„Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa!” Asta Îl interesează și pe Dumnezeu: „O, dacă ar ști cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, și peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veți numi și voi întru împărăția Mea. V-am dat înțelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-ați gândit la Mine?”. Și auziți, numai să ne gândim la El! Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândești la Dumnezeu, așa cum te gândești la mâncare, cum te gândești la Părinți, cum te gândești la cineva pe care-l iubești. Te gândești la ei: ce-o mai fi făcând mama, tata, soția. Așa să te gândești și la Dumnezeu. Pentru că, mai întâi de toate și peste toate, El trebuie să fie iubit din tot cugetul și din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire, cugetă simplu: „Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. (...)

Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. O tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă.

După ce își face pravila, omul se consideră achitat de obligația rugăciunii și se retrage fără nimic... Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp și orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renunțat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunoștință, căci lucrul acesta e mai puțin discutat, este prezența continuă a inimii.

Chiar o serie întreagă de inși îmi spun la spovedit că nu și-au făcut canonul. Foarte rar găsesc care și-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai rațional, fără simțire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îți ia timp. E la îndemână și angajează toată ființa ta: „Of, Doamne, iartă-mă!”, și ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl știa pe de rost și l-a zis repede.

Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a doua, volumul 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 68-70

1. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer:
2. o vreme este să te naşti şi o vreme să mori, o vreme este să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit;
3. o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci, o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti;
4. o vreme este să râzi şi o vreme să plângi, o vreme este să te tângui şi o vreme să joci;
5. o vreme este să azvârli pietre şi o vreme să strângi pietre, o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare;
6. o vreme este să cauţi şi o vreme să pierzi, o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci;
7. o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi, o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti;
8. o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti, o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace
9. Care-i câştigul celui ce munceşte trudind?
10. Văzut-am nevoinţa pe care Dumnezeu le-a dat-o fiilor oamenilor să se nevoiască într'însa.
11. Tot ce-a făcut, bun l-a făcut pentru vremea sa; şi durata le-a dat-o El în inima lor fără ca omul să poată descoperi lucrare pe care Dumnezeu a lucrat-o de la'nceput pân' la sfârşit.
12. Mi-am dat seama că pentru ei nu este un alt bine decât să se veselească şi să trăiască bine în viaţa lor.
13. Dar tot omul care mănâncă şi bea şi vede binele în toată osteneala lui, aceasta e un dar al lui Dumnezeu.
14. Mi-am dat seama că tot ce-a făcut Dumnezeu durează în veci; nu e nimic de adăugat şi nimic de scăzut. Dumnezeu a făcut astfel pentru ca'n faţa Lui să te temi.
15. Ceea ce a fost, iată, este; ceea ce va fi, iată, a fost; şi Dumnezeu caută ceea ce a fost alungat.
16. Şi am mai văzut sub soare locul de judecată: acolo e cel necredincios, iar în locul celui drept e cel nelegiuit.
17. Şi mi-am zis în inima mea: – Şi pe cel drept, şi pe cel nelegiuit îi va judeca Dumnezeu, că va fi o vreme pentru tot lucrul şi pentru toată fapta.
18. Zis-am eu în inima mea cu privire la fiii omului: – Dumnezeu îi va judeca; iar aceasta, ca să le arate că ei nu sunt decât dobitoace;
19. că faptul fiilor omului şi faptul dobitoacelor în sinea lor sunt un singur fapt; cum e moartea unuia, aşa-i şi moartea celuilalt; şi'n unul, şi'n altul e aceeaşi suflare. Prin ce e omul deasupra dobitocului?: prin nimic, căci toate sunt deşertăciune.
20. Toate se duc în acelaşi loc; toate din ţărână s'au făcut şi toate în ţărână se vor întoarce.
21. Cine oare ştie dacă suflarea fiilor omului se urcă'n văzduh sau dacă suflarea dobitoacelor se coboară'n pământ?
22. Şi am văzut că pentru om nimic nu-i bun decât ca el să se veselească în lucrarea sa; că aceasta e partea lui. Căci cine oare-l va duce să vadă ceea ce va fi după el?