Toţi moldoveniştii ocolesc cu multă grijă mărturiile despre limba română vorbită în Moldova medievală, şi nu sunt puţine aceste mărturii venite din partea străinilor, care, în treacăt fiind sau aflaţi în slujba vreunui negustor sau a altei persoane de rang înalt, încântaţi de acest popor, au lăsat în descrierile lor anumite pasaje despre tradiţie, cultură, port, obicei, limbă..

În jurnalele şi rapoartele de călătorie redactate de umaniştii renascentişti din secolul al XVI-lea, care fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, Pierre Lesccalopier menţiona în 1574 „că cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte adică româna”.

Patriarhul EcumenicIeremia al II-lea al Constantinopolului notează în 1588 despre Petru Şchiopul:

“Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, ştia limba turcească, cea grecească şi cea românească ... şi nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meşteşug şi la litere şi-i plăcea de oamenii învăţaţi, şi-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii şi alte lucruri subţiri”.

Importantă pentru însăşi Biserica românească, dar şi pentru limba româna este traducerea din greacă efectuată de Antim Ivireanu a două cărţi de cult apărute într-un singur volum consistent „Liturghierul” şi „Molitvenicul” având 216 şi 467 pagini cu o singură filă de titlu, bazat pe originalul tipărit la Venezia în 1691 „că această folositoare de suflet carte se numeşte Molitvenic, la lumină în limba noastră rumânească să o scoţi pentru folosul de obşte”.

După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă “româneşti” (“romanesci”). Croatul Ante Verančić precizează în 1570 că “Vlahii” din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească se desemnează ca “romani”. Grigore Ureche (1590-1647), un mare boier şi învăţat moldovean, este primul cronicar care este conştient de originea comună a românilor, că cele trei ţărişoare şi popoare care locuiesc în ele sunt toţi de un neam, vorbesc aceiaşi limbă şi “toţi de la Râm se trag”.

Miron Costin (1633-1691) om politic şi diplomat subtil, istoric erudit şi scriitor de talent, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor” reiterează ideia expusă de Grigore Ureche precum că toţi românii discind din romani, astfel încât să rezulte geneza poporului român din contopirea dacilor cu romanii. Constantin Mavrocordat (1730 – 1769) a fost domnitor în Ţara Românească de şase ori şi în Moldova de a patru ori. A sprijinit câteva şcoli şi a cerut preoţilor să ştie româna. A obligat să fie tipărite cărţi bisericeşti în limba română.

În 1646 domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) tipărea la Iaşi „Cartea românească de învăţătură”, un corpus legislativ foarte bine închegat. De ce domnitorul moldovean nu i-a zis “Carte moldovenească de învăţătură”? Greu de explicat pentru moldovenişti, tocmai de aceea este şi ocolit cu mare grijă acest subiect. Dar să vedeţi că moldovenii lui Vasile Lupu ştiau că vorbesc limba română, iată ce scriau ei în introducere: “După tocmala şi nevoinţa mării sale domnului datu-s-au învăţătură şi mie unui mai mic şi nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă românească ca să poată înţeleage toţi.” Deci, domnitorul Moldovei medievale, care ştia în ce limbă vorbeşte, a comandat o traducere din limba greacă în limba română, nu în limba moldovenească.

— Autor: Anatolie Povestca, istoric / Sursa articol: unghiul.info

FOTO: ”Carte romăneascâ de învățătură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe, cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și domnul Țărâi Moldovei, din multe scripturi tâlmăcitâ din limba ileneascâ, pre limba româneascâ." / Sursa foto: timpul.md