Fiți smeriți, căci Dumnezeu dă har robilor săi smeriți.
Iubiți-vă unii pe alții, fiindcă omul care nu iubește, nu poate moșteni Împărăția cerurilor.
ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS ÎN ANII COPILĂRIEI GREU ÎNCERCATE
„Dacă diavolii există, Dumnezeu cu atât mai mult”.
„Nu-mi pasă dacă trec drept nebun întru Hristos”, declama marele dascăl al Bisericii creștine, Sf. loan Gură de Aur. „Chiar mă simt încântat, când sunt făcut așa, ca și cum aș fi primit o cunună de lauri; pentru că, atunci când sunt făcut așa, mă simt întocmai că Pavel care spune: «Noi suntem nebuni pentru Hristos. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept» (I Cor. 4:10; 3:18)”. „Această nebunie este mai înțeleaptă ca orice înțelepciune” – explică același luminat ierarh – „fiindcă ceea ce n-a putut descoperi înțelepciunea lumii, aceea s-a descoperit prin nebunia pentru Hristos; ea a risipit bezna universului, ea a adus cu sine lumina cunoștinței. Dacă înțelepciunea cea după fire nu a descoperit nimic, în măsura în care putea să o facă prin raționamente, ce altceva s-ar mai putea aștepta astăzi de la ea, când i se pun în față probleme mai înalte și când se cere credință, nu retorica raționamentelor?
Așa se face că Dumnezeu i-a descoperit înțelepciunii nebunia. A binevoit să ne trimită mântuirea printr-o nebunie, nu reală, ci aparentă. Căci în această «nebunie a propovăduirii» se află înțelepciune și putere dumnezeiască, o înțelepciune în fața căreia mintea cea mai măreață înnebunește, nimic înțelegând. Așa cum o lumină mare este numită lumina orbitoare, tot așa supremă înțelepciune este o înțelepciune înnebunitoare, care înnebunește gândirea rațională. Prin înțeleapta propovăduire a acestei înțelepciuni a binevoit Dumnezeu ca astăzi să se mântuiască credincioșii”.
Unul dintre fericiții nebuni pentru Hristos a fost și Sf. Gavriil Georgianul, „uimitor ascet, păstor al Bisericii, mărturisitor și propovăduitor al credinței în mijlocul apostaziei provocată de comunismul sovietic, el a întruchipat în viața sa sfințenia arhetipală întâlnită la întemeierea Bisericii. Suferind adânc pentru neamul lui, i-a mijlocit zi și noapte eliberarea de sub stăpânirea comunistă atee, plinindu-și desăvârșit datoria monastică, după propriile cuvinte: «Vai de monahul care rămâne indiferent la durerea poporului său!»” / Cătălin Grigore (1).
Considerat a fi, de către Jean-Claude Larchet, „o minunată îmbinare de monahism înfloritor al Evului Mediu și de monahism prigonit al veacului al XX‑lea, o adevărată icoană a Sfinților Părinți, așa cum îi știm din vechile scrieri”, cel ce și-a jertfit trupul ca mărturisitor, iar ca nebun pentru Hristos și-a răstignit mintea, s-a născut în capitala Georgiei, Tbilisi, pe 26 august 1929, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai părinților lui, Vasili și Varvara Urghebadze, primind la botez numele de Goderdzi. La nici doi ani de la venirea sa pe lume, familia Urghebadze va trece printr-o grea încercare. În vremurile tulburi ale stăpânirii bolșevice, Vasili Urghebadze, care era o persoană publică, va fi scos din casă și omorât pe o stradă învecinată. Mezinul familiei va fi alintat de aici înainte cu numele tatălui său, Vásiko. Mama, îndurerată, după ce va încerca din răsputeri să-și întrețină singură copiii, având două locuri de muncă, se vede nevoită să se recăsătorească cu Mihail Nikitovici Djighitian.
Până la șase ani, Vásiko va urma școala de băieți, uimind pe toți cei din jur cu tăcerea și seriozitatea lui nefirești la o vârstă atât de fragedă. Adeseori, se retrăgea într-un colț ca să construiască bisericuțe din pietricele de prund în care aprindea chibrituri drept lumânări. Deși în casa părintească nu se vorbea despre Hristos de frica regimului, micuțul Vásiko Îi va auzi numele pomenit într-o ceartă a vecinilor săi, în care unul dintre ei oftând cu durere, a exclamat: „M-ai chinuit ca pe Hristos pe cruce!”. Curios să afle cine este Hristos și de ce a murit pe cruce, Vásiko îi va cere lămuriri vecinului său care de frică să nu fie auzit, îl va trimite să afle mai multe la biserica locului.
Ajuns în fața bisericii închisă de comuniști, Vásiko va stârni mila paznicului care îl va pofti înăuntru, arătându-i crucea pe care a fost răstignit Hristos și îl va îndemna să-I citească viața. Zguduit de cuvintele acestuia, Vásiko va face tot ce-i va sta în putere ca să strângă banii cu care să-și cumpere o Evanghelie. Sora lui din a doua căsătorie a mamei, Giulietta, își amintește: „Atunci când tata îl trimitea pe Vásiko la magazin după cumpărături, restul bănuților i-i lăsa lui. Așa a putut să-și strângă 70 de ruble și să-și cumpere o Evanghelie”. Lectura Noului Testament va aprinde în sufletul său de copil râvna după rugăciune și nevoință. Se va înfrâna de la mâncare tot mai mult, postind aspru și își va construi o chilie strâmtă din lut, renunțând la traiul comod din casa părintească.
Harul lui Dumnezeu nu va întârzia să-l cerceteze pe măsura dragostei lui înflăcărate de cer și a nevoințelor sale ascetice. Într-o noapte, pe când medita la rostul lui pe pământ, a auzit un glas lăuntric, zicându-i: „Privește spre cer!”. Ridicându-și ochii pe bolta cerească a zărit o cruce mare, învăluită într-o lumină orbitoare. Abia la sfârșitul vieții sale, Sf. Gavriil a putut tâlcui înțelesul dumnezeieștii descoperiri: „Acum știu că aceea era crucea mea, pe care trebuia să o duc pentru dragostea de aproapele”. La scurt timp, Vásiko va trece printr-o grea ispită. Într-una din zile pe când stătea întins pe pat, un diavol înfricoșător i s-a arătat, întrebându-l: „De ce te lupți cu mine?”, după care l-a lovit atât de puternic în cap încât și-a pierdut cunoștința. Speriată, mama lui s-a grăbit să-l ducă la doctor. După ce și-a revenit, Vásiko s-a întărit în credință, fiind convins că „dacă diavolii există, Dumnezeu cu atât mai mult”.
LA ȘCOALA NEVOINȚEI MONAHALE ÎN ANII DE PRIGOANĂ COMUNISTĂ
„Înainte de așezarea mea în rândul sfinților, va fi canonizat părintele Ghiorghi, pentru că este un mare sfânt”.
La doar 12 ani, Vásiko era socotit de apropiații lui, un copil sfințit. Credința lui nezdruncinată în ajutorul lui Dumnezeu făcea chiar minuni. În vremurile grele de prigoană prin care trecea Biserica Georgiei, copilului Vásiko i s-a arătat Sf. M. Mc. Gheorghe poruncindu-i să-i curețe biserica din Tbilisi, distrusă și profanată de comuniști. Ajuns la fața locului, s-a apucat să scoată pietrele căzute din biserica dărâmată, însă unele dintre ele erau mult prea grele pentru puterile lui de copil. Atunci, s-a așezat la rugăciune și după ce a făcut semnul Sfintei Cruci peste pietre, le-a ridicat cu ușurință și le-a cărat pe toate în curte.
Biruiți de teroarea regimului comunist, georgienii nu mai aveau curajul să-și țină icoanele în case, ascunzându-le sau azvârlindu-le la gunoi. Întristat peste măsură de clătinarea în credință a confraților săi, Vásiko aduna în chilia lui icoanele aruncate sau le descoperea celor care le ascundeau locul în care le-au pus, îndemnându-i să se închine lor atunci când vor avea mai multă putere și îndrăzneală să lupte cu necruțătoarea fiară roșie. Îngrijorată de curajul nebunesc al copilului său, Varvara va încerca să-i domolească râvna pentru cele sfinte și în furia ei oarbă va face un gest necugetat: îi va arunca Evanghelia în closet. Băiatul o va recupera, o va curăți de murdărie și strângând-o la piept cu suspine, își va strânge puținele lucruri și în aceeași noapte va pleca din casa părinților săi.
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după o zi și o noapte de mers pe jos va ajunge teafăr la Mănăstirea Samtavro din vechea capitală Mțheta, unde va fi întâmpinat și ospătat cu căldură de către stareța Anousia care îi va îndruma pașii către mănăstirea de monahi, Svetițhoveli. Și aici se va bucura de primirea plină de dragoste a starețului care nu-l va găzdui decât trei zile, întrucât legea îi interzicea să adăpostească minori chiar dacă aceștia doreau să îmbrățișeze viața monahală. Va fi trimis la Mănăstirea Sf. Șio din Mgvime și de acolo la părinții de la Mănăstirea Zedazeni, care impresionați de credința și de râvna lui Vásiko, îi vor construi o mică chilie într-un loc ascuns ca să poată începe nevoința monahală după care sufletul lui tânjea.
Nu se va putea bucura însă, de tihna noii sale chilii din cauza controalelor miliției secrete sovietice, CEKA, care îl vor sili să plece către o altă mănăstire, Betania, aflată la 16 km. de Tbilisi și închinată Nașterii Maicii Domnului. Cu toate că nu va avea parte nici aici de o ședere îndelungată, sufletul lui Vásiko se va bucura de povățuirea duhovnicească a celor doi ieromonahi cu viață sfântă canonizați de Biserica Georgiei în anul 2003, Ioani Maisuradze și Ghiorghi Mheidze. Firi diametral opuse – părintele Ioani se distingea prin multa lui blândețe și bunătate, pe când părintele Ghiorghi era aspru și riguros în tot ce făcea – cei doi duhovnici se vor osteni din răsputeri să-l formeze duhovnicește pe copilandrul care mai târziu va fi împodobit și el cu aura sfințeniei.
Rememorând perioada petrecută lângă cei doi sfinți, Sf. Gavriil își amintea de severitatea părintească a duhovnicului său, Ghiorghi, care vrând să-l pregătească pentru viața plină de necazuri și de suferințe ce îl aștepta, îi ocupa întreaga zi cu munca fizică istovitoare. Adeseori, părintele Ioani îl dezaproba pe părintele Ghiorghi: „Ai milă de el, e doar un copil!”. „Nu-l răsfăța pe băiat” îi răspundea părintele Ghiorghi, „nimic nu se va alege de el, dacă faci asta”. „Cu adevărat, părintele Ioani mă compătimea”, mărturisește după ani și ani, Sf. Gavriil. „Cât despre mine, inima mea de copil avea o dragoste specială pentru el. Dar, oare, am gândit vreodată ceva rău despre părintele Ghiorghi? Cum să-mi permit o astfel de nerușinare? De la început am știut că eram în grija unor sfinți ai lui Dumnezeu. Prezența părintelui Ioani îmi dădea o dulce mângâiere, pentru că lui totdeauna îi era milă de mine. Dar față de părintele Ghiorghi aveam un respect și o cinstire diferite. Când eram împreună cu el sau când mă privea, eram atent la fiecare mișcare a mea și chiar la fiecare gând”.
PESCAR DE SUFLETE DIN TINEREȚE
„Domnul mi-a luminat mintea în așa fel încât viețile lor îmi erau dezvăluite și îi cunoșteam pe toți pe nume”.
Nevoit să plece în pragul iernii și de la Mănăstirea Betania, Vásiko se întoarce la Tbilisi, dormind pe străzi în frig până când este văzut de o femeie, Margo, căreia i se va face milă de el, după ce îi va afla povestea și îl va lua în casa sa. Margo își câștiga existența din ghicit. Când a aflat de îndeletnicirea ei, Vásiko a vrut să plece, dar mișcat de bunătatea și blândețea ei, s-a rugat lui Dumnezeu să-l lumineze cum să facă să o scape de înrâurirea diavolească.
Într-una din zile, Margo s-a îmbolnăvit și nu a mai putut să primească oamenii pe care îi aștepta, fiind foarte îngrijorată pentru că trebuia să-i refuze, pierzând banii care îi reveneau. Atunci, Vásiko a înțeles că venise clipa în care Dumnezeu voia să răspundă la rugăciunea lui. S-a oferit să țină locul bolnavei, surprinsă peste măsură de propunerea lui.
În ziua următoare, a așezat icoane pe masă și i-a primit pe toți vizitatorii în camera destinată ghicitului, vorbindu-le despre Hristos, credința ortodoxă, mântuirea sufletului și îndemnându-i să meargă la biserică și să-și spovedească păcatul de a merge la prezicători. „Domnul mi-a luminat mintea în așa fel încât viețile lor îmi erau dezvăluite și îi cunoșteam pe toți pe nume”, mărturisește Sf. Gavriil.
Luminat de harul Sfântului Duh, Vásiko le va descoperi multora ce urma să li se întâmple în curând, precum și păcatele lor ascunse. Uimiți de harul copilandrului, cei prezenți îl vor milui cu sume mari de bani pe care acesta le va da binefăcătoarei lui, îndemnând-o să renunțe la păcatul ghicitului: „Diavolul stă deasupra prezicătorului și a celor care apelează la serviciile lui și râde de ei, bucuros că acei oameni s-au depărtat de milostivirea Bisericii”. Margo va asculta povețele oaspetelui ei, schimbându-și cu totul viața rătăcită de dinainte.
După trei luni de căutări neîncetate, mama lui Vásiko îl va găsi în casa lui Margo și îl va îndupleca să se întoarcă în casa părintească, făgăduindu-i că va fi lăsat să viețuiască cum dorea. Tânărul nevoitor se va preda cu totul rugăciunii și lecturilor sfinte, ajutându-și deopotrivă tatăl la brutăria pe care acesta o avea, miluind cu pâine săracii care flămânzeau.
În 1949, Vásiko va fi chemat să-și satisfacă serviciul militar obligatoriu în armata sovietică la unitatea de grăniceri din Batumi. Datorită misiunii de postaș care i se încredințează, are marele dar de a participa din când în când la Dumnezeiasca Liturghie de la biserica Sf. Nicolae, împărtășindu-se în taină în Sf. Altar.
În ciuda mediului ostil credinței în Dumnezeu din armată, acoperit de harul lui Dumnezeu, Vásiko își încheie cu bine stagiul militar, dar purtarea lui cuvioasă nu scapă ochiului vigilent al Securității care imediat după eliberare, îl va supune unei examinări medicale amănunțite. După ce va fi întrebat despre vedeniile din copilărie și credința pe care o are, i se va înmâna certificatul medical de bolnav psihic și inapt de muncă, acordându-i-se o pensie pentru dizabilități de gradul al II-lea, stigmat nedrept care îl va urmări întreaga viață.
PRIMII PAȘI ÎN VIAȚA MONAHALĂ. RĂSTIGNIT PE CRUCEA CLEVETIRILOR
„Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu drept Tată”.
Slobozit de orice îndatorire socială, Vásiko se va dărui cu și mai multă râvnă nevoințelor ascetice, zidindu-și o colibă mică în spatele casei părintești și fiind nelipsit de la slujbele săvârșite la Catedrala Sioni din Tbilisi unde va fi remarcat de Patriarhul Melchisedec al III-lea care slujea adeseori acolo. Dovedindu-se a fi un bun cunoscător al limbii georgiene ecleziastice, Vásiko va fi rânduit să conducă slujbele catedralei. În anul 1953, Patriarhul Melchisedec îl va hirotesi ipodiacon și odată cu înapoierea de către guvernul sovietic a moaștelor Sfinților Mucenici Constantin și David, mănăstirii Moțameta din Kutaisi care fusese închisă, îl va încredința pe novicele ipodiacon purtării de grijă a episcopului Gavriil Ciacianidze de Kutaisi-Gaenati spre a fi tuns monah și hirotonit preot.
La vârsta de 26 de ani, Vásiko va îmbrăca cinul îngeresc la Mănăstirea Moțameta din Kutaisi sub mantia starețului Gheorghe, primind numele de Gavriil, în cinstea Sfântului Gavriil Athonitul la care avea mare evlavie pentru râvna acestuia de a fi scos din mare icoana Maicii Domnului, Portărița de la Mănăstirea Iviron. În același an, 1955, va fi hirotonit preot de către episcopul Gavriil Ciacianidze în Catedrala eparhială a Sf. Ap. Petru și Pavel unde va sluji trei luni, după care va pleca subit dezvăluind motivul hotărârii sale doar Patriarhului Melchisedec care îl va trimite să slujească la Catedrala Sioni. Va purta cu smerenie crucea clevetirilor din partea celor care nu îi înțelegeau lucrarea și darul înainte-vederii.
Maica Pelaghia Ksovreli consemnează în amintirile ei următoarea întâmplare:
„La Mănăstirea Șiomgvimsk, unul dintre călugări a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Părintele Gavriil a vorbit în timpul slujbei și în timpul Liturghiei. La sfârșit, când s-a apropiat de jilțul în care s-ar fi cuvenit să stea numai slujitorii bisericești de rang înalt, aproape că a strigat: «Nu ești vrednic să stai pe locul acesta, ci eu trebuie să stau aici!». Slujitorii care săvârșeau Liturghia au trimis să fie scos de acolo, însă înainte să fie luat, s-a întors și cu durere în ochi, a zis: «Voi încă nu m-ați înțeles!».
La scurtă vreme, cel ce fusese ridicat în rang în ziua cu pricina, s-a îndepărtat de Biserică și a căzut într-o schismă. Părintele Gavriil, simțind mai devreme că acel om va părăsi adevărata credință, prin nebunia lui i-a atenționat pe toți, dar nu a fost înțeles”.
Pentru a-l cruța de ploaia de înjosiri și defăimări, Patriarhul Melchisedec care l-a ocrotit pe Sf. Gavriil de-a lungul întregii sale păstoriri, îl va transfera în anul 1960, la Mănăstirea Betania. Cuviosul Ioani cel ce îi încălzise sufletul cu blândețea lui, adormise deja în Domnul, iar Cuviosul Ghiorghi se apropia și el de plecarea din această lume. Singurul viețuitor în putere era părintele Gavriil care va duce tot greul mănăstirii până la despărțirea de povățuitorul lui iubit.
Simțindu-și sfârșitul aproape, părintele Ghiorghi s-a rugat Maicii Domnului să-l aducă la căpătâiul său pe ucenicul lui plecat să slujească la o altă biserică. Astfel că, în acea zi părintele Gavriil va auzi un glas care îi spunea să se întoarcă repede la Mănăstirea Betania. Cuviosul Ghiorghi va muri în brațele lui după ce îi va descoperi necazurile prin care va trece în această viață, prorocindu-i că le va birui cu ajutorul lui Dumnezeu.
În ziua în care părintele Gavriil slujea parastasul de 40 de zile al duhovnicului său, autoritățile sovietice îl vor alunga din Mănăstirea Betania, fiind nevoit să se reîntoarcă în Tbilisi unde va sluji un timp la Biserica Sf. Treime. La Tbilisi, părintele Gavriil își va împlini dorința lui fierbinte de a zidi biserici.
Va construi una cu mâinile sale în curtea casei părintești, având trei camere de primire, o chilie și un mic paraclis. În timpul lucrărilor, obișnuia să repete de nenumărate ori cuvintele: „Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu drept Tată”. În mica bisericuță ridicată cu sudoarea frunții sale, va vărsa râuri de lacrimi spre iertarea păcatelor poporului georgian pentru care suferea nespus, văzându-l căzut în apostazie de frica stăpânirii comuniste.
INCENDIEREA PORTRETULUI LUI LENIN. ÎNCEPUTUL PĂTIMIRILOR
„Comuniștii ridicaseră un idol și voiau ca oamenii să i se închine. N-am putut permite ca acel lucru să continue”.
Durerea adunată în adâncul sufletului său va irumpe ca un vulcan cu lavă de foc în Ziua Internațională a Muncii din întreaga Uniune sovietică, 1 mai 1965. Sărbătoarea comunistă coincidea cu Sâmbăta Luminată de după praznicul Învierii. Părintele Gavriil tocmai slujise Sf. Liturghie și se îndrepta către o altă biserică când privirea i s-a oprit peste un portret de-al lui Lenin, de 8m/5m înălțat pe clădirea Sovietului de Miniștri și iluminat de jur împrejur cu becuri electrice. Deasupra portretului trona o pancartă pe care era scris: „Glorie marelui Lenin!”, iar muzica și strigătele necuviincioase aminteau de destrăbălările de la curtea regelui Nabacudonosor.
Pentru Sf. Gavriil și dragostea lui de Dumnezeu, spectacolul era greu de îndurat. Peste ani, avea să-i destăinuie părintelui Gherasim Eliel, care în anul 1992 îi va publica biografia în revista Orthodox Word:
„Eu sunt păstor și Dumnezeu m-a însărcinat să am grijă de oile lui. Comuniștii ridicaseră un idol și voiau ca oamenii să i se închine. Idolul era un chip al antihristului, o imagine a unui om sau mai degrabă a unei fiare, iar comuniștii voiau să-i dea o cinstire cum I se cuvine numai lui Dumnezeu. N-am putut permite ca acel lucru să continue”.
Astfel, cu pași hotărâți, Sf. Gavriil s-a îndreptat către biserică de unde a luat o sticlă de kerosen și niște chibrituri, apoi trecând neobservat, a mers la portretul care se afla în spatele tribunei, turnând combustibilul peste el. Combinat cu uleiul vopselei, kerosenul a făcut pe loc combustie, iar becurile toate au explodat. În vacarmul creat, Sf. Gavriil și-a întins mâinile și a strigat: „Să nu-ți faci chip cioplit sau vreo asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sau din câte sunt pe pământ, jos, sau din câte sunt în apă, sub pământ”. Furioasă, mulțimea s-a năpustit asupra lui, bătându-l până aproape de moarte, în vreme ce el continua: „Slava nu se cuvine acestui cadavru, ci lui Iisus Hristos, Care a călcat moartea și ne-a dat viața veșnică”.
Scos din mâinile mulțimii furibunde de către miliție, va fi arestat și torturat în anchete ca să mărturisească public pretinsa conspirație a Bisericii împotriva conducătorului sovietic. În timpul bătăilor despre care Sf. Gavriil avea să recunoască că „firea omenească n-ar fi răbdat acele orori dacă n-ar fi întărit-o ajutorul lui Dumnezeu”, el are o vedenie în care i se arată luminoasă și strălucitoare, cifra 7.
Va înțelege tâlcul descoperirii și anume că după șapte luni, va fi eliberat din chinurile arestului, ceea ce s-a întâmplat întocmai. Mai mult decât atât, cei care l-au torturat au fost cuprinși de remușcare și au venit să-i ceară iertare, iar criminalii cu care împărțea celula de închisoare, impresionați de ieromonahul care le făcea curat în fiecare dimineață, mărturiseau: „Avem un om atât de uimitor aici în închisoare, încât nici nu mai vrem să ieșim din ea”.
Îndărătnicia Sfântului Gavriil care refuza să declare chiar și simplul fapt că ar fi făcut condamnabilul gest sub influența nocivă a religiei, va aduce autoritățile sovietice în punctul de a-l executa. Însă, puternicul ecou pe care fapta lui îl va avea în presa occidentală, îl va izbăvi de condamnarea la moarte, fiind trimis să fie închis într-un spital psihiatric, în speranța că astfel va fi redus la tăcere pentru totdeauna.
Lunile petrecute în preajma bolnavilor violenți și în tratamente care îi zdruncinau sănătatea psihică, au fost pentru Sf. Gavriil mult mai cumplite decât cele ispășite în închisoare. În chip minunat, va fi externat cu condiția să nu mai fie lăsat să slujească vreodată, datorită intervenției cunoscutului savant Avlipia Zurabașvili, prieten apropiat al noului Patriarh georgian, Efrem al II-lea. Pe fișa sa medicală, la rubrica diagnostic, se va consemna: „Personalitate psihopată, predispusă la condiții psihotice cum ar fi schizofrenie, mormăire incoerentă cu voce joasă; crede în existența forțelor cerești, în Dumnezeu, îngeri. Principalul subiect de conversație: lumea creată prin harul lui Dumnezeu. În singurătate se abține; odată începută discuția, negreșit aduce aminte despre Dumnezeu, îngeri și despre icoane”.
FRUMOSUL NEBUN PENTRU HRISTOS ÎMBRĂCAT ÎN HAINA NEVOINȚELOR ȘI A MĂRTURISIRII
„Când oamenii râdeau de mine, mă smeream și vedeam că sunt gunoi”.
Odată ieșit din spital, Sf. Gavriil se reîntoarce la bisericuța și chilia sa de lângă casa părintească, predându-se cu totul nevoințelor ascetice și rugăciunii neîncetate. Mânca numai pâine uscată și bea apă, doar o dată pe zi. Purta lanțuri grele pe trup. Nu dormea niciodată întins, ci numai ațipea pe un scaun sau într-o groapă pe care o săpase pentru sine în chilie. Scormonea prin gunoi ca să recupereze icoanele aruncate de georgieni din casele lor, le curăța cu evlavie și le atârna în chilia-biserică. Adeseori, era văzut mergând prin orașul Tbisili desculț, îmbrăcat în zdrențe și având pe cap o perie metalică de curățat, stârnind râsetele trecătorilor.
Uneori, le explica fiilor săi duhovnicești motivul purtării lui bizare și lupta lăuntrică pe care o ducea cu patima mândriei: „Când mi se părea că eram o persoană însemnată sau că eram mai bun decât alții, mă purtam astfel, nebunește; iar când oamenii râdeau de mine, mă smeream și vedeam că sunt gunoi”.
Pizmuit de cel rău pentru viața lui sfântă, Sf. Gavriil va continua să fie urmărit și hărțuit de autoritățile sovietice care vor face presiuni asupra Patriarhului, cerând dărâmarea bisericuței în care sfântul se nevoia. În ciuda împotrivirii sale, Sf. Gavriil va fi nevoit să înceapă demolarea camerelor de primire, pe care apoi le va reconstrui mai mici, lăsând neatinse chilia sa și mica biserica.
Chemat de Patriarh să dea o explicație, la reproșul acestuia: „Ți-am spus s-o dărâmi!”, Sf. Gavriil va răspunde: „Am dărâmat ceea ce am dărâmat pentru că erați acolo cu autoritățile. Erau «vremuri rele». Apoi au trecut câteva zile, «s-au schimbat vremurile» și am reconstruit. Ce puteam face? Cum să distrug ceea ce am construit spre slava lui Dumnezeu?”.
Pentru răspunsul lui îndrăzneț, va fi excomunicat și va purta cu multă durere în suflet, canonul de a fi oprit să se împărtășească cu Sf. Taine. La câteva zile, îi va fi dărâmată complet și bisericuța, însă materialele încărcate într-un camion vor fi lăsate de echipa de demolare la 3 km. distanță de casa sfântului.
A doua zi dimineață, Sf. Gavriil va închiria un alt camion, aducând înapoi toate materialele. Va începe reconstrucția bisericii în fața lamentărilor surorii lui înspăimântate de urmări, pe care o va liniști, zicându-i: „Au făcut ceea ce le-a îngăduit Dumnezeu să facă. Nu mai pot distruge altceva!”.
În chip uimitor, secretarul local al partidului se va căi de fapta lui și îi va oferi sfântului bani ca să-și refacă bisericuța, dar el îi va refuza. În cele din urmă, va izbuti să o reconstruiască la loc, fiind până astăzi locaș de închinare și de pelerinaj.
POVĂȚUITOR DUHOVNICESC LA MĂNĂSTIREA SAMTAVRO. ULTIMII ANI DE VIAȚĂ
„Iau cu mine dragostea față de toți, față de ortodocși și față de fiecare persoană”.
De ridicarea excomunicării, Sf. Gavriil va fi înștiințat printr-o vedenie relatată chiar de el însuși: „Stăteam în locul în care a fost îngropată cămașa lui Hristos. Era dimineață și în curând patriarhul avea să sosească. Toți clericii s-au adunat să-l întâmpine. Se auzeau clopotele și patriarhul a intrat în biserică. A mers în altar. Deodată, când peste toate se așternuse tăcerea, Mântuitorul însuși și Preacurata lui Maică au intrat în biserică. Au venit la mine, mi-au spus să merg în altar pe ușile împărătești și m-au așezat înaintea Sfintei Mese. Apoi, Mântuitorul l-a privit pe patriarh, a făcut semn cu mâna spre mine și i-a spus: «Voi primi jertfa numai de la el». M-am trezit și sufletul meu, mângâiat, era într-o stare de fericire. Am simțit nădejde că ceva se va schimba în bine”.
Dimineața, a fost chemat de Patriarhul care era foarte agitat, fiind rugat să se îmbrace în veșmintele preoțești și să slujească Liturghia.
După slujbă, Patriarhul îl va desemna ca preot la seminarul mănăstirii de maici Samtavro, al cărui director era pe atunci, actualul Patriarh al Georgiei, Ilia. După cinci ani de prigonire, în anul 1971, Sf. Gavriil va primi o chilie în turnul mănăstirii Samtavro, dar la numai un an patriarhul Efrem al II-lea va muri și din porunca noului Patriarh, David, Sf. Gavriil va fi nevoit să părăsească mănăstirea Samtavro.
Între anii 1972-1990, va trăi retras în chilia-biserică din curtea casei părintești, iar din 1987, adăpost îi va fi o construcție din scânduri din curtea mănăstirii Samtavro care fusese coteț pentru găini din care nu va ieși cu lunile. Trei ani mai târziu, Sf. Gavriil se va hotărî să meargă la Mănăstirea Sfântului Șio de Mgvime cu gândul de a trăi în zăvorâre până la moarte. Însă, după o săptămână, Domnul i se arată, spunându-i să se întoarcă la Samtavro ca să le slujească oamenilor. Monahiilor de la Samtavro le va fi părinte duhovnicesc, ajutându-le în ispite și boli, povățuindu-le să pășească cu smerenie pe calea dragostei și a ascultării monahale.
În anul 1995, când trupul Sfântului Gavriil era greu încercat de boala hidropiziei, Patriarhul Georgiei, Ilia îl va ridica la vrednicia de arhimandrit, căpătând în aceeași zi, în chip minunat și vindecarea de neputința sa trupească. Va cere să i se construiască o chilie nouă în care se va muta, schimbându-și totodată și propovăduirea, vorbind mai mult despre iubirea de Dumnezeu și de aproapele, despre pocăință, smerenie și ultimele vremuri ale lumii acesteia.
Își va prevesti ceasul plecării la Domnul, pregătindu-și fiii duhovnicești pentru clipa despărțirii dureroase care se apropia prin cuvintele: „Curând voi pleca. Trebuie să plec”. De hramul mănăstirii Samtavro la care se adunaseră numeroși credincioși, preoți și episcopi, Părintele Gavriil va cere ca sicriul lui în care obișnuia să se odihnească în ultimii ani de viață, să fie scos din chilie și în fața tuturor se va așeza în el ca și cum și-ar fi luat rămas bun: „Nu vor trece multe zile și-l veți vedea pe monahul Gavriil în această stare. Iau cu mine dragostea față de toți, față de ortodocși și față de fiecare persoană”.
În ziua de 2 noiembrie 1995, după citirea Canonului de despărțire a sufletului de către Arhiepiscopul Daniil de Sukumi și Aghazia, Sf. Gavriil va zâmbi bucuros și, privind la icoana Mântuitorului care atârna deasupra patului său, va exclama: „Te-am urmat de la vârsta de 12 ani, Doamne și acum sunt gata. Ia-mă la Tine!”.
Va pleca smerit din lumea care l-a prigonit, cerând să fie înfășurat la adormirea sa în mantie, iar sicriul să fie păstrat pentru moartea mamei lui, binecuvântată și ea cu tunderea monahală. În ultimele sale cuvinte testamentare, Sf. Gavriil îndemna: „Fiți buni și smeriți! Scopul vieții noastre în această lume văzută este dobândirea Împărăției cerului, apropierea de Dumnezeu și primirea moștenirii noastre, viața cea veșnică. Vă doresc aceasta tuturor! Vă las binecuvântarea mea: fie ca nimeni să nu piardă mila lui Dumnezeu și fie ca toți să fie învredniciți să ajungă în Împărăție! Din toată dragostea mea, vă rog stăruitor pe toți cei care poate veți trece pe lângă mormântul meu să cereți iertarea lui Dumnezeu pentru mine, un păcătos. Țărână am fost și în țărână mă voi întoarce. Adevărul este în nemurirea sufletului!”.
Șaptesprezece ani mai târziu, pe 20 decembrie 2012, într-o sesiune specială a Sinodului Bisericii Ortodoxe a Georgiei prezidată de Patriarhul Ilia al II-lea, Arhim. Gavriil Urghebadze va fi canonizat sub numele de Sf. Mărturisitor Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos, iar moaștele lui dezgropate pe 22 februarie 2014 vor fi așezate spre închinare în Biserica Schimbarea la Față a Mănăstirii Samtavro din Mțheta.
(Material publicat în Revista Atitudini Nr. 77)
(1) Cf. Sf. Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos, Viața și acatistul, Ed. Iona, București, 2020.
