Dintre tâlcuirile Sfinților „trebuie ca noi să le alegem pe cele mai adevărate dintre acestea și care sunt într-o mai mare conglăsuire cu dogmele bisericești, iar pe celelalte să le punem pe locul al doilea. Sinoadele Ecumenice sunt puse implicit pe același plan cu Sfânta Scriptură și orice Sinod care nu e în acord cu cele ecumenice nu e adevărat. Tradiția nu este un monolit, un muzeu de antichități demn doar de cinstire și respect, ci ea este viață în Duhul și cere o receptare vie și plină de discernământ. Nu tot ceea ce au scris sfinții trebuie acceptat. Și nu e nimic de mirare, om fiind, de vreme ce mulți dintre dascăli se arată tâlcuind în chip diferit vorbele Scripturii, nu toți deopotrivă ajung la acrivie. Căci nici nu e cu putință ca același cuvânt, când este primit cu diferite înțelesuri, să se pună deopotrivă în acord cu toate (sensurile) sale, ci trebuie ca noi să le alegem pe cele mai adevărate dintre acestea și care sunt într-o mai mare conglăsuire cu dogmele bisericești, iar pe celelalte să le punem pe locul al doilea”. — Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol. I, pp. 130-131.

De-a lungul istoriei Bisericii, erezia a reprezentat o amenințare constantă la adresa adevărului revelat și a unității credinței. Una dintre cele mai tulburătoare erezii care a divizat lumea creștină a fost nestorianismul – o învățătură greșită care neagă faptul că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Deși condamnată de Sinoadele Ecumenice, această rătăcire continuă să fie susținută de unele grupări religioase orientale, precum copții și armenii. În fața unei asemenea provocări teologice, Biserica a avut de partea sa mari apărători ai dreptei credințe. Printre aceștia se numără și Sfântul Ioan Damaschin, teolog strălucit și mărturisitor al credinței ortodoxe, care a argumentat cu putere și claritate în favoarea adevărului că Maica Domnului este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. În cele ce urmează, vom explora modul în care Sfântul Ioan Damaschin a combătut erezia nestoriană și a apărat cu fermitate dogma hristologică a Bisericii.

Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Contra nestorienilor.

Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu şi real Născătoare de Dumnezeu. Prin faptul că cel născut din ea este Dumnezeu adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeul adevărat, întrupat din ea. Spunem că Dumnezeu s-a născut din ea, nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat din ea începutul existenţei. Ci în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început și veşnic împreună cu Tatăl și cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat și s-a născut din ea fără să se schimbe.

Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat: şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu și-a pogorât din cer corpul, care să fi trecut prin ea ca printr-un tub, ci a luat din ea un trup de o fiinţă cu noi pe care l-a ipostasiat în El însuşi. Căci dacă şi-ar fi adus corpul din cer și n-ar fi luat firea noastră, la ce mai foloseşte înomenirea? Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru aceasta s -a făcut ca însăşi firea, care a păcătuit, care a căzut și care s-a corupt, să învingă pe tiranul, care a înşelat-o și astfel să se elibereze de stricăciune, după cum spune dumnezeiescul apostol: „Pentru că prin om moartea, tot prin om învierea morţilor”(I Corinteni XV, 21).

Întruparea Mântuitorului din Fecioara Maria

Dacă prima este adevărată, este adevărată şi a doua. Dar dacă spune: „Primul Adam, din pământ, pământesc, al doilea Adam, Domnul din cer”(I Corinteni XV, 47), nu afirmă că este din cer corpul lui, ci evident că nu este simplu om. Căci iată l-a numit şi Adam şi Domn, indicând pe amândoi. Cuvântul „Adam" se tălmăceşte: făcut din pământ. Și este neîndoielnic că firea omului este făcută din pământ, pentru că a fost plăsmuită din pământ. Cuvântul „Domn", însă, arată fiinţa dumnezeiască.

Şi iarăşi spune apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul-Născut, care s-a făcut din femeie” (Galateni IV, 4). N-a spus „prin femeie", ci „din femeie". A arătat aşadar dumnezeiescul apostol că însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu este cel făcut om din Fecioară şi că însuşi cel născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Căci s-a născut în chip corporal, `ntrucât s-a făcut om. N-a locuit într-un om mai dinainte făcut, ca în profeţi. Ci însuşi s-a făcut om în chip substanţial şi real. Aadică în ipostasa Lui există un trup însufleţit cu suflet raţional şi gânditor şi El însuşi s-a făcut ipostasa trupului. Aceasta înseamnă cuvintele: „s-a făcut din femeie".

Maica Domnului - Născătoare de Dumnezeu

Căci cum ar fi fost sub lege însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost om deofiinţă cu noi? Pentru aceea pe bună dreptate şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă aceea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreşit şi cel născut din ea este Dumnezeu și, negreşit, este și om. Căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu, care are existenţa înainte de veci, dacă nu s-ar fi făcut om? Este evident că Fiul omului este om. Iar dacă cel născut din femeie este Dumnezeu, este evident că este unul și acelaşi atât cel născut din Dumnezeu Tatăl, potrivit fiinţei dumnezeieşti și fără de început, cât şi cel care în vremurile din urmă s-a născut din Fecioară, potrivit fiinţei care are început şi cade sub timp, adică fiinţei omeneşti.

Acest fapt indică o singură ipostasă, două firi și două naşteri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Nu numim deloc pe Sfânta Fecioară Născătoare de Hristos. Această denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul necurăţiei, pentru a desfiinţa termenul: „Născătoare de Dumnezeu", ca supărător și spre a necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, pe Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu Satan, tatăl său.

Erezia lui Nestorie

Hristos (= uns) este şi David regele și Aaron arhiereul, căci demnitatea de împărat și preoţia se ungeau. Poate să se numească de asemenea Hristos orice om purtător de Dumnezeu; acesta, însă, nu este Dumnezeu prin fire. Astfel urgisitul de Dumnezeu Nestorie s-a semeţit să numească purtător de Dumnezeu pe cel născut din Fecioară. Departe de noi de a-l numi sau de a gândi că este purtător de Dumnezeu! Nu, ci îl numim Dumnezeu întrupat. Căci însuşi Cuvântul s-a făcut trup, a fost conceput din Fecioară, s-a născut Dumnezeu împreună cu natura pe care a luat-o și care a fost îndumnezeită de El în acelaşi timp în care a fost adusă la existenţă În aşa fel ncât cele trei: luarea naturii noastre, existenţa şi îndumnezeirea ei de Cuvânt s-auntâmplat simultan.

Şi în chipul acesta Sfânta Fecioară se înţelege și se numeşte Născătoare de Dumnezeu și nu numai din pricina firii Cuvântului, ci şi din pricina îndumnezeirii firii omeneşti. Zămislirea și existenţa acestora, adică zămislirea Cuvântului și existenţa trupului în însuşi Cuvântul, au avut loc într-un chip minunat în acelaşi timp. Însăşi Maica lui Dumnezeu a dat în chip minunat Făcătorului să se plăsmuiască, iar lui Dumnezeu şi făcătorului universului să se facă om, îndumnezeind ceea ce a luat.

Cele două firi ale lui Hristos

Unirea a păstrat cele unite aşa cum ele au și fost unite, anume nu numai firea dumnezeiască, dar și firească omenească a lui Hristos, cea mai presus de noi şi cea asemenea nouă.

Nu s-a făcut mai `ntâi om, şi mai pe urmă Dumnezeu, ci totdeauna, din primul moment al existenţei, a existat în amândouă chipurile. Pentru că de la începutul zămislirii a avut existenţa în însuşi Cuvântul. Este omenesc, deci, potrivit firii omeneşti; şi este a lui Dumnezeu şi dumnezeiesc într-un chip supranatural. Mai mult, a avut şi însuşirile unui corp însufleţit, căci Cuvântul le-a primit pe acestea în virtutea întrupării. Acestea, potrivit ordinii activităţii naturale, sunt cu adevărat naturale.

~ Extras din „Dogmatica”, Sf. Ioan Damaschin

Anul Nou Bisericesc, spre deosebire de Anul Nou civil, începe la 1 septembrie. Data aceasta de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost împrumutată de la evrei care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Mineiul zilei de 1 septembrie. Evreii încep calendarul cu luna Tişri, adică cu septembrie. În prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihnă şi aduceau Domnului ardere de tot.

Potrivit tradiţiei, Mântuitorul Iisus Hristos şi-a început activitatea publică în ziua de 1 septembrie, când a intrat în sinagogă şi a citit cuvintele prorocului Isaia care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască:

"Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului" (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19).

Un alt motiv al sărbătoririi anului bisericesc în prima zi a lunii septembrie este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a început creaţia lumii.

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea. Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor anul bineplăcut Domnului.

Tot în ziua de 1 septembrie, Biserica a rânduit să fie pomenit Sfântul Cuviosul Dionisie Exiguul, din Dobrogea, care a alcătuit cronologia creştină, numărând pentru întâia oară anii începând de la Hristos.

Există şi rânduieli liturgice specifice pentru prima zi a anului bisericesc. Se săvârșește, alături de Sfânta Liturghie, în care este prăznuit Sfântul Simeon Stâlpnicul cu Sfânta Marta, mama sa, Sfințirea Apei, Tedeum şi o slujbă specială pentru începutul anului bisericesc.

În centrul anului bisericesc stă sărbătoarea Învierii cu săptămâna Sfintelor Patimi de dinaintea ei. Ca mijloc de comemorare a vieții și activității răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc se poate împărți în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de către cântăreții de strană în fiecare din aceste perioade, și anume: perioada Triodului, adică perioada prepascala, perioada Penticostarului, adică perioadă pascala propriu-zisă, și perioadă Octoihului, adică perioada post-pascală, fiecare din acestea cuprinzând un anumit număr de săptămâni.

Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului, adică cu trei săptămâni înainte de începutul postului Paștelui, până la Duminica Paștilor, în total 10 săptămâni. Perioada Penticostarului ține de la Duminica Paștelui până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinților, în total 8 săptămâni, iar perioada Octoihului ține tot restul anului, adică de la sfârșitul Penticostarului până la începutul perioadei Triodului din anul următor. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc, durata acestei perioade putând fi între 40 și 26 de săptămâni, în funcție de data Pastelui.

„Bagă de seamă că dacă un ierarh afurisește pe cineva contrar voii lui Dumnezeu, hotărârea dumnezeiască nu îi urmează, fiindcă este dator să impună acestea potrivit judecății divine, și nu de dragul voinței sale”. ~ Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretând capitolul 7 din cartea Despre ierarhia bisericească a Sfântului Dionisie Areopagitul.

Sfânta Liturghie curăţă păcatele sufletelor din iad şi le scoate de acolo.

Vii şi adormiţii ale căror nume se pomenesc în momentul turnării părticelelor din prescură în Sângele lui Hristos, se curăţă de păcatele lor. Sânge care, după cum spune Apostolul Pavel: „Cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, care prin Duhul Sfânt S-a adus pe Sine (jertfă) fără de prihană lui Dumnezeu, va curăţi conştiinţa voastră de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu?" (Evrei 9, 14).

Acesta este momentul cel mai însemnat din slujba dumnezeiască, când Iisus Hristos, Însuşi este jertfă şi Arhiereu în acelaşi timp. (...)

Sau, după Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur, El este „Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce" sau încă, după învăţătura Apostolului Ioan: „El este Mijlocitorul către Tatăl şi jertfa de curăţire pentru păcatele noastre" (I Ioan 2, 1-2).

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Cu o jertfă atât de mare şi atât de puternică este oare cu putinţă ca să nu înduplecăm pe Dumnezeu spre îndurare pentru cei repausaţi, când jertfa, în persoana preotului, se aduce de Însuşi Iisus Hristos?"

Toţi Sfinţii Părinţi, Mari Dascăli şi scriitori ai Bisericii mărturisesc în unanimitate, că mijlocul principal de a curaţi de păcatelor sufletele ce sunt în iad, este jertfa Sfintei Liturghii. Jertfa cea fără de sânge, adusă pentru repausat mijloceşte către Dumnezeu Cel atotîndurat, după cum scrie Sfântul Dimitrie al Rostovului. Liturghia pentru adormiţi sau jertfa cea fără de sânge adusă pentru mântui­rea repausaţilor, este mijlocul cel mai puternic şi cel mai lucrător pentru a chema mila lui Dumnezeu asupra repausaţilor.

~ Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 195-197

“El a flămânzit, dar a săturat mii de oameni...

S-a ostenit, dar este odihna celor osteniți...

A fost îngreuiat de somn, dar a umblat ușor pe mare...

Se roagă, dar ascultă rugăciunile.

Plânge, dar face să înceteze plânsul.

Întreabă unde l-au pus pe Lazăr, pentru că era Om; dar îl învie pe Lazăr, pentru că era Dumnezeu.

Este vândut și încă pe nimic - pe numai 30 de arginți; dar răscumpără lumea...

Ca o oaie spre junghiere S-a adus, dar este Păstorul lui Israel, și acum al lumii întregi.

Este ca un Miel fără de glas, și totuși este Cuvântul...

Este... rănit, dar vindecă toată neputința...

Moare, dar dă viața...”

~ Sursa: Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântări.

• 🗨️ "Nici să ai prea mult curaj, nici să deznădăjduiești, prima te istovește, a doua te aruncă la pământ" — Sf. Grigorie Teologul

• ✝️ Sfântul Grigorie Teologul: O singură slavă [adevărată] există: să disprețuim toată slava care vine de la oameni.

• ✝️ Sfântul Grigorie Teologul: Despre Sfintele Paști și despre zăbovire - traducerea, introducerea şi notele de Adrian Marinescu

“Pentru noi, creștinii, cei luminați și îndrumați de Hristos, toate cele din această lume au sens, însemnătate și valoare numai în măsura în care sunt o cale spre eternitate, fiindcă noi vedem ceea ce nu se vede, vedem invizibilul. Toată viața noastră o orânduim în timp prin ceea ce este veșnic, iar ceea ce este uman, prin ceea ce este divino-uman. În ambele situații, veșnicul ființează în limitele timpului, noi hrănindu-ne cu el și, în situația în care ne lipsește, îl aflăm în acea parte a timpului, în împărăția infinitului, a nevăzutului. Le privim pe toate din perspectiva veșniciei, adică din perspectiva lui Hristos, de vreme ce El este Dumnezeul și Domnul Cel veșnic, în hotarele trupului omenesc”. — Sfântul Iustin Popovici, Abisurile gândirii și simțirii umane. Agonia umanismului, Edit. Sofia, 2013, p. 174.

• ✝️ Sfântul Justin Popovici: CURAJUL LUPTEI INTERIOARE ȘI IDENTITARE / "Noi, creştinii, de la botez suntem înscrişi în armata Sf. Arhanghel Mihail. Noi suntem ostaşi cereşti, de la botez! Noi ducem un război şi nu ne temem de biruinţă! Pentru noi nu există înfrângere, există numai biruinţă! Înaintea noastră stă Sf. Mihail iar în jurul nostru e imensa oaste a puterilor cereşti!" ~ Sfântul Justin Popovici

• ✝️ Sfântul Iustin Popovici: Nu există o luptă mai importantă și mai teribilă decât lupta pentru mântuirea sufletului / Nu există o luptă mai importantă și mai teribilă decât lupta pentru mântuirea sufletului. Lupta este constantă și intensă. Lupta, cu cine? Cu toti acesti teribili dușmani ai oamenilor: smintelile si incercarile, păcatele, impatimirile, moarte si diavolul – care fără răgaz duc război însetat de sânge împotriva creștinilor și a mântuirii lor. Prin urmare, creștinii sunt în mod constant sub arme și pe câmpul de luptă; ei luptă fără un pact și un armistițiu. Există răni, există dureri. În luptă creștinii se împiedică, cad și chiar uneori se prăbușesc. Și principalul lucru este: să nu abdice; prin suferințe mai presus de toate devenim viguroși – și biruința este sigură prin har. Mai ales când noi, creștinii, avem „inimile – unite în dragoste”. Atunci noi, creștinii, constituim o armată creștină atotcuprinzătoare în toate luptele cu păcatul, cu moartea și cu diavolul. Apoi fiecare luptă pentru tot și pentru toate, pentru toată lumea, este împreună „cu toți sfinții”. De aceea, fiecare păcat, fiecare moarte, fiecare diavol cade în fața creștinului care luptă cu ajutorul rugăciunii sfinților; moartea este depășită cu toată agonia morții, păcatul biruit, diavolul învins.

• ✝️ Sfântul Iustin Popovici: cele ce aparţin lui Dumnezeu nu pot fi jertfite de dragul cezarului, şi aici întâietatea îi revine totdeauna lui Dumnezeu / „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Iată ce fel de coexistenţă a Bisericii şi statului a fost stabilită şi prescrisă de Atotştiutorul Domnul nostru şi Mântuitorul Hristos (Matei 22, 21). / De aceea ea rămâne în veci obligatorie şi nestrămutată pentru Biserică. / Cezarului – moneda, banii, cu efigia cezarului. / Lui Dumnezeu? – şi sufletul şi trupul: căci pe trup şi în suflet este întipărit chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se află şi pe trup şi în trup, pentru că trupul trăieşte prin sufletul asemănător lui Dumnezeu. Deci, şi unul şi altul aparţin lui Dumnezeu – veşniciei, vieţii veşnice, Adevărului veşnic, Dreptăţii veşnice, Raţiunii veşnice. / Prin urmare, cele ce aparţin lui Dumnezeu nu pot fi jertfite de dragul cezarului, şi aici întâietatea îi revine totdeauna lui Dumnezeu. În Dumnezeu – Omul, în lucrarea şi trupul Lui – Biserica, Dumnezeu totdeauna se află pe primul loc, iar omul – pe-al doilea; Dumnezeu totdeauna hotărăşte totul, şi nu omul. Acestea sunt atotvaloarea şi măsura a toate în Biserica universală. Iată de ce ea se apleacă asupra oricărei probleme „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.” / Biserica apare ca un organism divino-uman, şi abia după aceea – ca organizaţie. Ea este trupul Dumnezeului-Om: de aceea, mai întâi se cuvine ca toate să fie cercetate şi măsurate de Dumnezeu, apoi de om. Şi niciodată doar de om, şi după „cele omeneşti”. Iată de ce „trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”. / Când vine timpul, în această privinţă trebuie să-i stăm împotrivă chiar şi lui Petru, primului dintre apostoli. Aici veşnic rămâne în vigoare apostoleasca metodă şi început al zidirii Bisericii „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28): mai întâi Duhul Sfânt, apoi noi – noi după Duhul Sfânt şi în Duhul Sfânt şi împreună cu Duhul Sfânt. / „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când „cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare. / Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii, care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz Biserica şi statul se despart, se separă fiecare cu ale sale. Nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile lăuntrice ale Bisericii, să nu se atingă de sfintele şi veşnicele ei îndatoriri şi drepturi evanghelice. / Este limpede că Biserica sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui (modus vivendi), dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire: „cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, şi asta sub controlul suprem al Atot-Evangheliei: „să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. / Dacă însă acest lucru este cu neputinţă, nu-i rămâne Bisericii ca „modus vivendi”, decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale credinţei conştiinţei şi ale sufletului“.

De ce Hristos a vorbit simplu și nu a fost deloc mișcat de dorința de a explica sau desfășura cele zise? Poruncile și îndemnurile Lui sînt pe înțelesul tuturor, cum ar fi "ceea ce doriți să vă facă vouă oamenii faceți și voi lor", sau "nu judecați ca să nu fiți judecați". Ioan Gură de Aur spune că acest fel de a vorbi a lui Hristos e atît de simplu, încît nimeni nu se va putea îndreptăți la Judecată că nu a înțeles ce trebuia să facă.

Pe de altă parte, avem o întreagă cultură a comentariului biblic, cînd mii de intelectuali se chinuie să explice ce a zis Hristos. Mii de tomuri de cărți și tone de cursuri au fost xeroxate la facultățile de așa-zisă teologie pentru a explica ce a vrut să zică Hristos. Oare de aceea a vorbit Hristos atît de simplu, pentru că nu putea vorbi mai complicat? Oare Hristos e simplu pentru că nu avea facultatea de teologie făcută? Sau poate noi nu am înțeles ceva și ne complicăm degeaba?

Simplitatea este o însușire a Dumnezeirii. Dumnezeu este simplu - iar asta este o condiție filozofică și matematică pentru desăvîrșire. Ioan Casian romanul, numit și filozoful, are un capitol despre meteahna gîndirii complicate, a obiceiului minții de a filozofa și desfășura orice gînd, pe care o pune pe seama patimii părerii de sine. Această deprindere ce se imprimă prin practica filozofiei grecești este o piedică în dobîndirea simplității și, deci, a rugăciunii curate. O atare poziționare față de gîndirea complicată este tipică și tradițională în Biserica Ortodoxă. În cîntările bisericești intelectualii sînt numiți "ritorii cei mult grăitori", unde multa vorbire este echivalentă cu vorbirea deșartă, adică inutilă și chiar păcătoasă.

În concluzie, atunci cînd un om are harul lui Hristos, vorbeste simplu, iar cînd înmulțește cuvintele savante arată că este departe de a fi înțeles învățătura evanghelică. A te lăuda cu multa învățătură teologică este tot una cu a spune că nu ți-a ajuns minte ca să înțelegi cuvintele simple ale lui Hristos așa cum le-au înțeles iudeii necărturari de acum două mii de ani.

Sfîntul Ambrozie de la Optina zicea: "Где просто там и ангелов со сто, а где мудрено нету ни одного" ("Unde e simplitate sînt și îngeri o sută, dar unde e deșteptăciune nu e nici unul").

Revenind la Ioan Casian, care a fost si intemeietorul monahismului apusean de tip benedectin (spun asta pentru cei fascinați de apus ca leagăn al intelectualismului universitar modern), acesta recomanda penitență pentru izbăvirea minții de obiceiul de a filozofa în deșert.

Această lucrare de simplificare a minții este anevoiasă foarte pentru oricine a fost deprins cu școli lumești.

Este nevoie ca intelectualul venit la pocăință să lepede de la sine toată parada de cuvinte prin care își trădează multa învățătură. Atît de mult dăunează rugăciunii această boală a minții, încît efortul de a uita învățătura lumească este considerată de Sfintul Ioan o virtute vrednică și cu anevoie de atins.

• Părintele Savatie Baștovoi

• Sursa: https://t.me/savatiebastovoi/141

„Să nu vă temeți de întunericul lumii acesteia; fiți lumină, căci lumina vine din iubire, iar iubirea din Hristos.” ~ Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Hristos-Lumina, putere de viață și de iubire

Apostol al lui Hristos – „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, Sfântul Ioan mărturiseşte în Prologul Evangheliei Sale: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.

Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In 1, 4.5).

În acest text, dar şi în altele (de ex. In 6, 17, 12, 35 sau I In 2, 8), Sfântul Ioan face o clară referire la întunericul adus de păcat, temă teologică ale cărei valenţe le-au dezvoltat şi alţi doi scriitori neotestamentari: Petru (I Pt. 2, 17) şi Pavel (I Tesal. 5, 4).

Acelaşi binevestitor al luminii dumnezeieşti scrie: „Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.” (I In 1, 7).

Chiar dacă „Lumina a venit în lume”, „oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele”.

„Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (In 3, 19-21).

De aceea, îndemnul hagiografilor Noului Testament este de a deveni „fii ai luminii” (Luca 16, 8; In 12, 36; I Tes. 5, 5).

Hristos Domnul este numit direct „lumina”. El este, conform cântării de laudă a dreptului Simeon, „Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Lc. 2, 32).

Pentru El, Ioan Botezătorul a venit spre mărturie, „ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume” (In 1, 7-9).

Cel mai cunoscut text biblic despre descoperirea lui Hristos ca „lumină”, devenit definiţie teologică, este: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8, 12).

Iisus îi numise pe ucenicii Săi „lumina lumii” (Mt. 5, 14), dar această exprimare nu creează confuzie, întrucât lumina acelora este lumină reflectată din Hristos.

„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, întărea prin cuvintele Sale Hristos (In 9, 5). Iisus era considerat adevărata lumină a oamenilor (In 1, 9; 3, 19), aşa cum, profetic, o afirmase şi Vechiul Testament (Ps. 26, 1; 118, 130 şi Is. 49, 6; 60, 19).

Dacă mai luăm în calcul faptul că aceste cuvinte au fost spuse, cel mai probabil, în contextul Sărbătorii Corturilor, autodescrierea lui Iisus ca lumină poate fi o referire directă la teofania veterotestamentară a stâlpului de lumină care l-a condus pe Israel prin deşert spre ţara făgăduită.

Comentând acest text în contextul revelat al Noului Testament, părintele Stăniloae argumenta divinitatea lui Hristos: „De aceea Iisus Hristos S-a numit pe Sine însuşi ca Dumnezeu întrupat şi Adevărul. El a spus astfel despre Sine: «Eu sunt Adevărul şi Viaţa».

Iar dacă cunoştinţa sesizează adevărul şi deci ea este una cu lumina, Hristos a putut spune despre Sine, ca despre Cel ce este Adevărul, şi: «Eu sunt Lumina lumii».

Iar dacă lumina este cunoştinţa adevărului, a putut spune despre Sine însuşi că «Cel ce umblă în El nu umblă în întuneric».

Deci s-a identificat în fond şi cu iubirea. Aşadar, în cuvintele următoare ale lui Iisus, prin care spune că este lumina, trebuie să vedem şi afirmaţia că El este iubirea. Ba spune şi direct că această lumină este viaţa.

«Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii» (In 8, 12).

Dar acestea le spune despre Hristos şi Sfântul Apostol Pavel, când Îl numeşte şi «Puterea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu» (I Cor. 1, 24). Ca Putere este şi Viaţă şi ca Înţelepciune este lumină şi iubire”.

Profeţind moartea şi Învierea Sa, Hristos îşi avertizează Ucenicii: „Încă puţină vreme Lumina este cu voi (…). Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. (…) Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric” (In 12, 35-36.46). Aşadar, mesajul Evangheliei lui Hristos este unul al luminii plină de bucurie şi de nădejde, o lumină care nu orbeşte prin puterea ei, ci este o „lumină lină”, revelatoare de Dumnezeu şi care, prin cult, împărtăşeşte întreaga creaţie cu duhul ei de viaţă.

“În aceste zile rele ale noastre a început, e activă şi domneşte cu tărie o persecuţie nouă, nemaiauzită generaţiilor preaevlavioase din trecut, a credincioşilor care ar voi, ori de câte ori pot, să se apropie de această Masă tainică, şi cei ce vor să intre la ea sunt alungaţi de la dumnezeiasca Cină nu pentru că n‑au haină de nuntă — căci aceasta nu o ştie nimeni decât numai Dumnezeu şi conştiinţa fiecăruia —, ci pentru că vin des [pyknōs] şi nu după multe zile, ca şi cum cel ce vine după multe zile vine, chipurile, cu vrednicie, iar cel ce vine după puţine zile vine cu nevrednicie; deşi dumnezeiescul Hrisostom strigă că „atunci când a spus: «Să se pună la încercare omul pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» [1 Co 11, 28], Apostolul l‑a făcut stăpân peste apropiere pe cel ce se apropie, eliberând‑l de orice păzire a unor zile”.

Iar că acest lucru, adică dumnezeiasca împărtăşire continuă [syneches] e şi legală şi foarte mântuitoare, se arată prin multe dovezi, şi scripturistice şi canonice, şi prin multe mărturii ale dumnezeieştilor Părinţi, ca nicio alta dintre chestiunile bisericeşti; acest lucru e arătat deja prin cărţi [cele două cărţi despre Împărtăşirea continuă publicate în 1777 şi 1783] atât de exact şi de solid, încât nimeni altul nu l‑ar putea contrazice, decât cel ţinut de un duh de amăgire şi neascultare satanică”.

— Sfântul Atanasie din Paros (1721–1813).

✝️ Sfântul Atanasie din Paros: Papistașii să vină la Ortodoxie prin Botezul Ortodox, nu prin Mirungere!

Un om simplu călătorea pe un drum de țară, în tovărășia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul și-a arătat o nedumerire:

— Cuvioase părinte, nu pot înțelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură.Cum de Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărțite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?

— Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt și lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă. Însă, ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele!

Să zicem că sfera de foc, ce dăinuiește acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Care a venit să ne lumineze viața și să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzește mereu sufletele înghețate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina și cu căldura lui nu sunt unul și același lucru și, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel și în Sfânta Treime, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt Unul și Același Dumnezeu, Căruia noi, credincioșii, ne închinăm.

Omul, ca și toate celelalte vietăți și lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinită. Dar omul este doar o creatură și înțelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Însă, oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei și că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios știe, însă, că nu mintea și nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

"Dumnezeu este unul după fire, o singură natură dumnezeiască este prezentă în toate cele trei Persoane dumnezeiești. Aceasta face ca cele trei Persoane să existe una într-alta (perihoreză) și la orice lucrare dumnezeiască să participe toate, chiar dacă ea se realizează prin una dintre Ele. Toate se fac de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, adică la binecuvântarea Tatălui, prin lucrarea Fiului, cu pregătirea Duhului Sfânt, prin mai înainte așezarea Lui în creația ce primește lucrarea Fiului".

Prin Întruparea, viața de ascultare, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus, în pârga firii noastre asumate de El, temelia mântuirii noastre. Dar mântuirea noastră propriu-zis se înfăptuiește de-abia prin sălășluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, înviat și înălțat, și deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt și devenit, prin aceasta, desăvârșit transparent. Sălășluirea aceasta produce Biserica. Biserica este astfel finalizarea acțiunii mântuitoare începută prin Întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte. În acest act, toți cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi. Prin aceasta, se sădește ți în ei sfințirea și începutul învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfințire și început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos.

După teoria creștinismului apusean, după care mântuirea constă în rezolvarea juridică exterioară a diferendului dintre Dumnezeu și oameni, Biserica nu mai are un rol absolut necesar. În mod consecvent, protestanții au slăbit caracterul văzut al Bisericii. Catolicismul, nerupând în mod tranșant cu viața creștină dinainte de scolastică, a păstrat Biserica, dar i-a dat mai mult un caracter instituțional decât sfințitor și îndumnezeitor, un rost asemănător cu al celorlalte instituții lumești. (...) Dar pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voința lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea, unificată în această iubire, ci și voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane. Hristos și Duhul nu desființează varietatea creației. „Și s-a produs un lucru nou și uimitor: precum atunci (la turnul Babel) limbile au împărțit lumea, așa acum limbile au unit-o și au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate.”[17] Logosul din care au derivat rațiunile tuturor oamenilor a voit să le împace acum nu numai în Sine ca Rațiune unitară, ci și în Duhul ca iubire și putere dumnezeiască. Fiindcă rod al Duhului este iubirea (Gal. 5, 22), „Iar iubirea e rădăcina și izvorul, și maica tuturor bunătăților”.[18] De aceea limbile au chipul focului, pentru că focul arde tot ce e rău, tot ce dezbină[19]; pentru că focul susține entuziasmul iubirii de Dumnezeu și de oameni, entuziasmul ridicării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu și a răspândirii acestei iubiri spre toți oamenii, pentru ca toți să se adune în ea. Prin cele dinainte, s-a arătat că opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu și între noi. Numai în armonia dintre ființele umane în Dumnezeu se arată că ele au părăsit egoismul ca chip general al păcatului sau al mărginirii în ele însele ca monade înguste. De aceea, starea de mântuire echivalează cu apartenența bisericească sau cu concentrarea celor mântuiți în Biserică, cu participarea comună la trupul lui Hristos, ridicat mai presus de orice preocupare de Sine prin starea de jertfă permanentizată în El. În baza Ipostasului Său divin și a stării Sale de jertfă, Hristos vrea și poate să-i adune pe toți, extinzandu-Se în ei prin Duhul Sfânt, Care le imprimă aceeași dispoziție de jertfă din trupul lui Hristos. Astfel, faptul că Duhul apare în chip de limbi de foc peste toți Apostolii arată că Duhul nu e cu adevărat decât în comuniunea Bisericii sau unde este Biserica. Dar Duhul Sfânt nu S-a coborât numai în chip de limbi de foc, ci și însoțit de „un vuiet, ca de vijelie, care a umplut toată casa unde ședeau Apostolii” (Fapte 2, 2), „împreună cu femeile, cu Maria, Mama lui Iisus și cu frații Lui” (Fapte 1, 4). Prin aceasta, se indică puterea de care au fost umpluți primii membri ai Bisericii. Se năștea acum o realitate nouă în lume. Și, dacă orice realitate nouă se naște dintr-o putere nouă pe care o poartă în ea, Biserica se năștea dintr-o putere nouă din cer, din puterea infinită a iubirii dumnezeiești, pe care o va purta în ea sau din care va sorbi fără să o epuizezeși o va comunica lumii în toate timpurile, mereu împrospătată. Biserica se năștea ca o realitate nu dintr-o putere mărginită din lume și cu o putere trecătoare din lume, ci dintr-o putere din cer, pe care o va purta în ea, comunicând-o lumii. Se înființa o comunitate umană care avea ca fundament și ca purtător al ei pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, prin Care se comunică lumii iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu; lua ființă o realitate a unei comuniunicare nu-și va epuiza puterile, pentru că le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al Ipostasului divin. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta „cerul pe pământ”, pe Cuvântul întrupat, sălășluit în ea cu puterea Lui continuu îndumnezeitoare și unificatoare.

Este foarte adevărat că și cei adormiți, nedesăvârșiți, pomeniți de preot la Sfânta Proscomidie, se împărtășesc efectiv cu Sfântul Trupul și Sfântul Sânge în cadrul Sfintei Liturghii.

Acest lucru se realizează când preotul așează, de pe Sfântul Disc, miridele celor vii și ale celor adormiți în Sfântul Potir, rostind cuvintele:

"Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstitul Sânge...".

Acesta este momentul împărtășirii euharistice a celor adormiți după învățătura Sf. Nicolae Cabasila, cel care tâlcuiește, ca nimeni altul, Sfânta Liturghie. Este o invățătură patristică acceptată de întreaga Biserică.

În legătură cu cei vii, pomeniți la Sf Liturghie, Sf Nicolae Cabasila răspunde celor care întreabă dacă și ei se pot împărtăși prin miridele scăldate în Sfântul Sânge, după chipul arătat pentru cei adormiți: "NU! Pentru că stă în puterea lor să vină să se împărtășească".

• Părintele Claudiu Buză

• Sursa: https://www.facebook.com/claudiu.buza.75/posts/pfbid02esgRzozz4offuBK2DQwTaoewL1L1oWAFjKv5PrFr1mvP9W67zAd5to3W8z8deusul

La întrebările voastre: "Rugăciunea nu se îndreaptă direct la Dumnezeu? Mijlocesc îngerii? Nu cunoaște Dumnezeu rugăciunea mea? Cele ascunse ale sufletului meu nu le cunoaște Dumnezeu?", răspund:

Iubiții mei, Dumnezeu este atotprezent și le cunoaște pe toate, însă voiește să fie slujită voia Lui de aceste existențe îngerești, ca, în cadrul acestei slujiri, îngerii să guste din slava și din Fericirea Lui.

Așadar, îngerii duc rugăciunile noastre la Dumnezeu, nu pentru că Dumnezeu nu le cunoaște, ci îngerii duc rugăciunile credincioșilor și ale sfinților pentru motivul pe care vi l-am explicat.

Spunem de multe ori: ,,Cum poate să cunoască un sfânt rugăciunea mea? Îl invocăm pe Sfântul Gheorghe; cum poate Sfântul Gheorghe să cunoască? Este prezent?" Sfântul Gheorghe nu este prezent. Sfântul Gheorghe este în Rai.

"Atunci cum poate să cunoască?"

Prezenți sunt îngerii, care, atunci când noi ne rugăm Sfântului Gheorghe, iau rugăciunea și I-o duc lui Dumnezeu în numele Sfântului Gheorghe.

Dumnezeu, că să-l cinstească pe Sfântul Gheorghe, îi îngăduie să facă chiar și minuni, deoarece El Însuși a spus: ,,Eu voi îi voi cinsti pe cei ce Mă cinstesc".

Și, întrucât mărturisitorii și sfinții l-au cinstit pe Dumnezeu, tocmai de aceea și Dumnezeu în numele lor dăruiește ceea ce cer credincioșii.

Arhimandritul Athanasie Mytilineos, Tainele cărții cu șapte peceți, p. 282.

Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nicio putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos.

Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: "Cine este omul aceasta?", ci să-ţi spui: "Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine. Priveşte înainte şi te bucură!”

~ Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

"Ortodoxia este ceea ce Hristos a învățat, Apostolii au propăvăduit și Sfinții Părinți au păstrat" — Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare

✝️ Sf. Ignatie Brianceaninov: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu;

Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr;

Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El;

Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39).

Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii.

Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire.

Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.

☦️ Sfântul Lavrentie de Cernigov: Ortodoxia — Credința cea Adevărată

"Noi, ortodocșii, nu urmărim decât salvarea sufletului și câștigarea Împărăției Cerurilor și acest lucru ni-l poate oferi Biserica Ortodoxă.

Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească și Apostolească, celelalte ce se numesc “biserici” nu sunt biserici, ci sămânța stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos".

— Sfântul Lavrentie de Cernigov

🚩 A fi român este un exercițiu permanent de verticalitate spirituală.

România este Poporul Român și Ortodoxia – Țăranul este începutul și sfârșitul mântuirii Ţării – Nădejdea țăranului este numai la Dumnezeu – Cel ce veghează fiece pas și suspin al său – ca o flacără vie a unei rugăciuni nestinse.

✝️ Părintele Iustin Pârvu: "Comoara românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este indreptată împotriva ei. Neamul acesta n-a dainuit prin victorii pământeşti, chiar dacă acestea au avut importanţa lor; neamul acesta a dăinuit prin jertfă şi credinţă. Prin jertfă acest neam înviază, ori de cate ori îl omoară ei."

Viața creștinului este o cruce, pentru că acesta are de înfruntat numeroase renunțări, umilințe și prigoane. Și, spunea Părintele, „cum nu încetează pe pământ cultura grâului pentru hrana omului, așa nu încetează nici curgerea sângelui pentru menținerea veșniciei vieții”.

✝️ Ieromonah Serafim Rose: Adevărata Ortodoxie presupune un angajament care implică toate aspectele vieţii noastre

"Prea mulţi oameni fac greşeala de a limita Ortodoxia la slujbele Bisericii, la canonul de rugăciuni şi la lectura ocazională a cărţilor duhovniceşti.

Adevărata Ortodoxie presupune însă un angajament care implică toate aspectele vieţii noastre.

Fie eşti ortodox permanent şi în fiecare zi, în orice situaţie a vieţii – fie nu eşti cu adevărat ortodox.

De aceea trebuie să ne formăm o concepţie de viaţă ortodoxă şi să o asumăm existenţial."

~ Ieromonah Serafim Rose

💐Iannis cel nebun pentru Hristos: "Așa va înflori Ortodoxia în câțiva ani! Așa va rodi în întreaga lume!"

Într-o biserică din Atena, la prăznuirea Duminicii Ortodoxiei, credinciosii intrau ținând icoane pe care le aduseseră din casele lor, spre pomenirea restabilirii cultului icoanei. La slujba aceea a participat și doamna respectivă, care la un moment dat l-a văzut pe Iannis "nebunul" intrând în biserică și ținând pe cap o glastră cu flori ofilite.

În timpul procesiunii cu sfintele icoane, care se desfășoară de obicei cu ocazia acestei sărbători în unele biserici, niște creștini râdeau de Iannis "nebunul" pentru "ridicarea" absurdă a glastrei…

Buna noastră doamnă, care mergea în procesiune alături de Iannis "nebunul", încercând să îl cumințească, îi zicea:

— Constantine, acum lasă jos glastra! Nu-i lucru serios acesta, într-o astfel de zi, în astfel de moment!

Iar el i-a răspuns:

— Ceea ce vezi este nebunie cu sens! Tu să te uiți la glastră, iar la sfârșit ai să vezi că toți vor cădea să se închine!

A sosit, așadar, și sfârșitul procesiunii, iar preotul întâi-stătător, "cu glas mare", a rostit cunoscutul cuvânt de biruință din Sinodiconul Ortodoxiei:

— Acesta este credința Apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința ortodocșilor, aceasta este credința care a întărit întreaga lume.

Atunci, Iannis "nebunul", cu glas puternic, încă având pe cap glastra cu flori ofilite, a început să strige:

— Hristos a înviat, creștini!

Și atunci, toți minunându-se, au văzut cum florile ofilite din glastră au prins viață și au înflorit! Iar Iannis "nebunul" a început, în nebunia lui, să prorocească:

— Așa va înflori Ortodoxia în câțiva ani! Așa va rodi în întreaga lume!

Și "nebunul" profet s-a pierdut alergând pe străzile chinuitei, dar și sfințitei, Atene….

“Și Domnul a zis către Satan: "Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viața lui". Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului și a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creștetul capului.” — Iov 2,6-7.

“Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” — Matei 26,41.

“Supuneți-vă deci lui Dumnezeu. Stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi.” — Iacov 4,7.

Am putea compara lumea cu o cameră plină de tot felul de lucruri, iar slava dumnezeiască, cu lumina soarelui. Cu cât e mai întunecată camera, cu atât se văd mai puţin lucrurile din ea. Şi, cu cât năpădeşte pe geamuri mai multă lumină, cu atât lucrurile din ea se văd mai clare şi mai frumoase.

Raţiunile lucrurilor din lume, departe de a deveni de prisos după vederea descoperită a lui Dumnezeu, ne vor ajuta să înţelegem fecunditatea Raţiunii divine, vor fi chiar o exemplificare a ei, aşa cum razele soarelui sunt o exemplificare şi o manifestare a luminii Lui. Desigur, atunci vom privi direct la Soarele dreptăţii, sau la lumina Lui şi numai indirect la raţiunile lucrurilor, pe când acum nu vedem ţâşnirea directă a luminii din soare, ci numai iradierea ei estompată din lucruri. Cu alte cuvinte, când vom contempla pe Dumnezeu direct, vom contempla raţiunile lucrurilor în El Însuşi, nu în lucruri, ca acum, deci cu mult mai iluminate, mai adânci, mai explicate”.

— Părintele Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993, pp. 14-15

Faptul că femeile mironosițe au fost primele care L-au văzut pe Hristos înviat din morți are o semnificație deosebită. Înspăimântați de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns într-o casă, în vreme ce femeile, pline de dragoste, de căldură sufletească și de bărbăție, s-au dus la mormânt înca dinainte de a se ivi zorile pentru ca să ungă Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frică nici de întuneric, nici de singuratate și nici de soldați. Aceasta înseamna că, pentru a se învrednici să-L vadă pe Hristos înviat, omul are nevoie de dragoste și de bărbăție.

După cum spune Sfântul Grigorie Palama, faptul că Hristos S-a arătat mai întâi femeilor mironosițe are un profund înțeles teologic. Sfântul Grigorie învață că Învierea lui Hristos este înnoirea și învierea firii omenești, rezidirea și reîntoarcerea la viața fără de moarte pe care a avut-o primul Adam. După facerea sa, primul Adam a fost văzut mai întai de femeie, care a fost zidită imediat după Adam, pentru că în acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa îl vada. În egală măsură, pe noul Adam nu L-a văzut nimeni atunci cand a ieșit din mormânt, dar mai târziu, prima data a fost văzut de femei.

Așadar, mironosițele au devenit evangheliste ale Evangheliștilor și apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebită însemnătate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea căderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Învierii. În acest fel s-a făcut reașezarea firii femeiești pe locul avut înainte de păcat. Nimeni nu o mai poate învinui acum pe femeie de încălcarea poruncii și de cădere.

Nichita Tâlcuitorul face și alte observații în legătură cu numele femeilor mironosițe. Aceste nume înfățișează trăsăturile personale ale acestora și ne arată felul în care trebuie să trăim și drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a-L vedea pe Hristos înviat din morți.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos șapte duhuri necurate, simbolizează acel suflet care se curăță de aluatul diavolului prin supunerea față de poruncile evanghelice. Salomeea, al cărei nume înseamnă pace, reprezinta omul care a dobândit pacea interioară prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului și a primit lumina cunoștinței prin vederea de Dumnezeu și prin înțelegerea adâncimilor duhovnicești. Ioana, al cărei nume înseamnă porumbiță, simbolizează sufletul fără răutate și plin de virtuți, care a scăpat prin blândețe de orice patima și care izvorăște înțelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci când omul se distinge prin aceste stări duhovnicești și se apropie de mormântul inimii sale, el vede dându-se la o parte piatra indiferenței și a tulburării cugetului, iar îngerii, care reprezintă conștiința sa, îi vestesc că a înviat în el gândul virtuții și al cunoștinței care fusese mort și, mai mult decât atât, omul se va învrednici să vadă arătarea în inima sa a lui Dumnezeu Cuvântul Însuși, fără ca această apariție să mai fie o preînchipuire sau un simbol.

În concluzie, pentru a se învrednici de închinarea în fața lui Hristos înviat din morți și de auzirea „cuvântului învierii”, omul are nevoie de curățire interioară.

— Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Edit. Egumenița, 2004, pp. 236-237.

📜 Evanghelia zilei: Duminica Mironosițelor / Duminica a 3-a după Paști

✝️ Duminica a 3-a după Paști – a Sfintelor Femei Mironosițe