Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţă.

În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.

Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.

În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”.1

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”.2

Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ținere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi peste douăzeci de mii de credincioşi.

Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e şi contextul în care se afla, departe de Vladimireşti, şi concursul pe care îl dă atât stareţa, cât şi Părintele Profesor Ilie Moldovan.

Nădăjduim că apusul vieţii lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut şi cu o obşte puternic angajată în trăirea voturilor monahale şi în slujire.

Sursa și continuarea: https://fericiticeiprigoniti.net/parintele-ioan-iovan-de-la-recea