"Domnilor studenți, când mergeți la bolnavi, să nu-i îngrijiți ca pe niște oameni mizerabili, nenorociți. Să nu-i îngrijiți nici măcar ca pe niște bolnavi! Să-i îngrijiți ca și cum acolo ar fi Hristos, pentru că în fiecare din ei suferă Hristos!" - Nicolae Paulescu (1859 -1931) - inventatorul insulinei.

„... Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul este adevărul natural, iar creştinismul este adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu ...” - Nichifor Crainic)

În valul mereu curgător al vieţii, răsar bărbaţi, care în durata unor zile mai puţine „trăiesc mult”, strălucind la locul unde providenţa divină şi vrednicia lor i-a aşezat prin înţelepciunea minţii, prin frumuseţea caracterului şi bogăţia faptelor bune.

Din sânul poporului român în decursul timpului s-au ridicat oameni de seamă, adevărate genii, comori de gândire şi de frumuseţe morală. Caracteristica dominantă a adevăratului om de cultură, de ştiinţă, a fost religiozitatea - au crezut în Dumnezeu.

De la Eminescu , V. V. Voiculescu, C. Brâncuşi, la N. Titulescu , G. Enescu, N. Iorga, L. Blaga şi alte mari personalităţi româneşti - au fost „oameni religioşi”. Dumnezeu vorbeşte prin creaţiile mintii, a mâinilor şi descoperirilor lor.

Indiferent de vârstă, formaţie intelectuală, omul, - mai ales în zilele noastre —, are nevoie de modele de urmat, oameni morali, modeşti, toleranţi. Oameni care la rândul lor au avut ca modele pe Hristos şi învăţătura Sa.

Drum greu de urmat, cale spinoasă, aspră, să nu te abaţi nici la stânga, nici la dreapta. Satisfacţiile sunt numai pentru acei ce urmează acest drum, pentru acel care îşi împleteşte aspiraţiile vieţii cu credinţa în Dumnezeu.

Prof. Dr. Nicolae Paulescu, model demn de urmat pentru omul iubitor de cultură.

Om de ştiinţă, savant român, flacăra nestinsă de credinţă în duh românesc.

Istoricul Nicolae Iorga astfel îl caracterizează pe prof. Paulescu: „A trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt. Înfăţişează în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre”. Icoană a adevăratului „Om” pentru care ştiinţa este scara către Dumnezeu şi oglindirea duhului românesc în lucrurile Adevărului.

Prof. Dr. Nicolae Paulescu face parte din elitele intelectuale şi morale ale tării noastre, înzestrat cu o inteligentă pătrunzătoare, o mare putere de muncă, încă din anii de şcoală s-a impus prin însuşirile sale excepţionale.

Primul care a găsit în El „genialitatea” a fost prof. Lancereaux - una din gloriile ştiinţei medicale franceze, clinician incomparabil şi neîntrecut astmo-patologist, pe lângă care s-a format şi despre care s-a spus „că omenirea n-a avut medic mai mare ca Lancereaux”.

Nicolae Paulescu a lucrat ca medic internist - alături de marele maestru. A susţinut trei doctorate: în Medicină (1897), în Ştiinţele Naturale (1899) şi în Chimie organică (1901). Refuzând o catedră la Universitatea din Freiburg, se întoarce la Bucureşti , fiind numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină din capitala ţării.

Opera lui ştiinţifică se sintetizează în două tratate de mare răsunet în lumea medicală: Traite Medicine - 5 vol. şi Trăite de Psychologie medicale - 3 vol. A publicat lucrări de popularitate, spre ex.: Cele patru patimi şi remediile lor, Instincte sociale, Patimi şi conflicte,

Prof. Dr. Nicolae Paulescu este cel care a descoperit tratamentul ştiinţific al diabetului care este insulina, folosit şi azi ca medicament. Acesta i-a adus satisfacţii dar şi amărăciuni sufletului său. Noul preparat, descoperirea românească a insulinei, şi-au însuşit-o trei medici biochimişti canadieni care au primit în anul 1923 premiul Nobel pentru Chimie - furând savantului român marea descoperire.

Oamenii de specialitate au recunoscut, după 50 de ani prioritatea şi paternitatea acestei epocale descoperiri şi extraordinara ei valoare ştiinţifico-medicală.

Treizeci şi unu de ani prof. Nicolae Paulescu s-a mistuit pe altarul ştiinţei medicale româneşti, împărtăşind învăţăceilor săi cunoştinţele şi înflăcărarea inimii sale spre a-i forma ca tămăduitori ai trupurilor,

Orele lui de curs aveau seriozitatea, demnitatea şi măreţia unui oficiu sacerdotal. Era sever, dar drept şi imparţial cu studenţii pe care îi iubea ca pe copiii săi.

Prof. Dr. Nicolae Paulescu a fost savant, om de ştiinţă în sensul cel mai autentic, dar mai presus de toate „un Om de o aleasă ţinută morală”.

Viaţa lui pământească a fost fără prihană - viaţă de anahoret, închinată desăvârşirii intelectuale şi morale.

În cursurile sale la Facultate , cu o severă, dar ştiinţifică critică, arăta netemeinicia materialismului, a darwinismului.

Convins de dumnezeirea lui Iisus a trăit intens sub revărsarea harică a Bisericii strămoşeşti - Biserica Ortodoxă. Mărturisea: „Nu e Duminică şi nu e sărbătoare în care să nu mă duc la o modestă bisericuţă ortodoxă, ascult predica des la „Biserica Ene” şi acolo răpit de frumuseţea sublimei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur - să asist la jertfa Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Nu se ruşina să se plece sub patrafirul preotului spre mărturisirea sfântă. Se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci. Prezenţa mea în biserică înseamnă „Unirea desăvârşită ce trebuie să existe între religie şi ştiinţă”, Unire pe care materialismul ateu a încercat în zadar s-o schimbe într-o infamă şi dezastruoasă duşmănie. Vin deci să aduc înţelepciunii infinite prinosul de adoraţie, al ştiinţei vieţii.

Umbla în haine albe, simbol al curăţiei şi sfinţeniei creştine. Nu a fost căsătorit.

Atât în fata studenţilor la facultate cât şi a credincioşilor la biserică, cuvântul său avea putere - trăire.

Redăm doar câteva mărturisiri din gândirea „Paulesciană” – actuale şi în zilele noastre - demne de urmat:

• Educaţia creştină a tineretului este unica salvare a neamului;

• Creştinul trebuie să citească cel puţin o dată pe an, cartea sfântă a Evangheliilor;

• Viaţa cu toate splendorile este un Imn închinat Creatorului - ştiinţa vieţii - cu toate luminile ei. Este o punte de lumină către Dumnezeu. Ştiinţa descoperă ceea ce a creat Dumnezeu. Ea nu creează, ci luminează. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să zică; „Credo în Deum”. El trebuie să afirme: „Scio Deum esse”;

• Ştiinţa este îngenuncherea smerită a creaturii în fata Creatorului;

• Cel mai mare păcătos poate deveni o icoană de virtute, numai să vrea să îngenuncheze sub zarea înlăcrimată a pocăinţei — în luminişul de cer şi taină al iubirii divine. Dacă Omul şi-ar da numai puţină osteneală să experimenteze trăirea spiritului în Dumnezeu prin credinţă - toţi cei ce astăzi se îndoiesc de existenta lui Dumnezeu şi a sufletului lor, ar culege roadele unor fericite certitudini, şi-ar da seama câtă deşertăciune e în viaţa de ţărână ce-o trăim şi câtă uscăciune fără sens e în toate halucinaţiile materialiste şi atee;

• Chemarea lui Hristos răsună şi azi peste zbuciumul neamurilor „cel ce vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie”. Crucea, adică lupta cu patimile;

• Dumnezeu este iubire. Iubirea trebuie să stea în inima vieţii umane ca paradisul visurilor noastre să devină realitate. Prin iubirea plăcerii ne robim, prin iubirea lui Dumnezeu ne eliberăm. Iubirea este călăuza voinţei; ea e puterea ce ne uneşte cu Dumnezeu, ne face asemenea Lui, ea e cheagul şi temelia oricărei societăţi umane;

• Iisus Hristos este mai adânc decât toţi filosofii, mai divin decât toţi întemeietorii de religii, mai sublim decât toţi moraliştii, mai puternic decât toţi conducătorii de popoare. Om desăvârşit şi pur ca o lacrimă de rouă a zorilor, a cărui neprihănire atinge cerul. Asemenea Lui nu a fost Om pe pământ;

• Ştiinţa fără Dumnezeu se năruie-n haos; e o mărturie a neputinţei şi a nefiinţei;

• Viaţa care nu simte prezenta lui Dumnezeu în lume se afirmă în anarhie. Dumnezeu e temelia şi încoronarea ştiinţei şi vieţii umane;

• Şcoala trebuie să fie un sanctuar unde slujesc cele mai reprezentative figuri de savanţi, zămisliţi din plămada duhului românesc; nu azil pentru concepţiile oloage ale unei pseudo-ştiinţe îmbolnăvite de ateism. Ştiinţa românească lipsită de respiraţia marilor orizonturi, n-are nici o aderenţă roditoare cu sufletul Ţării. Ea falsifică generaţiile neamului, acele generaţii care trebuie să ştie că: Natura e un templu pe lespezile căruia poţi săruta urmele paşilor lui Dumnezeu;

• Adevărata civilizaţie nu poate fi decât creştină. Credinţa în Hristos e singura în stare să civilizeze pe om;

• Civilizaţia română? Hristos este piatra de temelie a istoriei noastre. Creştinismul este unica zare care deschide istoriei româneşti porţile veşniciei.

Prof. Dr. Nicolae Paulescu a fost savant, om de ştiinţă în sensul cel mai autentic al cuvântului, dar mai presus de toate om de o aleasă factură morală.

Frumuseţea sufletului său - urmarea lui Hristos-prin cuvânt şi fapte şi-a manifestat-o iertând pe cei care i-au furat descoperirea vieţii sale - insulina - pe numeroşii săi vrăjmaşi prin cuvintele biblice: „Iartă-le lor, Doamne”!

S-a stins din viaţă la 19 iulie 1931. A fost îngropat în cimitirul Bellu din Bucureşti, în murmur de rugăciune cu „tricolorul românesc şi Sfânta Cruce la cap”, conform dorinţei sale.

Biserica Ortodoxă, omul de ştiinţă în care bate o inimă de român şi creştin îi cinsteşte memoria.

Din pilda vieţii lui, din gândirea lui se adapă generaţiile neamului.

De sus, din lumea de fericire şi lumină divină duhul celui ce a fost Prof. Dr. Nicolae Paulescu priveşte surâzător peste veacuri.

Ctitor al ştiinţei româneşti, creştin de elită al Bisericii Ortodoxe - icoană în veac a savantului român - flacără de duh românesc,

Pr. Eugen GOIA

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Pr. Dr. Nicolae Mladin, Doctrina despre viaţă a Prof. Nicolae Paulescu, reeditată, 1997, Iaşi.

2. Pr. Prof. Ioan Bunea, Prof. Dr. Nicolae Paulescu, îndrumător Bis., Cluj, 1982.

3. Dicţionar Enciclopedic Român, vol. III, Bucureşti, 1965, p.687.

4. Pr. Gheorghe Băbuţ, Pelerinul Român, Oradea, 1991.

5. Nicolae C. Paulescu, Instincte, Patimi şi Conflicte, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Bucureşti, 1995.

CUM I S-A FURAT LUI NICOLAE PAULESCU PREMIUL NOBEL

Savantul Nicolae Paulescu este, fără îndoiala, inventatorul insulinei. Cine i-a furat însă cercetarea și brevetul de invenție, atribuindu-și nedemn acest merit, aflați în articolul de mai jos. CUM I S-A FURAT LUI NICOLAE PAULESCU PREMIUL NOBEL

Menționăm faptul că astăzi se împlinesc 155 de ani de la nașterea marelui savant român.

Importanta descoperire științifică a lui Nicolae Paulescu

În anul 1921, Nicolae Paulescu prezenta lumii medicale descoperirea tratamentului științific al diabetului pe care l-a numit pancreină. În luna noiembrie a aceluiași an, profesorul american de Fiziologie, Ernest L. Scott, de la Universitatea Columbia din New York, îl ruga pe Paulescu într-o scrisoare să-i încredințeze prepararea și răspândirea noului medicament.

Un an mai târziu, Paulescu primea de la Ministerul Industriilor și Comerțului din România brevetul de invenție Pancreina si procedura fabricației sale. În acest act oficial se preciza: „Dau acest nume substanței active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanță are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei și pentru ca pancreina să fie întrebuințată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantități, ceea ce necesitează un mare capital. Revendic invențiunea produsului organic pancreina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.

ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI ȘI A DREPTĂȚII

„Îmi este imposibil să suport un alt viciu, încă și mai ignobil, care este furtul proprietății științifice a altuia”.

Sfătuit de cercetătorii din țară să refuze propunerile venite de peste hotare și să încredințeze prepararea revoluționarului medicament laboratoarelor românești, Paulescu va aștepta un an și jumătate finanțarea necesară preparării și distribuirii în lume a binefăcătorului remediu. Până în clipa în care doi cercetători canadieni, complet necunoscuți în lumea medicală, își vor însuși rezultatele investigațiilor profesorului Nicolae Paulescu, denumind noul medicament insulină și devenind laureați ai premiului Nobel, în anul 1923.

În ciuda dovezilor incontestabile publicate de savantul român, protestele lui se vor izbi de surzenia ignorantă a Comitetului Nobel și a unor colegi de breaslă. Cu sufletul plin de amărăciune, Paulescu consemna: „Astfel, unii m-au furat, în timp ce alții caută să-mi înăbușe protestele. Și aceasta se petrece în sânul «cinstitei» familii a Oamenilor de Știință! Cred că trebuie să semnalez aceste penibile tribulațiuni elevilor mei, care vor întreprinde lucrări științifice, pentru ca ei să știe ce îi așteaptă din partea confraților puțin scrupuloși. Altădată credeam și propovăduiam că un savant poate lucra în toată securitatea, fiindcă eram convins că data publicațiilor sale îl pune la adăpost de orice nedreptate.

O mare nedreptate

Din nenorocire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înșelat cu totul în această privință. Nu sunt stăpânit de orgoliu și combat, din toate puterile mele acest viciu blestemat. Și într-adevăr publicând descoperirea mea, nu am făcut niciun fel de «reclamă», păstrând modestia, care mi se pare o calitate esențială a oricărui om ce lucrează pentru știință.

Însă îmi este imposibil să suport un alt viciu, încă și mai ignobil, care este furtul proprietății științifice a altuia. Și ar fi dezastruos dacă asemenea procedee necinstite s-ar introduce în Știință, care trebuie să fie curată și nepătată ca Adevărul pe care îl reprezintă”.

Reabilitarea lui Paulescu post-mortem

Recunoașterea unanimă în lumea medicală a adevăratului descoperitor al insulinei se va întâmpla peste câteva decenii, în 1969, când fiziologul scoțian Ian Murray va iniția o campanie internațională pentru redresarea nedreptății făcute savantului român cu ani în urmă.

În același an, 1969, după 38 de ani de la moartea sa, lui Paulescu i-au fost recunoscute meritele pentru descoperirea insulinei de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreședintele Fundației Nobel, care, conform statutelor Comitetului excludea, însă, posibilitatea unei reparații oficiale, exprimându-și doar speranța că „opera de pionierat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 61)