Acestea sunt ultimele zile, zilele de pe urmă și domnia Antihristului se apropie. Firește, e foarte ușor să te pierzi cu firea contemplând subiectul ăsta, însă Domnul nostru ne-a spus să fim pregătiți pentru semnele sfârșitului.

Cei care nu se vor preocupa excesiv de aceste semne, nu vor face altceva decât să se lase înșelați de ele. Creștinii cu adevărat credincioși rămași în vremurile din urmă, după cum ne-a spus Hristos, vor fi foarte puțini pentru că marea majoritate a celor care își spun ei înșiși "creștini" îl vor primi pe Antihrist întocmai ca pe Mesia.

Ortodoxia este singura care a rămas nelumească sau supralumească. Scopul vieții ortodoxe (pe care cu toții suntem cumplit de departe de a-l atinge) este să trăim această viață amintindu-ne neîncetat de viața de apoi, de fapt, să întrezărim chiar din această viață, prin Harul lui Dumnezeu, începutul acelei Vieți Veșnice.

Am devenit ceea ce lumea ar numi un fanatic, un habotnic, un extremist. Toți credincioșii ortodocși adevărați sunt considerați fanatici sau habotnici. Acest “fanatism“ este justificat prin faptul că Biserica Ortodoxă este singura și adevărata Biserică a lui Iisus Hristos. Reprezintă realitatea față de care toate celelalte așa zise “biserici” sunt, în cel mai bun caz, doar niște umbre palide ale adevăratului Creștinism.

Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru această Împărăție, Împărăția Cerurilor. “Bisericile” schismatice, în măsură mai mare sau mai mică, au uitat acest adevăr și au făcut tot felul de pogorăminte sau compromisuri cu lumea. Inima Ortodoxiei este Rugăciunea curată și pot să spun sincer că, înainte să descopăr Ortodoxia, n-am avut nici cea mai mică idee despre ce este Rugăciunea sau ce putere are ea.

Bineînțeles, credincioșii rămân adesea reci în timpul rugăciunilor, dar am trăit momente, petrecute atât de unul singur, cât și alături de alții, de rugăciune cu adevărat fierbinte și înflăcărată, și de lacrimi sincere de căință, și am trăit și bucuria momentului în care am primit răspuns la rugăciunile mele.

Fiind astfel îmbărbătat, eu, un om slab și nevrednic, am vorbit cu îndrăzneală Domnului și Maicii Domnului, precum și Sfinților Săi. Acesta este sensul acelei “bucurii“ sau “fericiri” despre care tocmai am scris și care, pentru mine, reprezintă cea mai grăitoare dovadă a Adevărului veșnic și pur al Ortodoxiei. Sfinții trăiesc neîncetat cu această ”fericire”. Și Ortodoxia este singura care continuă să producă până la sfârșitul veacurilor adevărați Sfinți, nu doar "oameni morali sau buni“.

Părintele Serafim Rose (1934-1982)