✝️ Sfântul Ioan Damaschin: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana"

- Posted in Teologie și Învăţături Ortodoxe by - Permalink

enter image description here

Sfântul Ioan Damaschin — Despre Sfintele Icoane

Temeiuri biblice

Marele dialectician creștin care a fost autorul "Fanțanei cunoștinței", cunoscând lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles ca primul pas ce trebuie făcut în aceasta direcție este lămurirea și stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie să înțelegem prin termenul de "icoană" și prin cel de "închinăciune". Dacă astăzi prin icoana înțelegem îndeobște reprezentarea grafica a cuiva, Sfânt Ioan Damaschin numea icoană tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un anumit prototip, dar de care se deosebește în ceva. "Icoana este asemănare, care înfățișează originalul - spune autorul celor trei tratate împotriva iconoclaștilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoană și original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul".

Pornind de la ceea ce deosebește originalul de icoană, autorul împarte icoanele în 6 grupe:

  1. Icoana naturală: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui "deosebindu-se în aceea numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatăl din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Caci Fiul are din el - deși nu după el - aceeași existență, pe care o are Tatăl, care l-a născut".

  2. Paradigmele divine care "sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute" de Dumnezeu, în sfatul căruia "cele hotărâte mai dinainte de el și cele ce aveau să existe, în chip neschimbat, au luat formă și s-au înfățișat în icoana înainte de devenirea lor".

  3. "Al treilea fel de icoana este cel făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare ?".

  4. "Al patrulea fel de icoana este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slabă idee despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem sa contemplam pe cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii noastre".

  5. Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Exod III, 2), ploaia de pe lână (Judecători VI, 40), toiagul (Numere XVII, 23) și vasul cu mană (Exod, XVI, 33) preînchipuiesc pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa și norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).

  6. Al șaselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtuții. În aceasta categorie se încadra icoana propriu-zisa pe care Sfântul Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Tradiției în fata iconoclaștilor.

După ce stabilește felurile și înțelesurile icoanei, autorul trece la a arata înțelesul "închinăciunii", termen la rândul său cu mai multe înțelesuri:

  1. Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de închinăciune";

  2. Închinăciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor și slujitorilor Lui. După cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au închinat îngerului;

  3. Închinăciunea adusă locurilor lui Dumnezeu, după cum zice David: "Sa ne închinăm în locul, în care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17);

  4. Obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se închina cortului;

  5. Acela potrivit căruia ne închinăm unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu și suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu;

  6. Închinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Romani XIII, 2);

  7. Acela potrivit căruia se închina robii sapanului și cei care au nevoie de ajutorul altora, binefăcătorilor lor, după cum Avraam s-a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera dublă pentru mormânt.

Din împărțirea aceasta observam că prin închinăciune Sfântul Cuvios Ioan Damaschin înțelegea un anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând că închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei". Ceea ce reținem este că numai lui Dumnezeu îi datorăm închinăciune pentru ființa Sa, adică adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond și aceasta închinare are direcția tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relație, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Legitimitatea picturii și folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat printre altele și motivul cum că dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme materiale. La aceasta autorul răspunsese în parte prin gruparea sensurilor noțiunii de icoană, în care arată că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta ființa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeași ființă ca și originalul, Fiul ipostaziază ființa Tatălui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învățătura despre posibilitatea picturii și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sfântul Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp și sânge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu".

Cat privește mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denotă necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu închinarea, de unde înțelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor persoane sau lucruri în afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor înclinări spre idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicție cu sine însuși, căci tot în Vechiul Testament El însuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei (Exod XXXI, 1-6) în care erau reprezentați heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege (din Vechiul Testament) nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub har (cei care am primit legea ce nouă), "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernământ și știm ceea ce poate fi înfățișat și ceea ce nu poate fi înfățișat în icoana". De altfel cel care a făcut cel dințai icoana a fost însuși Dumnezeu, care a născut pe Fiul Sau, Unul-Născut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, și chip cu totul asemenea al veșniciei Lui".

Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazată pe revelație, ci și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa "putem să facem icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înțelegem însă așa cum au fost văzute. Caci deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totuși ajungem la înțelegerea acestora pe temeiul celor ce am văzut".

Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în doua mari grupe:

  1. cei radicali, care condamnau atât folosirea, cât și cultul icoanelor;

  2. cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor.

Prima grupa reprezenta situația din Bizanț, schițata mai sus, iar cea de a doua reprezintă pe dușmanii icoanelor în Occident.

Chiar și iconoclastii cei mai radicali acceptau că Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme (osândirea unor practici) date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sfântul Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra legitimitatea cultului Sfintele Icoane, arătând că "dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne închinăm icoanei celui răstignit". Pe baza specificării termenelor arătate mai sus, Sfântul Ioan ne spune că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană", în acest caz icoana va fi cinstita și venerată, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului întrupat".

Dar aceasta n-ar însemna că ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci "acelora care sunt înfățișați de ea", tot așa "după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sfântul Ioan Damaschin se conduce și de aceasta dată de criteriul hristologic al demonstrației sale, ceea ce avea să-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu caută să demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Romani VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai împărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai lui Hristos (Romani VIII, 17; Galateni IV, 7). Cum sfinții "sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu neputința de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin fire. Ne închinăm deci Sfinților, ca unora ce sunt slăviți de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuți de Dumnezeu temători potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credință; nu ne închinăm lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei și binefăcători, ci ca unor servi și slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin învățătura acestui frumos pasaj, Sfântul Ioan restabilește nu numai legitimitatea cultului Sfinților în raport cu cultul Mântuitorului, ci și cultul icoanei sfinților în raport cu cultul icoanei Mântuitorului. Definiția Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, arătând ca închinarea datorată lui Dumnezeu se numește adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă "sa ne închinăm și să ne adresam numai Ziditorului și Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Sa ne închinăm și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Sa ne închinăm și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au dobândit deplina încredere pe lângă El".

De remarcat că autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare și cel datorat sfinților în general. În acest context este justificata această nedeosebire pentru că se are în vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de închinare prin firea Sa, iar pe de altă parte, cultul datorat creaturilor, intre care intră și Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de închinăciune numai prin relația lor cu Dumnezeu.

Rolul icoanelor în cult

Dacă cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică atunci când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și motivul forte clare impune icoana în evlavia creștină. Acest rol are un dublu aspect: a) instructiv-educativ și b) harismatic.

Instructiv-educativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum când cultul ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserica, impus mai ales pentru folosul său didactic. Invocând texte mai vechi, mai ales din Părintii capadocieni, care au evidențiat acest aspect al importantei icoanelor în cult, Sfântul Ioan Damaschin precizează ca "icoanele sunt carte pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea. Nu am prea multe carte - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - și nici nu am timp liber spre a citi , intru însă în biserica, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini, podoaba picturii ma atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă și, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununiilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita. Cazane la pasant ma închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântui". Este schițat aici într-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în față faptele trecute, minunile sau virtuțile "spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins și s-au distins în virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ: "Ca sa evităm cele rele și să râvnim virtuțile".

Rolul icoanelor n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție spre Dumnezeu, căci "sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții și evitarea viciului și spre mântuirea sufletelor".

Harismatic - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a lărgit dezbaterea, legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătura cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mântuirii și a sfințirii noastre, de problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturala". Este adevărat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sf Ioan Damaschin, în ele este abia atinsa aceasta problema și așa destul de sensibilă.

Așa cum se dă har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictați pe icoane", tot așa "dacă cel zugrăvit este plin de har, participă și icoanele la har în măsura credinței".Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor în cultul creștin din totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ și harismatic, devenind "un mijloc de comuniune între cel care se roagă și Dumnezeu, Fecioară sau sfinți".

Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învățăturii autorului celor trei tratate împotriva iconoclaștilor, este foarte ușor să apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a ținut să specifice că învățătura sa este "tradiția Bisericii", afirmație justificată mai ales de bogatele citate din Sfinții Părinți cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învățătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea există de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelației din Sfânta Scriptura și Sfânt Tradiție. Icoana reprezintă una dintre funcțiile materiei de a mijloci înțelegerea celor nevăzute, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care știu să citească, de a tine locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta învățătura, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieții și rodul evlaviei lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătății pe marii și neîntrecuții ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și oficializat învățătura Sfântul Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane în cultul creștin. Aceasta învățătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în Biserica Ortodoxă.

În lumina spiritului ecumenist, din perspectiva căruia sunt astăzi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni creștine, dintre care unele n-au mai păstrat integritatea cultului creștin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia că precizările făcute de Sfântul Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai că justifică practica ortodoxă a cinstirii icoanelor, ci o și impun acolo unde a fost înlăturată.


✝️ Iehoviștii, mormonii, toți sectarii, musulmanii nu cinstesc Sfintele Icoane - cinstirea pe care o dăm noi icoanelor este considerată de către ei drept idolatrie

✝️ Părintele Haralambos Papadopoulos: În ochii luminoși ai icoanelor să vedeți durerea nespusă a crucii, nopțile de singurătate absolută, ale căror zori se-asemănau izbăvirii.

✝️ Pictorul Vasile Neguş - discurs excepțional despre icoană și darul creației → Mai înainte de orice, ICOANA este teologia Bisericii Ortodoxe și opera Sf. Duh, „scrisăˮ prin culoare și prin mâinile omului ce se despătimeşte neîncetat!…De aceea, pictorii cei vechi nu se considerau autorii principali ai icoanelor, și fie nu se semnau pe ele, fie își scriau numele după ce începeau cu formula: „Cu darul și harul Sf. Duh, s-a săvârșit această icoană (sau pictura acestei Biserici) în anul Domnului […] de către […]ˮ. Așadar, primordial pentru o compoziție iconografică este transmiterea corectă a mesajului ei teologic, după dreptarul ortodoxiei, ceea ce implică o mare răspundere și o amplă pregătire teologică, practică și teoretică, pentru pictorul bisericesc. Căci „cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor (adică în Biserica lui Hristos, sub toate aspectele ei), ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlharˮ. Ca atare, tehnica icoanei este secundară, însă nici aceasta nu se aplică la întâmplare, ci urmărește toate etapele inițierii pe calea bătătorită a pictorilor consacrați de Biserică și numai printre jaloanele canoanelor sfinte. Astfel, singurul stil ce s-a ridicat la măsura posibilității reprezentării prin transfigurare a unui trup de om pnevmatizat, care a ajuns sfânt, este stilul consacrat deja şi numit: stilul BIZANTIN. În afara acestor repere veșnice, totul devine kitsch sau chiar erezie iconografică. Din păcate, astăzi aproape orice imagine este numită „icoanăˮ iar pangarele Bisericilor sunt pline cu kitsch-uri catoliciste! Iar altele, inclusiv pictura bisericească, se lustruiesc excesiv și se sorcovesc cu chenare alambicate si detalii inutile, încât adumbresc cu totul funcțiile si simplitatea icoanei, precum si caracterele ei aspaţiale și atemporale.

✝️ Părintele Savatie Baștovoi: Iubiți icoanele, iubiți Sfinții, iubiți Ortodoxia, căci doar așa putem ajunge la adevărata iubire de Dumnezeu, închinîndu-ne Lui în Duh și Adevăr. → Nu în zadar, Sfinții Părinți au numit icoana "Evanghelia în culori". Limba culorilor nu are nevoie de a fi tradusă, la fel ca și cea a muzicii, convingînd neamurile înainte ca ele să învețe a scrie și citi.

Tags:

✝️ Sfântul Ioan Damaschin: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana"

enter image description here

Sfântul Ioan Damaschin — Despre Sfintele Icoane

Temeiuri biblice

Marele dialectician creștin care a fost autorul "Fanțanei cunoștinței", cunoscând lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles ca primul pas ce trebuie făcut în aceasta direcție este lămurirea și stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie să înțelegem prin termenul de "icoană" și prin cel de "închinăciune". Dacă astăzi prin icoana înțelegem îndeobște reprezentarea grafica a cuiva, Sfânt Ioan Damaschin numea icoană tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un anumit prototip, dar de care se deosebește în ceva. "Icoana este asemănare, care înfățișează originalul - spune autorul celor trei tratate împotriva iconoclaștilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoană și original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul".

Pornind de la ceea ce deosebește originalul de icoană, autorul împarte icoanele în 6 grupe:

  1. Icoana naturală: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui "deosebindu-se în aceea numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatăl din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Caci Fiul are din el - deși nu după el - aceeași existență, pe care o are Tatăl, care l-a născut".

  2. Paradigmele divine care "sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute" de Dumnezeu, în sfatul căruia "cele hotărâte mai dinainte de el și cele ce aveau să existe, în chip neschimbat, au luat formă și s-au înfățișat în icoana înainte de devenirea lor".

  3. "Al treilea fel de icoana este cel făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare ?".

  4. "Al patrulea fel de icoana este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slabă idee despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem sa contemplam pe cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii noastre".

  5. Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Exod III, 2), ploaia de pe lână (Judecători VI, 40), toiagul (Numere XVII, 23) și vasul cu mană (Exod, XVI, 33) preînchipuiesc pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa și norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).

  6. Al șaselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtuții. În aceasta categorie se încadra icoana propriu-zisa pe care Sfântul Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Tradiției în fata iconoclaștilor.

După ce stabilește felurile și înțelesurile icoanei, autorul trece la a arata înțelesul "închinăciunii", termen la rândul său cu mai multe înțelesuri:

  1. Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de închinăciune";

  2. Închinăciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor și slujitorilor Lui. După cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au închinat îngerului;

  3. Închinăciunea adusă locurilor lui Dumnezeu, după cum zice David: "Sa ne închinăm în locul, în care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17);

  4. Obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se închina cortului;

  5. Acela potrivit căruia ne închinăm unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu și suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu;

  6. Închinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Romani XIII, 2);

  7. Acela potrivit căruia se închina robii sapanului și cei care au nevoie de ajutorul altora, binefăcătorilor lor, după cum Avraam s-a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera dublă pentru mormânt.

Din împărțirea aceasta observam că prin închinăciune Sfântul Cuvios Ioan Damaschin înțelegea un anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând că închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei". Ceea ce reținem este că numai lui Dumnezeu îi datorăm închinăciune pentru ființa Sa, adică adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond și aceasta închinare are direcția tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relație, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Legitimitatea picturii și folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat printre altele și motivul cum că dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme materiale. La aceasta autorul răspunsese în parte prin gruparea sensurilor noțiunii de icoană, în care arată că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta ființa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeași ființă ca și originalul, Fiul ipostaziază ființa Tatălui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învățătura despre posibilitatea picturii și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sfântul Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp și sânge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu".

Cat privește mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denotă necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu închinarea, de unde înțelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor persoane sau lucruri în afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor înclinări spre idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicție cu sine însuși, căci tot în Vechiul Testament El însuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei (Exod XXXI, 1-6) în care erau reprezentați heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege (din Vechiul Testament) nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub har (cei care am primit legea ce nouă), "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernământ și știm ceea ce poate fi înfățișat și ceea ce nu poate fi înfățișat în icoana". De altfel cel care a făcut cel dințai icoana a fost însuși Dumnezeu, care a născut pe Fiul Sau, Unul-Născut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, și chip cu totul asemenea al veșniciei Lui".

Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazată pe revelație, ci și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa "putem să facem icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înțelegem însă așa cum au fost văzute. Caci deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totuși ajungem la înțelegerea acestora pe temeiul celor ce am văzut".

Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în doua mari grupe:

  1. cei radicali, care condamnau atât folosirea, cât și cultul icoanelor;

  2. cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor.

Prima grupa reprezenta situația din Bizanț, schițata mai sus, iar cea de a doua reprezintă pe dușmanii icoanelor în Occident.

Chiar și iconoclastii cei mai radicali acceptau că Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme (osândirea unor practici) date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sfântul Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra legitimitatea cultului Sfintele Icoane, arătând că "dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne închinăm icoanei celui răstignit". Pe baza specificării termenelor arătate mai sus, Sfântul Ioan ne spune că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană", în acest caz icoana va fi cinstita și venerată, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului întrupat".

Dar aceasta n-ar însemna că ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci "acelora care sunt înfățișați de ea", tot așa "după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sfântul Ioan Damaschin se conduce și de aceasta dată de criteriul hristologic al demonstrației sale, ceea ce avea să-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu caută să demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Romani VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai împărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai lui Hristos (Romani VIII, 17; Galateni IV, 7). Cum sfinții "sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu neputința de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin fire. Ne închinăm deci Sfinților, ca unora ce sunt slăviți de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuți de Dumnezeu temători potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credință; nu ne închinăm lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei și binefăcători, ci ca unor servi și slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin învățătura acestui frumos pasaj, Sfântul Ioan restabilește nu numai legitimitatea cultului Sfinților în raport cu cultul Mântuitorului, ci și cultul icoanei sfinților în raport cu cultul icoanei Mântuitorului. Definiția Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, arătând ca închinarea datorată lui Dumnezeu se numește adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă "sa ne închinăm și să ne adresam numai Ziditorului și Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Sa ne închinăm și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Sa ne închinăm și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au dobândit deplina încredere pe lângă El".

De remarcat că autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare și cel datorat sfinților în general. În acest context este justificata această nedeosebire pentru că se are în vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de închinare prin firea Sa, iar pe de altă parte, cultul datorat creaturilor, intre care intră și Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de închinăciune numai prin relația lor cu Dumnezeu.

Rolul icoanelor în cult

Dacă cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică atunci când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și motivul forte clare impune icoana în evlavia creștină. Acest rol are un dublu aspect: a) instructiv-educativ și b) harismatic.

Instructiv-educativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum când cultul ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserica, impus mai ales pentru folosul său didactic. Invocând texte mai vechi, mai ales din Părintii capadocieni, care au evidențiat acest aspect al importantei icoanelor în cult, Sfântul Ioan Damaschin precizează ca "icoanele sunt carte pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea. Nu am prea multe carte - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - și nici nu am timp liber spre a citi , intru însă în biserica, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini, podoaba picturii ma atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă și, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununiilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita. Cazane la pasant ma închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântui". Este schițat aici într-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în față faptele trecute, minunile sau virtuțile "spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins și s-au distins în virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ: "Ca sa evităm cele rele și să râvnim virtuțile".

Rolul icoanelor n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție spre Dumnezeu, căci "sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții și evitarea viciului și spre mântuirea sufletelor".

Harismatic - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a lărgit dezbaterea, legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătura cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mântuirii și a sfințirii noastre, de problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturala". Este adevărat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sf Ioan Damaschin, în ele este abia atinsa aceasta problema și așa destul de sensibilă.

Așa cum se dă har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictați pe icoane", tot așa "dacă cel zugrăvit este plin de har, participă și icoanele la har în măsura credinței".Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor în cultul creștin din totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ și harismatic, devenind "un mijloc de comuniune între cel care se roagă și Dumnezeu, Fecioară sau sfinți".

Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învățăturii autorului celor trei tratate împotriva iconoclaștilor, este foarte ușor să apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a ținut să specifice că învățătura sa este "tradiția Bisericii", afirmație justificată mai ales de bogatele citate din Sfinții Părinți cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învățătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea există de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelației din Sfânta Scriptura și Sfânt Tradiție. Icoana reprezintă una dintre funcțiile materiei de a mijloci înțelegerea celor nevăzute, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care știu să citească, de a tine locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta învățătura, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieții și rodul evlaviei lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătății pe marii și neîntrecuții ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și oficializat învățătura Sfântul Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane în cultul creștin. Aceasta învățătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în Biserica Ortodoxă.

În lumina spiritului ecumenist, din perspectiva căruia sunt astăzi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni creștine, dintre care unele n-au mai păstrat integritatea cultului creștin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia că precizările făcute de Sfântul Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai că justifică practica ortodoxă a cinstirii icoanelor, ci o și impun acolo unde a fost înlăturată.


✝️ Iehoviștii, mormonii, toți sectarii, musulmanii nu cinstesc Sfintele Icoane - cinstirea pe care o dăm noi icoanelor este considerată de către ei drept idolatrie

✝️ Părintele Haralambos Papadopoulos: În ochii luminoși ai icoanelor să vedeți durerea nespusă a crucii, nopțile de singurătate absolută, ale căror zori se-asemănau izbăvirii.

✝️ Pictorul Vasile Neguş - discurs excepțional despre icoană și darul creației → Mai înainte de orice, ICOANA este teologia Bisericii Ortodoxe și opera Sf. Duh, „scrisăˮ prin culoare și prin mâinile omului ce se despătimeşte neîncetat!…De aceea, pictorii cei vechi nu se considerau autorii principali ai icoanelor, și fie nu se semnau pe ele, fie își scriau numele după ce începeau cu formula: „Cu darul și harul Sf. Duh, s-a săvârșit această icoană (sau pictura acestei Biserici) în anul Domnului […] de către […]ˮ. Așadar, primordial pentru o compoziție iconografică este transmiterea corectă a mesajului ei teologic, după dreptarul ortodoxiei, ceea ce implică o mare răspundere și o amplă pregătire teologică, practică și teoretică, pentru pictorul bisericesc. Căci „cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor (adică în Biserica lui Hristos, sub toate aspectele ei), ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlharˮ. Ca atare, tehnica icoanei este secundară, însă nici aceasta nu se aplică la întâmplare, ci urmărește toate etapele inițierii pe calea bătătorită a pictorilor consacrați de Biserică și numai printre jaloanele canoanelor sfinte. Astfel, singurul stil ce s-a ridicat la măsura posibilității reprezentării prin transfigurare a unui trup de om pnevmatizat, care a ajuns sfânt, este stilul consacrat deja şi numit: stilul BIZANTIN. În afara acestor repere veșnice, totul devine kitsch sau chiar erezie iconografică. Din păcate, astăzi aproape orice imagine este numită „icoanăˮ iar pangarele Bisericilor sunt pline cu kitsch-uri catoliciste! Iar altele, inclusiv pictura bisericească, se lustruiesc excesiv și se sorcovesc cu chenare alambicate si detalii inutile, încât adumbresc cu totul funcțiile si simplitatea icoanei, precum si caracterele ei aspaţiale și atemporale.

✝️ Părintele Savatie Baștovoi: Iubiți icoanele, iubiți Sfinții, iubiți Ortodoxia, căci doar așa putem ajunge la adevărata iubire de Dumnezeu, închinîndu-ne Lui în Duh și Adevăr. → Nu în zadar, Sfinții Părinți au numit icoana "Evanghelia în culori". Limba culorilor nu are nevoie de a fi tradusă, la fel ca și cea a muzicii, convingînd neamurile înainte ca ele să învețe a scrie și citi.