Troparul Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare — Glasul al 4-lea

Veseleşte-te pustiu care nu rodeai, bucură-te ceea ce nu aveai durere; că bărbatul doririlor Duhului ţi-a înmulţit ţie fii, sădindu-i cu dreapta cinstire de Dumnezeu şi hrănindu-i cu înfrânarea, spre împlinirea faptelor bune. Cu ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumne­zeule, mântuieşte sufletele noastre.

Sfântul Eftimie cel Mare ‒ drumul spre sfințenie

Sfântul Eftimie cel Mare s-a născut după rugăciuni îndelungate, din părinți sterpi, în secolul al IV-lea, în Melitina (Armenia). Faptul că venirea sa pe lume a fost o minune o arată însuși numele lui, căci în limba greacă se traduce „voie bună”, iar părinții lui au auzit glas de sus care le spunea să se bucure și să fie cu voie bună. După ce tatăl său a murit, Sfântul Eftimie a ajuns în ceata clericilor, fiind silit să se hirotonească preot și să poarte de grijă mănăstirilor.

La împlinirea vârstei de 29 ani, tânărul a decis să se retragă și a mers la Ierusalim, nevoindu-se într-o peșteră împreună cu Sfântul Teoctist. Aici darurile sale au fost folosite din plin, fiind vindecați mulți oameni de boli grele și, de asemenea, multe dintre femeile care nu puteau să aibă copii reușeau, pentru rugăciunile sfântului, să dea naștere. Cuviosul Eftimie era și înainte-văzător, încât știa dacă cei care se apropie de Sfânta Împărtășanie au gânduri curate sau nu, așa cum a văzut și că sufletul unui călugăr care părea a fi drept, dar în ascuns era păcătos, a fost luat cu o suliță de către un înger. Altădată, pe când construise lavra, a hrănit 400 de oameni călători cu doar câteva pâini.

Era și un apărător vehement al dogmelor, luptând împotriva eresurilor lui Nestorie. Cumpătat în toate, Cuviosul Eftimie nu vorbea decât dacă era nevoie, mai ales sâmbăta și duminica, iar de dormit nu dormea niciodată pe pat, ci fie ședea puțin, fie se ținea cu mâinile de o frânghie spânzurată într-un colț al chiliei, odihnindu-se preț de câteva clipe.

La vârsta de 97 de ani, Sfântul Eftimie s-a mutat la cele veșnice.

O minune a Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare

Un oarecare drumeţ străin a fost primit în mănăstirea Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare. Ducându-se la biserică pentru rugăciune şi privind toate cele dintr-însa, apoi intrând la mormântul sfântului, a zărit tăbliţa de argint ce era deasupra lui. Cu mâinile necurate a răpit-o, după cum spune cuvântul, şi a fugit noaptea, tâlhăreşte. Dar dintre toţi cei din mănăstire, nimeni n-a cunoscut furtişagul. Însă dimineaţa, Procopie, care era portar, şi care mai dobândise de la sfântul mare vindecare, ducându-se de la poartă puţin mai înainte, a găsit pe străin, o! minune!, stând înlemnit înaintea mănăstirii.

Nedumerindu-se şi neavând ce să facă, a descoperit portarului taina, şi acela l-a dus la mănăstire, şi a făcut minunea să se mărturisească înaintea tuturor fraţilor care erau martori. Şi povestea acel străin că a furat tăbliţa de argint a moaştelor pe la miezul nopţii şi a ieşit împreună cu dobitoacele. Dar, mergând foarte grabnic, nu mai puţin decât treizeci de stadii, n-a mai putut trece hotarele mănăstirii.

Iar călugării luând tăbliţa, s-au minunat de puterea purtătorului de semne părinte. Și bărbatului aceluia dându-i merinde, fiindcă era lipsit, i-au dat liberate.