Notă asupra traducerii

Cuvântarea de faţă ocupă primul loc în ediţia mauriştilor (PG XXXV, col. 396-401) şi este considerată drept prima omilie rostită public de Sf. Grigorie Teologul. Reprezintă, alături de Ep. 1, 2, 4, 5, 6 şi 8, adresate Sf. Vasile cel Mare, şi Cuv. II şi III, cel mai vechi text păstrat de la părintele capadocian, redactat în anul 362, la câteva luni după hirotonia sa ca preot (în anul 361, cu ocazia praznicului Naşterii Domnului, sau la începutul anului 362, înaintea Sfintelor Paşti – SChr 247, pp. 7, 10). După hirotonia sa, Sfântul Grigorie se retrage (6 ian. 362?), pe malul râului Iris, în Pont, la schitul Sf. Vasile cel Mare. Ni se pare însă nepotrivită şi forţată interpretarea acestei retrageri ca reacţie la ruşinea pe care ar fi prezentat-o pentru creştinii din Nazianz prezenţa fratelui său, Cezar, la curtea imperială din C/opol, ca medic al împăratului păgân Iulian Apostatul (361-363). Toate acestea, în pofida asprei epistole pe care Sfântul Grigorie o trimite fratelui său la C/opol (Epist. 7). Se reîntoarce în Nazianz cu ocazia Sfintelor Paşti, prăznuite la data de 31 mart., când şi rosteşte, în biserica de aici, nou renovată (zidită?) de către tatăl său, acest cuvânt de întâmpinare. Revenirea sa este legată, bineînţeles, şi de preluarea unei părţi din treburile şi îndatoririle episcopale şi pastorale ale tatălui său.

Traducerea în româneşte a acestui text a fost realizată după originalul grecesc editat şi publicat în: GRÉGOIRE DE NAZIANZE, Discours 1-3, coll. Sources Chrétienne, nr. 247, introduction, texte critique, traduction et notes par Jean Bernandi, Les Éditions du Cerf, Paris, 1978, pp. 72-83. Forma de mai jos a textului reprezintă varianta corectată, ameliorată şi adnotată a unei traduceri realizate de noi şi publicată sub titlul „Cuvânt la Sfintele Paşti al celui dintru sfinţi Părinte al nostru Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului”, în: Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 apr./1996, p. 4. La transpunerea iniţială, cu mulţi ani de zile în urmă, în limba română, a acestui text ne-am consultat şi cu Pr. Ioan Chivu, căruia îi mulţumim şi cu această ocazie. Această cuvântare a Sfântului Grigorie a fost tradusă şi publicată în limba română de mai multe ori de-a lungul timpului: „Cuvânt la zăbovire”, în: Cuvinte puţine oarecare. Din cele multe ale întru sfinţi părinţilor noştri Vasile cel Mare şi Grigorie Cuvântătoriul de Dumnezeu, tălmăcite din limba elinească şi acum întâi tipărite în zilele prealuminatului şi preaînălţatului nostru domn Grigorie Dimitrie Ghica Voievod spre folosul neamului nostru. În Bucureşti, în Sfânta Mitropolie, la anul 1826 de Matei Băbeanul Tipograful, pp. 43-43b (în aflabet chirilic); Sf. Grigorie de Nazianz, „Cuvântare la Sfintele Paşti (despre zăbavă)”, în: Sf. Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns (Cuvântări), trad. Pr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2004, pp. 171-175 (publicată, mai întâi, de autor, în rev. Glasul Bisericii); SF. GRIGORIE TEOLOGUL, „Cuvânt la Sfintele Paşti”, în: Altarul Banatului, 7-9/1995, pp. 128-130 şi în: Telegraful Român, 13-16/1996, p. 3 (trad. protos. Daniil Stoenescu); SF. GRIGORIE TEOLOGUL, „Cuvântarea I. Despre Paşti şi zăbovirea sa”, în: SF. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântări, trad. din limba elină de Călin Popescu, Ed. de Suflet/Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti / Alexandria, 2009, pp. 7-11. În afara acestor lucrări, pentru traducerea textului de faţă şi realizarea notelor de subsol am consultat şi următoarele ediţii de text: GREGOR VON NAZIANZ, „Auf das heilige Pascha. Wegen des Zauderns”, în: GREGOR VON NAZIANZ, Macht des Mysteriums. Sechs geistliche Reden an den Hochtagen der Kirche, Patmos Verlag, Düsseldorf, 1956, pp. 57-61; GREGOR VON NAZIANZ, „I. Rede: Das hl. Osterfest. Erwähnung der eigenen Zaghaftligeit”, în: REGOR VON NAZIANZ, Reden, coll. Bibliothek der Kirchenväter, 1. Reihe, Bd. 59, 1928, pp. 1-5.

Din punct de vedere tehnic, am urmărit, de fiecare dată, cu multă atenţie, respectarea în redare a textului original, chiar dacă au fost situaţii în care lucrul acesta a fost ceva mai dificil sau imposibil, fiind obligaţi să recurgem, la trecerea în limba română, la schimbarea categoriei gramaticale sau la alte modalităţi de traducere. Textul de faţă face parte dintr-un proiect mai amplu, la care lucrăm începând din anul 1995 şi care priveşte transpunerea în limba română a întregii opere a Sf. Grigorie Teologul, inclusiv corespondenţa şi imnografia sa. O parte din variantele iniţiale de text a fost publicată de-a lungul timpului. Totodată, trebuie să mărturisim şi faptul că, de-a lungul tuturor acestor ani, a trebuit, din diverse motive, să întrerupem lucrul la acest proiect iniţiat atât din dragostea pe care ne-a inspirat-o pentru acest Părinte al Bisericii în special şi pentru Patrologie în general transpunerea în limba română de către Păr. Dumitru Stăniloae a celor 5 cuvântări teologie (Ed. Anastasia, 1993). Pe de altă parte, căutând să cunoaştem şi celelalte cuvântări ale Sfântului Grigorie, am constatat că şi ele sunt la fel de „teologice” şi că scoaterea în evidenţă doar a celor 5, este una scolastică şi poate pune în inferioritate şi în uitare pe celelalte, la fel de majestuoase şi de profunde. De aceea, ne-am propus să le oferim cititorului român care, lecturându-le şi aprofundându-le, să constate singur valabilitatea caracterului lor teologic. A trebuit însă, pe lângă diversele priorităţi apărute între timp, să ne întâlnim cu adâncurile şi înălţimile tulburătoare ale teologiei, gândirii şi exprimării Părintelui capadocian şi totodată cu neputinţa redării întocmai în limba română a acestora şi ale trăirilor şi experienţelor pe care ele le exprimă. Am înţeles aşadar că accesul la această comoară nu se poate realiza altfel decât în trepte şi în timp, lucru la care am şi purces, încercând să biruim dorinţa nespusă şi orgoliul ascuns de a da tiparului un text important însă nefinisat pe cât se cuvine sau pe cât trebuie. Nădăjduim aşadar ca anii imediat următori să reuşim, treptat-treptat, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, să corectăm şi să adnotăm mai întâi volumul de cuvântări şi să-l putem oferi publicului larg, în ideea că, astfel, teologia Părintelui capadocian va deveni mai cunoscută şi mai accesibilă şi că se va putea pătrunde mai uşor în gândirea şi lumea interioară a marelui teolog al Bisericii.

• 1. Ziua Învierii – şi este bun începutul acesta! –, şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm! Să zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi (cf. Is 66,6) (1), nu numai celor ce cu dragoste au făcut sau au suferit ceva pentru noi! Să iertăm toate pentru Înviere! Să ne iertăm unii pe alţii (2), adică atât eu care am fost robit cu robia cea bună (ἐγώ τε ὁ τυραννηθεὶς τὴν καλὴν τυραννίδα) – că aceasta o spun acum –, cât şi voi care aţi fost bine robiţi, dacă aţi avea să-mi reproşaţi ceva din cauza zăbovirii mele, de vreme ce ea este mai bună şi mai cinstită la Dumnezeu decât repezeala altora (3). Pentru că bun lucru este a te retrage puţin pentru Dumnezeu, precum acel Moise odinioară (cf. Ieş 4,13) şi precum Ieremia mai târziu (cf. Ier 1,6), şi a alerga degrabă când te cheamă, aşa cum au făcut Aaron (cf. Ieş 4,27) şi Isaia (cf. Is 6,8; 50,5), doar să le faci pe amândouă cu frică de Dumnezeu, pe una din cauza propriei slăbiciuni, pe cealaltă din cauza puterii Celui care te cheamă (4).
• 2. Iar dacă m-a uns cu taină (μυστήριον ἔχρισέ με) (5), în taină m-am şi retras puţin, cât să mă cercetez pe mine însumi. Iar acum mă reîntorc întru taină, aducând această frumoasă zi ajutătoare timidităţii şi slăbiciunii mele, astfel încât Cel Care azi a înviat din morţi, să mă înnoiască şi pe mine întru Duhul, îmbrăcându-mă în omul cel nou (Efs 4,23-24), să dea făpturii celei noi (2 Co 5, 17), adică celor născuţi după Dumnezeu (In 1,13) (6), un ziditor şi un povăţuitor bun, care să moară de bună-voie şi să învieze cu Hristos (Rom 6,8).
• 3. Ieri Mielul a fost junghiat, şi pragurile uşilor au fost unse, iar Egiptul şi-a plâns întâii-născuţi, şi peste noi a trecut moartea, iar pecetea a fost înfricoşătoare şi cinstită, şi cu cinstitul Sânge am fost păziţi. Astăzi am părăsit întru totul Egiptul şi pe Faraon, stăpânul cel rău, şi pe dregătorii cei apăsători, şi am fost eliberaţi de lut şi de cărămidă (Ieş 1, 14), şi nimeni nu ne va împiedica să prăznuim Domnului Dumnezeului nostru sărbătoarea ieşirii, să prăznuim «nu întru aluatul cel vechi al răutăţii şi al vicleniei, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului» (1 Co 5, 8), neluând nimic din aluatul cel necredincios al Egiptului (7).
• 4. Ieri m-am răstignit împreună cu Hristos, astăzi sunt împreună-mărit! Ieri am murit împreună cu Hristos, astăzi trăiesc împreună cu El! Ieri m-am îngropat împreună cu El, astăzi înviez împreună cu El! (8) Să aducem deci rod (In 14, 30). Nu, ci se cuvine să ne aducem rod (jertfă) pe noi înşine, avut mai cinstit şi mai apropiat lui Dumnezeu, să dăm Chipului ceea ce este după Chip (ἀποδῶμεν τῇ εἰκόνι τὸ κατ’εἰκόνα), să ne cercetăm vrednicia, să cinstim Chipul cel dintâi, să înţelegem puterea tainei (τοῦ μυστηρίου τὴν δύναμιν) şi pentru cine a murit Hristos (9)!
• 5. Să ne facem ca Hristos, pentru că şi Hristos S-a făcut ca noi (10)! Să devenim dumnezei pentru El, căci şi El S-a făcut om pentru noi! A luat pe cele mai rele ca să dea pe cele mai bune, S-a sărăcit pe Sine ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim (2 Co 8, 9), chip de rob a luat (Fp 2, 7) pentru ca noi să ne facem părtaşi eliberării (ἐλευθερία) (Rm 8, 2), S-a smerit ca să ne înălţăm, a fost ispitit ca să biruim, S-a lăsat batjocorit ca să dea slavă, a murit ca să mântuiască, S-a înălţat ca să ne tragă la El pe noi care aici, jos, zăcem întru stricăciunea păcatului. Toate să le dea cineva, toate să le aducă rod (jertfă) Celui care pe Sine S-a dat pentru noi preţ de răscumpărare (Mt 20,28) şi de izbăvire (λυτρὸν ὑπὲρ ἡμῶν καὶ ἀντάλλαγμα), nu va da însă nimic pe măsura celui care se dă pe sine, înţelegând taina (μυστήριον), şi se face pentru Acela câte Acela S-a făcut pentru noi (11)!
• 6. El vă aduce vouă, după cum vedeţi, un păstor (ποιμένα)! Căci Păstorul cel Bun, Care-şi pune sufletul pentru oile Sale, aceasta nădăjduieşte, şi doreşte, şi cere de la voi, cei ascultători (In 10,15)! Şi pe Sine însuşi Se dă vouă îndoit în loc de unul (12), şi face toiagul bătrâneţii toiag al Duhului, şi alătură locaşului neînsufleţit pe cel însufleţit (προστίθητι τῷ ἀψύχῳ ναῷ τὸν ἔμψυχον). Alătură acestui templu foarte frumos şi ceresc (τῷ περικαλλεῖ τῷδε καὶ οὐρανίῳ) pe cel viu (13), în ce fel şi cât va voi cineva să-l socotească, aşadar pe cel mai cinstit Sieşi, care cu multă sudoare şi chin s-a plinit, şi, dacă ar fi să zic, că şi vrednic este de aceste osteneli, şi toate ale Lui vi le dă vouă (14). O, ce mărinimie! Sau, ca să zic mai bine: ce iubire (părintească) de fii! El vă dă cărunteţea, tinereţea, lăcaşul, arhiereul, pe testator, pe moştenitor, cuvintele (învăţăturile) pe care le doriţi, iar dintre acestea nu pe acelea care se duc şi rămân în vânt, ci pe acelea pe care le scrie Duhul şi le întipăreşte pe tablele de piatră, adică «pe tablele de carne ale inimii» (2Cor. III, 2-3), care nu sunt scrise doar la suprafaţă, nici nu se şterg cu uşurinţă, ci sunt întipărite în adânc, nu cu cerneală (2Cor 3,3), ci cu Duh.
• 7. Căci pe acestea vi le oferă vouă acest preacinstit Avraam (15), acest patriarh, acest cap cinstit şi însemnat, sălaş al tuturor virtuţilor, dreptar al tăriei (călăuzitor al virtuţii), desăvârşire a preoţiei (ἡ τῆς ἱεροσύνης τελείωσις), cel care astăzi aduce de bună voie jertfă lui Dumnezeu pe unul-născut al său, pe cel după făgăduinţă (Gal 3,16) (16). Deci şi voi să vă aduceţi rod, şi lui Dumnezeu şi nouă, pentru a fi bine păstoriţi şi aşezaţi în locul păşunii duhovniceşti şi adăpaţi la apa odihnei (Ps 22,2), cunoscându-vă Păstorul şi fiind cunoscuţi de către El (17) (In 10,14), şi urmând Celui ce vă cheamă la uşă ca Păstor şi Eliberator (ποιμενικῶς καὶ ἐλευθερίως) (18), dar refuzând a urma celui străin, care pătrunde în staulul oilor ca un tâlhar şi ca un viclean, nici ascultând de glasul necunoscut care fură cu vicleşug şi îndepărtează turma de la adevăr în munţi (Iez 34,6) şi în locuri pustii şi în prăpăstii şi în locuri care nu sunt cercetate de Domnul. Acest glas îndepărtează de la credinţa adevărată (τῆς ὑγιοῦς πίστεως), cea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, o Dumnezeire şi o Putere, al Cărei glas l-au ascultat mereu şi l-ar asculta oile mele, iar nu cuvintele false şi întinate, care jefuiesc şi îndepărtează turma de adevăratul şi întâiul Păstor. Căci de aceste cuvinte din urmă trebuie ca noi toţi, turmă şi păstor, să ne ţinem departe, ca de o iarbă care aduce boala şi moartea, astfel încât, păstorind şi fiind păstoriţi (καὶ νεμομένους καὶ νέμοντας), toţi să fim una (In 17,21) întru Iisus Hristos, acum şi în odihna cea de sus. Căruia se cuvine slava şi puterea în veci. Amin!

1. În comunitatea din Nazianz erau şi destui creştini care îi aduceau acuze Sf. Grigorie Teologul pentru fuga sa după ce a fost hirotonit. Acesta este un alt motiv al revenirii sale în localitatea natală. Bineînţeles, cei care l-au apreciat l-au şi împins spre preoţie sau au şi socotit-o potrivită pentru el. Prin fuga sau retragerea sa, a întârziat să preia atribuţiile preoţeşti primite. Ele priveau asumarea în bună măsură a activităţii pastorale a tatălui său, episcop al locului.
2. Cuvintele de mai sus stau la baza unei binecunoscute cântări din slujba de astăzi a Sfintelor Paşti. Este vorba de Slava Laudelor Utreniei: «Ziua Învierii, şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm! Să zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pre noi şi să iertăm toate pentru Înviere!». Acest text, alături de altele, aparţinând Sf. Grigorie Teologul, a fost preluat şi inserat în această slujbă de către Sf. Ioan Damaschin (†745) care a folosit în acest scop, cu mare atenţie, lucrările părintelui capadocian.
3. Se pare că, aici, Sf. Grigorie Teologul are în vedere faptul că, în vremea sa, mulţi se repezeau, fără discernământ, spre primirea Sfintei Taine a Preoţiei ca una care aducea o poziţie în societate şi o anume bunăstare sau beneficii. De altfel, întreaga cuvântare priveşte în special activitatea şi atitudinea preoţească, ea putând fi ataşată, ca un fel de introductio, tratatelor „Despre preoţie” ale literataturii patristice, lucru valabil şi pentru Cuv. II şi III, scrise în aceeaşi perioadă. În acestea critică aspru atât lipsa de discernământ în administrarea tainei, cât şi în îndeplinirea datoriilor pe care ea le solicită. Începând cu aceste cuvântări şi texte pastorale, s-a înstăpânit în tradiţia patristică ideea că, în faţa primirii tainei sfintei preoţii este preferabilă retragerea sau fuga. O temă care ar trebui aprofundată mai mult astăzi.
4. Idee frecventă în opera şi gândirea Sf. Grigorie Teologul.
5. Adică a fost uns, după ungerea lui Hristos, Arhiereul veşnic, cu taina preoţiei, care înseamnă pogorârea din abundenţă a harului (χρισθέντα τῷ χρίσματι τῆς ἱερωσύνης – Cuv. VI, 9), «ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui» (Ps. CXXXII, 2). Pasajul de faţă a fost interpretat de specialişti ca referindu-se la trei momente importante din viaţa Sfântului Grigorie: ziua hirotoniei (25 dec. 361), ziua retragerii sale (6 ian. 362) şi ziua reîntoarcerii (Sf. Paşti, 31 mart. 362). «Μυστήριον ἔχρισέ με, μυστιρίῳ τι μικρὸν ὑποχώρησα, ὅσον ἐμαυτὸν ἐπισκέψασθαι, μυστιρίῳ καὶ συνεισέρχομαι...». Aşadar, fiecare dintre cele trei zile ar fi fost a tainei sau de taină. Interpretarea aceasta prezintă plauzibilitate, însă, în acelaşi timp, trebuie spus că şi aici, folosind această formulare, ierarhul capadocian trimite simultan spre mai multe realităţi. Este însă clar că întreaga viaţă a omului, cu atât mai mult a preotului, prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin luarea deciziilor celor mai hotărâtoare, reprezintă în sine o adevărată taină.
6. Cel mai probabil, se referă aici la persoanele botezate, după obicei, chiar în noaptea Sfintelor Paşti. Inclusiv pe aceşti „nou-născuţi” urma să-i păstorească de acum înainte, după întoarcerea sa la cele ale preoţiei. Şi, tocmai la acest „nou-început”, îşi doreşte ca Dumnezeu să-l ajute în activitatea sa pastorală şi să-l întărească în această misiune prea-dificilă.
7. Aici se face trimitere la Paştele iudaic, fiind menţionate principalele etape şi momente ale sale aşa cum sunt relatate în cartea Ieşirea. Alternanţa ieri-astăzi ne face să ne gândim la situaţia neplăcută, creată de fuga sa de după hirotonire şi retragerea sau „exilul” pe lângă Sf. Vasile cel Mare, într-o regiune deloc favorabilă sănătăţii precare a Sfântului Grigorie, aşa cum înţelegem din epistolele adresate prietenului şi apropiatului său. Totodată, aceasta trimite şi la o interpretare liturgică a simultaneităţii desfăşurării evenimentelor mântuitoare ale iconomiei dumnezeieşti şi în relaţie directă cu sărbătoarea prăznuită în ziua reîntoarcerii sale în Nazianz. Ieri eram stăpâniţi de cel viclean, astăzi petrecem în Hristos şi participăm împreună cu El – ca fire omenească pe care a asumat-o şi alipit-o celei dumnezeieşti –, întregile etape ale mântuirii noastre. Vedem aici rădăcinile foarte vechi atât ale teologiei vieţuirii în Hristos (Vita in Christo), care are ca exponent recunoscut pe Sf. Nicolae Cabasila, cât şi ale urcuşului în trepte pe care omul îl face doar împreună cu El (teologia epectazelor, specifică Sf. Grigorie de Nyssa). Totodată, transpare încă o dată plurivalenţa semantică a textului şi expresiei verbale ale Sf. Grigorie Teologul.
8. «Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta» (Canonul Paştilor – cântarea a 3-a). Poate fi cu uşurinţă observată influenţa discursului despre Paşti al Sf. Grigorie Teologul asupra textului liturgic al acestui praznic central al Bisericii. Vezi în acest sens şi celelalte cuvântări ale sale.
9. Toate aceste îndemnuri îi au în vedere pe adversarii amintiţi mai înainte ai Sfântului Grigorie, dar sunt valabile şi pentru fiecare creştin în parte, în pregătirea pentru întâlnirea pascală a lui Hristos.
10. S-a făcut ca noi, adică a luat firea noastră, S-a făcut om, născându-Se şi primind moartea, pe care însă, ca Dumnezeu a biruit-o, înviind a treia zi din mormânt şi înălţându-Se la cer. Pentru aceasta şi noi putem, prin El, învinge boldul morţii, învia şi ridica la cer. Suntem chemaţi acum la aceasta, adică la îndumnezeire. Însă după har şi nu după fiinţă. Şi toate acestea, trecând prin toate vârstele împreună cu Hristos, călăuziţi şi purtaţi de El. «Ierurgia (slujba sfântă) duhovnicească, înainte de bucuria viitoare mai presus de minte, este lucrarea minţii care jertfeşte tainic şi se împărtăşeşte din Mielul lui Dumnezeu în altarul sufletului. Iar a mânca Mielul lui Dumnezeu în altarul înţelegător al sufletului înseamnă nu numai a-L înţelege sau a ne împărtăşi de El, ci şi a ne face ca Mielul, luând chipul Lui viitor. Căci aici luăm raţiunile, dar acolo nădăjduim să luăm însăşi realităţile tainelor» (SF. GRIGORIE SINAITUL, „Capete foarte folositoare în acrostih”, în: Filoc. rom. VII, trad. Păr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, p. 132).
11. Iată cum explică şi cum înţelege aceste lucruri Sf. Grigorie Sinaitul: «Tot cel botezat în Hristos este dator să ajungă la toate vârstele lui Hristos. Căci a primit dinainte puterea pentru ele şi poate să le afle şi să le însuşească prin porunci. Arvuna Duhului este zămislirea; simţirea bucuriei este naşterea; puterea curăţitoare a focului Duhului este botezarea; vederea luminii dumnezeieşti este schimbarea la faţă; omorârea dinspre toate este răstignirea; sălăşluirea dragostei dumnezeieşti în inimă este îngroparea; trezvia de viaţă făcătoare a Duhului este învierea; extazul şi răpirea minţii către Dumnezeu sunt înălţarea. Iar cel ce nu le-a aflat pe acestea, nici nu le simte, este încă prunc cu duhul şi cu trupul, chiar dacă este socotit de toţi, cărunt şi lucrător. Patimile lui Hristos cuprind omorârea de viaţă făcătoare pentru cei ce au străbătut cu pătimirea prin toate. Şi dacă pătimim împreună, vom fi şi slăviţi împreună (Rom. VIII, 17). Iar patimile plăcerilor aduc o omorâre de moarte făcătoare în cei ce le lucrează pe ele. Pătimirea de bună voie a patimilor lui Hristos înseamnă răstignirea răstignirii şi omorârea omorârii. A pătimi pentru Hristos înseamnă a răbda cele ce ni se întâmplă. Căci celor nevinovaţi pizma le este spre folos; iar certarea ni se face povăţuire a lui Dumnezeu spre întoarcere, deschizându-ne urechile nouă, celor vinovaţi (Isaia IV, 5). De aceea Dumnezeu a făgăduit cunună în vecii vecilor celor ce rabdă (Iacob I, 12)» (SF. GRIGORIE SINAITUL, „Alt capete ale aceluiaşi”, în: Filoc. rom. VII, trad. Păr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, pp. 156-157).
12. Sf. Grigorie cel Bătrân şi fiul acestuia, Sf. Grigorie Teologul. Sau, Hristos, ca adevăratul Păstor, Se dă pe Sine Însuşi îndoit, oferindu-Se totodată şi prin episcopul locului. Interpretare de altfel susţinută dar şi completată de textul care urmează imediat formulei de mai sus.
13. Tatăl Sfântului Grigorie ?!
14. Se pare că este vorba de refacerea bisericii din Nazianz de către Sf. Grigorie cel Bătrân, prin strădanii şi cheltuieli proprii. Dacă priveşte restaurarea sau reconstrucţia, potrivit literaturii de specialitate, este un lucru mai dificil de stabilit.
15. Sf. Grigorie Teologul numeşte adesea pe tatăl său „Avraam” (Cuv. I, 7; VIII, 4; XVIII, 41; XLIII, 37. Vezi pentru aceasta: SChr 247, p. 8, n. 3), poate pentru vârsta înaintată pe care acesta a avut-o, pentru care a fost şi numit „cel Bătrân”, sau poate pentru că acesta a lăsat şi a dat lui Dumnezeu tot ceea ce avea mai bun: întreaga viaţă şi activitate, întreaga sa familie şi, în special, pe fiul său. Născut în cca. 275, în anul 362 era în vârstă de 87 de ani. Sf. Grigorie cel Bătrân fusese mai înainte un bogat proprietar de pământuri, aparţinuse sectei iudaice a hypsistarilor şi se convertise la vârsta de 50 de ani (325), după care a fost ales episcop al Nazianzului, murind undeva în anul 375. Apare ca evident dublul sens în care vorbeşte Sf. Grigorie Teologul, folosind, tipologic, pentru o situaţie istorică reală prezentă imaginea unei situaţii istorice reale trecute.
16. Sf. Grigorie Teologul a mai avut fraţi. O soră mai mare, Gorgonia, şi un frate mai mic, Cezarie. Se pare că aici se referă la făgăduinţa mamei sale făcută lui Dumnezeu că Îi va închina pe băiatul pe care îl va naşte. Vezi pentru aceasta Cuv. II, 77.
17. Mai înainte să-L cunoască pe Dumnezeu ca adevărat Păstor al lor şi să se supună Lui. Însă, totodată, să-şi cunoască şi păstorul prin care lucrează Hristos asupra lor, adică episcopul care nu doar le-a pus la dispoziţie toată atenţia şi străduinţa lui, ci care îşi dă chiar sufletul pentru turma sa. Credem că aici se referă, înainte de toate, în acest înţeles, la tatăl său, episcopul propriu-zis al cetăţii. Totodată, în această formă, disimulată şi elegantă, nu lasă deoparte nici solicitarea ca cei din biserică să-i acorde şi lui însuşi respectul care se cuvine, ca unul ce este şi el uns al lui Dumnezeu, care nu a lucrat nimic rău şi nu se cuvine să fie discutat, vorbit de rău şi ponegrit. Aşadar, din punctul nostru de vedere, avem în întregul text de mai sus de a face cu o triplă referinţă a Sf. Grigorie Teologul. Remarcăm aşadar încă o dată calităţile sale deosebite şi arta cu care se exprimă.
18. Apare ca evidentă suprapunerea semantică a lui Hristos cu episcopul locului (= Sf. Grigorie cel Bătrân), dar şi cu noul preot care li se aduce astăzi. Este un joc de cuvinte permanent al textului de faţă.