În iarna cumplită dintre 1946 și 1947, moartea umbla în haine de om și avea gust de nimic.

Pământul, sleit de secetă și de urmele celui de-al doilea războiului mondial, n-a mai dat rod.

Ce mai rămăsese prin hambare a fost luat de stat – „recoltă obligatorie”.

A fost cea mai gravă foamete din istoria României moderne.

Peste 200.000 de suflete au murit – copii, bătrâni, oameni nevinovați.

Țăranii din Moldova, Basarabia și sudul țării au ajuns să mănânce coajă de copac, frunze fierte, tărâțe și făină de ghindă.

Cei mai norocoși aveau mămăligă din troscot și mălai stricat.

Oamenii își vindeau icoanele, covoarele și hainele din lada de zestre pentru o mână de făină.

În unele sate, părinții își trimiteau copiii cu trenul, cu un bilet atârnat de gât: „Luați-l, să nu moară!”

La Botoșani, o bătrână povestea cum și-a ținut nepoata moartă de foame în brațe trei zile, căci n-avea putere nici s-o îngroape.

La Huși, se făceau pomeni colective.

Numele celor morți erau scrise pe cârpe, căci nu mai erau bani de cruci.

Se spune că atunci, Dumnezeu a plâns.

Dar n-a plâns destul cât să ude ogoarele…

Astăzi, trecem pe lângă o pâine fără să-i mai simțim greutatea 🍞.

Uităm ușor…

Dar istoria nu e acolo să ne sperie.

E acolo să ne învețe recunoștința.

• Pentru fiecare fir de grâu 🌾.
• Pentru fiecare copil sătul 🍽️.
• Pentru fiecare masă caldă 🍲.

Nu uita!

Foametea din 1946–1947 a fost reală. Nu o poveste. Ci o rană vie în memoria acestui neam.

Nu știm să mai mulțumim lui Dumnezeu pentru pâinea cea de toate zilele si pentru tot ce avem..