"Când Harul lucrează, atunci îndată se deschide ușa și ajunge la poarta Cerului și rugăciunea se înalță ca un stâlp sau ca o flacără. În acea clipă se petrece schimbarea... Iar prefacerea, atunci când se petrece, se săvârșește prin intermediul rugăciunii de cerere.

Și umplându-se omul de Har, se umple și de luminare și de o negrăită bucurie. Atunci, nemaiputând stăpâni focul dragostei, încetează simțurile și este răpit în contemplație.

Până aici sunt mișcările voinței omului. Dincolo de aceasta nu mai are stăpânire pentru sine însuși, nici nu se mai cunoaște pe sine, fiindcă s-a unit cu focul, fiind cu totul preschimbat, devenind dumnezeu după har.

Aceasta este dumnezeiască unire, în urma căreia zidurile se prăbușesc și atunci omul respiră una alt aer, cel al cugetării, liber, plin de mireasma Raiului.

Apoi, puțin câte puțin, norul Harului se retrage și vasul de lut se întărește precum ceara. Atunci își vine întru sine, dar se află de parcă ar fi ieșit dintr-o baie, curat, ușor, străveziu, plin de Har, dulce, moale ca vata și plin de înțelepciune și cunoștință. Însă cel care dorește acestea este dator să pășească spre moarte în fiecare clipă".

— Arhimandrit Efrem Filotheiul, Starețul meu Iosif Isihastul, pp. 288-289.