Iată, surprindem mai jos și momentul în care intelectualitatea românească devine conștientă de existența Românilor și de "cealaltă" Românie, prima Vlahie a Vlahilor din sudul Dunării.

George Melidon face referiri la cartea de călătorii a lui Dimitrie Bolintineanu "Călătorii la Românii din Macedonia" din 1858, extrăgând de acolo o concluzie surprinzătoare; "în dreapta Dunărei este o lume întreagă de Români mai latini de câtŭ noi".

MEGALOBLAHIA

Sau România Mare, este numele sub care însuși autorii greci din Bisanţiu, de după Justinian, numesc în tote scrierile lor, pământurile peninsulei Tracice dintre fluviul Marița pănă la Adriatica şi de la Balcani pănă la muntele Olympŭ.

— Lucru dar este foarte evident că nu atâtu Dacia Trajană este România, ci peninsula Tracică este România Mare, Megaloblahia, după cum o numesc grecii din veacul de mijloc, Rumelia, dupre cum o numesc Turcii, prin diferenţiă de posesiunele lorŭ Asiatice coprinse sub numirea generică de Anadolia.

Numele acesta este justŭ şi etnograficeşte, căci peninsula Tracică a fostii una din locurile colonisate de Romani chiar înaintea lui Trajan, adică mai de înainte de câtŭ Dacia din stânga Dunărei.

— Acolo erau negreşitŭ campate de mai de multŭ şi legiunele cu care Trajan a cuceritŭ Dacia nostrâ, căci acolo se pastreză şi pănă acum numele de porțile lui Trajan, pentru locurile şi pasurile pe unde nemuritorulŭ nostru împăratŭ se îndruma spre părţile nostre.

— Apoi, când Aurelian găsi cu cale a deşerta Dacia din stânga Dunărei, în facia năvălirilor barbare, legiunele strămutate din ea fură aşezate în drepta Dunărei, sporind ast-fel latinitatea peninsulei Tracice, care lua numele de Dacia Aureliană.

— Dar în curând stămutarea reşedinţei imperatorilor Romani de la Roma Veche la Constantinopoli pe Marea Neagră nu se putu face fără a aduce cu sine, în peninsula Tracică, noi colonii numeroase şi populaţiuni romane din cele mai fruntaşie, aşia câtŭ ea să devie o Megaloblahie necontestabilă : chear pentru grecii, carii cu încetul luară supremaţia în politica religi6să şi de statii a imperiului.

— La moartea lui Constantin, peninsula Tracică din drepta Mariţei, era aşa de importantă că fu în stare a forma singură, împreună cu ambe Daciile, una din cele patru mari divisiuni imperiale ale moştenitorilor lui, cu numele de Ilirica, cu capitala în Salonic şi cu numele sfentŭi la care şi Românii noştrii învăţară de atunci a închina averile lor bisericeşti, ca la o capitală a Românismului.

— În veacul de mijloc insă numeroşi barbari au năvălit şi au parvenitŭ a se aşeza în dreapta Dunărei şi mai ales seminţii slavice Serbi şi Bulgari şi Bosniaci. Dar pre toţi contactul Romanilor de acolo i'au creştinatŭ şi i'au civilisatŭ aşia, că s'au înfrăţitii cu ei în mod de a lupta împreună în contra grecilor din Bisanţiu, carii se încercau a li schimba naționalitatea cu concursul religiunei.

— Astfel fu rescularea de sub Valerian în secolul al V dar mai cu seamă acea de sub fraţii Petru şi Asan în secolul al XI, quândŭ Romanii în unire cu Bulgarii parveniră, sub loniţiu Vodă, a fonda un imperiu recunoscutŭ de însuşi Papa Inocenţiu, şi care se întindea de la marea Egee şi pănă peste Carpaţi şi de la Adrianopol pănă la marea Adriatică, primitit la înrudire, atâtii cu imperatorii din Constantinopole câtă şi cu regii din Buda-Pesta.

— Invasiunile Turco-Tatare din secolul XV puseră capăti acestui imperiu Românesc dnu dreapta Dunărei, dar aceasta de sigur nu se făcu de câtŭ prin tradarea grecilor degeneraţi din Constantinopoli, carii deschiseră porțile Turcilor numai pentru a nu lăsa pe Românul Constantin Dracocea, să regenereze imperiul prin alianţă cu alţi latini, cum erau Genovezii din Galata şi Romanii de la Pindŭ, precum deja Paleologii trimeseseră corona imperială şi mitra patriarhala Românilor lui Alexandru Cel Bunŭ din stânga Dunărei, în Moldavia. Dar acestă Dracocea, care puse pe însuşi soldaţii sei să-l omâre pe zidurile capitalei sale, numai ca să nu vâdă peirea imperiului, carele pănă la fine purta numele de imperiu Roman, nu putea fi de câtŭ sinonim cu Dragoşii Moldavilor, cu Drac al Valahilor; nu putea fi de câtŭ din acelaşi sânge Daco-Roman care făcuse pe Decebal să se omâre singur pe ruinele Sarmesagetusei şi pe Bogdanul Saba să se arunce în Dunărea de câtŭ să vadă legiunele retrâgându-se dinaintea barbarilor !

Dar nimeni din noi nu s'au ocupatŭ încă cu cercetarea acestor lucruri!

— 'Terminasem studiile şi nimic încă din toate aceste nu se spunea în şcolele nostre! Eram de douădeci şi patru ani şi mi se părea că cunosc Românismul în tote ale lui, când nemuritorul Bolintineanu aduse din Macedonia următoriul cântec Românesc:

Mi s'a aurît tru asta uaţie Că ma zor dada nu se faţie, Când mi ticnesce câtŭ vor ora, Perili din capul mi se resóla, Ma tu, ţe ai casa aparte, Tu, chiara fata, gura de miere, Striga şi gnia s'vin ti dormiere, Ca escu dorit de sinele tale,... Ma Dumnezieu să ni dea rabdare!

TRADUCERE Mi s'a urîtŭ întru astă viaţiă, Că mai de dor durere nu se póte, Când mă ticnesce câte o oră Perii din capii mi se rescólă, Dar tu ce ai casa la o parte, Tu, scumpa fata, cu gura de miere Strige-mă să vin la tine să dorm Căci sînt doritŭ de sinurile tale,... Dar, Dumnezeu să ne dea rabdare!

Acestŭ cântec mă făcu să văzŭ pe neasceptate o lume nouă, mă făcu să văz că în dreapta Dunărei este o lume întreagă de Români mai latini de câtŭ noi, de vreme ce zic "uație" în loc de "viaţiă", dupre idioma, cea mai veche a latinităţei, care scriea pe "v" numai prin "u", — Mă făcu să văz apoi câtŭ de naivă, dar câtŭ de puternică, este amintirea acestor Români pentru Dacia lui Trajan, pe care o invocă ca pe o fată cu gura de miere, ce are casa mai la o parte, adică mai ferită de amestecul streinilor, de răul cărora Romanilor preste Dunărea li se rescola perul în vârful capului şi nu le mai ticnesce nici o oră. — Văzând însă că li este peste putinţă ca să treacă Dunărea la sinul nostru, ei se întorc către Dumnezeŭ şi se rógă ca să li dea rebdare.

— Dar bine fac acei Români că nu se gândesc a trece la noi, căci viitorul lor este numai la marea Salonicului şi la Antibari pe marea Adriatică, în facia Italiei, marele nostru leagăn comun şi mână în mână cu voinicii Albanezi, descendenţii vechilor Traci, cei de o rasă cu noi prin Vechii Daci, precum dovedesc multe cuvinte şi forme ce avem comune cu ei. — Dar trebue şi noi să reîncepem pelerinagele românismului la Salonic, căci trecutul ne dovedesce, cum questiunea orientului nu se pâte termina definitiv, fără un nou imperiu Român-Bulgar, fără o nouă Ilirie, fără o Megaloblahie.

— Melidon V. Urechia, Albumul Macedo-Roman, 1880

— George Radu Melidon (1831 - 1897) a fost un autor didactic, poet, prozator, publicist și traducător român din generația Unirii de la 1859.