ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Teologie și Învăţături Ortodoxe

Ortodoxia - Teologie și Învăţături Ortodoxe

✝️ Sfântul Ioan Damaschin: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana"

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

enter image description here

Sfântul Ioan Damaschin — Despre Sfintele Icoane

Temeiuri biblice

Marele dialectician creștin care a fost autorul "Fanțanei cunoștinței", cunoscând lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles ca primul pas ce trebuie făcut în aceasta direcție este lămurirea și stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie să înțelegem prin termenul de "icoană" și prin cel de "închinăciune". Dacă astăzi prin icoana înțelegem îndeobște reprezentarea grafica a cuiva, Sfânt Ioan Damaschin numea icoană tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un anumit prototip, dar de care se deosebește în ceva. "Icoana este asemănare, care înfățișează originalul - spune autorul celor trei tratate împotriva iconoclaștilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoană și original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul".

Pornind de la ceea ce deosebește originalul de icoană, autorul împarte icoanele în 6 grupe:

  1. Icoana naturală: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui "deosebindu-se în aceea numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatăl din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Caci Fiul are din el - deși nu după el - aceeași existență, pe care o are Tatăl, care l-a născut".

  2. Paradigmele divine care "sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute" de Dumnezeu, în sfatul căruia "cele hotărâte mai dinainte de el și cele ce aveau să existe, în chip neschimbat, au luat formă și s-au înfățișat în icoana înainte de devenirea lor".

  3. "Al treilea fel de icoana este cel făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare ?".

  4. "Al patrulea fel de icoana este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slabă idee despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem sa contemplam pe cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii noastre".

  5. Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Exod III, 2), ploaia de pe lână (Judecători VI, 40), toiagul (Numere XVII, 23) și vasul cu mană (Exod, XVI, 33) preînchipuiesc pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa și norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).

  6. Al șaselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtuții. În aceasta categorie se încadra icoana propriu-zisa pe care Sfântul Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Tradiției în fata iconoclaștilor.

După ce stabilește felurile și înțelesurile icoanei, autorul trece la a arata înțelesul "închinăciunii", termen la rândul său cu mai multe înțelesuri:

  1. Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de închinăciune";

  2. Închinăciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor și slujitorilor Lui. După cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au închinat îngerului;

  3. Închinăciunea adusă locurilor lui Dumnezeu, după cum zice David: "Sa ne închinăm în locul, în care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17);

  4. Obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se închina cortului;

  5. Acela potrivit căruia ne închinăm unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu și suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu;

  6. Închinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Romani XIII, 2);

  7. Acela potrivit căruia se închina robii sapanului și cei care au nevoie de ajutorul altora, binefăcătorilor lor, după cum Avraam s-a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera dublă pentru mormânt.

Din împărțirea aceasta observam că prin închinăciune Sfântul Cuvios Ioan Damaschin înțelegea un anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând că închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei". Ceea ce reținem este că numai lui Dumnezeu îi datorăm închinăciune pentru ființa Sa, adică adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond și aceasta închinare are direcția tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relație, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Legitimitatea picturii și folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat printre altele și motivul cum că dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme materiale. La aceasta autorul răspunsese în parte prin gruparea sensurilor noțiunii de icoană, în care arată că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta ființa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeași ființă ca și originalul, Fiul ipostaziază ființa Tatălui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învățătura despre posibilitatea picturii și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sfântul Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp și sânge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu".

Cat privește mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denotă necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu închinarea, de unde înțelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor persoane sau lucruri în afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor înclinări spre idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicție cu sine însuși, căci tot în Vechiul Testament El însuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei (Exod XXXI, 1-6) în care erau reprezentați heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege (din Vechiul Testament) nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub har (cei care am primit legea ce nouă), "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernământ și știm ceea ce poate fi înfățișat și ceea ce nu poate fi înfățișat în icoana". De altfel cel care a făcut cel dințai icoana a fost însuși Dumnezeu, care a născut pe Fiul Sau, Unul-Născut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, și chip cu totul asemenea al veșniciei Lui".

Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazată pe revelație, ci și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa "putem să facem icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înțelegem însă așa cum au fost văzute. Caci deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totuși ajungem la înțelegerea acestora pe temeiul celor ce am văzut".

Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în doua mari grupe:

  1. cei radicali, care condamnau atât folosirea, cât și cultul icoanelor;

  2. cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor.

Prima grupa reprezenta situația din Bizanț, schițata mai sus, iar cea de a doua reprezintă pe dușmanii icoanelor în Occident.

Chiar și iconoclastii cei mai radicali acceptau că Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme (osândirea unor practici) date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sfântul Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra legitimitatea cultului Sfintele Icoane, arătând că "dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne închinăm icoanei celui răstignit". Pe baza specificării termenelor arătate mai sus, Sfântul Ioan ne spune că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană", în acest caz icoana va fi cinstita și venerată, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului întrupat".

Dar aceasta n-ar însemna că ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci "acelora care sunt înfățișați de ea", tot așa "după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sfântul Ioan Damaschin se conduce și de aceasta dată de criteriul hristologic al demonstrației sale, ceea ce avea să-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu caută să demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Romani VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai împărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai lui Hristos (Romani VIII, 17; Galateni IV, 7). Cum sfinții "sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu neputința de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin fire. Ne închinăm deci Sfinților, ca unora ce sunt slăviți de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuți de Dumnezeu temători potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credință; nu ne închinăm lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei și binefăcători, ci ca unor servi și slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin învățătura acestui frumos pasaj, Sfântul Ioan restabilește nu numai legitimitatea cultului Sfinților în raport cu cultul Mântuitorului, ci și cultul icoanei sfinților în raport cu cultul icoanei Mântuitorului. Definiția Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, arătând ca închinarea datorată lui Dumnezeu se numește adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă "sa ne închinăm și să ne adresam numai Ziditorului și Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Sa ne închinăm și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Sa ne închinăm și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au dobândit deplina încredere pe lângă El".

De remarcat că autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare și cel datorat sfinților în general. În acest context este justificata această nedeosebire pentru că se are în vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de închinare prin firea Sa, iar pe de altă parte, cultul datorat creaturilor, intre care intră și Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de închinăciune numai prin relația lor cu Dumnezeu.

Rolul icoanelor în cult

Dacă cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică atunci când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și motivul forte clare impune icoana în evlavia creștină. Acest rol are un dublu aspect: a) instructiv-educativ și b) harismatic.

Instructiv-educativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum când cultul ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserica, impus mai ales pentru folosul său didactic. Invocând texte mai vechi, mai ales din Părintii capadocieni, care au evidențiat acest aspect al importantei icoanelor în cult, Sfântul Ioan Damaschin precizează ca "icoanele sunt carte pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea. Nu am prea multe carte - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - și nici nu am timp liber spre a citi , intru însă în biserica, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini, podoaba picturii ma atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă și, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununiilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita. Cazane la pasant ma închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântui". Este schițat aici într-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în față faptele trecute, minunile sau virtuțile "spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins și s-au distins în virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ: "Ca sa evităm cele rele și să râvnim virtuțile".

Rolul icoanelor n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție spre Dumnezeu, căci "sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții și evitarea viciului și spre mântuirea sufletelor".

Harismatic - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a lărgit dezbaterea, legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătura cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mântuirii și a sfințirii noastre, de problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturala". Este adevărat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sf Ioan Damaschin, în ele este abia atinsa aceasta problema și așa destul de sensibilă.

Așa cum se dă har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictați pe icoane", tot așa "dacă cel zugrăvit este plin de har, participă și icoanele la har în măsura credinței".Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor în cultul creștin din totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ și harismatic, devenind "un mijloc de comuniune între cel care se roagă și Dumnezeu, Fecioară sau sfinți".

Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învățăturii autorului celor trei tratate împotriva iconoclaștilor, este foarte ușor să apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a ținut să specifice că învățătura sa este "tradiția Bisericii", afirmație justificată mai ales de bogatele citate din Sfinții Părinți cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învățătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea există de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelației din Sfânta Scriptura și Sfânt Tradiție. Icoana reprezintă una dintre funcțiile materiei de a mijloci înțelegerea celor nevăzute, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care știu să citească, de a tine locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta învățătura, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieții și rodul evlaviei lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătății pe marii și neîntrecuții ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și oficializat învățătura Sfântul Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane în cultul creștin. Aceasta învățătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în Biserica Ortodoxă.

În lumina spiritului ecumenist, din perspectiva căruia sunt astăzi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni creștine, dintre care unele n-au mai păstrat integritatea cultului creștin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia că precizările făcute de Sfântul Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai că justifică practica ortodoxă a cinstirii icoanelor, ci o și impun acolo unde a fost înlăturată.


✝️ Iehoviștii, mormonii, toți sectarii, musulmanii nu cinstesc Sfintele Icoane - cinstirea pe care o dăm noi icoanelor este considerată de către ei drept idolatrie

✝️ Părintele Haralambos Papadopoulos: În ochii luminoși ai icoanelor să vedeți durerea nespusă a crucii, nopțile de singurătate absolută, ale căror zori se-asemănau izbăvirii.

✝️ Pictorul Vasile Neguş - discurs excepțional despre icoană și darul creației → Mai înainte de orice, ICOANA este teologia Bisericii Ortodoxe și opera Sf. Duh, „scrisăˮ prin culoare și prin mâinile omului ce se despătimeşte neîncetat!…De aceea, pictorii cei vechi nu se considerau autorii principali ai icoanelor, și fie nu se semnau pe ele, fie își scriau numele după ce începeau cu formula: „Cu darul și harul Sf. Duh, s-a săvârșit această icoană (sau pictura acestei Biserici) în anul Domnului […] de către […]ˮ. Așadar, primordial pentru o compoziție iconografică este transmiterea corectă a mesajului ei teologic, după dreptarul ortodoxiei, ceea ce implică o mare răspundere și o amplă pregătire teologică, practică și teoretică, pentru pictorul bisericesc. Căci „cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor (adică în Biserica lui Hristos, sub toate aspectele ei), ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlharˮ. Ca atare, tehnica icoanei este secundară, însă nici aceasta nu se aplică la întâmplare, ci urmărește toate etapele inițierii pe calea bătătorită a pictorilor consacrați de Biserică și numai printre jaloanele canoanelor sfinte. Astfel, singurul stil ce s-a ridicat la măsura posibilității reprezentării prin transfigurare a unui trup de om pnevmatizat, care a ajuns sfânt, este stilul consacrat deja şi numit: stilul BIZANTIN. În afara acestor repere veșnice, totul devine kitsch sau chiar erezie iconografică. Din păcate, astăzi aproape orice imagine este numită „icoanăˮ iar pangarele Bisericilor sunt pline cu kitsch-uri catoliciste! Iar altele, inclusiv pictura bisericească, se lustruiesc excesiv și se sorcovesc cu chenare alambicate si detalii inutile, încât adumbresc cu totul funcțiile si simplitatea icoanei, precum si caracterele ei aspaţiale și atemporale.

✝️ Părintele Savatie Baștovoi: Iubiți icoanele, iubiți Sfinții, iubiți Ortodoxia, căci doar așa putem ajunge la adevărata iubire de Dumnezeu, închinîndu-ne Lui în Duh și Adevăr. → Nu în zadar, Sfinții Părinți au numit icoana "Evanghelia în culori". Limba culorilor nu are nevoie de a fi tradusă, la fel ca și cea a muzicii, convingînd neamurile înainte ca ele să învețe a scrie și citi.

✝️ Părintele Dumitru Stăniloae despre Pogorârea Duhului Sfânt și începutul Bisericii

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime

Prin Întruparea, viața de ascultare, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus, în pârga firii noastre asumate de El, temelia mântuirii noastre. Dar mântuirea noastră propriu-zis se înfăptuiește de-abia prin sălășluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, înviat și înălțat, și deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt și devenit, prin aceasta, desăvârșit transparent. Sălășluirea aceasta produce Biserica. Biserica este astfel finalizarea acțiunii mântuitoare începută prin Întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte. În acest act, toți cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi. Prin aceasta, se sădește ți în ei sfințirea și începutul învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfințire și început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos.

După teoria creștinismului apusean, după care mântuirea constă în rezolvarea juridică exterioară a diferendului dintre Dumnezeu și oameni, Biserica nu mai are un rol absolut necesar. În mod consecvent, protestanții au slăbit caracterul văzut al Bisericii. Catolicismul, nerupând în mod tranșant cu viața creștină dinainte de scolastică, a păstrat Biserica, dar i-a dat mai mult un caracter instituțional decât sfințitor și îndumnezeitor, un rost asemănător cu al celorlalte instituții lumești. (...) Dar pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voința lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea, unificată în această iubire, ci și voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane. Hristos și Duhul nu desființează varietatea creației. „Și s-a produs un lucru nou și uimitor: precum atunci (la turnul Babel) limbile au împărțit lumea, așa acum limbile au unit-o și au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate.”[17] Logosul din care au derivat rațiunile tuturor oamenilor a voit să le împace acum nu numai în Sine ca Rațiune unitară, ci și în Duhul ca iubire și putere dumnezeiască. Fiindcă rod al Duhului este iubirea (Gal. 5, 22), „Iar iubirea e rădăcina și izvorul, și maica tuturor bunătăților”.[18] De aceea limbile au chipul focului, pentru că focul arde tot ce e rău, tot ce dezbină[19]; pentru că focul susține entuziasmul iubirii de Dumnezeu și de oameni, entuziasmul ridicării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu și a răspândirii acestei iubiri spre toți oamenii, pentru ca toți să se adune în ea. Prin cele dinainte, s-a arătat că opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu și între noi. Numai în armonia dintre ființele umane în Dumnezeu se arată că ele au părăsit egoismul ca chip general al păcatului sau al mărginirii în ele însele ca monade înguste. De aceea, starea de mântuire echivalează cu apartenența bisericească sau cu concentrarea celor mântuiți în Biserică, cu participarea comună la trupul lui Hristos, ridicat mai presus de orice preocupare de Sine prin starea de jertfă permanentizată în El. În baza Ipostasului Său divin și a stării Sale de jertfă, Hristos vrea și poate să-i adune pe toți, extinzandu-Se în ei prin Duhul Sfânt, Care le imprimă aceeași dispoziție de jertfă din trupul lui Hristos. Astfel, faptul că Duhul apare în chip de limbi de foc peste toți Apostolii arată că Duhul nu e cu adevărat decât în comuniunea Bisericii sau unde este Biserica. Dar Duhul Sfânt nu S-a coborât numai în chip de limbi de foc, ci și însoțit de „un vuiet, ca de vijelie, care a umplut toată casa unde ședeau Apostolii” (Fapte 2, 2), „împreună cu femeile, cu Maria, Mama lui Iisus și cu frații Lui” (Fapte 1, 4). Prin aceasta, se indică puterea de care au fost umpluți primii membri ai Bisericii. Se năștea acum o realitate nouă în lume. Și, dacă orice realitate nouă se naște dintr-o putere nouă pe care o poartă în ea, Biserica se năștea dintr-o putere nouă din cer, din puterea infinită a iubirii dumnezeiești, pe care o va purta în ea sau din care va sorbi fără să o epuizezeși o va comunica lumii în toate timpurile, mereu împrospătată. Biserica se năștea ca o realitate nu dintr-o putere mărginită din lume și cu o putere trecătoare din lume, ci dintr-o putere din cer, pe care o va purta în ea, comunicând-o lumii. Se înființa o comunitate umană care avea ca fundament și ca purtător al ei pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, prin Care se comunică lumii iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu; lua ființă o realitate a unei comuniunicare nu-și va epuiza puterile, pentru că le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al Ipostasului divin. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta „cerul pe pământ”, pe Cuvântul întrupat, sălășluit în ea cu puterea Lui continuu îndumnezeitoare și unificatoare.

✝️ Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

"Știind Cuvântul că nu se putea desființa altfel stricăciunea oamenilor decât prin moarte, dar nu era cu putință să moară Cuvântul, odată ce era Însuși Fiul cel nemuritor al Tatălui, Își ia un trup în stare să moară, pentru ca acesta, împărtășindu-se de Cuvântul Cel peste toate, să Se facă în stare să moară pentru toți, dar prin Cuvântul ce locuia în El să rămână nestricăcios și drept urmare să înceteze la toți stricăciunea, prin harul învierii" — Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului.

🏜️ Unde sălăşluiesc demonii? 😈

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

Unde sălăşluiesc demonii

„Atâta vreme cât Satana a fost înger supus al lui Dumnezeu, locuia în cer, unde împreună cu toate cetele îngereşti era părtaș la fericirea dumnezeiască. După căderea sa însă, locul şederii şi al lucrării lui a devenit «văzduhul», adică spaţiul din împrejurimile pământului. Aceasta se vede din cartea Iov, în care diavolul a mărturisit că «a dat un târcol pământului și a hoinărit prin cele de sub cer» (Iov 1, 7).

Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe Satana «stăpânitorul puterilor văzduhului» (Efeseni 2, 2) şi pe diavoli «duhurile răutăţii care sunt în stihiile cereşti» (Efeseni 6, 12), arătând astfel locul unde sălășluiesc.

«Stihiile cereşti» înseamnă aici văzduh, căci adeseori în Scriptură văzduhul este numit cer, precum, de pildă, «păsările cerului» (Matei 6, 26) înseamnă păsările care zboară în văzduh. Sfântul Teofan Zăvorâtul dă următoarea explicaţie: De obicei, felul în care se traduce şi se înţelege cuvântul «cer» arată că duhurile zboară în văzduh. Şi după cum văzduhul ne înconjoară de pretutindeni, aşa şi duhurile răutăţii se apropie de noi ca ţânţarii de ţinuturile umede”„Văzduhul, desigur, nu este locuinţa definitivă a demo-nilor, ci una provizorie. Sfântul Nicodim Aghioritul a scris despre aceasta: demonii, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu locu-iesc în văzduh pentru că acesta ar fi locul hărăzit osândirii lor, ci pentru nevoinţele celor aleşi şi pentru îndreptarea păcătoşilor. Căci iadul este locul în care aceştia vor fi osândiţi, şi chinurile iadului îi aşteaptă, după cum i s-a spus lui Lucifer: «Dar acum tu în iad te vei pogorî, în chiar temeliile pământului» (Isaia 14, 15). Şi Apostolul Iuda a scris despre aceştia: «Iar pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci şi-au părăsit locaşul, i-a pus în pază sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata Zilei celei Mari» (Iuda 1, 6)”.

„În afară de «văzduh» şi de «spaţiul din împrejurimile pământului», ca sălaşuri ale demonilor sunt pomenite adeseori în Sfânta Scriptură, în Sinaxare şi în Paterice şi anumite locuri pământeşti, diferite ţinuturi din pustie, cetăţi ori case părăsite, temple şi altare ale idolilor, mormintele morţilor, puţuri, lacuri, râuri etc”„Prezenţa demonilor pe pământ este arătată clar în relatările evanghelice, în care sunt descrise diferitele lor fapte şi nelegiuiri. Ei reprezintă sursa diferitelor boli şi suferinţe, pot intra în oameni pentru a-i chinui şi în animale (cf. Luca 8, 33 și 13, 16 ş.a.). Demonii trăiesc şi în apă, aceasta vădindu-se din învăţătura Bisericii care, în rugăciunile sale de sfinţire a apei, Îl roagă pe Dumnezeu să cureţe apa de posibila prezenţă a duhurilor necurate”

„Cu toate că pustia, în general, este numită sălaș al demonilor, nu trebuie niciodată să considerăm că aceasta este locuinţa firească a lui Satana şi că se află sub stăpânirea cuvenită lui. Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, a aşezat duhurile necurate în ţinuturi nelocuite de oameni. Lucrul acesta este subliniat de Sfântul Ioan Sinaitul, când spune că demonii obişnuiesc să stea în locuri pustii, pentru că, de dragul nostru, au fost trimişi acolo de Dumnezeu”

„Faptul că duhurile rele locuiesc în pustietăţi şi în morminte îl vedem în cazul demonizatului din Gadara, care «avea locuinţa în morminte, şi neîncetat, noaptea şi ziua, era prin morminte» (Marcu 5, 3 și 5, 5), iar faptul că obişnuiesc să stea prin puţuri şi ape este arătat de rugăciunile de sfinţire a apelor şi la rugăciunea a treia de la slujba Aghiasmei Mari care se săvârșește în ajunul și în ziua Praznicului Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, care vorbește despre «balauri», adică despre demoni, care «se încuibează» în ape şi care sunt alungaţi cu harul lui Dumnezeu”„În Vechiul Testament citim că unele cetăţi, care sunt osândite de Dumnezeu cu pustiirea, devin sălaşuri ale demonilor (Isaia 13, 19-22; 34, 13-15 și Baruh 4, 35)”

„Mulţi sfinţi s-au nevoit aspru pentru a zidi biserici şi mănăstiri sau doar pentru a locui într-o regiune pe care demonii o considerau a lor. În «Viaţa Sfântului Sava», de pildă, se vorbeşte despre Castellio, un munte înfricoşător şi sălaş al mulţimii demonilor care s-au cuibărit acolo, şi unde Sfântul a zidit o mănăstire, după ce mai înainte o curăţise de locuitorii săi cei răi, prin multe rugăciuni şi osteneli. Întâmplări asemănătoare întâlnim şi în vieţile sfinţilor Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul etc”

„Chiar şi în tradiţiile populare şi în legende se face deseori referire la case bântuite sau la duhuri şi fantome, care acţionează în locuri în care s-au întâmplat crime, nedreptăţi, pro-cesiuni vrăjitoreşti cu invocări de demoni etc. Acest lucru nu este de mirare, fiindcă, după cum există locuri sfinte, afierosite iubirii şi slujirii lui Dumnezeu, de exemplu biserici, mănăstiri, lăcaşuri de închinăciune etc., la fel există şi locuri necurate, pângărite de lucrarea Satanei, ca, de pildă, case de vrăjitori, altare şi temple ale idolilor, locuri unde se săvârşesc procesiuni de magie etc”

„În acest sens, sălaşuri ale duhurilor rele pot fi şi cetăţi măreţe şi locuite de mulţimi de oameni. Astfel, în Apocalipsă s-a profețit că Pergamul, o cetate veche din Asia Mică, va fi «locuința şi scaunul Satanei» (Apocalipsa 2, 12-13)

”Pergamul a fost un oraș antic grecesc bogat și puternic din Mysia. Acesta a fost capitala dinastiei Attalizilor, iar în timpul Imperiului Roman a fost prima capitală a provinciei Asia. Ruinele Pergamului sunt situate la 26 de kilometri est de la coasta Mării Egee, în partea de nord a râului Caicus și la nord-vest de orașul modern turcesc Bergama. „De asemenea, despre cetatea cea mare, care simbolic este numită Babilon, citim în Apocalipsă că este «sălaş al demonilor şi cuibar a tot duhul necurat» (Apocalipsa 18, 2)”.

„Cetăţile acestea sunt denumite sălaşuri ale demonilor pentru că, datorită vieţii păcătoase a locuitorilor lor, au trecut în stăpânirea diavolului, iar prin aceasta locuitorii lor au devenit «conlocuitori» şi sălaşuri ale demonilor”

„Omul poate deveni, dacă vrea, sălaş al duhurilor rele sau demonizat, precum, dimpotrivă, poate deveni termplu al Duhului Sfânt (I Corinteni 3, 16 şi 6, 19). Însuşi Domnul Hristos l-a numit «lăcaş al demonilor» pe omul care își nesocoteşte mântuirea şi în al cărui suflet sălășluiesc duhurile rele (Matei 12, 43-45)”

„Vorbind în general despre chestiunea locuinţei duhurilor rele, suntem datori să ţinem seama de următoarele adevăruri: a) Demonii, deşi ca fiinţe create se află negreşit într-un spaţiu, totuşi nu au niciun loc care să fie exclusiv al lor căci toate aparţin Creatorului Universului, după cum a scris psalmistul David: «Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Psalmul 23, 1).

Diavolii au o prezenţă stăpânitoare doar în săvârşirea răului şi a păcatului. Foarte potrivite în acest sens sunt cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur «Lăcaşul diavolului nu este decât în păcat». b) Numai Dumnezeu este Atotprezent. Cu toate că demonii, fiind duhuri, sunt iuţi în mişcările lor, totuşi nu este cu putinţă să apară în acelaşi timp în mai multe locuri. Acest lucru face ca ei să nu cunoască cele ce se întâmplă departe de locul unde se află de fiecare dată. De pildă, să ne aducem aminte de o întâmplare din Pateric: atunci când Sfântul Macarie Egipteanul s-a dus la un schit şi prin poveţele sale l-a îndreptat pe monahul Theopempt, care fusese înrobit de cugete demonice, diavolul n-a priceput această acțiune a Sfântului Macarie, şi de aceea s-a mirat de schimbarea monahului.

„În timpurile noastre reşedinţa Satanei, căpetenia demonilor, este iadul sau, altfel zis, genunea, tartarul, infernul, viscerele pământului. Sfântul Evanghelist Ioan a scris că «am văzut un înger care s-a pogorât din cer, l-a aruncat pe Satana în adânc, l-a închis și a pecetluit deasupra lui» (Apocalipsa 20, 1 și 20, 3). Înainte de cea de-a doua venire a Domnului Hristos, «Satana va fi dezlegat din închisoarea lui și va ieși să amăgească neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului» (Apocalipsa 20, 7-8). Din «Vieţile sfinţilor» se vădeşte, de asemenea, că mai-marele duhurilor întunericului, Satana, se găseşte în iad, iar la suprafaţa pământului şi în văzduh uneltesc dracii cârmuiți de stăpânii lor, adică de duhurile necurate din clanurile superioare. Demonii coboară în iad pentru a primi noi porunci şi instrucţiuni de la Satana, îl informează despre cele săvârşite de ei şi despre tot ceea ce se face la suprafaţa pământului. Potrivit învăţăturii Bisericii, tot în iad se află sufletele păcătoşilor, pe care demonii le supun unor chinuri îngrozitoare. Ceea ce este în deplin acord cu sentința Dreptului Judecător: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui» (Matei 25, 41)”.

Amin.

Sursa: Oameni și demoni, Părintele Rodion – Ed. Cartea Ortodoxă.

✝️ Evagrie Ponticul: "Teolog este cel ce se roagă și cel ce se roagă este teolog"

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

Citește: Evagrie Ponticul - un autor filocalic condamnat de un sinod ecumenic

Viaţa

Evagrie s-a născut la Iborna, în Pont (de unde şi supranumele de Ponticus, Ponticul). A fost hirotesit citeţ de Sfântul Vasile cel Mare, hirotonit diacon de Sfântul Grigorie de Nyssa şi arhidiacon de Sfântul Grigorie Teologul, pe atunci episcop de Nazianz. În anul 379 l-a urmat pe acesta din urmă la Constantinopol, unde a şi predicat.

În urma unor intrigi obscure de la curtea împărătească este obligat să părăsească Constantinopolul în 381 şi să se îmbarce pentru Ierusalim ca să scape de o arestare iminentă. Aici este primit în mănăstirea Sfintei Melania cea Bătrână şi a lui Rufin din Aquileea (345-410), pe Muntele Măslinilor.

La îndemnul Sfintei Melania pleacă, în 383, în Egipt, şi devine călugăr la Nitria, sub îndrumarea Sfântului Macarie cel Mare. Mai târziu se retrage la Chilii (Kellia), un loc şi mai singuratic, unde îşi duce viaţa de monah recopiind manuscrise pentru călugări până la moartea sa, în 399.

Scrierile

Cele mai importante scrieri ale lui Evagrie sunt:

  • Tratatul practic, alcatuit din o sută de capete despre învățătura practică, calea prin care monahul dobândește nepătimirea (în greacă, apatheia).

  • Gnosticul, un opuscul format din cincizeci de capete, care s-a păstrat integral doar în siriacă și armeană. În el este vorba despre gnostic, adica despre cel care, ajuns la nepătimire, se bucură de contemplația spirituală, fiind capabil la rândul său să-i învețe și pe alții. Capetele gnostice, cuprind șase centurii incomplete (de câte nouăzeci de sentințe) este marea lucrare doctrinară a lui Evagrie.

Avva Evagrie în Patericul egiptean

Patericul egiptean cuprinde mai multe apoftegme atribuite lui Evagrie Ponticul, care provin din scrierile sale, sub numele „Pentru avva Evagrie”:

  1. Zis-a avva Evagrie: Când ești în chilie, strânge-ți gândul tău, adu-ți aminte de ziua morții, vezi atunci murirea trupului, pune în minte nevoia! Ia osteneala, defaimă deșertăciunea lumii, ca să poți totdeauna să petreci în dragostea liniștii și să nu slăbești! Adu-ți aminte și de așezarea cea acum în iad; gândește cum sunt acolo sufletele, în care cumplita tăcere, în care amar suspin și în cât de mare frica și înfiorare și așteptare! Socotește chinuirea cea neîncetata, lacrima cea sufletească și fără de sfârșit! Ci și de Ziua Învierii adu-ți aminte și de starea înaintea lui Dumnezeu! Gândește la judecata cea înfricoșată și groaznică! Pune în mijloc cele ce se păstrează păcătoșilor, rușinea cea înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor și a arhanghelilor și a tuturor oamenilor, muncile, focul cel veșnic, viermele cel neadormit, tartarul, întunericul, scrâșnirea dinților, fricile și pedepsele! Pune încă în mijloc și bunătățile cele ce se păstrează drepților, îndrăzneala cea înaintea lui Dumnezeu Tatăl și a Hristosului Lui, a îngerilor, și a arhanghelilor și a toată mulțimea sfinților, împărăția cerurilor și a darurilor ei, bucuria și desfătarea ei! Pomenirea acestora amândurora adu-o la tine! Și pentru judecata păcătoșilor lăcrimează, plângi, temându-te ca nu cumva și tu să fii întru acestea! Iar pentru cele ce se păstrează drepților, bucura-te și te veselește! Și pe acestea te sârguiește să le dobândești, iar de acelea să te înstrăinezi. Caută să nu uiți cândva, măcar înăuntru, în chilia ta fiind, măcar afară undeva, pomenirea acestora, că măcar prin aceasta să scapi de gândurile cele spurcate și vătămătoare!

  2. Zis-a iarăși: Taie prieteșugurile celor mulți, ca să nu se spurce mintea ta și va turbura chipul liniștirii.

  3. Zis-a iarăși: Mare lucru este cu adevărat a se ruga fără răspândire, dar mai mare este și a cânta fără răspândire.

  4. Zis-a iarăși: Adu-ți aminte totdeauna de ieșirea ta și nu uita judecata cea veșnica și nu va fi greșeala în sufletul au.

  5. Zis-a iarăși: Ridică ispitele și nimeni nu este care să se mântuiască.

  6. Zis-a iarăși: Grăia unul din Părinți că hrana cea mai uscată și deopotrivă, înjugată fiind cu dragostea, degrabă bagă pe monah în limanul nepătimirii.

  7. S-a făcut odată sobor la Chilii pentru un lucru și a grăit avva Evagrie. Zis-a lui preotul: Știm, avvo, că de erai în tara ta, poate și episcop aveai să fii și cap multora, iar acum ca un străin șezi aici. Iar el umilindu-se, nu s-a tulburat, ci clătinând cu capul, a zis lui: Adevărat este, părinte! Însă odată am grăit, iar a doua nu voi mai adăuga. (Iov 40, 5)

Învăţătura

Evagrie împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă sau gnostică. Viaţa activă este numai pregătirea pentru cea gnostică. Toată strădania omului trebuie să ducă la cunoaştere sau la gnoză, a cărei încoronare este contemplarea Sfintei Treimi. Rostul ascezei este să înlăture piedicile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea sufletului de patimi.

Virtuţile, care sunt treptele vieţii active, se rânduiesc în următoarea ordine: cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt: înfrânarea, cuminţenia, răbdarea şi nădejdea. Toate duc la nepătimire, al cărei rod este dragostea. De acum este părăsită viaţa activă. Dragostea introduce în viaţa contemplativă.

Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este "gnoza naturală". După ea urmează "teologia", gnoza cea mai înaltă, contemplarea Sfintei Treimi, care e şi treapta "rugăciunii curate".

Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti, nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este asemenea cerului, în care străluceşte lumina Sfintei Treimi. Dar pentru acestea se cere o curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele. Aceasta este curăţirea ce se cere sufletului, care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător, sau ochiul sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sfintei Treimi, trebuie să se cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură. La această stare nu se poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns omul aici, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina dumnezeiască. Lumina aceasta este fără formă, întrucât şi Dumnezeu este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea, mintea trebuie să se elibereze de orice întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu este dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără imagini. Este o cucerire a minţii de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea, lumina aceasta este într-un anumit înţeles şi întunericul cel mai adânc, "neştiinţa fără margini". Dar această cunoaştere are şi altă latură. Când lumina dumnezeiască răsare în minte, aceasta se vede pe sine însăşi. Vederea proprie este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel mintea în vremea rugăciunii se vede pe sine, strălucind ca safirul şi ca cerul, ca locul unde s-a coborât Sfânta Treime.

Evagrie vorbeşte mult despre starea de nepătimire - apathia, ca o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva ajuns la adevărata lipsă de patimi stă în faptul că se poate ruga netulburat şi neîmprăştiat, eliberat de toate grijile şi de toate gândurile şi imaginile lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii nu este indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru a-i putea iubi cu adevărat.

Patimile, care pun stăpânire pe om şi de care trebuie să se curăţească pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi gnoză le aduce Evagrie în legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă cu ei. Această idee devine un leit-motiv al întregii asceze răsăritene.

Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt patimi, vicii sau gânduri păcătoase, teoria ce va reveni mereu la scriitorii ascetici de după el, la Sfinții Ioan Casian, Nil, Ioan Scărarul, Ioan Damaschin etc.

La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticii dezvoltate ulterior; la el sunt sistematizate aproape toate învăţăturile psihologice şi pnevmatologice aplicate în viaţa ascetică şi mistică din Răsărit.

Posteritatea

A influenţat pe mai toţi marii Părinţi ai Bisericii, dar a fost condamnat împreună cu origeniştii la Sinodul ecumenic de la Constantinopol, în anul 553.

☦️ Sfântul Varsanufie de la Optina: Demonilor nu le place rugăciunea lui Iisus

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

"Rugăciunea lui Iisus este cea mai puternică armă în lucrarea de mântuire a noastră. Dar cine o practică, trebuie să se aștepte la ispite și să se pregătească pentru lupta interioară, lupta cu gândurile. Demonilor nu le place rugăciunea lui Iisus și se răzbună în toate felurile pe cei care îi bat cu această rugăciune. Dar, deși Rugăciunea lui Iisus dă de lucru persoanei, ea aduce cu sine și mari mângâieri." — Sfântul Varsanufie de la Optina ☦

☦️ Sfântul Varsanufie Starețul de la Optina – despre folosul rugăciunii

☦️ Gândurile de tristeţe profundă, depresia, se alungă cu numele lui Hristos — Rugăciunea lui Iisus

✝️ Toate canoanele Sfintei Biserici sunt făcute cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

Cuv-Dionisie-Ignat+Cuv-Iosif-Vatopedinul

«Toate canoanele Sfintei Biserici sunt făcute cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Vrei să le respecţi? Ești cu Dumnezeu. Dacă vrei să faci pe ale tale, de-acuma aluneci la erezii, la fel de fel de mișelii, şi n-ai nicio pace sufletească.»Părintele Dionisie Ignat de la Colciu din Sfântul Munte Athos

🙏 Săptămâna Patimilor. Sfânta și Marea Joi (Denia celor 12 Evanghelii)

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

În Sfânta şi Marea Joi sunt prăznuite mai multe momente din viața Mântuitorului, anume Sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, adică predarea înfricoșătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea (trădarea) Domnului.

Săptămâna Patimilor. Sfânta și Marea Joi (Denia celor 12 Evanghelii)

Cele douăsprezece lecturi din Sfintele Evanghelii ale slujbei acesteia sunt citirea completă a relatărilor celor patru Evanghelii despre suferinţele Mântuitorului, despre răstig­nirea şi moartea Sa pe Cruce. Nici o sărbătoare din timpul anului nu are în cuprinsul său o lectură biblică atât de com­pletă a tot ceea ce poate fi înţeles duhovniceşte legat de săr­bătoarea respectivă.

Iubirea lui Hristos care se dăruieşte în Cina cea de Taină este iubirea Sa mântuitoare mai tare decât păcatul şi moartea, cum va arăta pe Cruce când iartă pe cei ce-L răstignesc, iar după înviere îl iartă pe Petru care, din frică, s-a lepădat de Iisus.

Prin Cina cea de Taină, Hristos redescoperă că darurile creaţiei, reprezentate prin pâine şi vin, sunt daruri ale iubirii Sale pentru oameni, iar când El le sfinţeşte prin prezenţa Sa iubitoare, ne dăruieşte însăşi iubirea Sa dătătoare de viaţă veşnică: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia, în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură (Ioan 6, 54-55).

În Cina cea de Taină, Hristos Cel întru toate ascultător de Dumnezeu dăruieşte oamenilor Paradisul cu Pomul vieţii (cum scrie Sfântul Isaac Sirul), pe care Adam l-a pierdut prin neascultare de Dum­nezeu şi nepostire, pentru că a socotit că darurile sunt mai de preţ decât Dăruitorul.

Prin Taina Sfintei Euharistii, Hristos Domnul ne arată că adevărata viaţă este o existenţă euharistică, de comuniune cu Dumnezeu şi de recunoştinţă faţă de El – Izvorul şi Dătătorul vieţii veşnice.

Sfânta Evanghelie după Ioan spune, vorbind despre Cina cea de Taină, că înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind lisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârşit i-a iubit (Ioan 13, 1). La iubirea Lui extremă a răspuns Iuda cu trădare extremă, pentru că acest ucenic a iubit mai mult banii decât pe Stăpânul său.

Cântările Deniei din Sfânta şi Marea Joi arată cât de mare şi înspăimântător este păcatul lui Iuda, care, îmbolnăvindu-se cu iubirea de arginţi, s-a întunecat şi a vândut pentru treizeci de arginţi pe Hristos Domnul.

Iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos se arată în jertfa Sa euharistică care apoi se manifestă şi ca iubire smerită şi slujitoare în spălarea picioarelor ucenicilor Săi: Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sun­teţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat pildă, că pre­cum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13,14-15).

După ce a săvârşit Cina cea de Taină, inaugurând Paştele Nou, Noul Legământ, prin însăşi iubirea Sa jertfelnică, adeverită ca iubire slujitoare, curăţitoare, sfinţitoare şi mântuitoare, Hristos Domnul dă o poruncă nouă ucenicilor şi anume, fiecare să iubească pe semenii săi, nu doar ca pe sine însuşi, ci aşa cum Hristos îi iubeşte.

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Pre­cum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii ( Ioan 13, 34-35).


🙏🏻 Săptămâna Patimilor. Sfânta și Marea Miercuri (Denie)

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

În Sfânta și Marea Miercuri din Săptămâna Patimilor se pomenește femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul.

Săptămâna Patimilor. Sfânta și Marea Miercuri (Denie)

Evanghelia care se citește la Denia de Marți seara (Ioan 12, 17-50) arată întețirea sau intensificarea conflictului dintre mai-marii cărturarilor și fariseilor, pe de o parte, și Iisus pe de altă parte. În această Evanghelie, Iisus prevestește: acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine (Ioan 12, 31 – 32).

Apoi, în Evanghelie, se precizează: Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară (Ioan 12, 33). În continuare, Iisus îndeamnă la urmarea lui Hristos – Lumina și la priveghere: Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii (Ioan 12, 35 -36)

Evanghelia care se citește în timpul Liturghiei Darurilor înainte sfințite (Matei 26, 6-16) vorbește despre femeia păcătoasă care, la cina din casa lui Simon Leprosul, a turnat mir de mare preț pe capul lui Iisus pe când ședea la masă.

Cântările liturgice ale acestei zile combină ceea ce spune despre femeia aceasta în Evanghelia după Matei cu ceea ce se spune în Evanghelia după Luca (7,36-50), pentru a pune în contrast dărnicia și smerenia acestei femei cu lăcomia și viclenia lui Iuda, vânzătorul lui Iisus.

În altă parte, concluzia contrastelor devine cerere a darului pocăinței: Când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înțeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul de mult preț, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preț.

Se vede că aceste prime trei zile al Săptămânii Sfintelor Pătimi sunt încă zile de pocăință, ca și cele din Postul de patruzeci de zile, întrucât ele cuprind Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Doamne și Stăpânul vieții mele.

În Sfânta și Marea Miercuri, în timpul Liturghiei Darurilor înainte sfințite, după ce preotul a ridicat darurile de pe Sfânta Masă, mai rostește pentru ultima dată rugăciunea de pocăință a Sfântului Efrem Sirul. Aceasta este ultima Liturghie a darurilor înainte sfințite întrucât în Sfânta și Marea Joi Hristos cheamă la Cina cea de Taină pe cei care s-au curățit de păcate prin post și pocăință.

Numai prin post și pocăință ne putem apropia de Cina cea de Taină, ea fiind anticipare a jertfei lui Hristos, întrucât Paștele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi.

🙏🏻 Săptămâna Patimilor. Sfânta și Marea Marți (Denie)

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

Săptămâna Patimilor. Sfânta și Marea Marți (Denie)

După Duminica Floriilor, începe Săptămâna Patimilor, o perioadă de urcuș spre Înviere, caracterizată prin post și rugăciune, dar și prin Deniile ce se citesc în fiecare zi.

În Sfânta şi Marea Marți se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

„Pilda celor zece fecioare este un îndemn la priveghere, la trezvie, care e o vedere duhovnicească a lucrurilor dincolo de fața lor fizică. Privegherea este o vedere prin și dincolo de ceea ce se vede cu ochii fizici, este o vedere duhovnicească a sensurilor ultime ale existenței.

Evanghelia aceasta, prin pilda celor zece fecioare, ne dăruiește o învățătură foarte profundă și semnificativă pentru viața creștină și pentru unitatea Bisericii. Două lucruri ne rețin atenția în mod deosebit: primul este candela, iar al doilea uleiul. Cinci fecioare au avut doar candelă fără ulei, iar cinci fecioare au avut candelă cu ulei. Primele sunt cele ce aveau credință, dar fără fapte bune, celelalte cinci aveau deodată atât credință, cât și fapte bune. Ce semnificație are uleiul din candelă? Candela este fecioria, iar untdelemnul este milostenia.

Aceste două tipuri de fecioare, unele cu candelă fără ulei și celelalte cu candelă și ulei, semnifică două atitudini religioase. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoțită de milostenie. Candela fără ulei reprezintă evlavia fără milostenie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur și Sinaxarul din Triod. Există o mulțime de oameni foarte evlavioși, dar foarte zgârciți, adică nemilostivi. Aceștia sunt candele fără ulei, fără untdelem. Candela fără ulei poate simboliza multa știință teoretică, dar puține fapte bune. Candela fără ulei poate fi realizarea de sine, individualistă, narcisistă și egoistă, în totală nesupunere fașă de nevoile celor din comunitate. Candela fără ulei mai poate însemna și doctrina clară, dar fără iubire frățească. Adevărul teoretic, dar fără iubire frățească devine candelă fără ulei. Adevărul intelectual, fără iubire smerită, poate deveni ideologie de putere, după cum iubirea, fără lumina dreptei credințe poate deveni rătăcire. De aceea, Evanghelia ne îndeamnă să avem deodată atât candela dreptei credințe, cât și undelemnul curăției și al faptelor bune.

În cele din urmă, uleiul curat din candelă nu reprezintă simpla noastră iubire posesivă și trufașă, ci el este iubire din iubirea lui Hristos, dar al Duhului Sfânt, adesea simbolizat prin untdelemnul sfințit.

🙏🏻 Săptămâna Patimilor. Sfânta și Marea zi de Luni (Denie)

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

După Duminica Floriilor, începe Săptămâna Patimilor, o perioadă de urcuș spre Înviere, caracterizată prin post și rugăciune, dar și prin Deniile ce se citesc în fiecare zi.

enter image description here

În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos şi de smochinul neroditor, care s-a uscat prin blestemul Domnului.

Iosif, fiul Patriarhului Iacob din Vechiul Testament, este lăudat în cântările Deniei ca fiind o preînchipuire sau o pre­figurare profetică a Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif a fost fiul patriarhului Iacob şi al Rahelei.

Din pricina unor visuri, legate de viitorul său măreţ, era invidiat de fraţii lui mai mari care l-au ascuns într-o groapă, spunându-i patriarhului Iacob că a fost mâncat de fiare sălbatice.

Mai târziu, Iosif a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginţi, iar aceştia la rândul lor l-au vândut lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Iosif a fost pedepsit, pe nedrept, cu temniţă grea şi lanţuri.

Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn (adminis­trator) peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului, a fost recunoscut de fraţii lui evrei. Dar Iosif nu i-a pedepsit, deşi putea să o facă, ci i-a iertat.

Asemănarea dintre suferinţele lui Iosif şi cele ale lui Iisus este foarte mare, dacă vedem duhovniceşte că stăpânirea lui Iosif peste Egipt era o preînchipuire a biruinţei lui Iisus asupra păcatelor lumii, iar grâul ofe­rit celor flămânzi o preînchipuire a Sfintei Euharistii.

Smochinul neroditor

Despre smochinul neroditor, Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu spun că s-a uscat, pentru că Iisus, pe când venea din Betania spre Ierusalim, a zis:

De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce – ne spune Sfântul Evanghelist Marcu (11, 14), iar Sfântul Evanghelist Matei redă puţin diferit cuvintele Mântuitorului: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată (Matei 21, 19).

S-a spus că Hristos Domnul a făcut această minune asupra smochinului ca să ne cheme la umilinţă şi pocăinţă, la părăsirea păcatelor, simbolizate de frunzele frumoase, dar nerodi­toare, şi la cultivarea virtuţilor, întrucât fiecare suflet lipsit de roadă duhovnicească este un smochin neroditor.

Începând cu Denia de duminică seara, după cei şase Psalmi ai Utreniei, se cântă până în Sfânta şi Marea Joi tro­parul:

Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule; pen­tru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

☦️ Pr. Savatie Baștovoi: Oricine hulește pe sfinți, hulește pe Duhul Sfânt care este în ei →

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

Părintele Savatie Baștovoi

Biserica a fost întemeiată la Cina cea de taină, nu în piață, nu pe balconul imperatorului. Hristos a rupt Pîinea Trupului Său și a dat celor doisprezece aleși ai Săi, între care era și trădătorul.

Hristos a venit în lume nu ca să facă ordine în ea, ci ca să ne scoată din lume pe cei pe care I-a dorit. Ne place, nu ne place, dar Hristos nu a dorit să-l convertească pe Pilat. Nici măcar nu i-a răspuns la întrebare atunci cînd Pilat L-a provocat să îi vorbească despre adevăr.

Răspunsul lui Hristos la inițiativele mai marilor acestei lumi este tăcerea.

Cei care reproșează Bisericii Ortodoxe că nu este în pas cu vremea, aduc cel mai bun argument că Ortodoxia este Biserica lui Hristos. Sîntem acuzați că am rămas în Bizanț, că trăim după canoane de acum 1800 de ani? Ba mai mult, avem și canoanele apostolilor pe care au și fost formulate toate celelalte.

Așadar, chiar cei care ne acuză de vechime, ne spun să renunțăm la tot ce sîntem și să ne alipim celor care nu mai au nici o legătură cu apostolii, deci nici o legătură cu Hristos.

Însăși dorința lor de a se schimba mereu după placul Pilaților și de a sta la masă cu ei, încurcînd vorbele despre adevăr numai ca să nu tacă, arată că nu sînt urmașii Celui care a tăcut cu prețul morții.

Fraților, canoanele sînt o mare bogăție cerească dăruită nouă de sfinții lui Hristos, cei care stau la masă cu El și aud vorbele Lui pe care lumea nu le aude. Blîndețea și înțelepciunea sfinților topește toată răutatea, alungă deznădejdea, înțelepțește pruncii.

Oare chiar crede cineva că sfinții au făcut acele canoane aspre ca să ne piardă pe noi, păcătoșii, sau ca să ne despartă de Biserică? Cine a văzut vreodată un sfînt, iar eu am văzut, cunoaște că asprimea lor este măsura desăvîrșirii spre care trebuie să tindem.

Nici Hristos nu a venit să strice Legea sau prorocii, ci ca să le plinească prin mila Sa. Căci dacă vom coborî masura la nivelul nostru, al păcătoșilor, numind virtute ceea ce este păcat, la ce ne mai trebuiește Mîntuitor, că noi înșine, cu mintea noastră ne-am și mîntuit.

Toate cîte ne-au lăsat sfintii nu sînt din lumea aceasta, ci măsură îngerească la care ei înșiși au ajuns. Cu adevărat, nici unul din sfinți nu a pus sarcini pe care el însuși nu le-a purtat. De aceea, a zis prorocul: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!” Și oricine hulește pe sfinți, hulește pe Duhul Sfînt care este în ei.

Biserica lui Hristos este biserica sfinților, nu a revoluționarilor, reformatorilor și doctorilor. Acolo unde sfinții nu mai sînt autoritate și călăuză, acolo conduce mintea căzută, acolo totul este posibil, totul înafară de mîntuire.

Să se cerceteze fiecare în ce legătură este cu sfinții și cine este autoritate pentru el atunci cînd poartă o discuție. Așa vom cunoaște în ce legătură sîntem cu Hristos.


— Pr. Savatie Baștovoi

Sursa: https://www.facebook.com/savatie/posts/pfbid0pqcATuVXUfUu5cRFdgVorJgbDBmDQaS2CLo7JiVXex3bbMTCdgJoCgTyp6kUHf6Jl


🧾 Canonul 72 Trulan (creştinii să nu se căsătorească cu eretici şi cu necreştini)

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

enter image description here

Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu fe­meia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vre­unul dintre toţi, căsătoria (nunta) să se socotească fără de tărie, şi căsăto­ria (însoţirea nelegiuită) să se desfacă – căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva ar călca cele orân­duite de noi, să se afurisească.

Iar dacă unii, găsindu-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au legat (potrivit) întreolaltă, prin căsătoria legiuită, şi apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iarcelălalt a fost ţinut (stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) să vadă (să ia în seamă) razele dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să vieţuiască cu soţul cel credincios, sau, dimpotrivă, cel necredincios cu soţia cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol:

Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (I Cor. 7, 14)

✝️ Părintele Claudiu Buză: Harul necreat și grația creată →

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

enter image description here

A vorbi despre Ortodoxie este cu neputinţă pentru cel care nu înțelege puterea dumnezeiască care o însoțește și o definește. Sfântul Grigorie Teologul spunea că ,,a vorbi despre Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L înțelege pe Dumnezeu este și mai cu neputință". Întăriți de Harul dumnezeiesc rostim adeseori cuvânt despre Dumnezeu, conștienți fiind, totodată, că nu vom putea epuiza bogăția covârșitoare a Stăpânului. Iar lucrul acesta ne dă viață și ne împlinește ființial, deasemenea, prin puterea Harului primit. Ce poate fi mai profund în existența noastră, decât revărsarea Harului necreat ce izvorăște din ființa lui Dumnezeu, prin care suntem răscumpărați, înfiați și așezați în proximitatea Preasfintei Treimi. Avem plinătatea Harului în existența noastră, dar, de cele mai multe ori, nu știm să trăim duhovnicește, fiindcă nu am învățat să conlucrăm cu Harul dumnezeiesc. Ortodoxia, însă, ne învață tot ce ne este de folos pentru a ne sfinți viața, și ne oferă modul de existență autentic, benefic omului pentru existența cea bună întru Dumnezeu. Iar toate acestea le dobândim prin Harul Dumnezeului Treimic.

În spațiul apusean, vedem din păcate că s-a alterat învățătura de credință la franco-latinii ieșiți din Biserica Ortodoxă la anul 1054 (NU există Schisma cea Mare, ci ieșirea ereticilor papistași din Biserica cea Una!). Consider că o mare greșeală a franco-latinilor a fost aceea de a considera energia necreată a fi "grație creată". De aici s-a format o prăpastie de netrecut între creat și necreat, latinii căutând să substituie, prin forme lipsite de experiența Bisericii lui Hristos, Adevărul revelat.

Prin această falsă realitate, a "grației create", lumea nicidecum nu se poate sfinți și mântui, fiindcă Dumnezeu nu lucrează printr-o energie de creație ce emană din El. Nicidecum! Ființa necreată izvorăște energie necreată, iar ființa creată se manifestă prin energie creată și se împărtășește de harul necreat al lui Dumnezeu. Pseudo-teologia apuseană, fiindcă s-a lipsit de descoperirea prin Harul necreat și și-a format prin raționamente și silogisme propria gândire, a dezvoltat, ulterior, o adevărată ,,școală a ereziei". Astfel, au apărut în Apus o mulțime de erezii, printre care cele mai cunoscute sunt cele cuprinse în "punctele florentine": primatul papal, Filioque, purgatoriul și azima.

Toate acestea au îndepărtat de la adevăr pe cei care au fost cândva frați ai noștri și au făcut ca Biserica Sobornicească să fie văduvită de întregul Apus. Sfântul Iustin Popovici spunea că primul protestantism l-au avut franco-latinii, când s-au despărțit de Biserica răsăriteană!

Să prețuim Ortodoxia!

Sursa: https://www.facebook.com/claudiu.buza.75/posts/pfbid02wSbYvGNmNTfSFwPqdLoriwUzn9Qe4V3zG1oJZQtY1fsEaymeVjKfi9kPF8FsQyH8l

✝️ Sfântul Ioan Scărarul (30 martie): despre cele 30 de trepte al urcușului duhovnicesc

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by

Sfântul Ioan Scărarul este autorul lucrării „Scara dumnezeiescului urcuș”, carte ce descrie viața duhovnicească sub forma unei scări cu 30 de trepte care duce spre Dumnezeu. Una dintre cele mai cunoscute traduceri ale „Scării” în limba română este cea realizată de preotul Dumitru Stăniloae care a inclus această lucrare în volumul al 9-lea al Filocaliei românești.

Biserica i-a închinat Sfântului Ioan Scărarul a patra duminică din Postul Sfintelor Paști. Sfântul mai este cunoscut sub numele de Ioan Sinaitul, datorită faptului că a fost egumen la Mănăstirea Sinai. Însă, pentru erudiția și cultura sa, este numit și Ioan Scolasticul.

Scara - urcușul duhovnicesc - Mănăstirea Sucevița

Despre cele 30 de trepte: Autorul „Scării”, descriind urcușul ca trecând prin treizeci de trepte, s-a gândit cu deosebire la cei treizeci de ani de viață ai Mântuitorului dinainte de începerea activității publice. De aceea lucrarea este împărțită în 30 de „Cuvinte”.

Enumerăm în continuare cele 30 de trepte, pentru o înțelegere mai ușoară și clară.

  1. Despre lepădarea de viața deșartă
  2. Despre despătimire
  3. Despre înstrăinătate
  4. Despre fericita și pururea pomenită ascultare
  5. Despre pocăința cea facută cu grijă și deplin arătată, în care se vorbește despre viața sfinților osândiți și despre închisoare
  6. Despre pomenirea morții
  7. Despre plânsul de bucurie făcător
  8. Despre nemâniere și blândețe
  9. Despre ținerea de minte a răului
  10. Despre clevetire
  11. Despre multa vorbire și despre tăcere
  12. Despre minciună
  13. Despre lenea sufletească
  14. Despre pântecele atotlăudat și tiran
  15. Despre curăția și neprihănirea nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioși prin osteneli și sudori
  16. Despre iubirea de arginți și despre neagonisire
  17. Despre nesimțire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului
  18. Despre somn și despre rugăciune și despre cântarea în obște
  19. Despre privegherea trupească și cum trebuie făcută aceasta
  20. Despre frica lașă sau nebărbătească
  21. Despre slava deșartă cea cu multe chipuri
  22. Despre mândria cea fără de minte
  23. Despre gândurile negrăite ale hulei
  24. Despre blândețea, simplitatea și nerăutatea agonisite prin sârguința înțeleaptă, și nu naturale și 10. despre viclenie
  25. Despre preaînalta smerită cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naște în simțirea nevăzută
  26. Despre deosebirea gândurilor, patimilor și virtuților
  27. Despre sfințita liniștire a trupului și a sufletului
  28. Despre fericita rugăciune, sfințita maică a tuturor virtuților și despre înfățișarea văzută și gândită în vremea rugăciunii
  29. Despre liberarea de patimi (apathia), despre desăvârșire și despre învierea sufletului
  30. Despre legătura celor trei virtuți, adică credința, nădejdea și dragostea.

Troparul Sfântului Ioan Scărarul (30 martie) — Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre”.

🙏 Sfântul Ioan Scărarul: luptă-te neîncetat cu risipirea gândurilor tale

✝️ Sfântul Ioan Scărarul: Hristos — Medicul Atotputernic — face posibil să ierte chiar și cele mai grele păcate posibile

 


 

Page 1 of 4