Vă zic una să muriți de râs.
Mă sună la telefon o băbuță surdă: aloo, aloo.
Eu: Da. De vreo câteva ori.
Aloo, Sfântul Ioan Rusul?
Eu, am pufnit în râs, dar intuind că bătrana știa de Fesul Sfântului Ioan Rusul am zis: Da.
Aș vrea să vin să îmi citiți cu fesul Sfântului Ioan Istrati.
Da, eu: sunați peste 200 de ani.
Acuma, ne dăm seama cât suntem de nemernici și nevrednici de a purta sfințenia în mâini, când n-o avem deloc în suflete.
Dincolo de curăția și nevinovăția băbuței, vedem că sfințenia poate trece pe lângă noi plângând și o putem rata definitiv. Dacă nu suntem atenți.
De cele mai multe ori, credincioșii noștri au mai multă sfințenie decât noi. Mai ales că ținem în mâinile noastre de țărână pe Dumnezeul cel infinit în Sfânta Euharistie și Îl dăruim oamenilor.
Să luăm aminte!
(Prima oară am râs, apoi am plâns.)
— Părintele Ioan Istrati
Sursa postării: https://www.facebook.com/ioan.istrati/posts/pfbid06SxCza8Q2SYnYNCfTVhruy7t3nXxAnNKRBw6npqAg3waFjMhofEZ6vAqyoMcxBT9l
Comentariul Ortodoxia.RO:
Inițial am vrut să public acest articol în categoria Râsu'-plânsu' dar curăția și nevinovăția băbuței — așa cum remarcă Părintele Ioan Istrati - ne obligă să acceptăm profunzimea gestului și a sufletului ei.
Amintim mai jos o întâmplare povestită de Părintele Paisie Aghioritul, văzută de el însuși.
"Când eram începător la Mânăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniță venea și ajuta un bătrânel cu atâta simplitate încât credea ca Înălțarea este o mare Sfântă, și, când se ruga cu metăniile, zicea: "Sfânta înălțare, roagă-te pentru noi!". Într-o zi a venit la bolniță un frate bolnav și deoarece nu exista nicio mâncare mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede-repede scările, a mers la subsol și de la fereastra ce privea spre mare, întinzându-și mâinile a spus: "Sfânta mea înălțare, dă-mi un peștișor pentru fratele!". Și, o minune!, un pește mare a sărit în mâinile lui. L-a luat foarte firesc și bucuros l-a pregătit, ca să întărească pe fratele".