În lumina neprihănită a sfintelor și dumnezeieștilor Scripturi, nu e bună nici o organizație lumească, pentru că lumea și pofta ei piere. Deci nici imperialismul, regalismul, oligarhia, aristocrația, nici boieria, burghezia, fascismul, nici proletariatul și mai cu deosebire comunismul nu sunt nici una bune. Deși se urăsc și se omoară între ele, totuși, pentru creștinismul sincer ortodox, nu sunt decât tot atâtea vipere și balauri, care se bat până la exterminare, sau ca Moloch ce-și înghite copiii.

Toți cei înșirați mai sus- și alții mii-au doctrina morții (cine scoate sabia, de sabie va pieri), și deci toți vor muri, iar cel din urmă vrăjmaș va fi moartea. De când Hristos (Χριστoς) este moartea morții și învierea vieții, apoi toți ceilalți sunt furi, tâlhari, câți nu adună cu El; și toți risipesc în zadar, sau zidesc materie de ars în foc împreună cu ei, vorbim „sine ira et studio”* și nu vrem să evidențiem decât adevărul pur. Toți au transformat țările în temnițe și casele în plângeri mari; toți urăsc și sunt lacomi, chiar dacă luptă contra bogaților capitaliști sau contra regilor; toți vor sânge, moarte și război, chiar dacă zic în mod fățarnic „pace, pace”; toți sunt premergători sau antihriști, afară de cei ce Îl iubesc pe Hristos-Dumnezeu. Trebuie să ne trezim, să ne spălăm, să ne curățim și să ne mărturisim, împărtășindu-ne cât mai e vreme, pentru că nimeni nu mai e bun pe pământ, iar Domnul va sfârși lumea curând. Dar, înainte de sfârșitul general, poate vine sfârșitul meu și al nostru, al fiecăruia din noi. Dacă tac sau zic, ca majoritatea semenilor leneși, comozi, oportuniști, inoportuni și lași, atunci vai mie de voi tăcea, vai mie de voi zice amarului dulce și dulcelui amar, răului bine și binelui rău. Așa că îmi ridic glasul ca o trâmbiță și strig în urechile surzilor, ca glasul celui ce strigă în pustie.

Nimeni nu se va mai putea îndoi de comunism când îi va vedea roadele rele, dar atunci va fi prea târziu, pentru că va înșela pe toată lumea cu viclenia balaurului cu multe capete. Dacă cineva e atent și sincer curajos și azi, poate constata că nu-i de la Dumnezeu, pe dată ce-i vădit contra lui Dumnezeu. Dacă Hristos spune că „cine nu e cu El, e împotriva Sa”, oare ce să mai zicem de comuniști, care sunt luptători de Dumnezeu pe față, lepădați de credință? Niciodată nu s-a pomenit să fie vreun neam cu totul fără Dumnezeu. Mai credeau în zei sau idoli, magie sau oracol etc, deși și asta era rău, dar acum vedem prea bine că toate neamurile și semințiile au în sânul lor pe comuniști ca pe niște neghine, ce vor cuprinde lumea cu negura otrăvitoare. Niciodată n-a fost un popor așa de vanitos ca satana, cum este acest neam de antihriști, care-și ridică cerbicia împotriva Celui Preînalt și Suprem, dându-și ei numele de „supremi” și „înalți”. Niciodată nu a fost un întreg popor fariseu și fățarnic, ci numai câte o castă. Dar aceștia sunt toți farisei, lăudându-se pe toate cărările și stăpânind toată presa și cultura, cu trufia satanică, contra divinității. Niciodată n-a fost vreo dictatură mai fioroasă și mai viclean-sălbatică în mod ascuns, până va înșela lumea „sub forma păcii și a progresului sau a fericirii terestre”.

Inchiziția încă avea motiv, pentru numele lui Dumnezeu (Ad maiorem Dei gloriam)*, ca să prigonească pe atei, era inventată pentru râvna Casei Domnului și iubirea iezuită. Tiranii statelor, chiar Ivan cel Groaznic sau fascismul, cât de răi au fost și cruzi, tot ar mai putea fi absolviți la judecata cea veșnică, pentru neștiința și misticismul morbid, pentru înflăcărarea patriotică națională sau regală copilărească, dar comuniștii nu au nici o scuză. Ei sunt perfect conștienți de ura și mânia ce o propagă; ei știu precis ateismul ce-l militează, prigoana și războiul contra sfinților lui Dumnezeu; ei sunt conștienți de cruzimea de fiare apocaliptice și de diplomația de „curve ale Babilonului celui mare”. Ei cântă în imnele și internaționalele diabolice slava păcatelor, închinarea la materie și lut, precum și doborârea lui Dumnezeu și a sfinților Lui. Comunismul e cornul fiarei căreia i s-a dat o gură ce va huli. Și nu numai atât. Determină pe slugile lui Hristos, arhierei, profesori, propovăduitori, monahi etc, să se lepede de Dumnezeu. Desigur, acest duh de înșelăciune și minciună este îngăduit de Dumnezeu, pentru a descoperi pe cei necurați și a se alege neghina de grâu, în preajma apocalipsului. Numai orb să nu fii, ca să nu vezi că aceștia sunt fiii diavolului și antihriști mulți. Dar ne înșelăm cu toții, fie de frică, fie din cauza păcatelor, fie din cauza filarghiriei (φιλαργυρία) și iubirii de plăceri materiale. În urma căderii acestei fiare, se vor convinge chiar ateii și păgânii de superioritatea creștinismului ortodox, dar până atunci va mai găsi Hristos credință pe pământ? (Luca 18, 8). Va fi cel mai real și practic argument palpabil-experimentat, împotriva comunismului, însăși eșuarea și înșelăciunea lui demascată singură. Așa îmi explic că va fi o turmă și un păstor, Hristos, prin vederea colectivului ateu decăzut, adunat de atei și antihriști.

Noi nu am fost în stare să ne unim, dar ateii au unit în numele urii și crimei chiar pe creștini și mulți dintre noi. Dumnezeu Își împlinește planul iconomiei soteriologice și eshatologice și, dacă noi nu am fost vrednici, a lucrat prin cine a vrut spre pedepsirea noastră. A lucrat prin comuniști și prin socialiștii democrați din Apus, ori prin cine vrea El, dar a realizat unitate internațională, ca să ne aducă pe toți la El ca pe o turmă. În al doilea rând, noi n-am fost în stare să propovăduim pacea și evanghelia păcii, întrucât nu ne împăcăm nici noi, preoții. Dar Dumnezeu ne-a rușinat, predicând evanghelia prin vase proaste și ateiste, ca să nu se slăvească omul, ci Dumnezeu să fie preamărit în veci. Că în fond comuniștii, fără să știe, împlinesc semnul apocaliptic al sfârșitului lumii, prin propovăduirea păcii (pacea e Hristos); prin colectiv (obștea și turma păcătoasă și obosită adusă la picioarele lui Hristos, Care strigă „veniți toți cei osteniți”); prin urâciunea pustiirii la locul cel sfânt (punând patriarhi, arhierei, preoți, pe cei mai imorali materialiști vanitoși); prin lepădarea pe față de credință ( scoțând religia și icoana din școli, preoții din libertate); prin omul fărădelegii și taina fărădelegii care se lucrează. Se lucrează în taină, în secret de stat, cu diplomație și vicleșug, masoneria, endemonismul, satanismul etc.

Iată însăilat în câteva trăsături repezi de penel în mod stenografic, pe fugă, câteva idei ce transpar de adevăr în acest veac de minciună și ipocrizie lașă decadentă. Cuvântul se oprește parcă înspăimântat și sparge cadrele celor douăzeci și patru de litere ale alfabetului, cerul se cutremură și sfinții strigă de sub jertfelnic: „Până când, Doamne?”. Să zicem că împotriva noastră, a păcătoșilor, trebuia să lupte, dar ce vină au icoanele să fie aruncate în gunoaie și arse? Ce vină avea Domnul și sfinții îngeri și sfinții? Dovadă că n-a fost voia lui Dumnezeu asta, iată că au apărut icoane pe geamuri și pe ferestre, chiar și la mașini. Ba chiar și azi mai sunt în unele locuri neșterse, ca la Mănăstirea Almaș, la geamul monahiei Agaftonica păstorița. Noi, însă, contagiați de doctrine sataniste, am spart și geamuri și am distrus chipul lui Dumnezeu din om și din cosmos, ca să putem desfrâna fără saț , în patimi și rele. Dacă n-am mai lăsat pe preoții și pe profesorii de religie în școală, pentru că pe bună dreptate unii erau nedemni; dacă au ars Biblia și cărțile; de ce au dat afară icoanele și au transformat paraclisele în săli de dans, cum e cazul la Notre Dame din Galați, liceu de fete? Dacă opresc pe Hristos să vină la copii, apoi de ce nu lasă pe prunci să meargă la Iisus? (Lăsați copiii să vină la Mine!). Aceasta e încă o dovadă a existenței veridice a lui Dumnezeu, pentru că nu se aruncă cu pietre decât în pomul încărcat de roade, iar minciuna nu tronează decât când răstignește și alungă sau omoară Adevărul, reducându-L la tăcere și adăpându-L cu oțet și fiere. Jos minciuna! Ridică-Te, Adevărule! Deschide, Iisuse, gura Ta! Vorbește-ne și creează-ne din nou, că mult am mai decăzut! Până când rabzi, Mielule Hristos?

Oare n-aude Bunul Dumnezeu suspinurile celor încătușați și nu vede lacrimile celor din obezi grele de fier? Oare a uitat Dumnezeul cel viu de a mai avea milă, când îndurările Îi sunt nenumărate și nemăsurată Îi este iubirea? Să nu fie! Pentru cei aleși, pentru cei chemați, pentru catehumeni și chiar pentru necredincioșii păgâni, este o cernere ca prin sită (cum zic ei, epurare), o lămurire ca aurul în cuptor și un pedagog spre Hristos cu „toiag de fier”. Dar pentru că satana va încerca să înșele chiar și pe cei aleși, suntem datori să demascăm înșelăciunea antihristică comunistă spre binele creștinilor și chiar și a păgânilor, care din fire fac ale legii. Cum strigi când arde casa cuiva, ca să scapi pe oameni măcar cu pielea– dar să scape- tot astfel strigăm și acum, ca să scăpăm măcar cu sufletul, dacă nici goi cu pielea numai putem scăpa din mâinile celui ce a aruncat pe Iov în gunoi. Că același diavol, care a înșelat pe Eva cu pântecele și pe Isav; care a vrut să ispitească pe blândul nostru Miel Mântuitor, vrea azi să trântească pe tot omul în iadul cel mai de jos, de la vlădică până la opincă. Într-adevăr, nu se mai vede vreun loc nicăieri, unde să nu fi făcut ravagii prin viclenia sa de șarpe. Să ne împotrivim diavolului și el va fugi de la noi (Iacov 4, 7).

Comunismul aduce bestialitatea și fiara la locul de cinste în om, încât cu adevărat nu e numai o fiară apocaliptică, ci câți comuniști, atâtea fiare. Nu mai este duhul lui Dumnezeu în om, ca pe vremea lui Cain și a lui Noe etc, ci e duhul satanei potrivnic luminii (deși se laudă că luminează poporul): „Nu va rămâne pururea Duhul Meu în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup” (Geneză 6, 3). Că dacă printre creștinii ortodocși botezați și printre cei mai emeriți preoți sau monahi zburdă duhul întunericului, ce să mai zicem de sărmanii apostați farisei? Că dacă lumina din ei e întuneric, întunericul cu atât mai mult. Ei ignoră spiritul, duhul, sufletul și hulesc chiar pe Dumnezeu. Pe de o parte, e bine pentru credincioși, că sunt siliți să adâncească tainele credinței la „interior”, în intensitate, ca o nouă „disciplină arcana” din primele zile ale creștinismului, astfel încât tainele creștinismului devin „tainice”, precum se cuvine; iar timpurile de prigoană sunt cele mai prielnice pentru ruga interioară a minții, a respirației și a inimii, fără de care nimeni nu se poate mântui: „Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui… Fără de Mine nu puteți face nimic”. Dar pe de altă parte e rău pentru „massa perditionis”*, care se leapădă pe față de Hristos și se închină lui antihrist, al cărora dumnezeu e pântecele și sexul.

Poporul nu știe cui să se închine, ci aleargă instinctual după cei ce le dau pâinea vremelnică, ignorând Pâinea Vieții. Însă, dacă vin la Sfânta Biserică vreo câțiva, tot ei sunt canonisiți și îndepărtați de Pâinea euharistică, de către urâciunea pustiirii la locul cel sfânt. Dar să ne înțelegem, urâciunea pustiirii nu sunt numai arhiereii și fariseii tipicari, care închid împărăția cerurilor și pentru alții și pentru ei, ci mai cu osebire aceia care, neintrând niciodată în biserici, se amestecă în treburile Sfintei Biserici. Iar aceste urâciuni sunt comuniștii, care din culise trag sforile cu marionetele patriarhale, episcopale, protopopiale etc, spre a dărâma tot ce-i sfânt. Fiara cu multe capete, din poveste și din apocalips, se vădește în viclenia acestora, care, sub forma păcii, martirizează clerul și creștinii buni. Sub forma libertății religioase, duc cea mai satanică prigoană, prin vânduții și antihiriștii farisei din biserică; sub formă de progres, au regresat cu două mii de ani, întrucât ignoră pe Hristos și iubirea, conducându-se după legea talionului și ura diabolică. Iată urâciunea pustiirii. Ei luptă împotriva magiei, superstiției, ideilor false, obscurantismului și misticismului, dar sunt cei mai vrăjitori diabolici, superstițioși, cu cele mai false idei și sisteme învechite darwiniste, leniniste etc și fanatici în misticismul satanic proletar decăzut. Au răsturnat toată axiologia, răsturnând și anarhizând valorile, adorând mincinoasele învățături ale diavolilor și ale lui antihrist. Sub forma milosteniei corup copiii din creșe și cămine, sugându-le sângele ca vampirii. Tineretul este organizat, în școli și în armată, ca să fie veșnic luptători împotriva Dumnezeului celui viu. E cea mai vicleană prigoană de la Iulian apostatul încoace, cu învățători și profesori atei și comandanți militari bestii și fiare apocaliptice, întruchipați în securitate, miliție și armata democrată populară negatoare de cer. Omul a devenit idolul de lut. Picioarele idolului văzut de Nabucodonosor, pe care le-a sfărâmat Piatra netăiată de mâini omenești văzută de profetul Daniil.

Iar în ultimul timp au reușit să corupă și cealaltă parte a tineretului din mănăstiri, prin votul sfânt al ascultării, ca și în armată. Adică: cum în armată se cere supunere, pe care-au transformat-o în supunere față de satan, în monahism se cere ascultarea de Dumnezeu și de proestos, pe care au transformat-o în lepădare pe față de Dumnezeul cel viu și lucrător. Cum? În mod viclean, au pus arhierei atei, fricoși, lași, pătimași, vanitoși și lacomi etc, în fruntea eparhiilor și-i țin sub ordine atee secrete, încât nu fac nici un pas fără preavizul ateilor masonici antihriști. În schimb, au mașină la scară, remunerații de miniștri, palate somptuoase și putere nelimitată de a face rău, siluind și tiranisind tot ce-i bun și divin, smintind și distrugând totul. Dacă vreunul vrea să se opună, e otrăvit de medici jidovi, ca patriarhul Nicodim Munteanu; omorât prin ostracizare, oprobiu și calomnie, ca Irineu Mihălcescu; închis și exilat în peșteră, ca Nicolae Popovici. Iar ceilalți își adorm conștiința prin paleative atee, zicând că ei conduc cu abilitate și înțelepciune de șerpi sau balauri. Sub forma ascultării, acești vânduți, plini de lepră ca și Ozia; destinați focului și pământului, ca Datan, Core și Abiron; necanonici, ca Anna și Caiafa; tirani și cu nărav de fiară, ca ighemonii; dau ordin să nu credem în teofanii, în predica adevărului lui Ioan, în ruga sinceră și „în partea cea bună a Mariei”. Iar acela, care nu se supune acestei ascultări demonice, este caterisit, exclus, afurisit, de sinoadele și consistoriile tâlhărești atee. Ba mai mult, în loc să plinească sfânta ascultare, au înlocuit-o în mod viclean, încât au înșelat și pe cei aleși: Nicodim Măndiță, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală etc.

Fecioria au desființat-o prin excursiile și casele de odihnă ce se pun la dispoziția atelierelor cooperative mănăstirești, unde măcar cu vederea și tot desfrânează (Matei 6). Iar sărăcia, prin îmbogățirea mănăstirii, care e săracă, se desființează sau se transformă. Tirania, despotismul, dictatura cea mai sălbatică, fără milă sau asistență a Sfântului Duh, domnește în sinoadele locale demagog și gog-ice, mai rău ca în papismul infailibil apusean. Cel puțin, papa îndumnezeiște creatura sub jarul dragostei divine, apoteozând pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria, dar sinodalii democrați înomenesc pe Dumnezeu, uitând divinitatea cu totul. Papii au admis pe Francisc de Assisi, Bernadette de Lourdes etc și supracinstesc pe sfinți, chiar așa schismatici și farisei cum sunt, dar sinodalii noștri, de sub tirania proletară, au ajuns să nege și pe Dumnezeul cel viu. Ei admit că Dumnezeu nu se vede și se bucură mai ales că nu-i vede ce fac în ascuns, luptând cu mare mânie contra sfinților, crezând că aduc slujbă lui Dumnezeu. Sunt foarte fericiți că se dau jos icoanele din instituții, ba încă le-au scos și din Sfântul Sinod, unde au introdus chipurile cioplite ale magnaților zei tirani surpători de altare. În soboare, pastorale, stareții, protopopii etc, nu discută decât pe cine să mai caterisească, ce dări să mai pună pe norod, ce canoane de îndepărtare de la spovadă, Euharistie, botez, cununie, preoție, maslu și chiar de la mirungerea prozeliților.

Înainte erau prea multe seminare, nimeni nu era caterisit, decât Iosif preotul, post– mortem pe nedrept, iar azi, când nu mai avem nici un seminar (decât școli de cântăreți și semi-seminarul monahal de la Neamț) toți sinodalii se întrec în a caterisi pe cei mai buni fii ai lui Hristos. Azi, când ești dat afară din serviciu, dacă te duci la biserică sau mănăstire, ierarhii nu predică și nu scriu altceva decât oprirea credincioșilor din pelerinaje, încât nu mai pot sărmanii creștini nici să mai răsufle. Acum, dacă ateii spun că nu e Dumnezeu, toate circularele și revistele teologice sunt pline de atacuri împotriva teofaniilor, apologeticii, misticii, chiar împotriva monahismului adevărat, ba se desființează și mănăstiri (Vladimirești, Sihastru), se aruncă preoți și monahi în închisori și se anatematizează pe capete. Până când îi rabzi, Doamne? Acum, când nu e voie să te botezi, să te cununi, să te spovedești, să aduci un prozelit la Ortodoxie, prelații atei ordonă pe toate căile prohibirea căsătoriei și a mâncării cu mulțumire (Euharistiei) (1 Timotei, 4, 1-3), precum și a botezului fără acte de la păgânii atei, ca să nu fie ei demascați întru perversități de către popor. Opresc orice prozelitism, pentru ca toți să cadă în ateism militant.

Dar cine poate să mai înșire fărădelegile acestor urâciuni ale pustiirii la locul cel sfânt? Să nu ne mirăm că nu se ridică nimeni să facă apologia Ortodoxiei: pe de o parte conducătorii bisericești sunt vânduți comuniștilor și sunt înfierați cu semnul apocaliptic (ca dovadă că Singurul Conducător și Cap este Hristos); pe de altă parte catolicii și protestanții se bucură de decadența Ortodoxiei exterioare; și în sfârșit, poporul dreptslăvitor, fiind ignorant, iar monahismul vanitos și agramat, toate lucrurile merg pe placul satanei. De asemenea, să nu ne mirăm că nici celelalte religii nu arată ateismul și antihristul militant al comunismului actual. Pe de o parte din necunoaștere și înșelare, sub forma păcii, a libertății, îmbogățirii materiale etc, iar pe de altă parte, de frică, pentru că, dacă ar cuteza cineva să-i facă critica negativă, n-ar mai vedea soarele și i-ar putrezi oasele în ocne, temnițe. De aceea încerc eu, smeritul, să fac acest lucru cu îndrăzneală mare.

Ieroschimonah Nil Dorobanțu

(ACNSAS, fond penal 022170, vol. 1, fil. 58-62)