"În Patericul Sfinților Părinți scrie despre un frate care mult se întrista și plângea mereu pentru păcatele sale.

Într-o zi I s-a arătat lui Domnul, zicându-i: “Ce plângi, omule, ce te întristezi așa?”.

Și a răspuns fratele: “Nu voiești, Doamne, să plâng și să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am scârbit?”.

Atunci Domnul, întinzându-și mâna, a pus-o pe capul lui, zicând: “De acum nu te mai scârbi, de vreme ce tu Te-ai scârbit pentru Mine, Eu nu Mă voi scârbi asupra ta, căci dacă sângele Meu l-am dat pentru ține, cu mult mai vârtos îți voi da iertare și ție și la tot sufletul care se pocăiește curat!“.

După această, venindu-și în sine, fratele s-a aflat cu inima plină de toată bucuria și s-a încredințat că Domnul a făcut milă cu dansul. Deci, toată viață lui a petrecut-o cu multă smerenie, mulțumind lui Dumnezeu totdeauna.

Din această pildă se vede cât de mare este folosul pe care-l dobândim din întristarea cea după Dumnezeu și cât de mult prețuiește Dumnezeu această întristare a noastră.

Întristarea este de două feluri și anume: este întristare care omoară sufletul și este întristare care sfințește sufletul. Întristarea care este amestecată cu deznădejde este boală otrăvitoare pentru suflet, pentru această zice și Sfântul Apostol Pavel: “Să nu vă întristați ca cei ce n-au nădejde“. Iar întristarea cea pentru păcate, care este însoțită cu nădejdea mântuirii vine din lucrarea Duhului Sfânt, care ne vorbește prin glasul conștiinței. Mustrarea această a conștiinței, care nu se desparte de nădejde este călăuză cea sfânta care ne duce spre mântuire."

Sfântul Ioan Iacob Românul, "Hrană duhovnicească"