🚩 Pentru Limba Română mi-am sacrificat viața spune Ion Iovcev ex-directorul Liceului Teoretic Lucian Blaga din Tiraspol

„Doar şi când vorbesc, şi când plâng, şi chiar când tac, tot în Limba Română o fac. Este o limbă atât de frumoasă, şi-i stă frumos îmbrăcată doar în straiele Latine! Dacă s-a ajuns să împuşte în aceste Litere, atunci se poate înţelege pentru ce luptăm noi aici. Luptăm pentu Limba noastră cea Română, pentru dăinuirea noastră ca Neam. Luptăm şi rezistăm în faţa deznaţionalizării în stânga Nistrului. Din păcate, aceşti rău-făcători încă n-au înţeles că nu se poate distruge o Limbă cu Kalaşnicov-ul, deoarece Ea nu este materială, Ea este Spirit, Ea este Sufletul nostru, iar Sufletul este nemuritor” — Ion Iovcev ex-directorul Liceului Teoretic Lucian Blaga din Tiraspol

💖 „Ţăranul basarabean, care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc”

Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură şi legile naţionale. Un fost reprezentant al administraţiei ţariste în Basarabia, F. F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă: „Nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul... Nobilii se considerau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor” [6, p. 4-5].Nobilimea basarabeană reprezenta, aşadar, un stâlp al rezistenţei şi continuităţii identitare româneşti în teritoriul ocupat de ruşi. Potrivit mărturiilor istorice, la Chişinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru naţie; în 1848, tot în oraşul de reşedinţă al capitalei Basarabiei, se proiecta editarea gazetei „Românul”;în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită. Sunt doar câteva din motivele pentru care administraţia ţaristă urmărea sistematic anihilarea şi lichidarea unei asemenea categorii sociale ce se opunea planurilor imperiale de asimilare şi omogenizare. Datele statistice şi documentare sunt relevante. La şase ani după anexiune, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95%) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziţia lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69%), erau nemoldoveneşti, în timp ce numai 137 (30%) mai proveneau din Moldova [7, p. 20-22]. Drept urmare, în ajunul unirii din 1918, marea majoritate a nobilimii din Basarabia era fidelă statului şi tronului ţarilor ruşi, străină mentalităţii naţionale. Deznaţionalizarea nobilimii a fost însoţită, implicit, de pierderea identităţii de către majoritatea intelectualităţii basarabene. Locul şi rolul politic ale nobilimii au revenit în acel moment istoric miraculos din 1918 altei clase sociale – ţărănimea, căreia i se datoreşte în mare parte Unirea Basarabiei cu România. Aceasta deoarece „ţăranul a rămas român şi sub barbarii cei vechi şi sub cotropitorii ceilalţi, el este păstrătorul efectiv al teritoriului naţional, argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre”,după cum scria Liviu Rebreanu [8]. Adevăr valabil, de altfel, pretutindeni, inclusiv pentru ţăranii ruşi: mergând pe urmele scriitorului Gleb Uspenski (1843-1902), A. Soljeniţîn evocă şi el forţa pământului, cea care i-a dăruit ţăranului „o severă disciplină de familie şi socială, l-a protejat de învăţături mincinoase şi dizolvante” [9, p. 85]. Alexandru Boldur era, aşadar, îndreptăţit să afirme: „Ţăranul basarabean, care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” [10, p. 24]. Alături de clasa socială a ţărănimii, un alt pilon al păstrării identităţii româneşti în Basarabia, sub ocupaţia ţaristă şi apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, din cădelniţele căruia, cum afirmă un autor inspirat, nu ieşea numai mirosul de tămâie, ci şi puţin parfumul culturii naţionale. Este interesant de consemnat faptul că la 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfăşura o puternică activitate religioasă, evidenţiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale şi 40 de mănăstiri şi schituri existente în 755 de sate şi oraşe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoţesc pregătit în spiritul valorilor naţionale. Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deşi trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor şi obiceiurilor populaţiei locale, diferit de cel al populaţiei majoritare ruse a imperiului; pe de altă parte, deşi Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise sub presiunea ţarilor o anexă a statului rus, care practica un ortodoxism silit – membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiţi de ţar şi deveneau astfel înalţi demnitari ai curţii imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriaşilor dragostea necondiţionată faţă de scaunul împărătesc. Nu este de mirare că, între primele măsuri dictate de noua ocârmuire, se număra şi interdicţia de a retipări în Basarabia cărţi provenite din Principatele române, ci numai ediţii în limba slavonă, purtând girul tipografiei sinodale de la Moscova.