Era un frate mut la Mănăstirea Neamț, la sfârșitul veacului 19.

Slujea la gospodărie, îngrijea vacile, era plin de balegă mereu, nu-l primea nimeni nici măcar în Biserică, stătea lângă tochița de fier și se ruga.

La masă, îi dădeau o strachină și mânca pe hol, că mirosea urât. Își băteau joc de el, că nu putea răspunde nimic.

N-avea decât o rasă mare de tot, veche, cu petice, pe care o lega la brâu și niște ciubote mari de cauciuc.

Când a căzut la pat, l-au dus într-o chilie, nu la bolniță, că era murdar și puturos. După patruzeci de zile și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

La înmormântarea lui, au venit sute de vrăbii și rândunele pe care le hrănea zilnic, și cântau toate, în corul de călugări.

Noaptea, călugărul mut s-a arătat starețului îmbrăcat într-un veșmânt aurit până la pământ, cu fața strălucitoare și a zis: Părinte stareț, cu mila lui Dumnezeu, patruzeci de ani am zis cu fiecare respirație Doamne miluiește și iată, Maica Domnului m-a primit în corul cântăreților ei, deși niciodată n-am cântat în viața mea. Ai grijă de năravurile de lene și de lăcomie ale fraților, și nu uitați rugăciunea inimii.

(povestită mie de părintele Petroniu Bulbucanu, tipograful mănăstirii Neamțu, născut în aceeași zi cu mine și prieten cu tata).

— Părintele Ioan Istrati