facute la manastirile si schiturile din împrejurimi: Neamt, Secu, Sihastria, Agapia si altele.

Pentru ca sora sa, Marghiolita, s-a mutat prea devreme la Domnul, Teodora, copila fiind, dorea sa se retraga din lume la o manastire. Cu greu parintii îndurerati, ramasi acum doar cu ea, au convins-o sa ramâna alaturi de ei. La vremea cuvenita se casatoreste si merge în partile Tarii de Jos, unde locuia sotul ei. La scurta vreme însa, i-au murit si parintii.

Dupa toate aceste nenorociri prin care a trecut, Dumnezeu i-a trimis o încercare si mai mare, aceea de a nu putea avea copii. Astfel, pentru ca o existenta egoista, fara rost nu o putea multumi, s-a sfatuit cu sotul ei si au hotarât sa intre amândoi în câte o manastire.

Potrivit traditiei, a plecat mai întâi ea si a intrat în manastirea Varzaresti, din partile Buzaului, o sihastrie în care vietuiau vreo 30 de maici calauzite de egumena lor, schimonahia Paisia. La scurt timp, s-a calugarit si el la manastirea Poiana Marului, luând numele Elefterie, învrednicindu-se si de taina Sfintei Preotii.

Sfânta Cuvioasă Teodora a îmbracat haina vietuirii îngeresti la vârsta de 30 de ani. Vazând-o atât de tânara egumena a luat-o pe lânga ea, spre a-i fi ucenica. Asa îsi începe sfânta nevointele dupa pravila vietii calugaresti, fiind pilda pentru toate celelalte vietuitoare, prin râvna cu care le îndeplinea. Întâmplându-se în aceasta vreme sa navaleasca turcii, egumena Paisia, Teodora si alte câteva maici parasesc aceasta sfânta asezare, refugiindu-se în locuri mai retrase, la hotarul dintre Muntii Buzaului si cei ai Vrancei. Aici construiesc un mic altar si câteva chilii modeste pentru adapost, continuându-si pravila de la Varzaresti.

La scurt timp, din cauza vârstei înaintate si a multelor osteneli, schimonahia Paisia, trece la cele de sus. Dupa ce s-au linistit lucrurile în tara, Cuvioasa Teodora, care vietuise aici zece ani, si-a îndreptat pasii spre locurile copilariei. Se opreste mai întâi la manastirea Neamt, unde se roaga la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Apoi, cu binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihastria Secului (înfiintata prin 1650) si dupa ce se marturiseste duhovnicului Pavel, care o si împartaseste, pleaca „la început pentru un an” sa vietuiasca în linistea codrilor seculari din împrejurimi.

Tot mergând prin Muntii Sihlei a ajuns în cele din urma la chilia unui batrân sihastru, asezata sub niste stânci uriase „ce stateau parca gata sa se prabuseasca”. Batrânul i-a oferit chilia sa „acestui suflet virtuos de femeie”, el plecând într-un loc „mai tainic, mai neajuns”, pentru a-si gasi adapost.

Acesta este momentul începutului unei noi etape din viata cuvioasei Teodora. Ea se nevoia în rugaciune neîncetata, veghe de toata noaptea si cugetare dumnezeiasca adânca. Hrana sa era alcatuita din: bureti, urzici, mure, afine, zmeura, precum si din pesmeti si poame uscate, pe care i le aduceau cei de la schitul Sihastria. La toate acestea se adauga si hrana cea dumnezeiasca, Trupul si Sângele Domnului, pe care i le aducea din când în când ieroschimonahul Pavel. Într-o astfel de osteneala a petrecut râvnitoarea maica vreme îndelungata, citind, la vremea potrivita Ceasurile, Vecernia si Utrenia, însotite de multe metanii si lacrimi duhovnicesti.

Din traditie aflam ca, venind odata si prin aceste parti ale Neamtului osti otomane, multe calugarite s-au ascuns în munti. În aceste conditii, au ajuns unele si la chilia unde se nevoia Cuvioasa Teodora. Dupa ce a ascultat necazurile lor, ca oarecând batrânul calugar, ea le-a oferit acestora chilia sa, retragându-se într-o pestera si mai tainuita, ce exista si astazi cunoscuta sub denumirea de „Pestera Sfintei Teodora”. În acest loc, unde prin anii 1725-1730, s-a întemeiat Schitul Sihla, Sfânta Teodora a vietuit peste 20 de ani. Sfârsitul vietii sale a fost descoperit în chip minunat. Astfel, egumenul de la Schitul Sihastria a observat în mai multe zile niste pasarele care intrând în trapeza, luau bucati de pâine si poame si le duceau undeva în munte. Gândindu-se ca Dumnezeu hraneste în mod minunat vreun pustnic, a trimis doi frati sa vada unde duc acestea merindele. Ajunsi catre seara aproape de vârful muntelui, unul din ei s-a urcat într-un brad si de acolo, a zarit-o pe Cuvioasa Teodora în rugaciune.

Sfânta i-a chemat la ea si le-a spus ca de 40 de zile se roaga lui Dumnezeu pentru a-i trimite un duhovnic, care s-o spovedeasca si s-o împartaseasca. Apoi, a rugat pe cei doi sa-i transmita egumenului ultima sa dorinta, aceea de a trimite pe ieromonahul Antonie si pe ierodiaconul Lavrentie cu Preacuratele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca urmeaza sa se mute la El în scurt timp.

Cu binecuvântarea egumenului, a doua zi cei doi au venit la chilia sfintei unde, dupa ce a primit dezlegare si a rostit „Tatal nostru” si „Crezul”, a fost împartasita. Apoi, cu fata spre rasarit, privind spre cer a zis: „Slava Tie, Doamne, pentru toate !” si si-a dat duhul.

S-au adunat acolo parinti de la Sihastria, precum si vietuitori din împrejurimi si, dupa rânduiala, au savârsit slujba înmormântarii, îngropând trupul sfânt în pestera în care vietuise atâta timp. Traditia spune ca, însusi sotul sau, acum ieroschimonahul Elefterie, ar fi venit la înmormântarea sa, apoi a ramas la schitul Sihastria pâna la sfârsitul vietii.

La scurt timp dupa trecerea sa la Domnul, a început ridicarea Schitului Sihla. Între anii 1730-1763, s-au construit rând pe rând, biserica cu hramul „Schimbarea la fata” si „Nasterea Sfântului Ioan Botezatorul” si chiliile din jur, care cu unele îmbunatatiri dureaza pâna în zilele noastre.

Din pacate, sfintele sale moaste nu au ramas aici pentru mult timp sau macar la noi în tara. Aceasta deoarece prin anii 1828-1834, în timpul ocupatiei rusesti, ele au fost luate si duse în cunoscuta manastire Lavra Pecerska din Kiev.

Cu toate acestea poporul nostru binecredincios a considerat-o sfânta imediat dupa moarte, cinstind-o cu toata evlavia. În sedinta din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât ca ea sa se numere în rândul sfintilor sai. Pomenirea sa se face de atunci, în fiecare an, în ziua de 7 august.


Acatistul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla

Acatistul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla

Condac 1:

Veniți, toți cei iubitori de Hristos, cu credință și cu evlavie la pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Teodora, care în pustia Sihlei în mari nevoințe a petrecut și lumină sihaștrilor s-a făcut. Cu laude să slăvim pe Dumnezeu și să cinstim pe cuvioșii Lui, zicând: Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare!

Icos 1:

Îngerească râvnă din tinerețe având, Teodora, părinții și familia părăsind, departe de lume ai fugit și lui Hristos Dumnezeu cu mare evlavie ai slujit. Pentru care noi, smeriții, cu laude te cinstim:

  • Bucură-te, mlădiță sfântă care prin Sfântul Botez în Hristos te-ai altoit;
  • Bucură-te, Cuvioasă Teodora, care din copilărie lui Hristos Dumnezeu ai slujit;
  • Bucură-te, căci glasul Evangheliei Lui ai ascultat;
  • Bucură-te, că pentru dragostea Lui de lume te-ai depărtat;
  • Bucură-te, că slava veacului de acum ai trecut-o cu vederea;
  • Bucură-te, că spre slava lui Hristos ai alergat cu toată puterea;
  • Bucură-te, că necazurile veacului de acum pe tine nu te-au împiedicat;
  • Bucură-te, slugă credincioasă a Marelui Împărat;
  • Bucură-te, mlădiță tânără, cu rod preafrumos;
  • Bucură-te, mielușea blândă a lui Hristos;
  • Bucură-te, că poruncilor Evangheliei lui Hristos ai fost ascultătoare;
  • Bucură-te, a sfinților pustnici vrednică următoare;
  • Bucură-te, Cuvioasă Teodora, a Moldovei duhovnicească floare.

✝️ Viața Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

enter image description here

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Ioan Iacob de la Neamț s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primit numele de Ilie și din pruncie se dovedea un copil ales și binecuvântat de Dumnezeu.

După șase luni de zile de la naștere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare și tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de școală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”. După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”. Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. Starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim l-a primit cu multă dragoste și, după ce l-a trimis să se închine în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie și la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător și smerit.

🗓️ 24 iulie: Sfânta Mare Muceniță Hristina – drumul spre sfințenie

Sfânta Mare Muceniță Hristina

Sfânta Mare Muceniță Hristina era din cetatea Tirului dintr-un neam mare, iar tatăl său avea stăpânirea de ighemon.

Părinții săi erau închinător la idoli, dar prin rânduiala lui Dumnezeu tânăra fecioară l-a cunoscut pe Dumnezeu încă de mică, astfel:

Fiind tânără foarte frumoasă la chip, tatăl pentru a o păzi, a rânduit să petreacă în cel mai înalt loc din palatul său.

Privind luna, stelele și întreaga făptură pe care a creat-o Ziditorul, a început a se îndoi de puterea idolilor.

Atunci a început a chema pe Ziditorul lumii în rugăciunile sale.

Sfânta a răbdat numeroase chinuri de la trei diferiți muncitori (unul fiind chiar tatăl său): strujire cu fiare ascuțite, învârtirea pe o roată de fier sub care era foc, înecare în mare, aruncare în cuptorul de foc…

Toate astea nu au putut birui pe mucenița lui Hristos.

Sfânta Hristina și-a luat cununa muceniciei fiind împunsă de ascuțișul sabiei.

Minunile Sfintei Mucenițe Hristina:

Arătarea îngerească

Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer şi se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut spre a-L cunoaşte desăvîrşit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima.

Petrecând multe zile în rugăciuni şi în postire, s-a învrednicit cercetării lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci.

îngerul a numit-o mireasă a lui Hristos şi a înţelepţit-o desăvârşit în cunoştinţa lui Dumnezeu; iar pentru nevoinţa cea pătimitoare, i-a spus că de trei muncitori va fi muncită, pentru Dumnezeu cel în Treime.

Deci, a întărit-o spre nevoinţa, dându-i pâine curată să mănânce, fiind ea flămândă de postire.

După acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul şi se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul său, mulţumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfântului înger.

De atunci, ea a început mai cu căldură a-şi întinde către Domnul rugăciunile sale şi a se îndulci de dragostea Lui.

Umplându-se de râvnă,a început a sfârăma idolii cei de aur şi de argint, zdrobindu-i în bucăţi pe câte unul şi aruncându-i jos de pe fereastră în uliţă.

A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul şi argintul cel sfărâmat.

Roata cu foc

Astfel, învârtind roata, o trecea prin foc şi fecioara se frigea ca un peşte sau ca nişte carne de mâncare.

Deci, nu era cu putinţă firii omeneşti şi mai ales celei femeieşti, să fie într-o muncă ca aceea.

Dar Dumnezeu îi ţinea viaţa roabei Sale şi o întărea pe dânsa, spre mărirea numelui Său cel Sfânt şi spre ruşinarea paginilor.

Sfânta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu şi se ruga către El; iar sfinţii îngeri stăteau nevăzuţi înaintea ei, uşurându-i durerile.

Apoi, fără de veste, ieşind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgâni, care stăteau împrejur, şi a ars ca la o mie din ei.

Urban, neştiind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniţă.

Umblarea pe apă

După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luând pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie şi au dus-o departe de mal.

Deci, legându-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în apă.

Dar sfânta, sprijinindu-se de mâinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat.

Marea aceea i-a fost ei scăldătoarea Sfântului Botez, pe care o dorea, şi un nor luminos a umbrit-o pe ea şi s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după săvârşirea Sfântului Botez.

Ea a văzut pe Domnul arătându-i-se şi zicându-i cuvinte aducătoare de bucurie.

Deci, ieşind la uscat, s-a arătat înaintea feţei tatălui său şi l-a înspăimântat.

Pentru că păgânul se mira şi se înspăimânta, văzând pe sfânta fecioară, ieşind vie din mare.

(sursă: „Viețile Sfinților”, ed. Ep. Romanului)

enter image description here

24 iulie - Sfânta Hristina.

Sfânta care a fost botezată de însuși Hristos.

Sfintele ei moaște se află în Veneția la Biserica Sf. Francisc din Abelos.

🗓️ 23 iulie: Sfântul Sfințit Mucenic Apolinarie, Episcopul Ravenei

enter image description here

El le-a spus cu multe cuvinte proorocești, că au să fie multe prigoniri împotriva Bisericii lui Hristos; apoi le-a spus că după toate acele grele primejdii, are să fie pretutindeni pierderea idolilor și prin toată lumea va răsări dreapta credință. Atunci vor fi împărați creștini și se vor aduce de creștini jertfe Dumnezeului celui viu fără de oprire. După aceea a mai adăugat și aceasta:

"Dacă va petrece cineva nemișcat în credința Domnului nostru Iisus Hristos, acela nu va muri, ci va fi viu în veci".

Sfântul Sfințit Mucenic Apolinarie, Episcopul Ravenei #23iulie

✝️ Mâna Sfintei Maria Magdalena este caldă și vie - a rămas neschimbată dincolo de legile fizice - este vie și transmite har și sfințire și bună mireasmă.

În fiecare an la 22 iulie, Biserica Ortodoxă pomenește cu cinste și evlavie pe Cuvioasa Mironosiță și "cea întocmai cu Apostolii", care a fost Sf. Maria Magdalena.

Din viața acestei smerite mironosițe am învățat că pentru slujirea lui Hristos, călăuză trebuie să ne fie râvna neobosită, râvnă care să ne aprindă și în inimile noastre dragostea pentru Mântuitorul.

Mâna Sfintei Maria Magdalena a rămas neschimbată dincolo de legile fizice. Este vie și transmite har și sfințire. Ea umple de bună mireasmă.

Este trimițătoare a unei bune miresme fără prihană și preadesfătătoare.

Mâna Sfintei Maria Magdalena a rămas neschimbată dincolo de legile fizice. Este vie și transmite har și sfințire. Ea umple de bună mireasmă. „Este trimițătoare a unei bune miresme fără prihană și preadesfătătoare”.

Mâna stângă nestricăcioasă a Sfintei Maria Magdalena constituie tezaurul cel mai sfânt al Mănăstirii Simonos Petras.

În Grădina Maicii lui Dumnezeu, în curtea Preacuratei Stăpânei noastre este una dintre cele mai binemirositoare flori! Bogăție și slavă a obștii athonite și a Bisericii lui Hristos. Cu adevărat mâna aceasta a Mironosiței Maria Magdalena, cea dintâi martoră a Învierii Mântuitorului Hristos, și după două mii de ani aproape păstrează, în mod palpabil, o căldură naturală.

Această mână de trei ori fericită a slujit și cele două mari Taine ale mântuirii noastre, a răstignirii lui Hristos și a Învierii Lui. A atins și a pipăit picioarele fără de prihană ale Celui Înviat. Această mână preasfântă nu și-a pierdut seva vieții. A rămas neschimbată, dincolo de legile fizice. Este vie și transmite har și sfințire. Ea umple de bună mireasmă: „Este trimițătoare a unei bune miresme fără prihană și preadesfătătoare”. Este adăpată din harul Celui Înviat. Este aducătoare de bucurie. Este caldă. Mâna aceasta a săvârșit și săvârșește multe minuni tuturor celor care caută cu credință harul Sfintei Maria Magdalena. Maria Magdalena este cea care duce vestea cea mare apostolilor si tot ea este prima persoana căreia I S-a arătat Mântuitorul nostru, după Înviere!

S-a înroșit oul!

Tradiția spune ca, după Înălțarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a plecat la Roma pentru a se plânge de judecata nedreaptă făcută lui Iisus de către Pilat din Pont, guvernatorul roman din Iudeea. Ea s-a prezentat in fata Împăratului Imperiului Roman, Tiberius, cu un ou în mână, spunând că dacă ce afirmă ea este adevărat – ca Iisus, Fiul lui Dumnezeu este nevinovat și a fost răstignit pe nedrept – oul se va înroși. Oul s-a înroșit, iar Pilat din Pont a fost destituit in anul 36 (după 3 ani de la Răstignirea Fiului lui Dumnezeu) și rechemat la Roma pentru proasta sa administrație. De la acest episod provine obiceiul creștinesc de a înroși ouăle de Paști...

În deriva pe Marea Mediterană

În jurul anului 40, Sfânta Maria Magdalena, împreună cu alți prieteni ai Domnului – Marta și Maria, Salomeea mama Sfinților Apostoli Ioan și Iacov, Maximin, orbul din Ierihon etc au fost arestați de stăpânirea romană pentru că aveau multă putere în răspândirea Cuvântului Evangheliei printre evrei și ”tulburau” cetatea cu vestea incomodă.

Îmbarcați pe un vapor fără vâsle și fără cârmaci și lăsați să plutească în derivă pe Marea Mediterană, au eșuat în sudul Franței de azi, în Provence – locul de unde începe propovăduirea creștinismului în Europa.

În masivul Sainte Baume (Peștera Sfântă) situat in sud-estul Franței, între Toulon și Marsilia, se afla peștera în care se spune că Sfânta Maria Magdalena a trăit în ultimii 30 de ani ai vieții sale, în penitență, fiind hrănită de către îngeri și ridicată în vârful stâncii de șapte ori pe zi, pentru rugăciune.

Când i s-a apropiat sfârșitul pământesc, ea a fost dusă de îngeri în localitatea de la baza muntelui, unde Sfântul Maximin, unul dintre cei 70 de apostoli, ridicase o biserică. Acolo a fost împărtașită și acolo a trecut la Domnul.

Tradiția ortodoxă vorbește însă de Efes ca loc de înmormântare a Sfintei Maria Magdalena: la intrarea în peștera în care apoi au adormit cei șapte tineri.

Mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena este caldă, vie...

Mâna stânga a Sfintei Maria Magdalena se află de secole în Muntele Athos, la Mănăstirea Simonos Petras, care o cinstește pe Sfânta cea Întocmai cu Apostolii ca pe a doua fondatoare a mănăstirii.

Dar cine se închină și atinge mâna sa stânga are parte de o mare surpriză: această mână este și acum caldă și emană o aromă dulce, plăcută.


Părintele Ioanichie - Sfânta Maria Magdalena (22 iulie)


✝️ Maria din Magdala - o femeie incredibil de frumoasă - cea întocmai cu Apostolii →

Maria

Azi cinstim pe Maria. Maria din Magdala. O femeie incredibil de frumoasă. Misoginii de mai târziu au încercat să o confunde dinadins cu femeia desfrânată. Nu știm asta. Știm din Evanghelii că Hristos scosese din ea șapte demoni.

Din clipa în care dracii au zburat departe de inima ei, Maria a simțit un gol imens în suflet, pe care l-a umplut, ca pe un ulcior, cu dragostea pentru Dumnezeu.

L-a urmat cu credincioșie pe Învățător pe drumurile Galileii, împreună cu o mână de femei mironosițe. A ascultat atentă cuvintele care ieșeau din gura Cuvântului. A simțit adierea de lumină a minunilor, cutremurul de iubire care unea iarăși cerul cu pământul, în mâna sfântă a lui Iisus. În inima ei s-a aprins foc mare, de dor, de durere pentru trecutul deșert, de iubire nesfârșită pentru Dulcele Vindecător. Mergea peste tot după Dânsul. Flămânzea, înseta, cădea de oboseală, dar era mereu acolo, lângă picioarele Celui ce zidise pământul. Varsă un alabastru cu mir pe capul lui Iisus și plânge pe picioarele Lui.

La prinderea lui Iisus, intră în Sinedriu, se bagă în față strigând și plângând pentru Cel plin de sânge si de răni. Merge în fața Pretoriului și îl asurzește pe Pilat, cerând eliberarea Celui ce slobozește lumea din moarte. E pe drumul Crucii, se sfâșie pe sine în spatele Omului cu Crucea în spate, plânge cu mii de lacrimi, sărută Sângele mântuitor, îi mângâie fruntea plină de spini Celui ce zâmbește în prunci. E lângă Cruce, se sfarâmă de durere sub rănile lui Dumnezeu, ascultă gemetele de moarte ale Vieții. Înnebunește de suferință văzându-l dându-Și Duhul și încremeneste sub Cruce ca o stană de piatră a durerii. Îl îngroapă în lacrimi pe Mântuitor cu Iosif și cu Nicodim. Umblă în inima nopții pe la mormânt cu miresme, dă la o parte gărzile brutelor. Vede mormântul gol.

Inima ei devastată de durere bate asurzitor. Începe să înțeleagă teologia cerurilor în iubire. Dăruitorul de viață nu poate sta în groapă. Învietorul lui Lazăr nu poate zăcea pe piatră. Împodobitorul galaxiilor nu poate fi strâns mereu în giulgiuri de in. Și în timp ce caută prin grădină trupul lui Iisus, însuși Grădinarul universului i se arată, o strigă pe nume, impregnează inima ei de Focul cuvintelor Lui. Se aruncă să îl îmbrățișeze, dar e oprită de slava de har a Învierii. E prima care-L vede înviat, care-L simte, care i-a simțit durerea pe Cruce. E întocmai cu Apostolii. Vestește Învierea. Convinge prin lacrimi pe oameni de Viața lumii. Mâna ei, la Simonopetra, în Athos, e caldă mereu, iar în Vinerea Mare arde de durerea Celui pe care L-a iubit.

De-am avea și noi o picătură din focul inimii ei, am arde spinii păcatelor din noi într-o clipită.

Părintele Ioan Istrati

📅 12 Iulie — Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Pe bărbatul ales din Muntele Athonului, pe cel ce-n vremurile cele din urmă întunericul a risipit ca un luminător, bolile tuturor vindecând, pe Paisie cel Nou să-l lăudăm credincioșii; căci el se roagă neîncetat pentru întreaga lume.
Stareţul Paisie s-a născut în Farasa din Capadocia cea născătoare de sfinţi, pe 25 iulie 1924, în ziua pomenirii Sfintei Ana. Cuviosul Arsenie l-a botezat cu numele său, însoţit de binecuvântarea sa, deoarece a văzut mai dinainte că va deveni călugăr, aşa cum s-a şi întâmplat.

Persoana care, după Cuviosul Arsenie, i-a influenţat în chip binefăcător toată viaţa a fost mama sa, către care simţea o deosebită dragoste şi o ajuta cât de mult putea. De la ea a învăţat smerita cugetare. Ea îl sfătuia să nu îşi dorească să învingă colegii la jocuri, ca apoi să se mândrească, nici să nu urmărească să treacă primul linia de sosiri la alergări, căci, aşa cum spunea ea, acelaşi lucru era dacă ajungea primul sau ultimul.

Pe lângă aceasta, l-a învăţat şi înfrânarea. Îl sfătuia să nu mănânce înainte de ora mesei. Iar încălcarea acestei reguli o considera desfrânare. L-a ajutat de asemenea să dobândească simplitate, hărnicie, spirit gospodăresc.

Când a învăţat să citească bine, a găsit o Biblie şi a început să citească în fiecare zi din cele patru Evanghelii. Când se întorcea de la şcoala, nu voia nici să mănânce, ci mergea mai întâi şi citea din Vieţile Sfinţilor.
  • 📄 Testamentul duhovnicesc al Starețului:
Atunci când eu, renumitul Paisie, m-am cercetat pe sine-mi, am văzut că toate poruncile Domnului le-am călcat și toate păcatele le-am făcut. Nu are importanță dacă unele le-am făcut într-o măsură mai mică, deoarece nu am deloc circumstanțe atenuante. Căci multe faceri de bine am primit de la Domnul. Rugați-vă să mă miluiască Hristos. Iertați-mă și iertați să fie toți cei ce cred că m-au mâhnit. Vă mulțumesc mult și iarăși rugați-vă! Monahul Paisie

📅 Sfânta Mare Muceniță Eufimia - 11 Iulie și 16 Septembrie

Sfânta Eufimia era o fecioară foarte frumoasă, de neam bun, fiica binecredincioșilor părinți Filotron Sigeliticul și Teodorosia. Deoarece a refuzat să aducă jertfă idolilor, a fost supusă la numeroase chinuri care au ajutat-o să câștige cununa muceniciei.

Sfânta Mare Muceniță Eufimia - 11 Iulie și 16 Septembrie

Troparul Sfintei Mucenițe Eufimia — Glas 3

Ai veselit pe cei credincioși și ai rușinat pe cei răumărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care părinții bine le-au rânduit. Muceniță mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Sfânta Muceniță Eufimia este prăznuită în fiecare an pe șaisprezece septembrie, ziua muceniciei sale. Sfânta Eufimia a trăit în timpul împăratului Dioclețian (284-305) și a fost ucisă pentru că a mărturist credință în Hristos. În dată de unsprezece iulie facem pomenire de minunea petrecută la sfintele sale moaște. Pentru a se descoperi dacă învățătură cu privire la cele două firi din Hristos este adevărată, Sfinții Părinți au scris într-o carte dreapta credință - în Hristos sunt două firi, unite într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit și ereticii monofiziți (armenii și copții) și-au scris într-o altă carte învățătură lor și le-au pus pe amandoua pe pieptul Sfintei Eufimia. După puține zile, au deschis din nou raclă și au văzut că la picioarele ei se află cartea ereticilor, iar cea a Sfinților Părinți în mâinile ei.

📅 10 iulie: Sfinții 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei

Sfinții 45 de Mucenici din cetatea Nicopolea Armeniei au pătimit in vremea împăratului Liciniu (308-324). Dintre acești sfinți mucenici amintim pe Leontie, Mavrichie, Daniil si Antonie.

enter image description here

Acești mucenici mărturisind credința in Hristos, au fost osândiți la moarte. Le-au fost tăiate mâinile și picioarele, iar trupurile mutilate au fost aruncate in foc. Unii au murit în momentul în care li s-au tăiat mâinile și picioarele, însă alții au fost aruncați de vii în foc.

Sfinții au fost mistuiți de foc, iar oasele lor au fost aruncate in râul Lices. Ele au fost luate din acest râu de câțiva credincioși și puse la loc de cinste. După moartea lui Liciniu, s-a zidit o biserică în cinstea lor, iar oasele lor cele sfinte au fost așezate aici si s-au prefăcut în izvor de tămăduiri.

Troparul Sfinților 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei — Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 


 

Page 1 of 4