Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966)

"În timpul războiului, orfelinatul se găsea într-o situaţie materială precară din cauza lipsei de alimente. De la o cantină publică era adusă supă. Preasfinţitul o gusta el însuşi, luând cu polonicul din caserolă. Doamna Şahmatov, pe atunci directoarea instituţiei, povesteşte: ''Nu mai aveam cu ce să hrănim copiii'', care erau în număr de nouăzeci în acel moment. Personalul era indignat, fiindcă preasfinţitul Ioan continua să aducă alţi copii la orfelinat, dintre care unii aveau părinţi, iar noi trebuia să-i hrănim. Aşa era el. Într-o seară, când a ajuns la noi, extenuat, fără putere, înfrigurat şi tăcut, nu am putut rezista și i-am spun ceea ce gândeam, l-am spus că noi, femeile, nu mai puteam îndura să vedem gurile înfometate fără să avem ce să le dăm de mâncare.

Nu mă plângeam doar, fierbeam de mânie împotriva episcopului pentru că ne-a pus în această situaţie. El m-a privit cu tristeţe şi mi-a spus: ''De ce aveţi nevoie?'' Eu i-am răspuns: ''De tot, dar mai ales de făină de ovăz, trebuie să hrănesc copiii dimineaţa!'' Preasfinţitul loan mi-a aruncat o privire tristă și a urcat la etaj. Am auzit atunci că făcea metanii, cu atâta vigoare și tărie, încât deranja vecinii. Chinuită de remuşcare, eram necăjită și nu am putut dormi toată noaptea.

Spre dimineaţă am aţipit, când am fost trezită de sonerie. Am deschis uşa și am văzut un englez care mi-a spus că era reprezentantul unei societăţi de produse cerealiere care dispunea de un exces de ovăz. Auzise despre orfelinat și voia să ştie dacă aveam nevoie de ovăz. Au început să descarce sacii cu făină unul câte unuL În acel moment, ierarhul a coborât scările. Eu cu greu puteam pronunţa un cuvânt în faţa lui. EI nu a scos un cuvânt, dar am văzut în ochii lui mustrarea pentru lipsa mea de credinţă. Aş fi putut să cad în genunchi şi să-i îmbrăţişez picioarele, dar el plecase deja pentru a-şi continua rugăciunile şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu.”

Margareta Zincenko