Izbăvește-mă de nepăsare și de lenevire — Sfântul Teofan Zăvorâtul

Dacă o să-mi ceri socoteală, Doamne, pentru vremea care mi-a fost dată spre pocăință, dar pe care eu am petrecut-o în nepăsare, cum voi putea să mă îndreptățesc? Iar dacă mă vei trage la răspundere pentru cuvintele deșarte, pentru gândurile și poftele viclene, ce frică și tulburare mă vor cuprinde atunci pe mine, sărmanul, și ce chin va urma apoi?

Cruță-mă, Doamne! Cruță-mă Îndurate! Cruță-mă, Iubitorule de oameni! Cruță-mă, Cela ce ești Singur Bun! Milostivește-Te și mă miluiește, din singură bunătatea Ta. Întărește sufletul meu, pe care l-am stricat prin lenevie și nepăsare, Tu, Cel ce îi ridici pe cei doborâți și îi vindeci pe cei zdrobiți!

Tu știi nesimțirea ticăloșiei mele, știi câte gânduri viclene se războiesc împotriva mea, vezi câte curse întinde asupra mea răutatea vrăjmașului. Ocrotește-mă din mare mila Ta, trezește-mă, scoală-mă, viază-mă și mă mântuiește cu harul Tău, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților.

— Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau cugetări evlavioase și rugăciuni scoase din facerile Sfântului Efrem Sirul și așezate după rânduiala Psalmilor lui David, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, p. 48

Patima leneviei se manifestă și ca răceală și nepăsare față de propria mântuire. Ea întunecă sufletul și-l oprește pe om de la orice lucrare duhovnicească, împingându-l până la deznădejde.

În Răsăritul Ortodox, acedia este tratată separat, fiind asemănătoare cu întristarea. Acedia este o stare de lene și de întunecare sufletească, dar și o stare de dezgust, de oboseală și descurajare, de melancolie și depresie.

Spre deosebire de alte patimi, acedia naște toate păcatele și stârnește aproape toate patimile, înstăpânindu-se peste puterile sufletului.

„Cel care doarme toată noaptea și consideră somnul peste măsură drept răsplată este un om nefericit, pentru că lenea este mama foamei, sora hoției, verișoara minciunii și mătușa nefericirii. Ea pare o masă bogată, care servește însă, în loc de mâncare, doar vise” — Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumenița, Galați, 2009, pp. 108-109.

Nu e o rușine ca cineva să recunoască că este sărac, ci rușinos este să nu lucreze ca să scape de sărăcie. Cel care nu face nimic, ajunge să creadă despre sine că e capabil de orice lucrare și astfel, tot amânând, niciodată nu mai începe.

Sărăcia nu se reduce însă doar la aspecte de natură materială, ci privește direct și viața duhovnicească. În fond, leneș nu este numai cel care nu face nimic, ci și acela care poate să facă ceva mai bun și nu face.

În zilele noastre, mulți oameni au fost influențați negativ de duhul lumesc, fiind lipsiți de râvnă duhovnicească și de spirit de jertfă.

„Au învățat să se intereseze numai de ei înșiși; nu se gândesc deloc la semenul lor, ci numai la ei înșiși. și cu cât îi ajuți mai mult, cu atât cad în mai multă lenevie” — Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, București, 2000, p. 221.

Voința este necesară pentru sporirea duhovnicească, de aceea trebuie să luăm aminte să nu ne lenevim, pentru ca nu cumva vrăjmașul să ne scoată vreo pană din propria aripă și să ne frângă zborul.

„Atunci când începe încet-încet puțină trândăvie, puțină nepăsare, voința slăbește. Ce să facă Dumnezeu dacă omul nu vrea? Nu vrea să intervină, pentru că respectă libertatea omului. Netrebnicește astfel omul și aripa lui Dumnezeu. Dar când are voință, are și aripa lui întreagă; atunci vrea și Dumnezeu, vrea și omul, și el zboară” — Sf. Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, Edit. Publistar, București, 2000, p. 116.

De aceea, un om duhovnicesc nu trebuie să facă nimic cu nepăsare, cunoscut fiind cuvântul Proorocului Ieremia: „Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu lenevie” (Ier. 48, 10).

Pe de altă parte, întristarea poate aduce multă pagubă omului, deoarece cauzează moleșeală trupească și sufletească, și de aici nepăsarea față de propria mântuire.

„Întristarea îl dezarmează pe om. Îi vlăguiește toate puterile sale trupești și sufletești și nu-l lasă să facă nimic. Îi otrăvește sufletul și îi provoacă diferite anomalii în organism. Atacă părțile cele mai sensibile ale trupului și îl istovește pe om prin neliniștea pe care i-o provoacă. Otrăvirea pricinuită de amărăciune poate răpune cu desăvârșire nu numai un organism sensibil, ci și pe unul puternic”— Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi și virtuți”, Edit. Evanghelismos, București, 2007, pp. 142-143.

O atitudine de „gură cască”, se află în contradicție cu parabola talanților și vădește că n-am înțeles cât de grav este păcatul leneviei și cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul potrivit căruia, cerurile se cuceresc și Împărăția lui Dumnezeu se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea — Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 38.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)

Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni:

• Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

• Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

• Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

• Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele…