Satele cu preponderență mică de români sunt adevărate insulițe românești așezate la extremitatea nordică a spațiului românesc. Majoritatea dintre ele sunt localizate în partea centrală a Carpaților Păduroși.
Am reușit să ajung la Visnita (300 de români), Dolha (Satul Lung, 500 de români), Obava (400 de români), Simeria (50 de români), Remeti (50 de români), Kamanetz (Piatră, 50 de români) și Poroscovo (1.460 de români).
La 20 de kilometri nord de Kamenetz e ultimul sat unde locuiesc români, satul Mircea, un sat de 1.000 de săteni din care câteva sute sunt români. Așezat la doar 30 de kilometri de Polonia și 6 kilometri de Slovacia, Mircea probabil este cel mai nordic sat românesc din spațiul istoric românesc încă în existența. Aceste insule valahe se află presărate de-a lungul drumului între Svaliava și Ujgorod.
Cu toate că preponderență demografică a românilor din Carpațîi Padurori este limitată, influență limbii române asupra toponimiei locale a supraviețuit modificărilor demografice drastice din ultimele veacuri. Valea Birjabei, valea Talabirjabei, răul Țigani, răul Iza, valea Bascaului, valea Simeriei, răul Apșa și-au păstrat numele medievale române, iar unele din vârfurile Carpaților Păduroși, cum sunt Măgura și Petrosul, și ele sunt încă cunoscute după toponimia română originală.
Majoritatea românilor au fost asimilați în grupurile etnice cu care au conviețuit, în principal ucrainieni (ruteni) și maghiari. Asimilarea ucrainiană a fost benevolă, spre deosebire de cea maghiară care a fost făcută prin constrângere. Că atare numele originale ale satelor românești fie că au cunoscut modificările de rigoare, (de exemplu Bușteni devenind Bustino, Teceu devenind Teacev, Taras devenind Teresva, Peri devenind Hrushevo, Frasin devenind Iasinea, etc.), fie că și-au păstrat numele original dar și-au schimbat compoziția etnică, de exemplu Iza.
Spre deosebire de Românii care locuiesc de-a lungul Tisei, cei care locuiesc în satele prodominant ucrainiene sunt cunoscuți că Volohi, un termen peiorativ și disprețuitor care ucrainienii i-l aplică românilor băștinași care locuiesc în satele din Carpațîi Păduroși. În satele în care am ajuns românii locuiesc separați de ucrainieni. Animozitatea între ei e ușor de remarcat și se poate chiar vorbi de un oarecare genocid tacit din partea ucrainienilor împotriva românilor. În satul Poroscovo, de exemplu, primarul satului ne-a comunicat cu evidență consternare și neplăcere că dintre cei 6.000 de locuitori ai satului 1.460 sunt „Volohi”. Întrebat unde locuiesc ei, ne-a comunicat răspicat: „la marginea satului”. Situația este identică în toate satele cu români minoritari. Ucrainienii locuiesc la vale unde pot cultivă pământul, iar românii sunt forțați să locuiască separat fie la capătul satului fie pe pantă muntelui în condițîi deplorabile, fără străzi asfaltate, pe ulițe înguste și desfundate, și lipsiți de mijloace igienice. În Simeria aveam impresia că suntem martori la moartea ultimelor familii de români din sat. Acolo, 50 de români locuiesc în adevărate cocioabe insalubre, spunându-ne că ucrainienii nu i-i doresc și i-i resping. Fiind primăvară, i-și săpau grădinile cu hârlețul, grădinile întinzându-se la poalele muntelui de-a lungul răului cu același nume – Simerivca. Copiii lor, ale căror copii probabil că nu vor mai vorbi românește, dregeau mrejile de pescuit, în timp ce vârful munților încă erau acoperiți de zăpadă…
Românii din Carpațîi Păduroși vorbesc limba română veche, probabil așa cum au vorbit-o părinții noștri în evul mediu. Între ei vorbesc românește și se poate comunica cu ei ușor. Cum e de înțeles însă, vocabularul lor e limitat, nedezvoltat, și impregnat cu multe cuvinte slave. Întrebând copii unde le sunt tații, unii ne răspundeau că sunt la „stroica” la Moscova sau Kiev, adică plecați la muncă de construcție. Evident, cuvântul relativ modern „construcție” nu a intrat încă în vocabularul lor. Peste tot însă Românii au fost bucuroși să ne vadă. Unii scoteau chiote de bucurie, își opreau căruțele în mijlocul drumurilor namoloase să stăm de vorba, blocând, fără remușcări, traficul. Copiii lor sunt de o frumusețe deosebită, citind în ochii lor clari și inocenți, inteligență și pasiunea pentru viață.
Românii din Carpațîi Românești, însă, sunt cei mai săraci români pe care i-am cunoscut vreodată, poate cei mai săraci dintre toți românii din lume. Sărăcia lor amintește de sărăcia din Ardealul secolului XIX descrisă în romanele lui Rebreanu, sau de cea povestită nouă de bunicii noștri. De departe, însă, cei mai săraci români sunt cei din Poroscovo. Cei 1.460 de români trăiesc înghesuiți în case care în majoritatea lor sunt alcătuite doar dintr-o singură odaie. Majoritatea caselor sunt făcute din lemn, altele din lut. Privite din afară, unele par grajduri, dar apropiindu-te de ele îți dai seama că sunt locuite. Singurul lucru care îl au din abundență e lemnul pe care i-l aduc cu căruțele din pădure, iarbă, și apă. Sobele sunt primitive, fiind improvizate din plite puse pe două rânduri de cărămizi. Unele acoperișuri erau sparte, apă curgând dea lungul pereților. Peste tot am aflat oameni bolînd în pat, tineri și vârstnici. Bătrânii sunt puțini, având impresia că în Poroscovo media de vârstă e foarte scăzută. Bărbații se ocupă în special cu carausia, transportând lemne din pădure în căruțe trase de cai de munte. Ne spuneau că hergehelia lor are 160 de cai.
Cei 1.460 de români din Poroscovo alcătuiesc 200 de familii, dintre care 750 sunt copii. Rată natalitățîi e probabil cea mai ridicată din întregul spațiu românesc contemporan. Fiecare familie avea cel puțîn 4 copii, iar familia cu cei mai mulți copii avea 13. Parcă una din două femei tinere era însărcinată. O femeie de 28 de ani deja avea 8 copii. Ne-a invitat în casă ei unde i-am văzut copilașii înghesuiți că sardinele în două paturi. Majoritatea caselor fiind alcătuite dintr-o singură odaie, întreagă familie locuiește acolo. Odăile de obicei au 3 paturi, așezate lateral, mesele în majoritate lipsesc, iar tacâmurile sunt considerate lux. Din lipsa de loc și în același timp pentru a-i proteja, noi-născuții sunt ținuți în cearceafuri atârnate de tavan. Peste tot câini înfometați alergau în haite. Condițiile lor de viață sunt extrem de aspre și insalubre. Drumurile sunt înguste și desfundate. Cum tocmai ploase și era rece, drumurile erau pline de noroi. Peste tot, copii fără încălțăminte se jucau în noroi. Unii nu aveau ce purta decât un mic tricou sau o cămașă. Alții umblau pe jumătate goi din lipsa de îmbrăcăminte. Unii părinți ne mărturiseau că nu i-și pot trimite copii la școală din lipsa de haine cu care să ii îmbrace sau din lipsa de rechizite școlare.
Românii din Poroscovo sunt și înfometați, pare-se în permanență. Fiind întrebați dacă au mâncat în ziua respectivă, fără excepție toți copiii au spus nu, cu toate că aproape trecuse amiază. Doar într-o singură casă am văzut mâncare, o oală cu cartofi tăiați felii pe plită pentru a fi fierți.
Situația e puțin mai bună în Dolha însă, unde mulți români se ocupă cu strungaria lemnului. Zgomotul strungului de lemn sau al toporului se auzea mai aproape în fiecare ocol, gospodării spunându-ne că pentru patru picioare de masă primesc $1.50.
Cei 3.000 de români din Carpații Păduroși nu vor să moară. Le pledăm cauza și sperăm că guvernul de la București va lua notă, și politică lui declarativă se va transformă în acțiune, nu în ani de zile ci în viitorul imediat. România critică Ucraina, de multe ori pe bună dreptate, că estompează dezvoltarea etniei române din Ucraina. În unele circumstanțe asimilarea românilor din Ucraina e inevitabilă și ireversibilă. Dar în Carpații Păduroși Românii lupta să își păstreze identitatea etnică. Au nevoie de ajutorul nostru. Va face oare cineva ceva pentru ei?
de Petre Costea / Sursa: foaienationala.ro
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ