Scriitorul şi paşoptistul Costache Negruzzi într-o lucrare literară din 1843, intitulată „Scrisoarea XIII”, ne vorbeşte despre un personaj bizar, un cerşător pe nume „Lumânărică”, care a trăit în Iaşi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Iată ce ne spune Negruzzi despre el:

Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întâlneaţi pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stânga? (…) Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică pănă în ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul – lui nu-i trebuia nimică – ci pentru alţii.

O biserică n-are veştminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi acopere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are: a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.

Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că saracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit pănă şi biserici.

Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.

Negruzzi afirmă că trecând într-una din zile pe lângă o biserică, ar fi văzut o mulțime mare strânsă la o înmormântare fastuoasă celebrată de un arhiereu. Aceea era înmormântarea lui Lumânărică, pe numele său de botez Ioan, plătită de o văduvă care găsise într-o dimineață la poarta sa trupul neînsuflețit al cerșetorului.

Auzind clopotele de la Biserica Talpalari din Iaşi, arhiereul Filaret Beldiman, locțiitorul de mitropolit al Moldovei, l-a întrebat pe arhidiacon care este motivul. I s-a spus că pentru Lumânărică, la care arhiereul și‐a făcut semnul crucii, a murmurat o rugăciune și a poruncit să se tragă clopotul cel mare de la Mitropolie, zicând că „un om sfânt a părăsit această lume!” Pe atunci era regula ca atunci când suna clopotul de la Catedrala Mitropolitană, trebuiau să-i răspundă clopotele tuturor celorlalte biserici din Iași. Trei zile ținu glasul clopotelor – trei zile Iașii erau în jale!

Astăzi, osemintele lui Lumânărică sunt păstrate în cripta de sub vestmântarul bisericii Talpalari din Iași, în aceiași casetă cu rămășițele pământești ale episcopului Filaret Beldiman.

Se spune că Lumânărică, pe numele adevărat Ioan Proculeasă (Ioan de la Tutova) s-ar fi născut în jurul anului 1782, într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova, Bârladul de astăzi. Orfan de mic, el este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproape, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta, Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de „Lumânărică”.

La vârsta de 20 de ani, Ioan părăseşte locurile de baştină, colindând satele şi oraşele Moldovei, cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o cămaşă de cânepă, încins cu o funie vara, iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor.

Iaşul, oraş cu o vechime considerabilă, s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor culturale, politice şi naţionale româneşti. A fost şi a rămas o citadelă a ştiinţei, a culturii şi civilizaţiei româneşti, aici născându-se şi trăind personalităţi cu rezonanţe adânci pentru ţară şi chiar pentru întreaga lume. Aproape că nu este domeniu de cercetare în care capitala Moldovei să nu fi lăsat o urmă. De la literatură, până la muzică şi teatru, de la matematică, până la botanică, de la religie, până la ştiinţele sociale, toate îşi au, într-un fel sau altul, legătura cu acest oraş binecuvântat.

Ar fi de ajuns să menţionăm cărturarii mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei, mitropolitul Iacob Stamati şi primul sau „Abecedar românesc“, mitropolitul ctitor Iosif Naniescu, poeţii şi scriitorii Mihai Eminescu, Ion Creangă, Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, George Călinescu, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Conta, artiştii Barbu Lăutaru, Matei Millo, Camil Ressu, Corneliu Baba, Nicolae Tonitza, Sabin Bălaşa, oamenii de ştiinţă George Emil Palade, Emil Racoviţă, A. D. Xenopol, Grigore Cobălcescu, Anastasie Fătu, Dumitru Mangeron, Al. Myller, Ion Ionescu de la Brad, Ernest Juvara, Grigore T. Popa, C. I. Parhon, Vasile Pavelcu, Al. Philippide, Petru Poni, Ştefan Procopiu, Dimitrie Gusti. Iar aceştia nu sunt decât o parte!

Iaşul a avut mari nume şi personalităţi, dar a avut şi Oameni. Oameni simpli, fără mari merite culturale sau ştiinţifice, dar cu o tărie a credinţei care a făcut ca oraşul nostru să treacă peste atâtea şi atâtea primejdii. Existenţa lor şi credinţa curată a fost izvorul naşterii personalităţilor cu care astăzi ne lăudăm.

Cerşetoria, între afacere murdară şi binecuvântare

Actualul Cod Penal din România defineşte cerşetoria ca fiind „fapta unei persoanei care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material“(art. 326). În zilele noastre, cerşetorii stau în locurile publice mai aglomerate sau se plimbă prin mijloacele de transport în comun, printre maşinile staţionate la stopuri sau pe la terase. Unele persoane au diverse handicapuri, altele nu. Unele nu pot munci, altele preferă să cerşească şi aşa să câştige un ban, în loc să muncească.

Există reţele de cerşetorie în toată lumea, afacerea fiind una profitabilă atât pentru cerşetori, cât şi pentru cei care îi conduc. Adesea, copiii sunt învăţaţi să cerşească de părinţii lor. Mulţi cheltuie o parte importantă din veniturile câştigate pe ţigări, alcool şi droguri.

Nimic nou, am putea spune. Este o situaţie cu care ne întâlnim zilnic şi la care suntem actori în rolul secundar. Însă, în istoria Sfintei Biserici au existat şi altfel de cerşetori, oameni care au lăsat luxul palatelor împărăteşti, pentru a se asemăna cu Marele Cerşetor, Iisus Hristos. Căci, nici El nu a avut unde să-şi plece capul, nici El nu a avut casă.

Dacă deschidem prăfuitele sinaxare, găsim o mulţime de exemple, precum cel al Sfântului Ioan Colibaşul, care a vieţuit într-o colibă aflată în faţa palatelor părinteşti. La fel, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, împărţea o cuşcă cu un câine din Constantinopol. Ne par exemple rupte din basme şi am fi înclinaţi să nu credem cu desăvârşire în existenţa lor. Însă, istoria mai recentă ne demonstrează că a existat un asemenea caz chiar şi în capitala Moldovei, la jumătatea secolului al XIX-lea.

Cerşetor pentru Hristos

Este vorba despre o viaţă ştiută doar de Dumnezeu, iar de noi - din puţinele şi insuficientele descrieri existente. Nu ştim când s-a născut. Ştim, însă, că cerşea „bani de o lumânărică“. Iar lumea i-a zis Lumânărică, deşi el se numea Ioan Proculeasă. Mulţimea faptelor de milostenie nu o cunoaşte nimeni. Căci Lumânărică a fost un fel de haiduc al cerşetorilor. El primea de la cei bogaţi şi împărţea tuturor, de multe ori şi celor mai înstăriţi decât el.

Toţi scriitorii vremii, de la Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, şi Nicolae Iorga îl amintesc. Toţi au fost uimiţi de sfinţenia vieţii acestui om. În anul 1843, Costache Negruzzi scria: „Vă aduceţi aminte de un sărac pe care îl întâlneaţi, pe uliţi, prin pieţe, pe la biserici, cerşitorind mila creştinilor, împărţind bogdaproste în dreapta şi în stânga? Dacă îl întrebai de unde este, răspundea: nu ştiu, ştiu că mama când m-a luat mi-a zis: Niţă, dragul meu, să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la biserici. Atâta ştiu, atâta fac. Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold colinda toate bisericile, împărţind lumânări şi cerşătorind, nu pentru dânsul, lui nu-i trebuia nimică, ci pentru alţii. La un schit sărac lipseşte clopotul: Lumânărică îl ia din târg. Se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe şi îl trage, până ce se plăteşte clopotul. Curând, arama va răsuna în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune şi va spune în graiul său cel misterios fapta săracului cerşetor. O biserică nu are veşminte, Lumânărică îi aduce stofe bogate, iar el doar o haină trenţăroasă, ce abia îi acoperă goliciunea trupului, căci în zadar voeşti să îl îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă, peste un ceas nu o mai are, a dat-o altuia, pe care îl socoteşte mai nevoiaş decât dânsul. Vedeţi acestă văduvă. Înconjurată de şapte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului? Lumânărică o vede, o mângâie şi a doua zi îi aduce o vacă cu lapte, aducând iarăşi bucurie în smeritul bordei. A zidit chiar şi biserici“.

Sunt cuvinte ale unui om al vremii, nu basme. Mărturii despre un cerşetor pentru Hristos. Un om care a iubit sărăcia, dar care a fost mult mai bogat decât boierii Iaşului. Dacă adunăm sumele cheltuite pe lumânări, veşminte, clopote, icoane şi catapetesme, vom realiza că prin mâna lui Lumânărică au trecut cei mai mulţi bani ai Iaşului. Doar au trecut, căci el a murit sărac lipit.

Înmormântare cu fast, la Biserica Talpalari

Nu ne este cunoscută data naşterii, dar cunoaştem ziua în care Lumânărică a plecat să cerşescă mila Împăratului Hristos. Părintele săracilor a murit la fel de sărac, precum Lazăr din pilda Mântuitorului. A murit la poarta unei familii boiereşti, îngheţat în luna decembrie a anului 1843. Doamna Marghioala (Maria) Miclescu, din naştere Beldiman, a fost aceea care l-a înmormântat pe Lumânărică. „Întru o zi, trecând pe lângă o biserică, am văzut norod strâns şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă. În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort şi, însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“, descrie Negruzzi funebrul eveniment:

Lumânărică a fost înmormântat în curtea bisericii Talpalari. Multă vreme, la mormântul său a fost loc de pelerinaj, căci amărâţii Iaşului nu l-au uitat. Atunci când au avut loc lucrări de reparaţii şi sistematizare a spaţiului bisericii, osemintele lui au fost mutate în gropniţă, alături de cele ale boierilor din familia Beldiman.

Astfel, peste veacuri, Ioan Lumânărică ne-a demonstrat că nu contează ce funcţii şi ce ranguri ai în viaţă. El a fost sărman şi se odihneşte în acelaşi loc cu boierii Beldiman. Contează, însă, lumina care o lăsăm în urmă. Iar Lumânărică, un sfânt fără sinaxar, a fost un Om ce a lăsat în urmă o mare de lumânări aprinse.