☦️ "Să știi că atunci când va veni momentul în care vor da cartea de identitate [n.n. biometrică], nu vă grăbiți să o primiți! Dumnezeu va interveni, evenimentele din Oraș (Constantinopolul) vor avea loc și, împreună cu Grecia, (pentru că pentru Grecia acest har va fi făcut de Dumnezeu), vor fi salvate alte popoare care erau și ele pregătite să ia această identitate [n.n. digitală] și milioane de suflete nevinovate ar fi fost pierdute."
☦️ "Oricât am încercat să-l prind pe nepregătite, Părintele Ioan nu mi-a spus niciodată nimic despre data predării orașului [n.n. Constantinopolul]. Am tot insistat și am încercat să-l surprind relaxat în momente nesperate, dar Harul impenetrabil nu-i permitea să îmi dezvăluie nimic relevant. După un timp, însă, am aflat, printr-o altă cunoștință, că i-a dezvăluit că "vom lua Orașul în anul în care Paștele cade pe 5 mai"! Paștele cade la această dată în 2024... Cine știe? Rămâne de văzut ..."
☦️ "Într-o zi eram adunați la o sărbătoare a unui membru al familiei și preotul Ioan (Kalaidis), îngrijorat, ne-a spus: "Ascultați cu atenție ceea ce am să vă spun și băgați-vă în cap: îmi pare rău că nu există om de valoare ... care să-și vadă copilul murind de foame și să nu primească această carte de identitate!"
Părintele Ioánnis Kalaídis
Părintele Ioannis Kalaidis (1925 - 2009)
Ucenicii Domnului şi, în sens larg, toţi creştinii care doresc să trăiască după cuvântul dumnezeiesc, sunt numiţi de Domnul, în Evanghelia după Matei, „lumina lumii” şi „sarea pământului”, dar şi cetate zidită pe vârf de munte care se vede de pretutindeni. Tot acolo Domnul întăreşte dimensiunile mântuitoare – pentru fiecare astfel de om, dar şi pentru lumea întreagă – ale unui asemenea mod de viaţă care se împlineşte prin unirea vieţii omului cu viaţa dumnezeiască şi care este rod al voinţei libere şi al împreună-lucrării omului cu Atoatelucrătorul Dumnezeu, Cel în Trei ipostasuri – Care îl face pe om asemenea cu El şi din muritor îl preschimbă în dumnezeu după har, aşa încât creştinii, prin această dumnezeiască părtăşie a lor şi prin strălucita lor viaţă virtuoasă şi plină de fapte bune, să se facă magnet care atrage oamenii de la înşelare la adevăr, de la întunericul păcatului la lumina vieţii, încât să se întoarcă către adevărata viaţă şi să dea o dreaptă slăvire singurului Dumnezeu adevărat.
O asemenea cetate zidită la înălţime care să nu scape atenţiei oamenilor, ci să îi atragă către ea, ca să le dăruiască odihnă, o asemenea lumină care să lumineze lumea ce rătăceşte în întuneric, dar şi o asemenea sare care să tămăduiască stricăciunea – urmare a păcatului în om – a fost şi fericitul Gheronda Ioannis Neohorítul. Acest strălucit Bâtrân al vremurilor noastre a luminat prin viaţa-i întru Duhul Sfânt chinuita noastră generaţie care, alegând să pribegească în propria-i pustie [precum oarecând Israel], a fost greu încercată de crizele şi durerile epocii noastre aflate departe de Dumnezeu.
Anii copilăriei şi ai tinereţii
Părintele Ioannis Kalaídis s-a născut în localitatea Kamarotó din judeţul Sérres, din părinţi binecredincioşi – Hrisostom şi Teodora – pe 8 mai 1925, în ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Theologul. Astfel a fost numit Ioannis, după numele Evanghelistului şi Ucenicului cel iubit al Domnului nostru – lucru care vădeşte frica lui Dumnezeu, dar şi dragostea pe care o aveau părinţii lui faţă de Biserică şi Sfinţii ei.
Un rol însemnat în atragerea copilului către calea cea bună a vieţii duhovniceşti l-a avut mama sa, o femeie cu credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi de Biserica Lui. Theodora vroia ca fiii ei să Îl aibă pe Dumnezeu în lăuntrul lor şi astfel îi îndruma spre rugăciune şi spre mergerea regulată la biserică. Această femeie cu frica lui Dumnezeu se trăgea din Asia Mică, din Olimpul Vitiniei. Pe acest munte, în epoca bizantină, se născuse şi înflorise o întreagă societate monahală de înălţimea duhovnicească a Thebaídei Egiptului şi a societăţii athonite a Sfântului Munte, şi care a dat Bisericii mulţime de Sfinţi, nevoitori şi mucenici. În anii grei ai iconomahiei, mănăstirile erau far şi bastion al dreptei făptuiri (ortho-praxía) şi al dreptei slăviri de Dumnezeu (ortho-doxía). Această spiritualitate i-a înrâurit pe oamenii din acele locuri şi tradiţia aceasta a ajuns până în vremea mamei sale, Theodora. Astfel, când, în vremea catastrofei din Asia Mică, creştinii care au trăit dezrădăcinarea din pământurile natale şi au pierdut bogăţia cea pământească, au reuşit să păstreze în lăuntrul lor bogăţia cea duhovnicească pe care o cunoscuseră acolo.
Gheronda avea mare dragoste de mama lui şi nutrea o mare slăbiciune faţă de ea, pentru aceasta, de mic copil, trăind în satul Kamarotó din Sérres, a primit de la ea ecourile acestei tradiţii duhovniceşti pe care ea o moştenise din patria sa şi aceste ecouri au ajuns să ia chip în el şi să îl conducă la închinarea şi dragostea de Dumnezeu.
Copilăria Bătrânului se deosebea de aceea a altor copii care aveau ca prioritate jocul, ceva foarte firesc, de altfel, pentru viaţa la vârsta lor. El însă era serios şi iubea mult Biserica şi iubea să stea în Biserică. Admira viaţa preotului lui Dumnezeu şi dorea şi el să Îi slujească lui Dumnezeu prin aceeaşi lucrare. Avea dorirea să se facă preot, să se numere între slujitorii Domnului şi să păstorească oile cele cuvântătoare, turma pentru care Hristos Îşi dăduse Sângele şi Viaţa ca Jertfă Tatălui Ceresc. Spunea în acest sens: „din câte îmi amintesc, mergeam regulat la biserică şi îl ajutam pe preot în Sfântul Altar; îmi ziceam să mă învrednicească şi pe mine Bunul Dumnezeu să mă fac şi eu preot şi să Îl slujesc, iar Bunul Dumnezeu Care pe toate le ascultă, a ascultat şi rugăciunea mea de copil”.
Stareţul a trăit multe întâmplări minunate în viaţa lui, iar povestirea vieţii lui aminteşte de sinaxarele Sfinţilor care sunt pline de asemenea istorisiri minunate care pricinuiesc uimire oamenilor lipsiţi de experienţele unor asemenea descoperiri duhovniceşti – întărind, în acelaşi timp, credinţa creştinilor evlavioşi în Domnul slavei. Începutul acestor descoperiri este foarte timpuriu. Pe la vârsta de zece ani a trăit o întâmplare minunată, nu în vis, ci aievea. A văzut trei arhierei îmbrăcaţi în sfinte veşminte intrând în casa lor şi tămâind pe gemenii familiei, pe Iorgos şi pe Anastasia, iar copilul, dintr-o dată, i-a spus mamei sale: „Îi vezi pe cei trei arhierei?”. Mama lui atunci a îngăimat cu uimire şi frica lui Dumnezeu: „Ce vede copilul acesta?”.
Gheronda a slujit în armata elenă de pe 28 octombrie 1947 până pe 20 martie 1950. Un răstimp foarte greu pentru patria noastră, pentru că acei ani au coincis cu perioada care a sfâşiat încercatul nostru neam prin nenorocirile războiului civil (1946-1949). Părintele Ioannis îşi iubea mult patria şi suferea mult din pricina durerii crunte pe care o trăia poporul grec. Obişnuia să spună: „Fratele a predat morţii pe fratele său. Cumplit lucru!”. Văzând frica şi moartea domnind pretutindeni, suferea el însuşi foarte mult şi nu îndura să îi vadă pe oameni pătimind astfel. Stăpânirea morţii asupra oamenilor şi lipsa dragostei l-au cutremurat foarte adânc pe Stareţ, şi de aceea el se refugia în rugăciune, prin care cerea să se oprească toate aceste chinuri, cerea ca oamenii să înceteze să facă uz de violenţă, să îi păzească Dumnezeu pe toţi şi pe el însuşi de moarte şi să împărăţească pacea în neamul nostru. Rugându-se cândva, Părintele Ioannis s-a învrednicit de o minunată descoperire: în vremea rugăciunii inimii, aflându-se în unitatea militară, a văzut pe Domnul viu, aşa cum este reprezentat în bisericile noastre în icoana Pantocratorului şi a auzit glasul Domnului, liniştindu-l. Cu adevărat dumnezeiasca Pronie l-a ferit de multe ori şi, aşa cum spunea el însuşi: „Mulţumesc Bunului Dumnezeu Care m-a întărit şi m-a scăpat din focul războiului”. În august 1949 s-a încheiat războiul civil şi după ce a fost eliberat din armată, s-a întors teafăr şi nevătămat în satul lui, lângă părinţii lui.
Era un om evlavios, cu credinţă în Dumnezeu, simplu, liniştit, cuviincios faţă de toţi, muncitor şi sfielnic. Întoarcerea lui în sat nu a însemnat doar întoarcerea în casa părintească, alături de ai lui, pe care îi respecta şi îi cinstea, ci a însemnat şi întoarcerea la biserică, care îi lipsise pe durata stagiului militar – fapt care îl mâhnise mult. În satul lui, deşi lucra la câmp, nu lipsea duminicile de la biserică, nu uita cercetarea Sfintei Scripturi şi nici citirea scrierilor creştine din vremea sa.
În anul 1955, la vârsta de 30 de ani, neprihănit de vreun păcat trupesc, s-a unit prin nuntă legiuită cu Polixenia şi au dobândit primii trei copii, pe Theodora, pe Hrístos şi pe Sofia. Greutăţile vieţii de familie nu îl împiedicau de la îndatoririle duhovniceşti. De altfel, nu putea să trăiască fără biserică şi fără dumnezeiasca liturghie şi arăta multă râvnă să fie mereu în biserică, să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se roage pentru mântuirea lui şi pentru mântuirea tuturor. Nu au întârziat să vină şi ispitele: mulţi ţărani – care îl vedeau că merge cu atâta zel la biserică, în ciuda oboselii zilnice a lucrului de la câmp – au început să îl necăjească atât de tare, încât îl făceau să meargă pe ascuns în casa Domnului şi să aibă gânduri că trebuie să îşi mai rărească mersul la biserică. Aflându-se odată la muncă şi dialogând cu aceste gânduri a primit dumnezeiască dovadă că nu trebuie să-şi părăsească sfânta obişnuinţă, ci să meargă regulat la biserică. Acest glas l-a auzit de trei în viaţa lui şi atunci a plâns cu amar, căci a simţit că L-a mâhnit pe Domnul şi că L-a trădat întocmai ca Apostolul Petru. De atunci nu a mai revenit la acele gânduri, a fost foarte atent, să nu Îl mai mâhnească pe Domnul lui, nu numai prin cuvinte şi fapte, dar nici prin gânduri. Cunoştea foarte bine că duhul viclean mai întâi încearcă să îi îndepărteze pe oameni de viaţa dumnezeiască sugerându-le tot felul de gânduri şi apoi să îi îndepărteze de această viaţă şi trupeşte. Astfel a început lucrarea sfintei trezvii, continuând cu râvnă să meargă la biserică. Doar de două ori a lipsit de la biserică, pe când era soldat mobilizat, din pricina serviciului militar. Atunci a înaintat plângeri superiorilor lui, cerându-le să nu îl îndepărteze de binecuvântata lui obişnuinţă, care este atât de bineplăcută lui Dumnezeu, şi i-a anunţat că data viitoare nu va urma programul stabilit [pentru duminică].
Până în 1970 a slujit în biserică fiind paracliser, epitrop şi psalt, dar având permanent impresia că nu oferă absolut nimic bisericii. Avea o smerenie a inimii, nu a cuvintelor şi această smerenie l-a însoţit în toţi anii vieţii sale. Cu o asemenea vieţuire s-a apropiat treptat de plinirea vremii pentru preoţirea lui.
Preot al Dumnezeului Celui Preaînalt
La începutul lui 1970, pe 3 ianuarie, a avut un vis straniu, după cum obişnuia el adesea să povestească mai ales preoţilor, că să îi încredinţeze că preoţia este darul Domnului: “L-am văzut în vis pe Înaltpreasfinţitul nostru Mitropolit Ioannis chemându-mă la Mitropolie şi dându-mi Evanghelia. Mi-a spus să citesc versetele: «mergând învăţaţi toate neamurile» (Matei 28, 19). Eu le-am citit, iar el mi-a spus «bine, până de Sfântul Ioan te fac preot»”. Visul acesta s-a adeverit câteva luni mai târziu, când Părintele Ghervasie l-a chemat la Mitropolie, iar celelalte s-au desfăşurat întocmai cum le văzuse în vis. Hirotonia lui a fost săvârşită pe 3 iulie de către vrednicul de pomenire Mitropolit de Sidirókastro, kir Ioannis. Bucuria lui era de nedescris şi a păstrat-o pentru tot restul vieţii sale.
Cuvântul lui se îmbogăţea cu fel şi fel de exemple şi sfaturi, ca să înfăţişeze măreţia preoţiei de-Dumnezeu-întemeiate, dar şi a harului irepetabil pe care Dumnezeu îl dăruieşte clericilor. Credea că preoţii se cuvine să Îl slăvească pe Dumnezeu zi şi noapte, pentru că i-a învrednicit de un asemenea dar, pentru care nimeni nu este vrednic. Mai spunea că, dacă Dumnezeu nu ar binevoi, nimeni nu s-ar putea face cleric, chiar dacă ar dori mult, căci Domnul este Cel Care cheamă. Domnul este uşa. Cunoştea foarte bine că Dumnezeu respectă libertatea omului şi nu anulează liberul arbitru al acestuia. Istorisirea lui preferată era din cartea Facerii, despre Adam şi Eva, despre chip şi asemănare: era de părere că acolo se ascunde întreaga teologie a bisericii noastre. Folosea pilde din Sfânta Evanghelie care vădesc Pronia lui Dumnezeu. Spunea: „Dumnezeu are numărate până la unul şi firele capului nostru şi fără voia Lui nu cade nici un fir de păr pe pământ. Dumnezeu a voit, de asta aţi devenit voi preoţii Lui”. Cu alte cuvinte, de vreme ce Dumnezeu arată interes faţă de un lucru atât de neînsemnat precum firele de păr, cum ar trece oare cu vederea un fapt atât de însemnat, cum ar fi alegerea păstorului oilor celor cuvântătoare, a învăţătorului cuvântul Lui şi a săvârşitorului Sfintelor Taine ale Bisericii Sale, prin care se sfinţeşte preotul însuşi şi sfinţeşte pe oameni. De asemenea, adăuga la aceasta că preoţia este mai presus şi decât puterea împărătească şi le spunea clericilor că nu se poate compara cu nici o altă lucrarea lumească de pe pământ, întărind că nu se poate înlocui cu nimic: „Dacă mi-ar fi spus Dumnezeu să aleg între a mă face împărat sau preot, aş fi spus preot, de o mie de ori!”.
Învăţa că slujitorii Dumnezeului Celui Preaînalt va trebui să trăiască cu mare luare aminte, să fie în neîncetată comuniune cu Domnul prin rugăciune, să se nevoiască împotriva păcatului, să fie neprihăniţi, să îi odihnească pe oameni, să slujească dumnezeieştile slujbe, să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu: „Să aveţi totdeauna cu voi o Sfântă Scriptură în format mic, ca să o citiţi în fiece clipă şi mintea voastră să vă fie la Dumnezeu”. Învăţa că preoţii se cuvine să catehizeze Poporul lui Dumnezeu, să îl îndemne cu multă dragoste să urmeze lui Hristos şi să ţină poruncile Lui, ca ei să nu se vădească la sfârşit nevrednici de preoţie înaintea ochilor lui Dumnezeu. Nu înceta să îndemne la smerenie, întru care Se odihneşte Dumnezeu şi oamenii şi vorbea despre scârba mândriei, care este începutul tuturor răutăţilor. Spunea: „Smerenia îi face pe oameni îngeri, iar mândria îi face pe îngeri demoni”. Despre preotese spunea că ele trebuie să fie paşnice şi iubitoare de străini şi să se îngrijească de preotul lor cu multă dragoste. Într-o discuţie care a avut loc în casa Stareţului, un oarecare ieromonah ne-a spus că preoteasa este jumătate de preot, dar atunci Părintele Ioannis i-a replicat: „Nu jumătate de preot, preoteasa face tot preotul!”. Şi, cu adevărat, dragostea preotesei pentru biserică dă aripi preotului de lângă ea.
Părintele Ioannis a slujit în diferite parohii ale eparhiei Mitropoliei de Sidirókastro şi pe oriunde mergea se făcea iubit de oameni. Pe când slujea în Sidiróhori, în biserica Sfintei Chiriachí, a dobândit şi al patrulea copil. Acolo a început însă una din primele încercări ale familiei, când cel mai mic dintre copiii lui s-a îmbolnăvit de leucemie acută, iar medicii de la Spitalul General Universitar din Thessalonic nu i-au mai dat copilului decât trei luni de viaţă. Astfel, primii nori negri au început să acopere viaţa familiei. Gheronda, însă, cu deplină încredere în Dumnezeu, ridica mâinile la cer, cerându-I să prelungească viaţa micuţului Filip. Într-adevăr, spre marea uimire a doctorilor, copilul a continuat să trăiască şi în cele din urmă a părăsit viaţa fiind în vârstă de şapte ani, pe când Părintele slujea în noua parohie din Káto Poróia.
În Káto Poróia a slujit în biserica Înaintemergătorului unde a ridicat din nou şi a dus la bun sfârşit biserica Sfintei Mari Muceniţe Irina. A slujit de asemenea în Livadiá, în biserica Sfântului Dimitrie, şi în Neohóri, în biserica Sfântului Gheorghe, unde a construit cu ajutorul multor oameni evlavioşi sfânta biserică a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina, pe care el îi numea „medicii de gardă” ai epocii noastre. Astăzi această biserică este loc de închinare al Mitropoliei noastre şi aici Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Sidirókastro, kir Macarie, recunoscând râvna Părintelui Ioannis şi dragostea oamenilor faţă de el, în ziua târnosirii sfintei biserici a mucenicilor nou-arătaţi, i-a acordat vrednicia de duhovnic şi de protopresviter. Prin credinţa şi smerenia lui câştigase inimile oamenilor. Cei care l-au cunoscut vorbesc cu multă admiraţie despre el, deşi el însuşi nu avea asemenea pretenţii. Toate le punea în seama harului lui Dumnezeu, nu dorea să fie numit sfânt, nici să se facă reclamă virtuţilor lui –, dar cu cât dorea mai mult anonimatul, cu atât mai mult dumnezeiescul har îl proslăvea.
Marea lui dragoste pentru rugăciune
Petrecea multă vreme în rugăciune, căci rugăciunea este virtute şi maică a virtuţilor, iar ca maică a virtuţilor, ne învaţă taina unirii cu Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul. Gheronda a devenit el însuşi o rugăciune neîncetată, căci lucrarea rugăciunii este aceea de a-l uni pe om cu sine şi cu Dumnezeu. Săvârşea slujbele ciclului zilnic în fiecare zi: miezonoptica, utrenia, citea paraclisul şi pomenea o mulţime de nume, după-amiezele citea vecernia şi pavecerniţa, priveghea şi făcea rugăciune către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu şi către diferiţi Sfinţi ai Bisericii şi de multe ori, ceasuri la rând se ruga în felul acesta. Dacă făcea liturghie, citea rânduiala Dumnezeieştii Împărtăşanii şi pe cea de după împărtăşanie. În biserică, până la adânci bătrâneţi, în timpul slujbelor şi a Dumnezeieştii Liturghii se ruga stând în picioare sau în genunchi.
Postea pe toată durata anului. Mâncarea lui: o supă cu orez, morcovi şi cartofi. Nici atunci când era bolnav nu îşi schimba obiceiul, oricât ar fi insistat copiii lui sau doctorii. Neîncetat vorbea de martiriul lui Hristos, Care a pătimit pentru noi, în ocări şi înjosiri, în biciuiri, loviri şi în moarte pe Cruce, ca noi să înţelegem marea dragoste a Domnului faţă de noi, dar şi ca să ne fie pildă de răbdare şi smerenie în diferitele noastre încercări, aşa încât să ne petrecem viaţa slăvind pe Dumnezeu, având ochii aţintiţi la cununa vieţii veşnice din ziua celei de a Doua Lui Veniri. Această mare dragoste a Domnului faţă de noi este cea care îl atrăgea şi îl călăuzea la asemenea măsuri de nevoinţă.
Părintele Sotírios Vrabákis, care la bătrâneţile părintelui Ioannis, după porunca mitropolitului nostru, venea să îl ajute la liturghie, pentru că pe vremuri slujise împreună cu Gheronda şi cu mine la Sfântul Gheorghe din Neohóri, mi-a propus odată, după liturghie, să mergem împreună la o cafea. Eu insistam să îl aşteptăm şi pe Gheronda şi mi-a răspuns cunoscându-i obiceiurile: „Pe Papa Yánni? La amiază va ieşi din biserică!”. Mai târziu am întrebat-o pe preoteasa lui, pe Polixenia, dacă avea obiceiul să rămână să se roage în biserică după Dumnezeiasca Liturghie şi ea mi-a dezvăluit că, după liturghie, venea acasă pe la ora unu sau două după-amiază. Răspunsul ei m-a surprins, pentru că dincolo de faptul că era în vârstă, era şi foarte bolnăvicios.
Gheronda Ioannis, cufundat fiind într-o noapte în adâncul unei rugăciuni către Maica Domnului, pe care o săvârşea spunând „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne” cu Acatistul Bunei Vestiri a Preasfintei noastre, rugăciune care a început seara şi s-a încheiat după vreo şapte ore – dintr-o dată, s-a înfăţişat aievea înaintea lui în lumină Doamna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, între două cete de sfinte femei, care psalmodiau diferite cântări închinate Maicii Domnului. În dreapta era ceata femeilor mucenice care au suferit moarte crâncenă pentru Hristos şi în stânga, cuvioasele femei care au strălucit prin nevoinţa lor părăsind toate cele lumeşti. Atunci, Maica Domnului, în slava ei, l-a salutat şi i-a spus să îi sfătuiască pe toţi şi mai ales pe clerici să îşi caute scăparea în mijlocirile ei şi astfel vor primi mare har întru numele ei. Apoi, îndată, toate au dispărut, iar el din prea marea bucurie, a leşinat.
Mărimea dragostei şi a răbdării lui
Uimitoare era râvna lui pentru nevoinţă, care izvora din dragostea de Dumnezeu şi din dragostea de aproapele. Uimire pricinuia încă şi răbdarea lui şi bucuria pe care le trăia în boli. Nu arăta niciodată nici cel mai mic semn că îl supără suferinţele, ci în continuu buzele lui şopteau: „Slavă Ţie, Doamne! De o mie de ori, slavă Ţie, Doamne!”. La întrebarea cum e cu putinţă să înfrunte astfel aceste situaţii, dădea răspunsul: „Dacă nu ne doare, cum vom înţelege? Cum vom simţi durerea fratelui nostru şi cum ne vom ruga din inimă, cu durere, pentru el?”. Tocmai din acest motiv, paradoxal pentru noi, considera încercările bolilor drept binecuvântări. Simţea prin durerea proprie pe oameni în lăuntrul lui şi în vremea rugăciunii vărsa lacrimi pentru toţi, îl durea pentru toţi. Tuturor li se părea foarte neobişnuit cum de putea să iubească aşa. Aşa cum am precizat mai sus, pe al patrulea său copil l-a pierdut pe când acesta era în vârstă de şapte ani; altcândva era cât pe ce să îl piardă pe nepotul lui şi – o, moarte! aşa cum el însuşi spusese mai înainte – copilul a rămas în viaţă. Altădată şi-a rupt şoldul, avea mari probleme cu tensiunea, cu sistemul respirator şi multe altele, dar stătea drept înaintea icoanei Maicii Domnului şi la moaştele mult-iubiţilor lui Sfinţi, Rafail, Nicolae şi Irina, şi se ruga cu durere pentru toţi, pomenindu-i după nume.
Cum de suferea astfel pentru ceilalţi, de vreme ce pe majoritatea nu îi cunoştea? Dacă ne adâncim în teologia Bisericii noastre, vom vedea cum toate acestea vin din unirea omului cu Dumnezeu: în dragostea lui Dumnezeu îşi găseşte omul sinele, dar şi întreaga lume, într-o unire ontologică. La aceasta se ajunge urmând calea pe care o învaţă Sfânta Scriptură, prin treptele curăţirii, luminării şi îndumnezeirii. Când omul vrea să împreună-lucreze cu Dumnezeu, se arată a fi un ipostas adevărat. Cei care se aflau aproape de părintele Ioannis şi îl cunoşteau, vedeau venind la el oameni temători, suferind de chinurile vieţii, dezamăgiţi şi confuzi, care apoi plecau plini de bucurie: îşi trăiau minunea lor personală, rămâneau uimiţi că el le cunoştea dinainte cererile, problemele, numele, şi, în acelaşi timp, găseau prin el rezolvarea problemelor lor. Dorea ca toţi să îşi pună în lucrare marea minune a credinţei în Hristos, îi sfătuia pe oameni să se spovedească, să facă Sfântul Maslu cu post şi rugăciune şi, dacă aveau binecuvântarea duhovnicului lor, să se împărtăşească cu credinţă de Sfintele lui Hristos Taine. El însuşi se împărtăşea cu frica lui Dumnezeu şi din ochii lui totdeauna izvorau lacrimi înainte de Dumnezeiasca Împărtăşanie, nu a făcut niciodată din cele sfinte o obişnuinţă. Ne sfătuia să ne împărtăşim cu lacrimi în ochi şi, dacă nu putem asta, spunea el, să oferim Domnului cel puţin un suspin din simţirea păcătoşeniei noastre şi a darului infinit al dragostei Hristosului nostru. Mai spunea: „copiii mei, totdeauna să sărutaţi sfintele icoane când intraţi în biserică; vă puteţi închipui să vină cineva în casa voastră şi să nu vă salute? Nu v-ar plăcea purtarea aceluia, v-aţi mâhni”. De nedescris era felul cum intra în biserică – ştiu asta oamenii care îl vedeau: dura vreo zece minute sau chiar mai mult, ca să ajungă de la intrare în altar, rămânea înaintea icoanelor şi vorbea cu ele ca şi cum ar fi vii. Multe impresionau la părintele Ioannis. Odată am mers cu un prieten ieromonah să îl vedem, iar după ce ne-a vorbit şi ne-am ridicat să plecăm, a dorit să îi mulţumească ieromonahului. A luat câteva fructe şi i le-a dat în mână, acela însă, din politeţe şi ruşine, refuza să le primească şi spunea că nu are nevoie de ele. Atunci Gheronda ne-a amuţit când a spus: „Eu am nevoie de ele, de aceea le dăruiesc”: ştia bine că odihnindu-i pe oameni, Îl odihneşte pe Dumnezeu şi că mântuirea depinde de dragostea aproapelui. Avea un fel aparte de a-i învăţa pe ceilalţi, învăţa prin viaţa lui. Încă mai spunea – şi acest lucru îl credea cu tot sufletul despre sine însuşi – că el este ultimul preot din Grecia, se numea pe sine nemernic şi „mizeria viermilor”. Săruta cu multă bucurie mâna episcopilor Bisericii noastre, dar şi a preoţilor mai tineri. După Dumnezeiasca Liturghie ne săruta pe frunte, iar eu mă împotriveam şi spuneam „nu, Părinte, că sunt transpirat”, iar el spunea „fiule, asta nu e transpiraţie, e aghiazmă”.
Experienţe dumnezeieşti
Vederea luminii necreate, după învăţătura Părinţilor neptici ai Bisericii noastre, este cea mai înaltă stare la care poate ajunge cineva şi aparţine celor desăvârşiţi. Am dorit de multe ori să îl întreb dacă a avut asemenea experienţe ale vederii luminii necreate. Nu puteam să cred că nu s-a învrednicit un asemenea om, cu o asemenea credinţă în Dumnezeu şi cu o asemenea smerenie, să primească descoperirea slavei lui Dumnezeu. Aveam încredinţarea că Gheronda a văzut Sfânta Lumină, şi acelaşi lucru îl credeau toţi oamenii care îl cunoşteau şi care vorbeau despre strălucirea luminii feţei sale.
Astfel, într-o zi l-am vizitat împreună cu cineva din parohia noastră şi, după ce ne-am închinat la sfintele moaşte, după ce a cântat tropare ale Sfinţilor, ne-a uns cu ulei sfinţit de la candelele icoanelor şi moaştelor, citind rugăciuni pentru sănătate, luminare şi mântuire – şi asta se întâmpla toată ziua, cu oricine intra în casa lui – am trecut în salonul unde îi servea pe toţi cu suc de portocale. I-am pus întrebarea dacă a văzut Sfânta Lumină. El şi-a coborât capul, eu i-am pus din nou întrebarea şi atunci a clătinat din cap că nu. I-am spus atunci: „se spune că este o lumină albăstrie”, iar el a răspuns: „da, fiule”. Am prins din nou curaj, mi-am zis că voi afla, îmi va spune el. Ne-a dezvăluit că într-adevăr văzuse Sfânta Lumină de multe ori, dar cea mai cutremurătoare dată a fost în sfânta biserică a Cinstitului Înaintemergător din Káto Poróia. „Pe 24 aprilie 1976, de Sâmbăta Mare, în vremea dumnezeieştii liturghii, pe când aruncam frunze de dafin în sfânta biserică şi cântam «Înviază Dumnezeu», ajungând în partea dreaptă a Sfintei Mese, o lumină a strălucit de sus ca un fulger şi m-a îmbăiat în întregime. Am simţit cum părăsesc cu totul această lume, sufletul mi-a fost inundat de bucurie şi veselie. Mulţi oameni din biserică au dat mărturie că pe capul meu strălucea o lumină şi că a durat câteva minute bune. Asta s-a întâmplat pe când eram paroh acolo, la Cinstitul Înaintemergător, unde am slujit din 1973, până în 1989”.
Mai târziu am aflat că de atunci a început să trăiască cu preoteasa în curăţie, ca fraţii, şi că tot de atunci a dobândit harisma înainte-vederii şi a vindecărilor. În acelaşi an l-a vizitat pe fostul secretar al comunităţii Kamarotó [satul natal al părintelui Ioannis], care era internat la clinica Galinós, fiind în situaţie critică. I-a citit rugăciuni pentru însănătoşire şi a făcut peste el semnul crucii cu o cruce de lemn pe care o purta totdeauna cu el. Îndată bolnavul s-a vindecat şi apoi a trimis o scrisoare de mulţumire, care a fost citită duminica următoare în biserica din Kamarotó.
Învăţătura pastorală
O deosebită dragoste nutrea faţă de copii şi de tineri. Nu vroia să condamnăm pe nimeni şi mai ales pe aceia despre care Hristos a vorbit cu atâta dragoste. Nu vroia să rănim nici un copil prin purtarea noastră aspră. A venit o dată o tânără în parohie, ca să îi citească Gheronda o rugăciune şi lângă el era şi o femeie afierosită lui Dumnezeu care a mustrat-o pe tânără, că venise în pantaloni. Gheronda nu i-a spus nimic, a citit rugăciunea şi i-a spus cu multă dragoste, după ce a plecat monahia: „Fiica mea, nu te mâhni, tu aveai durerea ta şi ai dorit să o vindeci, de aceea ai venit aşa”.
Ştia că monahia a reacţionat astfel din râvnă exagerată, dar din politeţe nu i-a spus nimic. Adesea zicea: „Nu îi condamnaţi pe tineri, multe lucruri sunt de vină că ei astăzi sunt atât de refractari: televizorul, mâncarea plină de tot felul de substanţe şi egoismul părinţilor care îi îndepărtează pe copii”. Spunea de asemenea: „Nu vă uitaţi la mine, pe mine m-a cercetat harul lui Dumnezeu de mic; dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu mine”.
Iubea mult biserica, îi iubea pe episcopi, veneau arhierei să îl vadă, dar atunci nu spunea nimic, pentru că credea că nu era vrednic să îl viziteze pe el arhierei. Vroia ca biserica să fie cel mai înalt lucru în conştiinţa poporului, să deţină întâietate în inimile oamenilor. Unul dintre arhiereii care veneau foarte adesea la părintele Ioannis era vrednicul de pomenire Antonie al Siatístei. Îl vizita pe părintele Ioannis foarte des şi nutreau unul faţă de altul o mare dragoste care era vădită tuturor.
Nu vroia ca oamenii să judece Biserica: „Cine judecă biserica, pe Hristos îl judecă”, le spunea credincioşilor. Ca pildă amintea întâmplarea din Faptele Apostolilor (Fapte 9, 4-5) unde Saul/Pavel, înainte de întoarcerea lui la creştinism, prigonea Biserica şi Domnul i S-a descoperit pe drumul Damascului şi i-a spus „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?”. Spunea că pe Hristos care ne iubeşte atât de mult doar în Biserică putem să Îl găsim, „aici trebuie să Îl găsim”, întărea şi, dacă Îl găsim, ne vom bucura de viaţa veşnică încă de acum. În Biserică este Născătoarea de Dumnezeu, în Biserică sunt Sfinţii, aici vezi viaţa veşnică. Îi dădea ca exemplu pe Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irini, care au trăit cu atâţia ani înainte, dar care ne ascultă, care vin şi ne ajută, fac atâtea minuni în toată lumea, ne-au descoperit ei înşişi viaţa şi martiriul lor pentru Hristos. „Poftiţi, iată viaţa veşnică, de vreme ce au murit pentru Hristos şi sunt vii, ce altceva mai vrem? Credinţa noastră este vie şi unică”. De asemenea, spunea celor care întrebau despre calendare că „nu ne mântuiesc calendarele, ci Credinţa şi faptele noastre”. Cât priveşte actele de identitate, dorea să se înscrie pe buletine confesiunea, „creştin ortodox”.
Sfârşit creştinesc
Adormirea lui a avut loc pe 4 august 2009 în Neochóri – localitatea care a fost ultima oprire a slujirii lui preoţeşti. Era deja la pat, de multă vreme slăbit, aştepta să îl cheme Domnul, pe Care atât de mult Îl iubise şi pe Care Îl slujise cu atâta râvnă, ţinând legea Lui care se rezumă în cele două porunci, să Îl iubeşti pe Dumnezeul tău, şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Multe luni la rând am mers la el acasă, ca să îl împărtăşim cu Preacuratele Taine. Totdeauna aştepta cu evlavie şi atât cât l-au ţinut picioarele se ridica singur, [ca să se împărtăşească]. Apoi, încerca să stea drept cu ajutorul copiilor lui sau al altor oameni care se întâmpla să se afle în casa lui. Când l-au părăsit cu totul puterile, aştepta în pat, unde trăia cu o răbdare de Iov ultimele dureri, iar noi nu puteam îndura să îl vedem cât de încercat este.
Odată, am mers cu preoteasa mea, cu Penelopa, să luăm binecuvântarea lui, simţind că Gheronda se pregăteşte să părăsească cele pământeşti. După ce l-am sărutat pentru ultima oară fiind în viaţă, am plecat din casa lui. Alături îi era preoteasa, Polixenia, care în toţi aceşti ani alături de el i-a arătat foarte mare ascultare; erau, de asemenea, copiii lui, Teodora, Hrístos şi nora lui, Anastasia. Nu trecu nici o oră de la plecarea noastră şi fiii lui ne-au anunţat că adormise întru Domnul, adormire pe care ei au trăit-o ca pe o mutare a lui [la ceruri]. La scurt timp au venit preoţi ai Mitropoliei noastre, să îi pregătească trupul şi să îl îmbrace cu sfintele veşminte, după tradiţia Bisericii noastre. Crucea lui, în chip de neînţeles, am observat cu toţii că răspândea bună mireasmă. Mulţi oameni care l-au cunoscut şi au aflat de adormirea lui, au început foarte curând să vină, ca să primească pentru ultima oară binecuvântarea lui. Trupul i-a rămas cald până la momentul îngropării. A doua zi după adormirea lui a sosit Mitropolitul nostru, kir Macarie, care a slujit ca întâi-stătător slujba îngropării şi a rostit cuvântul funerar pentru Gheronda. Am cântat cu toţii slujba de înmormântare specială pentru preot, preoţii au ridicat cinstitul lui trup şi alaiul a pornit spre ultimul sălaş al moaştelor sale. A fost înmormântat în spatele Bisericii Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina, în locul pe care ni l-a arătat şi l-a pregătit el însuşi cu doi ani în urmă. Ceruse ca în ziua îngropării lui să se împartă oamenilor cartea „Depunere a mărturiei”, scrisă de el, şi pe care s-a îngrijit să o editeze pe cheltuiala sa, ca binecuvântare şi spre slava Dumnezeului treimic.
4 august, zi cu soare; ora 12 la prânz, căldură mare, însă împreună cu emoţia şi cu jalea noastră a tuturor, a venit să jelească şi firea, aşa cum citim în vieţile Sfinţilor. Îndată s-au adunat nori şi a început să plouă mărunt pentru scurtă vreme. Cu discreţie a plâns puţin şi cerul, a purtat şi firea doliu, şi apoi pentru cuvântul că am pus în pământ un drept, a venit lumina soarelui, ca să nu strice ultima slujbă în această lume săvârşită împreună cu Părintele Ioannis, un Gheronda al Dragostei.
Gheronda s-a urcat la ceruri alături de Hristos şi de mult iubiţii lui Sfinţi. „Voi pleca”, ne spunea, „dar vă voi vedea”. Părintele Evsevios Víttis a spus unui fiu duhovnicesc al său: „fiule, dacă l-ai văzut pe Papa Yánni Neochorítul, Sfânt ai văzut”.
— Gheorghios Trapezanlídis, Protopresviter