"Doamne, dacă este voia Ta să fiu necăjit, să fiu! Slavă Ție! Dacă e voia Ta să fiu fericit, slavă Ție! Dacă e voia Ta să fiu sărac, mulțumesc Ție! Dacă e voia Ta să fiu bogat, slavă Ție! Dacă e voia ta să fiu bolnav sau sănătos, slavă Ție." — Părintele Cleopa Ilie

Sfântul Petru Damaschin spune așa: Precum la casă noastră cea simțită, când vrem să o zidim, avem trebuință de aceste lucruri, mai întâi de pământ tare, al doilea de temelie, al treilea de pietre, al patrulea de tină sau de aliajul care leagă pietrele, al cincilea de pereți, al șaselea de acoperamant, al șaptelea de meșteri, adică de zidari, și al optulea, după ce am terminat casă, de un paznic, că să asigurăm casă noastră cea simțită, la fel și când vrem să zidim casă cea de gând a sufletului nostru, avem trebuință tot de atâtea lucruri și în loc de pământ tare avem nevoie de răbdare desăvârșită, în loc de temelie, de credință tare și nefățarnică și dreaptă în Sfânta și Preasfânta și de viață făcătoare Treime, în loc de pietre, de felurimea faptelor bune și a virtuților, în loc de tină sau de aliajul care leagă pietrele, de smerită cugetare, căci precum tină și aliajul leagă pietrele așa smerenia leagă întru una toate faptele cele bune.

În loc de cei patru pereți avem nevoie de cele patru virtuți cardinale, atotcuprinzătoare, adică de pricepere, de întreagă înțelepciune, de bărbăție și de dreptate. De pricepere prin care pricepem ce trebuie să facem, cele bune sau cele rele. De întreagă înțelepciune prin care noi înfrânăm toate pornirile noastre cele dobitocesti și pasionale și păcătoase. De bărbăție prin care noi putem ascute și întări partea mânioasa a sufletului împotriva diavolului și a tot păcatul. Și de dreptate, care îi da fiecărei părți a noastre cele ce i se cuvin, adică părțîi cuvântătoare priviri duhovniceșți și rugăciune; celei manioase dragostea duhovnicească; celei poftitoare întreagă înțelepciune și înfrânare, iar celei trupeșți, hainele și cele de nevoie.

În loc de acoperamant noi trebuie să agonisim dragostea cea desăvârșită către Dumnezeu și către aproapele. Iar în loc de zidari noi folosim deslușirea, adică dreapta socoteală. Dar nu ajunge dreapta socoteală a noastră sau discernământul, adică deslușirea noastră, de nu ar fi ajutată această dreapta socoteală de darul lui Dumnezeu, că auzi cum cânta Biserica: „De nu ar zidi Domnul casă bunătăților, în zadar ne-am oșteni”. Deci adevăratul ziditor al casei celei de gând a sufletului nostru este însuși Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care lămurește dreapta noastră socoteală că să lucrăm noi fapta bună fără de fățărnicie și fără de scop rău și numai după voia lui Dumnezeu. Iar în loc de portar sau paznic al casei de gând, dumnezeieștii părinți ne învață să avem de-a pururea pază mințîi și a inimii noastre cu multă socoteală și cu mare purtare de grijă, după cuvântul Scripturii care ne învață așa: Fiule, cu toată trezvia păzește-ți inima ta, că întru această se află izvoarele viețîi.

Și aceste puține fiind zise, cuvântul se va îndrepta către inima noastră și către pacea ei și cum se câștigă pacea inimii noastre în întâmplările viețîi noastre celei de toate zilele și toate minutele și ceasurile. Pentru a vorbi despre acest lucru mai întâi trebuie să știm ce este inima noastră și ce puteri sunt în inima noastră și cum stă inima noastră în noi.

Inima, după marele Vasile, este cea dintâi născută dintre mădulare, că zice el că la toată ființă care se naște cel dintâi mădular care se pune de fire este inima. Și după asemănarea și mărimea trupului ce se va zidi, inima își alcătuiește din cele ale firii mărimea și formă trupului ei și apoi da mărime corpului, după alcătuirea ei cea pusă de fire prin darul și puterea lui Dumnezeu. Inima, după același mare Vasile, este scaunul și rădăcina și începutul și izvorul tuturor puterilor celor trupeșți, al celor sufleteșți, al celor afară de fire și al celor mai presus de fire. Inima este centru firesc pentru puterile fireșți ale trupului, centru sufletesc pentru puterile sufleteșți ale sufle¬tului, centru mai presus de fire pentru darul Preasfantului Duh cel mai presus de fire, care are centru și scaun și stă că pe un jilț în inima omului, și centru afară de fire pentru patimile cele afară de fire ale noastre care strică și spurcă pe om.

Acum trebuie să arătăm cum stă inima în om. Cuviosul Nicodim Aghioritul, arătând el oarecum o pildă mai practică, zice: Inima omului se află în el că arcul la ceas. Și vedem că atunci când arcul la ceas s-a stricat puțîn sau s-a deranjat puțîn, toate organele ceasului nu mai funcționează normal și se clatină sau rău sau fără precizie, iar dacă arcul la ceas s-a rupt, toate organele ceasului au încetat desăvârșit să lucreze.

Așa este inima pusă de Ziditorul în noi. Când ea este tulburată și nelalocul ei și nu are așezare pașnică, toate gândurile noastre, toate cuvintele noastre, toate mișcările noastre, toate faptele noastre nu se mișcă normal, după voia lui Dumnezeu, ci se mișcă împotriva firii lor randuite de Dumnezeu și împotriva voii lui Dumnezeu. Și când inima noastră este omorâtă prin păcât sau este copleșită de păcât, sufletul moare desăvârșit și el, dacă nu ne întoarcem către Dumnezeu prin pocăînță de bunăvoie cât mai avem viață pe acest pământ.

Deci se pune întrebarea de unii din dumnezeieștii părinți cum poate omul, după ce s-a tulburat inima lui de anumite patimi în împrejurările viețîi, să o liniștească pe dansa, că de mare nevoie și de prea mare nevoie este a șți omul să-și liniștească inima să. Că zice dumnezeiescul părinte Nicodim Aghioritul și Sfântul Grigorie de Nyssa și dumnezeiescul Grigorie Teologul și alțîi că cel mai bun luptător duhovnicesc și cel mai iscusit în lume este acela care știe să-și liniștească inima să în orice vreme de împrejurări și ispite ale viețîi sale. Că în măsură în care își liniștește inima, în măsură aceea el lupta liniștit și puterile sufletului sau se mișcă după voia lui Dumnezeu.

Și că să nu aduc mare ingreuiere cuvântului prin multe metode ale sfinților părinți care au știut să-și liniștească inima, o să vorbim aici de patru principii sau de patru învățături mai principale prin care omul poate să-și liniștească inima să amărâta ori de pagube, ori de ispite, ori de întâmplări neașteptate, ori de cine știe ce fel de valuri ale primejdiilor și ale supărărilor veacului de acum.

Și iată care sunt aceste patru principii. Prima și cea dintâi cale, zic dumnezeieștii Părinți, pentru a-și linișți omul inima să, este că să dorească el totdeauna să facă mai mult voia altora decât a să. Și zic dumnezeieștii Părinți să facă voia altora mai mult decât a să întru cele bine dogmatisite spre mântuire. Că s-ar putea că cineva, abuzând de bunătatea unuia și de neștiință lui, să-l facă să greșească, să-1 ia după voia să la cele rele. Dar nu la cele rele trebuie să dorească cineva să facă voia altora, că zic dumnezeieștii Părinți să dorească și să se sarguiasca omul să facă mai mult voia altora decât a să întru cele ce sunt spre mântuire. Așa dumneze¬iescul Apostol Pavel le spune la femei: Femeilor, supuneți-va bărbaților voștri întru toate, dar auzi ce urmează după acest cuvânt, precum se cuvine întru Domnul.

S-ar putea întâmplă că un bărbat bețiv să facă uz de cuvântul Apostolului Pavel și să-i spună femeii să i se supună lui întru toate: și la beție, și la păcâte contra firii, și la furat, și la descantatorii, și la vrăjitorii, și la necredință, și la jocuri, și la petreceri, și la răutăți, și la destramari duhovniceșți, dar atunci femeia să înțeleagă ceea ce spune marele Apostol Pavel: Femeilor, supuneți-va bărbaților voștri întru toate, dar cum? Precum se cuvine întru Domnul. Așa zicem și aici despre cel ce vrea să-și liniștească inima să: totdeauna să voiasca să fie supus altuia și să facă voia altuia, dar cum? Precum se cuvine întru Domnul. Nu cumva supunându-se voii altora care îl duc la păcât, în loc de a-și linișți inima să, mai rău să o tulbure prin mustrarea conștiinței care îi vine din călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Așadar primul principiu de a-și linișți omul inima să este de a fi supus altora și pururea a ascultă de alțîi în cele ce sunt bune și duc către mântuirea sufletului sau.

Al doilea principiu, după învățătură dumneze¬iestilor părinți, pentru dobândirea păcii și liniștii inimii omului, este acesta: că dintru toate cele ce sunt supuse timpului și prefacerii și care vor fi strict necesare viețîi, adică hrană, îmbrăcăminte, băutură, bani de cheltuiala și, că să zic mai pe scurt, tot ce îi trebuie omului pe acest pământ, să se mulțumească omul cu prea puțîn, adică cu cele strict necesare. Că de aici se tulbură inima omului și se aruncă în nemărginire, că aleargă să adune mai presus de a să trebuință sau cele care îl vatămă pe el.

Și dacă are omul o haina sau două și nu-i mulțumit și vrea mai multe, sau are un ban și vrea mai mulți, sau are o casă și vrea altă mai frumoasă și mai bună, sau are o moșie și vrea mai mult, sau orice fericire sau orice lucru are el și dacă se aruncă în nemărginire să aibă tot mai mult, niciodată nu va câștigă inima lui liniște dacă aleargă cu nesaț după avere și după lucrurile de prisos ale veacului de acum, căci zice unul din dumnezeieștii părinți: „Nu vor lipsi valurile din mare, iar iubitorului de argint grijă și tulburarea”. Și nici înțelepciune nu câștigă unul că acesta care se tulbură alergând după avere și după prea multă avere și după ceea ce nu îi folosește lui în veacul de acum sau că să adune prea mult din cele ce i-ar trebui și ar putea să se mulțumească cu puțîn. Pentru că zice dumnezeiescul părinte Isaac Șirul: „Mintea tulburată nu va scapă de uitare și înțelepciunea nu-i deschide ușa acesteia”. Și iarăși, arătând că grijă cea de multe tulbură pe om și îl face pe om să nu poată avea grijă de Dumnezeu, zice: „Nu poți cu grijă lumii fiind înconjurat să mai ai cu ține și grijă lui Dumnezeu”.

Deci să rezumăm așa: al doilea principiu pentru a-și linișți omul inima să este să fie mulțumit cu puține din toate câte are nevoie spre a viețui pe acest pământ. Aici îmi aduc aminte de o întâmplare din Pateric. Se zice că acolo trăiau doi cuvioși în pustia Sketica și unul avea mai mulți ucenici și era puțîn mai bogat și avea casă mai bună și poate avea și așternuturi și mâncare mai bună și mai multe lucruri, mai multe icoane în chilie, sau alte lucruri care se obișnuiesc să aibă călugării. Aproape de chilia acestui bătrân trăia un altul. Acesta din fire era mult mai simplu cu învățătură și mai nebăgat în seama de părințîi puștiului, dar aflase filosofia această a viețîi de a se mulțumi cu prea puține și a-și împacă inima să întru sărăcie. Și avea bătrânul acesta obicei că seară la culcare, după ce termină pravilă să, să zică acest cuvânt: „Multumescu-ți Ție, Doamne, nici împărațîi nu-s că mine”.

Și atâta avere avea bătrânul: două rogojini. Una o așternea și cu altă se învelea. Ucenicii celuilalt bătrân de multe ori îl auzeau înainte de culcare că mulțumea lui Dumnezeu și zicea că nici împărațîi nu-s că dansul. Și au zis către bătrânul lor:

– Părinte – avvo, cum se vorbește în părțile acelea -, ne minunăm tare că noi avem mai multă stare materială, avem și hrană mai multă și acoperăminte mai multe și ni se întâmplă nouă scârbe și supărări și nu putem câștigă mulțumirea bătrânului aceluia sărac, care vezi, nu are nimic decât două rogojini. Lucrează cu mâinile sale câte o coșnița, capătă puțînă pâine uscată și cu apă de izvor se mulțumește, iar că îmbrăcăminte și așternut are două rogojini: una o așterne și cu cealaltă se învelește și i se pare că nici împăratul nu e că dansul. Deci n-ar fi bine să-l chemăm odată aici și să-l întrebăm cum de are el mulțumirea această în cele puține și noi ne tulburăm având multe?

Și l-a chemat odată și cu smerenie l-a întrebat:

– Părinte, avvo, spune-ne nouă, te-au auzit ucenicii mei de multe ori zicând: „Multumescu-ți Ție, Doamne, nici împăratul nu-i că mine”. Și noi vedem că față de noi eșți foarte sărac. Doar atâta ai: acele două rogojini și mai mult nimic decât pâinea uscată care o ai pentru hrană și apă din izvor. Și cum poți să te simți sfinția ta în această stare așa de fericit încât ți se pare că întreci și pe împărațîi lumii?

Și a zis bătrânul cu liniște:

– Așa, avvo, eu cred și sunt convins că, în starea această în care mă aflu, nimeni pe pământ nu e mai fericit decât mine.

– Dar de ce?

– Iată de ce, a spus bătrânul. Eu când zic cuvântul acesta mă gândesc la aceia care o duc mult mai greu decât mine. Eu într-adevăr slujesc cu nevrednicie Bunului Dumnezeu și nu cum trebuie, ci după a mea neputință, mă rog, îmi fac puțînă mea rucodelie, adică lucrul de mâna, și când mă văd că sunt liber, nu mă supără nimeni, aer curat am, liniște am și strictul necesar de a mânca o bucățică de pâine îl am și apoi, când mai văd că am și de așternut și de învelit câte o rogojină, sunt foarte mulțumit. Iar când mă gândesc la cei de prin temnițe sau la cei bolnavi care zac paralizați pe paturi de zeci de ani și stau în mizerie și nimeni nu-i poate ajută și bani nu au și hrană nu au și doctor nu pot să aducă pentru a lor neputință că n-au cu ce îi aduce, și la cei care stau în temnițe legați de mâini și de picioare și nu numai că stau în putoare și nu au aer și libertate, dar dorm pe harburi și pe pietre și poate a două zi îi așteaptă sentința de judecată, de condamnare și poate chiar de moarte, deci gândindu-mă la aceia cât de greu o duc ei față de mine, atunci îmi dau seama că eu, având atâta libertate și atâta liniște și atâta aer curat și având și strictul necesar de a mă hrăni aici și de a-mi așterne și a mă înveli cu rogojină, sunt că în sânul lui Avraam și zic cu adevărat din inima: „Nici împăratul nu-i că mine”.

Atunci a zis celălalt bătrân: Cu adevărat, avvo, această-i mare filosofie când omul se mulțumește cu puține și i se pare că el cu acele puține covarseste pe cei mai bogați oameni din lume. Iată noi avem mai multe și mintea noastră este mai împrăștiată și ne tulburăm și ni se pare că o ducem mai greu decât alțîi, iar sfinția ta întru aceste puține ai aflat liniștea și odihnă inimii sfinției tale.

Deci am adus această pildă că mi s-a părut potrivită în cuvântul de față, că nu multă bogăție, nu banii mulți, nu multă hrană și celelalte câte le adună omul poate să liniștească inima omului, ci rugăciunea cea curată făcută din inima, nerautatea inimii asupra altuia, pacea, liniștea și a fi mulțumit omul cu cele prea puține în viață și a nu se griji de multe, că grijă de multe îi tulbură inima să. Deci să rezumăm: a două pricina prin care își liniștește omul inima să este să se mulțumească cu puțîn și chiar cu prea puțîn din cele strict necesare lui.

A treia pricina prin care omul își liniștește inima să este, după dumnezeieștii părinți, că acolo unde se află el, în starea societățîi lui, să caute totdeauna locul cel mai de jos. Să fie foarte mulțumit că e nebăgat în seama de oameni și că n-are dregătorie și cinste că alțîi și foarte bucuros să se afle la locul cel de jos. Pentru că de ce se tulbură inima omului? Ajunge un grad, vrea mai mare. Ajunge o treaptă, vrea mai mare. Ajunge la o dregătorie, vrea mai sus. Vrea cuvântul lui sau starea lui materială sau morală să fie mai presus de a altuia. Vrea în tot chipul să fie băgat în seama și să covarseasca pe alțîi, că să fie cu toate mai presus de alțîi și această îi aduce pururea neliniște, că aleargă după temelie de umbră.

Ce se întâmplă? Dacă ne uităm pe crestele cele de sus ale munților unde cresc brazi sau fagi sau alți arbori, vedem că aceștia se întăresc și cresc mari, dar când vin vânturile cele mari și furtunile, care copaci au mai mare zbucium și tulburare, dacă nu cei care sunt mai sus? Și cu cât e mai sus copacul pe piciorul muntelui sau ajuns pe obcina sus, cu atâta mai greu el îndură furtună și se lupta cu furtunile cele mari ale naturii pe care le trimite Dumnezeu pentru a răcori și a preface văzduhul. Deci dacă te duci pe acolo după câte o furtună, cum au fost cele din anii trecuți, vezi mii de arbori răsturnați cu rădăcinile în sus, alțîi faramati în două, alțîi rupți jalnic, alțîi trântiți peste alțîi, că și cum ar fi fost loviți în vreme de bătălie. Ce s-a întâmplat? Ei fiind sus, furtună a fost mai puternică. S-au ținut ei țări, dar furtună fiind mai tare decât dânșîi i-a răsturnat și în chip jalnic i-a sfărâmat și i-a trântit pentru veșnicie la pământ.

Așa. Iar copacii care trăiesc prin gropi, pe la pâraie și pe la dosuri, când vin furtunile cele mari, ce le pasă lor? De abia își clatină puțîn ramurile și își aduc și ei aminte că e vânt mare, dar unde? Pe coasta acolo sus, pe creastă trebuie să fie mare furtună. Lor nu le pasă, cresc liniștiți, furtună nu îi supără decât foarte puțîn, pentru că la poziția lor mai joasă sunt afară de primejdia furtunilor și a vânturilor.

Așa se întâmplă și cu oamenii care aleargă după dregătorii sau după trepte. Cu cât sunt mai sus, cu atât sunt mai în primejdie. Deci dacă cineva e chemat de darul lui Dumnezeu să fie la o dregătorie, cu mare sfială și frică de Dumnezeu să pășească, pentru că nu pășește decât spre loc de primejdie și de grijă. Iar dacă nu, toată sârguința lui să o pună să fugă tot mai jos și la locul cel mai de jos va fi liniștit și afară de primejdie și de valurile și de furtunile ispitelor și ale nemulțumirilor și primejdiilor veacului de acum. Deci al treilea principiu pentru a-și linișți omul inima este totdeauna să caute locul cel mai de jos și cât mai de jos și să dorească să trăiască pe acest pământ până la sfârșitul viețîi nebăgat în seama și să cinstească pe aceia care sunt pe treptele cele mai înalte, să-i asculte, să se roage pentru ei, iar el pururea să fie mulțumit la locul de jos și așa își va află pacea inimii cu sine și cu Dumnezeu.

Al patrulea principiu pentru dobândirea păcii inimii, după învățăturile sfinților părinți, este de a se ruga omul în toată vremea să se facă voia lui Dumnezeu întru el și de a-și lasă viață sufletului sau să fie condusă de darul lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, de a se lasă omul în voia lui Dumnezeu în toate împrejurările, fie cele de întristare, fie de fericire, fie de necaz, totdeauna să aibă în mintea să și dacă se poate și pe buzele sale cuvântul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur care i-a zis în cele mai de pe urmă, adică: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” și: „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate!”

Așadar omul care se lasă în voia lui Dumnezeu zice în inima să așa când este necăjit: „Doamne, dacă este voia ta să fiu necăjit, să fiu! Slavă Ție! Dacă e voia Ta să fiu fericit, slavă Ție! Dacă e voia Ta să fiu sărac, mulțumesc Ție! Dacă e voia Ta să fiu bogat, slavă Ție! Dacă e voia ta să fiu bolnav sau sănătos, slavă Ție!”. Deci, în orice împrejurare a viețîi, el știe să mulțumească lui Dumnezeu și să se lase în voia lui Dumnezeu. Și atunci inima unui om că acesta, care dorește să facă totdeauna voia mai mult a altora decât a lui întru cele spre mântuire, care e mulțumit cu cele puține, strict necesare, în viață, care caută întotdeauna locul cel mai de jos în viață și care se lasă totdeauna în voia lui Dumnezeu și la cele de întristare și la cele de bucurie, se liniștește și este pusă la adăpost de multe valuri, de multe pagube, de multe scârbe și neasezari care se întâmplă împotriva celor care voiesc să-și facă voia lor, să dobândească avere multă, să fie la locul cel mai dintâi și mai de cinste și să nu se lase în voia lui Dumnezeu și, nădăjduind în priceperea și în voia lor, caută întotdeauna a-și face voia lor și a alerga după acele parute lor bune care nu le aduc decât tulburare și scârbe.

Aceste puține le-am spus mai întâi despre casă cea de gând a sufletului nostru, apoi despre inima și despre pacea inimii noastre și, ajutând milă lui Dumnezeu, să nu uit nici eu acele puține pe care le-am vorbit în seară această, că și eu, păcătosul, aducându-mi aminte de ele, să nu greșesc lui Dumnezeu și să mă pot linișți în vreme de scârbe și de necaz. Amin.

Părintele Ilie Cleopa