😢 Povesta unui deporat din Basarabia

- Posted in ✝️ Sfinții Închisorilor by - Permalink

De deportare nu scapă în Rusia sovietică nici cei bătrâni, nici femeile şi copiii nu sunt cruţaţi.

enter image description here

Printre culacii din satul său (Butuceni) a fost încolonat ca să fie deportat și Moş Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, căruia îi dăm aci cuvântul, să ne povestească sumbra sa aventură:

Am fost porniţi într’o zi, în zori, de acasă, ca o turmă de vite, păzită de soldaţi roşii cu armele încărcate. Din sat în sat, coloana noastră creştea, adăogându-i-se noi deportaţi.
Am fost mânaţi astfel pe şosele şi câmpuri, zile întregi. Cei cari cădeau de oboseală, erau lăsaţi să moară în drum sau, dacă mai aveau o licărire de viaţă, erau împinşi înainte, până se stingeau de tot. Am fost încărcaţi în vagoane, ca animalele şi trenul ne-a hurducăit zile şi nopţi întregi.
Am aflat pe drum că ne duceau la Arhanghelsk. Când ne-am apropiat de acest oraş, care se află la Marea Albă, adică la Nord, unde zăpezile sunt aproape vecinice - am înţeles că „tovarăşii” comisari ai poporului, voiau să ne ucidă prin frig.
Am fost opriţi pe un câmp îngust, mărginit de păduri dese. Acolo, se aflau câteva bordeie, şi, fără răgaz, răpuşi de drum, am fost puşi să ne săpăm singuri bordeiele, în care aveam să trăim de aci înainte.
Aceste bordeie erau un fel de şanţuri lungi, pe sub pământ, un fel de gropi în care dormiam strânşi unul lângă altul, câte 20— 30 de inşi, în cea mai grozavă murdărie.
Îndată ce-am terminat cu săparea bordeielor, am fost duşi la muncă forţată, la tăierea pădurilor. Tăiam copaci şi-i trimeteam pe ape, la vale, din zori până se lăsa întunericul.
Hrana ce ni se dădea, era o cană de apă călduţă şi un bulgăre de mămăligă sau pâine, tare ca piatra.
Frigul era îngrozitor. Din cauza gerului, mâinile şi picioarele ne degerau, dar eram siliţi să muncim înainte, sub ameninţarea că vom fi împuşcaţi pe loc, dacă „sabotăm”. Bube rele ni s’au deschis pe faţă, de ger şi chinul nostru întrecea cât poate să sufere omul.
De la un timp, s’a încuibat tifosul exantematic în bordeie. Din douăzeci de mii de deportaţi, câţi ne aflam în acea tabără, au murit în scurt timp, în câteva luni, opt mii. În bordee, viii trăiau deavalma cu bolnavii şi morţii... De multe ori, bolnavi aproape de moarte, erau scoşi la muncă: trebuia să tăiem pădurile, pentru exportul de lemne în America.
Rusia sovietică trebuia să vândă lemnele mai ieftin decât alte ţări. Şi putea face aceasta, fiindcă n’o costa nimic exploatarea.

Sursa: deieri-deazi

Tags:

😢 Povesta unui deporat din Basarabia

De deportare nu scapă în Rusia sovietică nici cei bătrâni, nici femeile şi copiii nu sunt cruţaţi.

enter image description here

Printre culacii din satul său (Butuceni) a fost încolonat ca să fie deportat și Moş Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, căruia îi dăm aci cuvântul, să ne povestească sumbra sa aventură:

Am fost porniţi într’o zi, în zori, de acasă, ca o turmă de vite, păzită de soldaţi roşii cu armele încărcate. Din sat în sat, coloana noastră creştea, adăogându-i-se noi deportaţi.
Am fost mânaţi astfel pe şosele şi câmpuri, zile întregi. Cei cari cădeau de oboseală, erau lăsaţi să moară în drum sau, dacă mai aveau o licărire de viaţă, erau împinşi înainte, până se stingeau de tot. Am fost încărcaţi în vagoane, ca animalele şi trenul ne-a hurducăit zile şi nopţi întregi.
Am aflat pe drum că ne duceau la Arhanghelsk. Când ne-am apropiat de acest oraş, care se află la Marea Albă, adică la Nord, unde zăpezile sunt aproape vecinice - am înţeles că „tovarăşii” comisari ai poporului, voiau să ne ucidă prin frig.
Am fost opriţi pe un câmp îngust, mărginit de păduri dese. Acolo, se aflau câteva bordeie, şi, fără răgaz, răpuşi de drum, am fost puşi să ne săpăm singuri bordeiele, în care aveam să trăim de aci înainte.
Aceste bordeie erau un fel de şanţuri lungi, pe sub pământ, un fel de gropi în care dormiam strânşi unul lângă altul, câte 20— 30 de inşi, în cea mai grozavă murdărie.
Îndată ce-am terminat cu săparea bordeielor, am fost duşi la muncă forţată, la tăierea pădurilor. Tăiam copaci şi-i trimeteam pe ape, la vale, din zori până se lăsa întunericul.
Hrana ce ni se dădea, era o cană de apă călduţă şi un bulgăre de mămăligă sau pâine, tare ca piatra.
Frigul era îngrozitor. Din cauza gerului, mâinile şi picioarele ne degerau, dar eram siliţi să muncim înainte, sub ameninţarea că vom fi împuşcaţi pe loc, dacă „sabotăm”. Bube rele ni s’au deschis pe faţă, de ger şi chinul nostru întrecea cât poate să sufere omul.
De la un timp, s’a încuibat tifosul exantematic în bordeie. Din douăzeci de mii de deportaţi, câţi ne aflam în acea tabără, au murit în scurt timp, în câteva luni, opt mii. În bordee, viii trăiau deavalma cu bolnavii şi morţii... De multe ori, bolnavi aproape de moarte, erau scoşi la muncă: trebuia să tăiem pădurile, pentru exportul de lemne în America.
Rusia sovietică trebuia să vândă lemnele mai ieftin decât alte ţări. Şi putea face aceasta, fiindcă n’o costa nimic exploatarea.

Sursa: deieri-deazi