Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc de atacurile satanei. Mulţi îl numesc Sfântul închisorilor. Şi mulţi aşteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui. S-a născut în judeţul Bălţi în 1921, şi a murit în temniţă. Pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, conducând un grup al Frăţiilor de Cruce, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Bolile contactate în regimul dur de detenţie al închisorilor Aiud şi Piteşti l-au întărit şi desăvârşit duhovniceşte. Dumnezeu l-a luat la Sine după 10 ani de detenţie. (+18 februarie 1952)
A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. În închisoare a compus poezii, care se cântau în celule, adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu. Astăzi, aceste poezii se cântă în Biserică, pe muzica lui Mihai Lungeanu. Imnul Învierii, l-am ascultat în fiecare an în noaptea de Înviere în timpul predicii, la Biserica Sapientei, cântat de părintele Constantin Voicescu. De fiecare dată lacrimi ne umezeau ochii şi simţeam puterea cuvintelor lui cum pătrunde în noi şi ne întăreşte pe calea trăirii fierbinte a credinţei şi dragostei întru Hristos. Fie ca noi să ducem mai departe glasul rugăciunii sale! Virgil Maxim despre Valeriu Gafencu: „Ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele erau purtătoare de duh. Gesturile erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele, arareori sau târziu sesizate şi descoperite, erau daruri integrale ale fiinţei lui. Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.”
