Un fiu duhovnicesc i-a marturisit Părintelui Serafim că avea război din partea gândurilor trupești, iar părintele Serafim i-a spus:
– Acum, când vei merge la casa ta, deschide fereastra și aruncă televizorul afară!
Acela a rămas surprins din pricina acestei porunci neașteptate, pentru că în ultima vreme se gândea chiar să-și cumpere un televizor mai mare și mai modern și i-a spus:
– Gheronda, locuiesc singur și televizorul îmi ține tovărășie!
Atunci starețul a lovit cu pumnul în masă și a spus cu glas tare:
– Îți ține tovărășie satana? Aruncă-l…!
Ieromonahul Serafim Dimópoulos
Date biografice
Părintele Serafim Dimópoulos s-a născut în 1937 în Iráklio (Creta) din părinţii Constantin şi Elena. Era al doilea din cei şapte copii, iar la botez a primit numele Hrístos. Tatăl său era din Smýrna şi era rudă îndepărtată a vrednicului de pomenire şi Sfânt al Bisericii, Mitropolitul Hrisóstomos al Smýrnei. A fost crescut în frica de Dumnezeu şi după învăţătura creştină. Încă din copilărie se vedea că are dragoste pentru Biserică şi chemare pentru preoţie, iar el însuşi mărturisea că îşi dorea să urmeze viaţa monahală.
De mic copil, i-a rugat pe părinţii săi să îi dea o cameră separată. Mama sa a fost de acord, dar a hotărât că este mai bine să doarmă cu el în aceeaşi cameră. Atunci, într-o noapte, mamei lui i s-a arătat Maica Domnului în vis şi i-a spus:,,Lasă-l să se nevoiască!”. De atunci încolo, micul Hrístos a putut să se roage nestingherit în fiecare seară. Era un elev sârguincios şi foarte preocupat de săvârşirea lucrurilor bune în viaţa sa. Nu lipsea de la nici o sărbătoare ori duminică de la biserică, şi nici de la orele de educaţie creştină organizate de parohie. A studiat sfânta ştiinţă a teologiei pentru a se pregăti temeinic de a sluji ca preot Biserica Lui Hristos. Pe când era încă student, mergea foarte des la mănăstiri. Dintre toate mănăstirile, cel mai mult s-a legat sufleteşte de Mănăstirea Sfântul Serafim din muntele Domboú (Livadiá), şi îl vizita des pe vrednicul de pomenire, părintele Filótheos Zervákos.
Legăturile sale cu Sfântul Munte şi cu părintele Paisie
După ce a absolvit Facultatea de Teologie şi şi-a luat diploma, a fost recrutat şi a îndeplinit şi serviciul militar. Pentru o scurtă perioadă a stat la Sfântul Munte pe lângă un pustnic sârb, părintele Gheorghe, care vieţuia la un vechi schit al Mănăstirii Sfântului Pantelimon şi a acolo a fost iniţiat în rugăciunea minţii. Nu s-a făcut călugăr, însă, şi nici nu a vrut să rămână definitiv la Sfântul Munte. Dumnezeu avea alte planuri cu el, altundeva avea să-l trimită.
Gheronda avea mare evlavie pentru Grădina Maicii Domnului şi spunea:,,Ceea ce facem noi aici, predici, fapte bune…sunt lucruri de copii…Sfântul Munte este Universitatea. Acolo, monahii nu doar încearcă să taie patimile, ci cunosc metode prin care putem să dezrădăcinăm patimile cu totul, o dată pentru totdeauna. Monahul trebuie să stea la chilia lui, chiar şi dacă nu face multe lucruri duhovniceşti. Monahul, dacă iese în lume, cu nimic nu se foloseşte!”.
Cineva i-a dus o carte cu ilustraţii despre Sfântul Munte. Părintele a luat-o în mâinile sale, a căutat prin ea toate imaginile care înfăţişau părinţi aghioriţi, le-a sărutat, a strâns cartea la piept cu emoţie, şi apoi a înapoiat-o, zicând:,,Acum, ia-o!”.
Cândva a fost întrebat dacă l-a cunoscut de aproape pe Gheronda Paisie, iar el a răspuns:
– Da, l-am întâlnit de vreo 2-3 ori. Te privea adânc cu ochii lui pătrunzători, şi te ,,citea”. Când aveam pe cineva grav bolnav de cancer, îi trimiteam scrisoare şi toţi se făceau bine, niciunul nu murea.
– Gheronda, cum a câştigat atâta har gheronda Paisie?
– Ştii ce rugăciune făcea gheronda Paisie? Lasă, lasă, noi… nimic nu facem. Doar cu rugăciunea se rezolvă toate.
– Părinte, cum se face că oricine deschide o carte despre părintele Paisie rămâne magnetizat şi nu lasă cartea din mână până nu o citeşte, pe când, faţă de celelalte cărţi rămâne indiferent?
– Părintele Paisie avea mare har de la Dumnezeu, iar cuvintele sale, tipărite în cărţi, sunt pline de Duhul Lui Dumnezeu: oricine le citeşte, este luminat şi mângâiat, în acelaşi timp. Avea atâta har, că, chiar şi cărţile pe care le scriu ceilalţi despre el, atrag ca un magnet. De fapt, noi, nimic nu ştim despre Gheronda Paisie. Ceea ce cunoaştem noi este foarte puţin. El a trăit stări duhovniceşti foarte înalte, dar nu spunea nimic nimănui. Ee…! Nu se pot spune în cuvinte asemenea lucruri.
Nu doar părintele Serafim îl preţuia pe gheronda Paisie, ci şi acela ţinea foarte mult la părintele Serafim. Unui grup de tineri din Lárisa, care s-au dus să-l viziteze la chilia sa de la Panagoúda, părintele Paisie a spus:,,De ce veniţi la mine? Acolo, la Lárisa, voi aveţi un om sfânt, pe părintele Serafim”. Când au mers din nou în vizită la gheronda Paisie, tinerii i-au spus că în Lárisa nu există niciun părinte cu numele Serafim care să slujească la vreo parohie din oraş. Într-adevăr, părintele Serafim nu avea parohia lui, dar mergea pe la sate şi oriunde era trimis de către Mitropolie, fiindcă era cleric însărcinat cu predica şi ţinea omilii în tot cuprinsul mitropoliei. Părintele Paisie a răspuns:,,Acolo este, dar se ascunde precum iepurele în spatele tufişurilor. Căutaţi-l mai bine şi îl veţi găsi”.
Un cunoscut teolog din Lárisa, (Athanasópoulos Konstantínos, fost director al Academiei din Lárisa), îl vizita destul de des pe părintele Paisie. Gheronda, mereu îl întreba despre părintele Serafim, iar la plecare, îl ruga pe vizitatorul său să-i transmită urările sale de bine.
Cineva i-a spus într-o zi, că un părinte aghiorit vorbea peiorativ despre părintele Paisie, spunând că nu ştim dacă e sfânt sau nu. Părintele Serafim s-a mâhnit, şi, cu spontaneitate copilărească, a răspuns:,,Ce să facem, de vreme ce e sfânt?”. Avea fotografia părintelui Paisie pe perete, deasupra patului său – împreună cu Răstignirea Mântuitorului, Coborârea de pe Cruce şi icoane ale Maicii Domnului – dovadă a preţuirii adânci ce i-o purta.
Pustnic
A cumpărat o bucată de pământ în afara oraşului (Lárisa), aproape de închisoare şi acolo şi-a construit coliba sa. Gheronda a ales să vieţuiască anume în acea zonă pentru că acolo era ,,triunghiul durerii”: într-o parte se afla închisoarea, în altă parte, Spitalul Universitar iar în alta, cimitirul.
La locuinţa sa, timp de mai mulţi nu a avut apă şi era nevoit să o aducă de departe. Pentru încălzire avea o sobă pe lemne dar o folosea foarte rar. Cei care veneau la el în vizită tremurau, în timp ce el nici nu simţea frigul. De multe ori, iarna, ţinea uşile de la balcon şi ferestrele larg deschise.
Casa lui arăta ca şi cum ar fi fost părăsită, multe lucruri erau aruncate în dreapta şi în stânga, curtea era plină de bălării şi de gunoaie iar şoarecii circulau în voie.
Un cunoscut de-al lui, tâmplar, s-a dus într-o zi să-i repare uşa de la etaj şi a văzut că nu avea pat în cameră. Jos, pe ciment, erau aruncate câteva pături vechi, un palton vechi, cu care se învelea, un sacou împăturit la căpătâi, iar alături, cărţi. În bucătărioara lui fierbea, într-o cutie de sardele, un ardei. Aceasta era mâncare lui în ziua aceea.
Părintele îşi pierduse toţi dinţii şi, cu greutate mesteca mâncarea. Mânca, de obicei, o bucată de pâine cu ceai sau cafea, şi tahini (pastă din seminţe de susan), tot aşa obişnuind să mănânce şi fii lui duhovniceşti. Cumpăra de la piaţă paste, legume şi fructe. Gătea foarte rar varză, legume ori paste, şi, aceasta nu ca să fie mai gustoase, ci pentru a fi mai moi şi mai uşor de mestecat. Unii îi mai aduceau, câteodată, mâncare gătită, foarte gustoasă, însă el o dădea câinilor. Alţii îi aduceau fructe, dar gheronda le lăsa afară, în soare, şi se stricau. Astfel, oamenii au încetat să-i mai aducă alimente. „Nu îmi mai aduceţi nimic, vă rog, fiindcă îmi place să mă gospodăresc singur”, spunea. De multe ori, rămânea zile întregi flămând. Cineva i-a dus o prescură iar gheronda a primit-o zicând:,,Slavă Lui Dumnezeu! De câteva zile nu am pus nimic în gură”. Vin nu bea niciodată. Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios, i-a trimis cândva două sticle de vin dar gheronda le-a aruncat. Se reţinea până şi a bea apă de ajuns.
Avea un mic frigider – ce nu funcţiona niciodată – iar deasupra, pe el, un mic aragaz. Nu foarte multă lume a avut ocazia să vadă tot interiorul casei.
La un moment dat părintele a avut de înfruntat un mare necaz. Aproape de locuinţa s-a deschis un local de distracţii. Până spre dimineaţă se strângeau multe maşini, lume, era zgomot, iar muzica răsuna peste tot. Nu putea părintele noaptea, nici să se roage, nici să se odihnească. De nevoie, se închidea într-o cameră şi, într-un târziu, reuşea să adoarmă vreo două ore pe noapte, întins pe o bancă îngustă. Spunea:,,Nu pot să dorm cu aceştia aici, aproape, dar asta nu o să mai ţină mult”. Şi, într-adevăr, la puţin timp, acel local a încetat să mai funcţioneze.
Nu avea o parohie a lui, şi slujea în satele îndepărtate unde nu exista preot şi unde era trimis de Mitropolie. Nu avea maşină iar cele mai multe călătorii le făcea pe jos. Parcurgea distanţe foarte mari pe jos. Pornea de cu seară, iar dimineaţa, în zori, ajungea în satul unde urma să slujească. De multe ori, atunci când ploua ori ningea, ajungea plin de noroi, ud şi îngheţat de frig. Odată, s-a destăinuit unui fiu duhovnicesc de-al său, că a pornit sâmbătă noaptea pe jos, de la chilioara lui, ca să ajungă la Kraniá Olýmpou. S-a oprit puţin în pădure, ca să se odihnească, iar duminică dimineaţa a slujit. Apoi, s-a întors, din nou, pe jos, la Lárisa. A se reţine că, atunci era de 69-70 de ani iar distanţa aceasta era în jur de 70 de km dus, şi tot atâţia la întoarcere.
Odată, un şofer nu l-a observat când conducea, fiindcă era noapte iar el mergea pe marginea drumului. L-a lovit, dar l-a păzit Dumnezeu şi nu a păţit nimic.
Mergea pe stradă fără să privească la oamenii din jurul său. Femeilor care mergeau să se spovedească, le vorbea fără să le privească în ochi. Când îi privea pe bărbaţi, însă, privirea lui le străpungea sufletul.
Într-o zi l-a vizitat un fiu duhovnicesc de-al său. L-a găsit ţinând picioarele într-un lighean cu apă şi iod, fiindcă erau pline de răni, din pricina călătoriilor lungi pe care le făcea. Gambele lui semănau cu gambele sportivilor.
Nu s-a plâns niciodată că ar suferi, deşi era chinuit de mai multe boli, şi evita să ia medicamente.
Gheronda suferea de ocluzie intestinală (ileus), adică obturarea intestinului, care se manifesta prin dureri puternice precum colicile, balonare, vărsături. Doar când ajungea în această fază urma un tratament medical.
Odată, într-o iarnă, stătea în antreul locuinţei sale. Era foarte frig, era chiar ger. Casa părintelui nu era încălzită iar el era bolnav, avea gripă şi era epuizat. L-a spovedit pe cel care venise la el pentru acest lucru, dar a refuzat orice ajutor spunând că nu are nimic.
Altădată l-a găsit un fiu duhovnicesc de-al lui în curtea casei sale întins pe jos şi făcut covrig din pricina durerilor de stomac. S-a oferit să-l ducă la spital însă el a refuzat. În ziua următoare, acelaşi fiu duhovnicesc s-a dus din nou să-l viziteze şi l-a găsit în acelaşi loc, tot cu dureri dar, şi de această dată, a refuzat orice ajutor medical.
Odată, s-a îmbolnăvit foarte serios şi a rămas ţintuit la pat pentru o lună. Nu putea nici să mănânce şi nici să vorbească. Câţiva fii duhovniceşti (printre care şi câţiva albanezi pe care îi botezase) au vrut să îl ducă la spital, dar a refuzat. Le-a făcut semn să se roage pentru el. Străinii, pe care îi botezase, plângeau, arătând astfel dragostea ce o purtau binefăcătorului lor, fiindcă le purtase de grijă şi le hrănise familiile.
Vorbind despre incendiile care izbucniseră într-o vară, spunea:,,Iarna, când începe să fie frig, mai pun o pătură pe mine şi îmi e de ajuns. Vara, însă, cu arşiţa asta, unde să mă duc?”.
Nu avea baie la chilioara lui şi nici telefon. Obişnuia, câteodată, să se închidă în casă şi nu deschidea nimănui. Se nevoia cu post aspru şi rugăciune pentru a-L cunoaşte şi a se apropia mai mult de Dumnezeu, pe Care l-a iubit de mic copil şi Căruia i-a urmat. Avea rugăciunea neîntreruptă. Spunea:,,Rugăciunea lucrează înlăuntrul meu continuu, precum caloriferul”.
Hainele lui erau vechi, murdare, dar niciodată nu miroseau urât. Nu avea decât un rând de haine bune. Într-o seară purta un pulover plin de găuri fiindcă fusese ros de şoareci.
Gheronda vorbea foarte puţin şi preamărea virtutea tăcerii. Cultiva foarte mult tăcerea şi, după cum mărturisea, o considera mai înaltă decât rugăciunea. Când vorbea, vorbea rar şi concis. Cuvântul lui era simplu şi uşor de înţeles, dar bogat în imagini şi expresii frumoase. Îi plăcea să glumească şi ne spunea să nu fim trişti, să zâmbim! Cu puţine cuvinte, spunea, însă, foarte multe lucruri. Era o prezenţă plăcută şi nu oboseai să-l asculţi. Avea un mod plăcut de a vorbi şi o fire nobilă, aristocratică. Îi preţuia pe toţi oamenii şi avea câte o vorbă bună pentru fiecare. Blând şi omenos, aşa cum era, odihnea sufleteşte pe oricine se apropia de el. Numai ce te apropiai de el, ceva se întâmpla înlăuntrul tău şi dobândeai o stare de bucurie. Gesturile şi mişcările sale răspândeau har dumnezeiesc. Era asemenea unuia dintre acei Părinţi despre care citim în ,,Pateric”.
Deasupra uşii, la intrarea principală în casă, avea agăţată icoana Sfântului Pantelimon, faţă de care avea evlavie deosebită. Faţă de Maica Domnului nutrea, însă, o dragoste şi mai mare. Odată, când cineva i-a dus o icoană a Preasfintei, a sărutat-o cu evlavie de foarte multe ori. Altădată, a fost trimis să slujească într-un sat mai îndepărtat. Cum a intrat în biserică, a mers imediat la icoana Maicii Domnului unde s-a rugat în picioare timp de mai multe minute, şi abia apoi a intrat în Sfântul Altar.
Ne spunea gheronda că a fost chinuit cândva de gânduri deşarte. A pus mâna pe telefon imediat şi a sunat la părintele Porfirie (Kafsokalivitul), care se afla atunci în Oropós. În ciuda insistenţei sale, acela nu a răspuns. A început să se roage şi, imediat, părintele Porfirie a răspuns şi a început să-i vorbească, dându-i sfaturi în problema gândurilor care îl preocupau pe părintele Serafim. Atunci, după cum el însuşi mărturisea, a simţit cum îl ,,vizitează” harul lui Dumnezeu. A simţit ceva, ca un val de căldură care a coborât de la cap până la picioare, şi, imediat a fost eliberat de gândurile care nu-i dădeau pace.,,Are mare har părintele Porfirie”, spunea părintele Serafim. De asemenea, mai zicea că s-au vindecat cel puţin cinci bolnavi de cancer în Lárisa cu rugăciunea părintelui Porfirie, căruia i se adresase prin scrisori.
Zaharías Efsthátios, poliţist din Lárisa îşi aminteşte:,,Din legătura pe care am avut-o cu fericitul întru pomenire, părintele Serafim, timp de aproape zece ani, mi-am format convingerea că gheronda era «bărbatul virtuţii şi al ascezei». Privindu-l din afară, nu îţi lăsa această impresie, însă. Umbla neîngrijit, nepieptănat, murdar, iar locul unde trăia era plin de gunoaie şi într-o stare jalnică. Însă, atunci când cineva începea să îl cunoască mai bine şi trecea cu vederea toate acestea (precum şi toate ,,nebuniile” pe care le făcea mai tot timpul), atunci se încredinţa că are în faţa lui un om plin de Duhul Lui Dumnezeu. Gheronda era sever cu el însuşi. Se nevoia cu postul, cu privegherea (toată viaţa lui a dormit extrem de puţin, şi niciodată pe pat), gătea foarte rar şi doar mâncăruri obişnuite”.
Vara stătea ore întregi sub soarele dogoritor al Lárisei şi mergea foarte mult pe jos. Din când în când călătorea cu autobuzul, şi doar spre sfârşitul vieţii a permis câtorva fii duhovniceşti să-l transporte cu maşinile personale. Cea mai mare virtute a lui era, însă, de a se ascunde. De altfel, şi părintele Paisie îl numea ,,iepure care se ascunde”. Evita să vorbească despre problemele lui personale, şi, îndeosebi, despre lupta şi viaţa sa duhovnicească. Spunea doar ceea ce credea că poate să ajute pe fii săi duhovniceşti în ispitele şi greutăţile pe care le întâmpinau. Dacă discuţia se îndrepta spre persoana sa se arăta uşor nemulţumit. Se ridica în picioare şi spunea:,,Hai să mergem la ale noastre!”. Altădată sfătuia:,,Viaţa ta duhovnicească să nu o ştie nimeni, în afară de duhovnicul tău. Niciodată!”. Cândva, a fost întrebat despre experienţele sale în urma luptelor cu demonii iar el a răspuns: ,,Aceasta este comoara mea. Nu vreau să-mi fie furată”.
Misionar şi iubitor de străini
În anul 1965 a fost hirotonit diacon iar în anul următor, preot, de către mitropolitul de Kissámou şi Selínou, Irinéos. La tunderea în monahism a primit numele Serafim, în cinstea Sfântului Serafim din Muntele Doumbá, şi a Sfântului Serafim de Sarov. Râvna lui pentru propovăduirea Evangheliei Lui Hristos l-a dus până în Germania, alături de episcopul care l-a hirotonit, şi s-a transferat la Mitropolia Germaniei. Părintele Serafim a lucrat cu multă râvnă şi i-a ajutat foarte mult pe compatrioţii săi greci care emigraseră în Germania. În 1978 avea să meargă în Africa, ducând mesajul de dragoste al Evangheliei, fraţilor noştri de acolo.
După ce s-a întors din Africa, a fost numit preot paroh în satul Palamá (Kardítsa), iar acolo a ridicat un cămin pentru copiii nevoiaşi.
Mai târziu s-a mutat la Lárisa, dar a continuat să păstreze legătura cu ceilalţi preoţi misionari cu care colaborase în trecut, pe care îi întreba despre nevoile pe care le aveau în parohiile lor, trimiţându-le alimente, obiecte bisericeşti şi medicamente.
Aşa cum umbra îl urmează pe om peste tot, tot aşa şi părintele Serafim – printre multe altele – era indisolubil legat de faptele de milostenie, de dragostea faţă de săraci, şi de misiunea creştină.
A desfăşurat, de asemenea, o largă activitate pastorală, ajutând, catehizând şi botezând mai mult de 1000 de imigranţi şi pe câţiva deţinuţi care erau întemniţaţi în penitenciarul din Lárisa.
Îl mişca sufleteşte situaţia materială precară a unora şi încerca prin orice mijloace să-i ajute.
Atunci când a venit prima dată în Lárisa (1969), a închiriat un apartament aproape de biserica Sfântul Atanasie. El locuia la etaj, iar proprietarul, la parter. Apartamentul era foarte mare, fiindcă era destinat funcționării misiunii filantropice, şi vroia să fie și un adăpost pentru nevoiaşi. Ouă şi carne nu mânca niciodată, ci le dădea celor săraci. Părintele se înfrâna foarte mult de la mâncare, iar vin nu bea niciodată. O altă cameră a apartamentului o transformase în adăpost pentru animale de casă. Într-o zi îi spune unui fiu duhovnicesc de-al său: „Ieri, pisica se pregătea să fete. Mi-a fost milă de ea şi am pus-o în şifonier (adică, acolo unde îşi ţinea toate hainele), să fete acolo”.
Mai târziu s-a mutat în cartierul ,,Şase străzi”, unde a locuit circa 2-3 ani. În perioada aceea s-a apucat imediat şi a construit un internat, ,,Petru şi Pavel ”, pe care, mai târziu l-a donat pentru a servi ca adăpost social.
Tot în Lárisa a înfiinţat asociaţia ,,Sfântul Ioan Hrisostom”, având o activitate filantropică şi socială foarte intensă, fără ca foarte mulţi să ştie despre asta. A mai ridicat şi un alt cămin, unde locuiau copii proveniţi din familii cu posibilităţi materiale reduse. În afară de hrană şi de adăpost, copiii primeau şi hrana cea adevărată, hrana duhovnicească, de care tot părintele Serafim se ocupa, cu mare dragoste
A înfiinţat şi o creşă şi o grădiniţă de copii cu program prelungit (în special, pentru familiile de imigranţi), pe care a numit-o ,,Rândunelele”.
Pentru o oarecare perioadă de timp a scos, lunar, chiar şi o revistă, ,,Mărturie Creştină”, în timp ce, în paralel, a scris în total, 48 de cărţi cu conţinut duhovnicesc. Timp de cinci ani a lucrat la editarea unei singure cărţi, ,,Sfântul Serafim de Sarov” (prima ediţie, Haniá, 1967), într-o vreme în care nu erau cunoscute foarte multe lucruri despre viaţa Sfântului rus. Cele mai multe cărţi le împărţea gratuit, dar chiar şi acelea pe care le vindeau fiii săi duhovniceşti pe la diferite biserici, erau foarte ieftine, având, în general, preţul de editare. Dacă apărea vreun mic câştig, îl folosea în scop filantropic. Lângă casa lui exista o magazie, pe care a transformat-o într- bibliotecă unde se găseau tot felul de cărţi folositoare sufletului. Astfel, vizitatorii nu plecau niciodată de la Gheronda cu mâna goală.
Mergea regulat şi îi vizita pe cei din închisoare şi le ducea alimente şi ceea ce mai aveau nevoie. Într-o zi a stârnit uimirea trecătorilor – unii dintre ei chiar s-au scandalizat – când l-au văzut ducând în spate un sac plin cu pachete de ţigări. Părintele nu fuma, desigur, dar le ducea unor întemniţaţi care i-au cerut aşa ceva. Vroia să le câştige încrederea că să poată, mai apoi, să le vorbească despre Hristos. În afară de cele materiale, le vestea cuvântul Evangheliei, îi spovedea şi săvârşea Dumnezeiasca Liturghie într-o dependinţă a penitenciarului, pentru a-i împărtăşi. Odată, un deţinut renumit pentru fărădelegile sale, a aruncat asupra părintelui o cană cu apă fiartă, dar el nu i-a zis absolut nimic.
De foarte multe ori a trimis bani familiilor care aveau nevoie, fără ca absolut nimeni să ştie. Cineva i-a dat odată părintelui 100 de euro pentru Misiunea Ortodoxă din Africa. Gheronda i-a spus: „Sunt mulţi cei care dau bani pentru Misiunea Ortodoxă din străinătate, în timp ce aici, semenii noştri suferă de foame. Uite, la Ambelóna, una, două… cinci familii suferă de foame”.
– Gheronda, îl întreb, care sunt aceste familii?
– Dacă o să întrebi [acolo], o să afli, mi-a răspuns.
Pe un cunoscut de-al său, tâmplar, l-a trimis ca să ia măsură şi să facă 7 cutii mari, întărite, pentru a trimite 7 clopote în Zimbabwe. La căminul pe care îl construise strângea multe cutii cu alimente, legume, paste, haine, saci cu făină şi multe alte lucruri care erau destinate ajutorării celor nevoiaşi. A înzestrat cu obiecte de cult biserici din Nordul Epirului şi tot ceea ce mai era necesar pentru săvârşirea slujbelor.
„Nebun pentru Hristos”
Din când în când, părintele făcea anumite „nebunii” pentru a descuraja, probabil, numărul tot mai mare de oameni care îl căutau zilnic, sau pentru a face să fie dispreţuit de către semeni şi a evita, astfel, laudele. Evita, în orice mod, să se facă cunoscut sau să se promoveze pe sine însuşi. Se bucura când era dispreţuit şi batjocorit.
Dincolo de imaginea lui exterioară generală – mereu cu părul vâlvoi şi neîngrijit şi cu şireturile de la pantofi dezlegate – ,,nebunia” pe care o făcea cel mai des era să-şi ascundă faţa cu palma sau cu o cutie de chibrituri, atunci când vorbea cu cineva, arătând astfel că nu doreşte să-şi arate chipul.
Evita să îi privească pe oameni drept în ochi, şi, mai ales pe femei. Chiar şi când le spovedea, nu le privea nici măcar o secundă chipul. Făcea acest lucru, pentru a-şi păstra mintea curată, însă oamenii percepeau aceasta ca pe o ciudăţenie (capriciu).
Odată a fost nevoit să meargă la un dineu – deşi încerca să evite aceste invitaţii – dar era organizat de Mitropolie. Acolo se aflau mai mulţi preoţi şi, îmbrăcat neglijent cum era, a atras privirile tuturor. Atunci, a luat o lingură şi a început să se „uite” în ea ca într-o oglindă. Se prefăcea că se aranjează (îşi aranja părul etc.) făcând diferite mişcări, gesturi şi grimase.
Cineva, care l-a lăudat unora pe părinte pentru virtuţile sale, s-a dus să îl viziteze. Era într-o zi de vineri, iar părintele Serafim l-a întâmpinat mâncând dintr-o bucată mare de brânză… Altul, care, tot la fel, a venit în vizită la el, a avut ,,surpriza” să-l găsească pe Gheronda numărând un teanc mare de bani. Termina de numărat şi începea din nou, de la capăt, afişând un prefăcut interes pentru ceea ce făcea.
Altădată, a cerut de la un preot cam zgârcit, să-i plătească biletul pentru a se întoarce la Lárisa. Preotul a strâmbat din nas, dar a cumpărat biletul şi i l-a dat. Când să pornească autobuzul, Gheronda i-a spus preotului: „Ba, mai bine merg pe jos”, şi a coborât din autobuz, lăsându-l pe confratele său surprins şi enervat la culme.
Ca arhimandrit, purta o cruce simplă de metal (fier), iar ceilalţi preoţi, în zeflemea, îl întrebau: „De la ce fierărie ai cumpărat-o, gheronda?”.
Cu şiretele deznodate la pantofi şi cu o geantă veche şi ponosită, care era numai găuri (fiind roasă de şoareci), mergea în oraş, atrăgând atenţia tuturor trecătorilor. Îi ziceau: „Gheronda, o să îţi cadă cheile şi lucrurile pe care le ai în geantă, prin găurile astea!”. El, însă, rămânea indiferent la tot ce îi spuneau. Era văzut deseori stând jos, direct pe pardoseală la internat şi scriind, sau întinzându-se pe pardoseala de marmură din biserică, pentru a se odihni.
Odată, şoferul care îl transporta, a fost nevoit să oprească pentru a lua ceva de la un chioşc. Când s-a întors, a găsit uşa maşinii larg deschisă, iar pe Gheronda cu picioarele întinse pe bordul maşinii, spre stupefacţia trecătorilor care se opreau ca să vadă această ciudată imagine.
Toate acestea i-au făcut pe unii să fie nemulţumiţi – unii preoţi, mai ales, care considerau că le strică ,,imaginea” în faţa oamenilor – iar alţii îl credeau înşelat ori nebun. Totuşi, cei mai mulţi simţeau curăţenia lui sufletească şi îl respectau foarte mult.
Îşi ,,ascundea” foarte bine faptele bune, asceza şi virtuţile sale. Dacă vedea că cineva îi arată respect în mod exagerat şi doreşte să-l facă cunoscut împotriva voinţei lui, îl îndepărta imediat.
Nu lăsa pe nimeni, niciodată, să îi sărute mâna. Avea un mod de a se eschiva şi îşi retrăgea mâna imediat ce vedea că cineva vrea să i-o sărute. Când îi cerea vreun laic binecuvântarea (în greacă, ,,Tην ευχή σου, γέροντα = Binecuvântarea ta, părinte!), el răspundea: „Ba eu cer să-mi dai binecuvântare”.
Odată, a făcut observaţii unui preot pentru modul în care spovedea credincioşii. Acela a primit mustrarea cu bucurie şi i-a răspuns: „Gheronda, ce aştepţi de la un nevrednic ca mine? Eu sunt un biet câine fără suflet”. În secunda următoare, părintele a căzut la pământ, cu capul în ţărână, şi a zis: „Ba eu sunt un câine fără suflet”, şi se lovea cu capul de pământ din smerenie.
Părintele Serafim, duhovnic
Părintele Serafim slujea cu smerenie, simplu, cu conştiinţa preotului care îşi cunoaşte bine îndatoririle. În timpul Dumnezeieştii Liturghii, când ieşea între Sfintele Uşi pentru a citi Evanghelia, nu privea niciodată în carte, deoarece o ştia pe dinafară.
Predica pe care o rostea, inspirată din experienţa personală, era cuprinzătoare, uşor de înţeles şi sensibiliza sufletele celor care ascultau. Era un bun orator şi vorbea liber, fără să aibă nevoie de notiţe. De obicei, privirea sa se „plimba” pe deasupra capetelor oamenilor, şi din când în când, îşi înălţa mâinile, atunci când vroia să exprime o idee deosebită.
Ca duhovnic, judeca cu mult discernământ, şi era un adevărat doctor al bolilor sufleteşti. Foarte mulţi oameni îl căutau tot timpul pentru a-i spovedi, chiar dacă el, câteodată, se „ascundea” de ei.
Un fiu duhovnicesc de-al lui povesteşte: „Mă spovedeam o singură dată pe an, atunci când mergeam la Sfântul Munte. De aceea, duhovnicul meu de acolo, m-a sfătuit să îmi găsesc un duhovnic în oraşul meu, Lárisa, pentru a progresa duhovniceşte. Pe când întrebam în dreapta şi în stânga pentru a găsi un bun duhovnic, am auzit că în Lárisa există un duhovnic care umblă îmbrăcat foarte neglijent, zdrenţăros, care locuieşte aproape de penitenciar, într-o casă singuratică într-un câmp, iar pe verandă are un steag bizantin cu simbolul caracteristic, vulturul bicefal. M-am bucurat foarte mult la gândul că, în sfârşit, am găsit un duhovnic bun şi m-am gândit să-l vizitez, dar am lăsat să treacă prea mult timp, iar mai apoi am neglijat lucrul acesta şi nu am mai mers. Trecuseră circa 7-8 luni de la această întâmplare, şi mi s-a ivit o serioasă problemă de sănătate. Ieşind de la doctor, într-o după amiază, aşa tulburat cum eram, mi-a venit dintr-o dată, în gând, să merg să îl vizitez pe acest Gheronda de care auzisem, şi al cărui nume nici măcar nu mi-l mai aminteam foarte exact. Am găsit destul de uşor casa lui iar o femeie care aştepta afară, mi-a confirmat că acolo locuieşte părintele Serafim. Locuia într-o casă modestă cu parter şi un etaj. Pe verandă, uşile de la balcon aveau două fiare groase, verticale, care aminteau de uşile temniţelor. Curtea nu era foarte mare, avea un gard de sârmă împletită, era plină de buruieni, gunoaie, şi se găseau şi vreo 3-4 scaune de plastic. Totul arăta jalnic, casa arăta ca şi cum ar fi fost părăsită. Am început să strig:«Părinte Serafim! Părinte Serafim». Văd ieşind la balcon un părinte negricios la faţă, cu părul vâlvoi şi îmi zice:«Bună ziua, X (mi-a spus pe nume). Ce faci?» Eu am rămas surprins că îmi cunoaşte numele, şi l-am întrebat dacă putem vorbi. Mi-a răspuns:«Pleacă, pleacă!»
– Când să vin?
– Du-te, şi să nu te mai întorci!
În ziua următoare, dis de dimineaţă, m-am dus din nou. Poarta era deschisă, la fel şi uşa, ca şi cum m-ar fi aşteptat:«Haide, hai înăuntru!». Am intrat într-o cameră mică unde era o dezordine de nedescris. Pe o masă erau împrăştiate tot felul de lucruri. Eu mă gândeam la problemele mele şi nu am dat prea mare importanţă la ceea ce era în jur. Mă aflam, parcă, la Judecată, în faţa Tronului Lui Dumnezeu. Abia m-am reţinut să nu izbucnesc în plâns, iar părintele, care stătea în faţa mea, drept, zdrenţăros, ars de soare, ştirb, cu privirea fulgerătoare, mă «citise» iar acum mă încredinţa – fără să spună ceva – că a înţeles tot ce aveam pe suflet. Cu mult tact, a început să-mi spună păcatele: «Sunt unii oameni care fac cutare lucru… Alţii, care fac cutare lucru… şi trăiesc aşa, şi fac aşa…». Când a terminat, a luat epitrahilul, l-a aşezat pe grumaz, iar eu am îngenuncheat, fără să-mi spună ceva. La plecare, mi-a dăruit o carte, «Lavsaiconul». Niciodată nu i-am menţionat despre problema mea de sănătate, care, încet a dispărut, iar pe de altă parte, mergând regulat pentru spovedanie şi sfaturi duhovniceşti, m-am despovărat încet, încet de multele mele păcate. De atunci am început să-l vizitez din ce în ce mai des pe părintele. Aveam certitudinea că am în faţa mea un om sfânt şi fiecare întâlnire cu el era prilej de noi şi noi bucurii duhovniceşti. Întâlneam prima dată un om care era afierosit cu trup şi suflet Lui Dumnezeu. Nu se îngrijea de locul unde trăia, nici nu se preocupa faţă de propria persoană, nici nu avea ambiţii pentru vreo funcţie înaltă sau carieră profesională. Un suflet afierosit sută la sută dragostei de Dumnezeu. Am început să mă gândesc dacă merită să mă agit pentru toate aceste lucruri trecătoare, din pricina cărora alergam încolo şi-ncoace de dimineaţa până seara. Reconsideram în fiecare zi gândurile mele, gândind că pentru sufletul meu nu am făcut mai nimic. Mă îngrozeam la gândul că aş putea muri pe neaşteptate şi m-ar aştepta pedeapsa veşnică. Ajutat de părintele, am descoperit o altă lume, care, pe zi ce trece, mă fascina tot mai mult. Când îl vedeam pe Gheronda, anxietatea, frica şi îngrijorarea dispăreau imediat, în asemenea fel, că aproape uitam din ce motiv mă dusesem la el, şi ce anume vroiam să-l întreb. În urma discuţiei cu el, imediat ce plecam, gânditor, îmi şi veneau în minte răspunsurile. Ceea ce mai înainte mi se păreau lucruri cu greu de trecut, deveneau, mai apoi, chestiuni neînsemnate. De câteva ori s-a întâmplat să nu mă poată primi, dar îmi era de ajuns să-l văd, şi plecam uşurat. Aşa am început să înţeleg că, de fiecare dată, ştia dinainte motivul vizitei mele”.
Colonelul Eusthátios Diamantópoulos îşi aminteşte: „Căutam un duhovnic „autentic” pentru a mă spovedi. În 2005 am fost la Sfântul Munte, iar la Néa Skíti un pustnic mi-a vorbit despre părintele Serafim, care locuieşte în Lárisa – în zona mea, adică – spunând că este un foarte bun duhovnic şi, pe deasupra are şi harisme deosebite. Mânat de aceste bune recomandări, într-o zi m-am dus la el acasă pentru a mă spovedi. Aşteptau acolo încă opt oameni, tot pentru spovedanie. Imediat ce a sosit, Gheronda i-a rugat foarte politicos pe ceilalţi să plece şi m-a reţinut doar pe mine. Mi-a spus să iau loc pe un scaun, care abia se vedea din buruienile foarte înalte din curte, iar el s-a aşezat în faţa mea, aproape de mine, purtând un epitrahil foarte vechi pe grumaz. Mi-a făcut semn şi am început să spun păcatele mele, fără să-mi pot opri lacrimile care curgeau şiroaie pe obraji. Gheronda şi-a ascuns faţa cu mâinile sale, evitând astfel să mă privească drept în ochi. După ce am terminat mărturisirea, mi-a dat câteva sfaturi şi îndrumări duhovniceşti, spunându-mi pe nume în mod repetat, dar fără să mă fi cunoscut înainte. Mi-a ridicat moralul, m-a însufleţit, mi-a redat speranţa de a trăi, m-a umplut de curaj şi de putere pentru a duce lupta cea duhovnicească mai departe”.
Pe cei care vroiau să-l vadă, îi primea mai ales după amiaza. Atunci ieşea în curte, având în mână o metanie cu 300 de noduri, se aşeza pe un scaun de plastic şi privea către răsărit. Vorbea puţin şi foarte „enigmatic”. Câteodată îl întrebau ceva, iar el rămânea dus pe gânduri şi nu răspundea nimic. Îi vedeai doar buzele mişcându-se, şoptind ceva, probabil rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. După câtva timp era din nou cu noi şi răspundea la întrebarea care îi fusese adresată. Cândva a spus: „Dacă nu am «informaţia», nu vorbesc, şi nici nu îmi place să fac pe învăţătorul. Învăţător a fost unul singur, Domnul”.
Era unul dintre puţinii duhovnici care nu se sfia să-şi recunoască neştiinţa şi să răspundă la unele întrebări, cât se poate de firesc: „Nu ştiu, fiule”.
De asemenea, era necăjit din pricina faptului că mulţi oameni, în privinţa vieţii duhovniceşti, băteau pasul pe loc: „Vin la mine şi spun aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Nu au nici un fel de progres duhovnicesc”.
În mod repetat, spunea celor pe care îi cunoştea să nu vorbească altora despre el.
– Gheronda, pot să aduc pe câţiva cunoscuţi de-ai mei ca să-i spovediţi?
– Nu! Atâţia duhovnici există, să meargă în altă parte. Să nu mai spui nimănui despre mine.
Părintele îşi afierosea timpul pe care îl avea spovedaniei şi rugăciunii. În ultimii ani, devenise tot mai cunoscut, şi veneau oameni chiar şi din alte judeţe, pentru a-l vedea, a se spovedi şi a-i cere un sfat. La casa lui se făcea o coadă foarte mare de maşini, iar oameni de toate vârstele vroiau să-l vadă. Părintele, cu mult discernământ, încerca să-i vadă pe toţi cei care aveau neapărată nevoie. Dar, fiindcă unii dintre vizitatori deveneau sâcâitori şi insistenţi, gheronda se tulbura că îşi pierde inutil timpul. De aceea, a pus o plăcuţă pe poarta de la intrare, unde scria: „Nu spovedesc, nu primesc vizite!”. Oamenii, însă, nu plecau. Stăteau de vorbă şi făceau şi gălăgie şi, uneori, părintele se „refugia” la grădiniţa „Micile Rândunele”, pentru a avea linişte, a se ruga şi a citi.
Sfaturi duhovniceşti
Spunea părintele: „Ştiinţa l-a păcălit pe om de a se încrede în ea şi, astfel, a ajuns să îl controleze în întregime”.
„Societatea, din păcate, a lăsat şcoala de izbelişte, astfel că lucrurile merg înapoi, în loc să progreseze, iar tinerii sunt fără de nici un ajutor”.
Un fiu duhovnicesc l-a vizitat într-o zi, iar tocmai atunci plecau de la părintele un bolnav psihic împreună cu însoţitorul său. Cu acest prilej, l-a întrebat: „Gheronda, cu unii ca aceştia ce faceţi? Cum îi ajutaţi pe cei bolnavi psihic?” El a răspuns: „Îi sfătuiesc să îi împărtăşească des. Trupul şi Sângele Domnului îl schimbă cu totul pe om. Îl renaşte sufleteşte şi trupeşte. Devine un om nou, cu alt caracter şi altă stare sufletească. Nu doar sufletul, dar, chiar şi trupul se înnoieşte, chiar şi celulele se revitalizează. Observ că situaţia se îmbunătăţeşte în scurt timp”.
L-a întrebat un preot dacă e bine să citească exorcismele pentru cei demonizaţi, iar el a răspuns: „Să citeşti, să citeşti. Să-i spovedeşti şi să se împărtăşească regulat”.
Cineva l-a întrebat odată pe gheronda, cum este Dumnezeu şi cum arată El. Părintele a răspuns: „Îţi spun ca să ştii. Aşa cum peştii stau în apă şi nu îşi pot «imagina» deloc cum este omul, care nu stă în apă, tot aşa, nici noi, oamenii, nu ne putem închipui, şi nici mintea nu poate să cuprindă, care ar putea fi înfăţişarea Lui Dumnezeu”.
Părinţilor ai căror copii aveau mari probleme de sănătate, părintele le spunea: „Să ştiţi că părinţii aceştia, care duc o cruce aşa de grea pentru copiii lor bolnavi, o să se învrednicească de bunătăţile Raiului”.
Spunea cuiva: „Nu ştii să te rogi. Să stabilim să vii într-o seară ca să-ţi arăt. Trebuie să zicem de multe ori (îndeosebi dimineaţa şi seara) rugăciunea «Născătoare de Dumnezeu, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie»… dar rugăciunea trebuie spusă continuu. Să o spui cât de des poţi. Eu fac slujba cu voce tare, dar citesc, nu cânt. Psalmodia învăluie mintea, o înalţă. Să faci şi metanii, atât cât rezistă genunchi tăi”.
Celor care vroiau să înveţe rugăciunea, părintele le recomanda să citească Epistolele Sfântului Ignatie Briancianinov.
Părintele Pávlos Tsouknídas povestea: „Într-o zi, când am mers în vizită la părintele, l-am găsit singur. M-a chemat înăuntru şi, după ce am discutat diferite teme duhovniceşti, părintele a deschis discuţia despre rugăciune. «Haide, hai, mi-a zis, stai aici jos, unde am icoanele, să văd cum te rogi!». Am făcut ascultare şi m-am aşezat în genunchi şi am început să mă rog la Maica Domnului şi la sfinţii noştri din vechime, dar şi la părintele Paisie, Porfirie, ale căror chipuri le avea acolo, împreună cu ceilalţi sfinţi, şi pe care îi iubea foarte mult. După vreun sfert de oră îmi spune: «Ridică-te, ajunge, ajunge! Ascultă, părinte. Rugăciunea nu trebuie să te constrângă, ci trebuie să te elibereze. Trebuie să fii foarte concentrat, ca Dumnezeu să-ţi audă rugăciunea. Uite, aşa, liber să te rogi. Desigur, este important să ţinem seama şi de felurile de rugăciune. Avem nevoie şi de asta, nu zic nu. Uite, la Sfântul Munte, ţin foarte mult la tipurile de rugăciune, dar, trebuie să nu scăpăm din vedere esenţialul, adică a ne ruga». De foarte multe ori şi cu multă dragoste şi disponibilitate, părintele îmi arăta cum trebuie să mă rog, cum trebuie citite rugăciunile la Dumnezeiasca Liturghie, să nu mă grăbesc atunci când le spun, şi să fiu atent la conţinutul lor, cum să îmi pregătesc predica, şi multe alte lucruri.”
„Cândva, întorcându-mă la Lárisa – îşi aminteşte domnul Hrysovérghis Athanásios, primar în Ambelóna – l-am întâlnit pe părintele Serafim (care era pe jos) şi tocmai ieşise din Ambelóna, şi se îndrepta şi el spre Lárisa. L-am rugat să urce în maşină ca să-l duc în oraş. A primit cu bucurie, însă, mai apoi, când a văzut că maşina mea era nouă şi modernă, mi-a spus: «Văd că mulţi creştini, deşi, pe de o parte, vor să trăiască simplu şi cuviincios, îşi cumpără maşini de lux şi îşi uşurează viaţa cât mai mult cu putinţă»”.
„Să cădem cu faţa la pământ şi să ne rugăm Maicii Domnului, «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte lumea ta», şi să cerem luminarea Sfântului Duh, fiindcă fără El nu putem face nimic”.
„Oamenii care mănâncă în mod curent carne se cunosc după faţă, şi, cel mai bine, după ochi . Au ochii tulburi. Ieri a venit cineva la mine, şi am văzut că avea faţa ca un trandafir, iar ochii îi străluceau. Avea multe luni de când nu mai mâncase carne”.
„Omul duhovnicesc, şi apa o bea cu măsură, cu cumpătare”.
„Să ştiţi că şi în această viaţă, Domnul vrea să fim bucuroşi şi nu să ne petrecem viaţa în nefericire şi depresie”.
Un fiu duhovnicesc i s-a mărturisit că a avut gânduri trupeşti, iar părintele Serafim l-a sfătuit: „Acum, când te duci acasă, se deschizi fereastra şi să arunci televizorul afară”. A fost surprins de această cerere neaşteptată, pentru că, în ultima vreme se tot gândea să cumpere un televizor nou şi mai performant decât cel pe care îl avea. I-a spus: „Gheronda, locuiesc singur iar televizorul îmi ţine de urât”. Atunci părintele, a dat cu pumnul în masă şi a zis cu voce tare: „Poate Satana să-ţi ţină de urât? Să-l arunci imediat!”
Nu a putut să renunţe la televizor, însă a deconectat doar cablurile, iar pentru o perioadă nu s-a mai uitat. După o perioadă de timp, când l-a deschis din nou, erau mereu imagini foarte urâte, şi a văzut cum o femeie se transforma în diavol. Aşa că, încet, încet a hotărât să renunţe la el. După o scurtă perioadă de timp, mintea i s-a curăţit iar gândurile pe care le avea mai înainte, i-au dat pace. La început, i-a fost greu să se dezveţe, dar, mai târziu, din contră, îi era greu să se mai uite la televizor, şi, pe deasupra, îi mai producea şi dureri de cap.
Altădată, un cuplu (soţ şi soţie) a venit la părintele pentru a-i spune despre problemele pe care le au cu copiii lor, care sunt neascultători, nu învaţă etc. Gheronda, după ce i-a ascultat cu atenţie, la sfârşit le-a spus: „Dacă vreţi să se îmbunătăţească situaţia, scoateţi imediat televizorul din casă”. Aceia i-au răspuns că vor avea grijă să îl deschidă doar pentru ceea ce îi interesa, anumite emisiuni, dar părintele insista să îl scoată din casă, iar la sfârşit a adăugat: „De la familiile pe care le cunosc, ştiu că cele care nu au televizor au viaţă duhovnicească mai aleasă faţă de cele care au, fiindcă televizorul face mare stricăciune”.
Harisme şi virtuţi
Un fiu duhovnicesc de-al lui povesteşte: „La prima noastră întâlnire mi-a dăruit «Lavsaiconul». În acea perioadă, mă preocupa slujba cununiei, în mod deosebit, iar conţinutul cărţii pe care o primisem nu mă atrăgea absolut deloc. Era vorba despre viaţa ascetică a monahilor din Egipt. Cunoşteam puţine lucruri despre monahism, iar ceea ce citeam în această carte mi se păreau lucruri exagerate. Am făcut ascultare şi, cu mare greutate, am reuşit să termin cartea. În cursul următoarelor vizite, Gheronda îmi tot zicea:«Binecuvântaţi! Să te rogi pentru mine!». Asta mi-a dat de gândit şi mă tot întrebam de ce îmi spune asta , de vreme ce eu eram laic şi plin de păcate, iar el, arhimandrit, şi afierosit cu tot sufletul lui Dumnezeu. Mă gândeam că spune asta din smerenie. A început să mă îndemne să merg să vizitez Sfântul Munte şi să particip la slujbele şi privegherile de acolo. Îmi spunea deseori:«Acolo este Universitatea, pe când noi, aici, suntem la şcoala primară». Cu alte ocazii, făcea aluzii la ceea ce îmi rezerva viitorul, vorbindu-mi despre vieţuirea îngerească a monahilor: «Dumnezeu are scrisă în cartea vieţii viitorul fiecăruia dintre noi. Unii, să se căsătorească, iar alţii, să se călugărească». Deşi îi îndemna pe toţi fiii lui duhovniceşti de a lua parte activ la Misiunea Ortodoxă din Madagascar, când mi-am exprimat şi eu dorinţa de a participa, fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a interzis categoric. Cu toate acestea nici prin gând nu mi-a trecut că eu aş putea vreodată să urmez calea monahală. Şi totuşi, la scurt timp, din nemărginita dragoste şi purtare de grijă a Lui Dumnezeu, am fost tuns în monahism la Sfântul Munte. După prima mea vizită la Sfântul Munte, toate s-au schimbat în viaţa mea, iar la întoarcere părintele mi-a zis: «Este voia Lui Dumnezeu de a te face monah», lucru care s-a şi întâmplat”. De obicei, înainte de a merge să îl întâlnesc pe Gheronda, mă gândeam la ce anume urma să discutăm, ceea ce mă interesa în mod deosebit în acea perioadă. Când ajungeam şi începea discuţia, fără să îi fi spus absolut deloc ceea ce mă preocupa, părintele începea să vorbească exact despre acele gânduri ale mele, oferindu-mi, în acelaşi timp, şi răspunsurile căutate. În ultima vreme, mergeam la el cel puţin o dată pe săptămână. Odată, însă, au trecut două săptămâni fără să-l vizitez. Când m-am hotărât să mă duc, mă gândeam: «Doreşte, oare, să mă vadă?». Când m-am apropiat de locuinţa sa, m-a strigat de departe: «Haide, haide, vreau să te văd. Pe unde umbli?»”.
„Odată încercam să-l motivez pe un cunoscut de-al meu, în vârstă, care nu se spovedise niciodată, să meargă la Gheronda să se spovedească. După ce i-am vorbit despre harismele părintelui, m-am gândit să-l «pregătesc» puţin, astfel încât să nu fie surprins de felul de a fi al părintelui. Astfel, i-am spus că Gheronda nu prea se spală, iar casa unde locuieşte este cam murdară. În fine, acest cunoscut al meu nu s-a mai dus la părintele, iar când l-am vizitat eu pe Gheronda, s-a uitat la mine lung şi mi-a zis: «Ei, ce crezi că sunt eu? Vreun murdar şi împuţit?».
„Cândva am întâlnit un cuplu căsătorit care lăsa să se vadă în exterior că duce o viaţă duhovnicească. Mi s-au destăinuit şi mi-au spus că nu s-au spovedit niciodată. Auziseră despre Gheronda şi am hotărât ca în ziua următoare să-i duc la chilia lui pentru a se spovedi. Imediat ce am ajuns, părintele a închis poarta şi a refuzat categoric să ne primească. Ne-am întors înapoi, iar pe drum, cei doi au recunoscut că nu îşi propuseseră să se spovedească, ci doar să discute cu el. Atunci am înţeles şi eu atitudinea părintelui, care nu ne-a primit nici măcar să intrăm în curte. Ştia că şi-ar fi pierdut timpul de pomană în discuţii nesfârşite şi nefolositoare cu oameni care nu aveau pocăinţă adevărată, şi vroiau să-l cunoască doar din pură curiozitate”.
„Altădată eram mai mulţi şi discutam despre Gheronda. Ceilalţi se plângeau că, atunci când merg să îl viziteze, ba nu îl găsesc acasă, ba nu le deschide sau chiar îi alungă. Atunci, eu, m-am lăudat, spunând că pe mine mă primeşte întotdeauna, şi chiar îmi spune pe nume. Două, trei zile mai târziu, l-am vizitat pe părintele şi, spre surprinderea mea, a întârziat destul de mult până să-mi deschidă uşa, iar când mi-a deschis, mi-a spus pe un ton indiferent:
– Tu, cine eşti?
– Eu sunt X, i-am răspuns.
– Care X?, m-a întrebat din nou. Atunci, un pic întristat, am început să mă «prezint» din nou, unde locuiesc, ce lucrez etc., ca să îşi aducă aminte de mine. Astfel m-a smerit părintele, fiindcă începusem să cred că în ochii părintelui sunt ceva special. Gheronda a văzut trufia mea şi m-a «lecuit» imediat”.
„Într-o zi stăteam cu părintele în curte la el. Mai era cu noi şi un fiu duhovnicesc de-al lui. Părintele vorbea cu acela despre oarece problemă duhovnicească, şi, cum stătea aşa, aproape cu spatele la mine, mi-am amintit de un fiu duhovnicesc de-al lui, Iánnis, care se afla în perioada aceea cu Misiunea Ortodoxă în Madagascar. Atunci, mi-a venit în gând următorul lucru: Ce-ar fi să-l întreb pe Gheronda «în gând», despre Iánnis? «Gheronda, cum o duce Iánnis acolo? Ce face el acolo, în Africa?… Dumnezeule, fă-l pe Gheronda să se întoarcă spre mine şi să-mi răspundă şi să mă întărească în credinţa mea!» Atunci, Gheronda şi-a întrerupt discuţia, şi, întorcându-se spre mine, m-a întrebat: «Ce ziceai despre Iánnis?»… Am rămas încremenit… Părintele a reluat încă o dată întrebarea, fără ca eu să pot articula ceva, iar apoi s-a întors către interlocutorul său şi a continuat discuţia. Celălalt nu a înţeles nimic din ceea ce s-a întâmplat şi a continuat să discute cu părintele, ca şi până atunci”.
„Gheronda ştia dinainte problemele dar şi întrebările pe care vroiau să i le adreseze cei care îl vizitau, şi avea propriul lui fel de a răspunde, înainte ca vizitatorul să termine de expus subiectul”.
„Un oarecare tânăr se legase sufleteşte de o fată, care, însă nu mergea le biserică şi nici nu ducea o viaţă creştină. Duhovnicul lui l-a sfătuit să înceteze relaţia cu această fată. Tânărul, îndrăgostit fiind, a cerut sfatul şi altor duhovnici, dar, spre dezamăgirea lui, a primit acelaşi răspuns. La un moment dat a auzit de părintele Serafim şi a vrut să afle şi părerea lui – desigur, fără să-i spună despre sfaturile pe care le primise până atunci – şi se aştepta să primească acelaşi răspuns. Spre surprinderea lui, părintele l-a sfătuit, zicându-i: «Nu, să nu o laşi, să fiţi prieteni, şi, cu timpul, vei înţelege dacă ţi se potriveşte». Şi, deşi această poveste cu tânăra dura de foarte mulţi ani, în foarte scurt timp, tânărul s-a «eliberat» sufleteşte de aceea. Se mira şi el, după aceea, cum, atâta timp, nu a văzut caracterul ei. Desigur, cu ajutorul părintelui, Dumnezeu i-a luminat tânărului mintea ca să vadă şi să înţeleagă”.
Mărturia doamnei G. T.: „Fiul meu, Efthímios, a fost un elev foarte slab. Eu mergeam la biserică, plângeam, mă rugam Maicii Domnului să îl ajute ca să ia examenele, însă toţi profesorii mi-au spus că acest lucru este imposibil pentru el. Nici meditaţiile nu au ajutat, şi nu l-au mai primit nici acolo. Aşa supărată cum eram, m-am dus într-o zi la părintele Serafim şi, fără să-i spun ceva despre familia mea, mi-a spus: «Pentru o şcoală de poliţie nu trebuie prea multă carte, poliţist o să se facă!». M-am dus acasă şi i-am spus şi soţului meu. El m-a luat în râs. Ziceam în gândul meu: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, fă o minune cu fiul meu!». Şi s-a întâmplat exact aşa cum a spus Gheronda. Fiul meu, care nu punea deloc mâna pe carte, a fost admis la Şcoala de Jandarmi, deşi exigenţele au fost destul de mari. Eu cred că aceasta a fost o minune care s-a întâmplat prin rugăciunile părintelui Serafim”.
Vassílis, un fiu duhovnicesc al părintelui, atunci când a murit mama sa, foarte întristat, s-a dus la părintele. Acesta i-a spus:
– Nu fii trist, mama ta s-a mântuit.
– Dar, Gheronda, nici nu a apucat să se spovedească.
– Nu are importanţă, oameni ca ea nu se mai găsesc astăzi foarte uşor.
Într-adevăr, mama lui locuise la sat, avusese o viaţă cumpătată şi simplă, fără facilităţi, fără distracţii. Dar şi fără invidie şi răutate faţă de semenii săi.
De altfel, de câteva ori, părintele s-a destăinuit, spunând despre starea în care se găsesc unii dintre cei adormiţi, zicând că îi „vede”.
Părintele P. spunea unui profesor: „Părintele Serafim are mari harisme şi virtuţi. Are măsura duhovnicească a părintelui Paisie, a părintelui Porfirie şi a părintelui Iákovos Tsalíkis”. Când părintele P. s-a dus să-l viziteze pe Gheronda, acesta a început să-i strige de departe: „Ascultă la mine ceea ce-ţi spun. Eu sunt un câine împuţit, asta sunt! Nu am nici o virtute. Ce sunt astea de le spui despre mine?”. Părintele era mereu „informat” despre discuţia lor, fără ca cineva să-i fi spus absolut nimic.
În fiecare an slujea de sărbătoarea Înălţării Domnului la o biserică ce se găseşte în vârful unui deal, aproape de satul Omorfóhori – Lárisa. Într-un an, după slujbă, şoferul ultimei maşini care mergea la Lárisa în ziua aceea, l-a rugat pe părintele să urce ca să-l ducă în oraş. Părintele a refuzat categoric, şi, zâmbind i-a spus: „O să ajung înaintea voastră”. Este demn de menţionat faptul că drumul era pustiu, nu ducea decât la biserică, şi nu mai era nici o maşină care să vină din urmă, deci nu avea cine să-l mai ia cu maşina. Când maşina respectivă a ajuns la Lárisa, l-au văzut pe Gheronda în faţa bisericii Sfântul Visarion, şi, zâmbind, le-a făcut semn cu mâna. Mărturii cu întâmplări asemănătoare au fost povestite şi de alţi fii duhovniceşti de-ai lui.
Într-o zi a văzut o femeie în oraş şi, mai apoi a mărturisit cuiva: „I-am văzut sufletul şi m-am speriat. Un om foarte rău! Vai, vai,vai ca un şarpe veninos era!”.
Altădată povestea: „ A venit aici un grup de protestanţi. În exterior păreau foarte prietenoşi şi îmi tot spuneau despre planurile lor şi despre scopurile lor nobile. Am început să mă rog şi am intrat în mintea lor şi le-am cercetat gândurile. Din afară păreau mieluşei, dar pe dinăuntru erau lupi. Oameni vicleni, foarte, foarte vicleni!”.
Spunea despre un tânăr: „Copilul ăsta este un sfânt. Îi străluceşte faţa fiindcă se împărtăşeşte des”.
Îi spunea doamnei Dímitra să nu fie supărată fiindcă a divorţat fiica ei, căci în curând se va recăsători, lucru care s-a şi întâmplat. Fiul aceleiaşi doamne era căsătorit şi nu avea copii. Când l-a întrebat doamna Dímitra de ce nu are copii, Gheronda a răspuns: „O să aibă copil, dar după câţiva ani”. După opt ani, s-a adeverit ceea ce a profeţit părintele, căci a dobândit un copil.
Unui tânăr preot, pe care nu îl cunoscuse înainte, i-a spus de cum l-a văzut: „Pentru problemele pe care le ai cu corzile vocale trebuie să bei lapte şi să cânţi mai încet”. Acela a rămas fără grai şi a înţeles că părintele are dar duhovnicesc de la Dumnezeu şi, din acel moment a început să-l viziteze foarte des şi a început să se spovedească la el.
Cartierul unde locuia se numea „Daoúlia”. A fost denumit astfel pentru că, în urmă cu foarte mulţi ani, păstorii care erau cu turmele în ţinutul acela, vedeau deseori umbre şi auzeau sunete de daoúlia (tobe tradiţionale greceşti). Animalele se speriau când auzeau aceste sunete ciudate, iar la izvoare, acolo unde mergeau să adape animalele, găseau urme de copite ce nu semănau cu urmele lăsate de animalele pe care le ştiau ei. Părintele zicea că a văzut aceste duhuri (demoni), şi că ştie cum arată: sunt înalte, în jur de 1,6 metri, şi lovesc în nişte tobe (daoúlia). În mod sigur şi el a fost deranjat de foarte multe ori de aceste duhuri.
Părintele Pávlos Tsouknídas i-a vorbit cândva părintelui Serafim despre o problemă pe care a întâmpinat-o în parohia sa. Acesta i-a răspuns: „Tu, să te rogi, şi această mică «furtună» o să treacă. Nu te îngrijora, te vei ruga şi totul o să meargă bine”.
După câteva zile de rugăciune intensă, problema s-a rezolvat. Pentru a mulţumi Lui Dumnezeu, a continuat, cu şi mai mult zel rugăciunea sa. Însă, după miezul nopţii, pe la orele 2.00 – 3.00, liniştea era spartă de zgomote înfiorătoare scoase de burlanul de fum de la soba pe lemne pe care o folosea pentru încălzit. Imediat după aceea, afară, începeau să se audă nişte pisici care mieunau într-un fel foarte ciudat şi înfricoşător, chiar. Nu-şi dădea seama dacă erau într-adevăr pisici, sau era cel potrivnic. Răspunsul îl va primi câteva zile mai târziu când l-a vizitat pe Gheronda. În timp ce îi dădea diferite sfaturi duhovniceşti, dintr-o dată îi spune: „Să ştii, părinte, ceea ce auzi afară, în timp ce te rogi, nu sunt pisici adevărate. Nu, nu, este cel rău, vrăjmaşul, cel potrivnic. Tu, însă, nu te teme, şi nici nu întrerupe rugăciunea. Vrea să te înfricoşeze. Nu îi place rugăciunea, o invidiază. Tu, să continui să te rogi, aşa cum o faci acum. El îşi vede de treaba lui, şi noi ne vedem de treaba noastră. Si burlanul de la sobă tot el îl loveşte şi face zgomot. Ţi-am spus ca să ştii şi să nu te temi”.
De foarte multe ori, Gheronda prevestea evenimente ce urma să se întâmple. A prevestit despre acel tsunami din Asia cu mult timp înainte de a avea loc nenorocirea.
Sursa: Asceţi în lumea de astăzi, vol. 2, Editura Sfânta Sihăstrie «Sfântul Ioan Botezătorul», Metamórfosi-Halkidikí, 2012.
