Mă socotesc pe mine însumi fericit pentru faptul de a fi cunoscut de-a lungul vietii oameni de seamă, precum bătrânul Paisie. Ei m-au ajutat foarte mult în drumul meu. Mi-au dăruit experiente minunate și au răspuns în acest fel dificilelor întrebări cu care m-am luptat vreme de multi ani: De ce există lumea? Există Dumnezeu? Cum trebuie să trăiesc? Cine sunt? In ce constă firea mea? Voi înceta să exist după moarte?…
Trăiam și mă mișcam cufundat într-o taină. Lumea, viata, mi se revelau ca o uriasă taină… Dar cea mai intimă taină a mea eram eu însumi. Sinele meu… acest necunoscut. îmi era pur și simplu cu neputintă să trăiesc fără a dobândi răspunsuri la asemenea întrebări. în jurul meu, în societate, oamenii manifestau un acut dezinteres pentru acest tip de probleme. Viata societătii se conformează unui program având la bază o serie de valori „economice“. Viata indivizilor se subordonează aceluiasi program. Viata mea era asadar inevitabil programată. Altii se gândiseră pentru mine, înaintea mea. Voi obtine diploma de licentă, îmi voi satisface stagiul militar, îmi voi procura un serviciu bun, mă voi căsători, voi avea copii, voi pleca în câteva excursii și vacante, voi iesi la pensie, voi muri… Proiectul era astfel finalizat… Dar care să fie rostul adevărat al tuturor acestor etape? în fond, care este sensul, scopul vietii?
Stereotipiile fiecărei zile sunt consternante: dis-de-dimineată pornim grăbit spre locul de muncă, unde petrecem opt ore de lucru – care de obicei nu ne furnizează nici o satisfactie și ne absorb toată energia -apoi casă, mâncare, putin somn de după-amiază, lâncezeala televizorului, fotbal, scenete umoristice, nelipsitele stiri menite să ne spună ce ar trebui să ne intereseze și ce părere ar trebui să avem despre diverse chestiuni absolut secundare, apoi somnul… și iarăsi de la capăt. Din când în când mai întâlnim și câte un prieten, mergem împreună la o tavernă, spunem un banc… Cine are mintea sau cutezanta de a pune măcar în discutie și probleme serioase?… Trece și această zi „fără nici o durere“ și „în mod plăcut“, și astfel se scurge întreaga noastră viată. Acesta este tabloul activitătilor omului occidental contemporan.
Asa ceva n-am putut tolera. Mă exaspera gândul că într-un chip asemănător se va consuma și viata mea, fără să înteleg ce mi ce întâmplă. Sufeream cumplit… întregul cancer al societătii, uriasa multime inertă și obedientă, mă obligau să mă conformez și să-mi ignor întrebările, să renunt la strădania de a afla răspunsuri. Mă simteam precum Sisif, prizonier al unui efort zadarnic… încercam din răsputeri să rezist, dar fără succes. Mă apropiam de prăbusire. Exact atunci l-am cunoscut pe bătrânul Paisie. Atunci au venit minunatele experiente, darurile duhovnicesti. Se spulbera astfel nestiinta, și aflam răspunsurile îndelung căutate.
Am petrecut ani de zile bucuros și fericit în „singurătatea“ mea. Purtam în suflet aceste daruri duhovnicesti. Din când în când le scoteam din „vistieria“ inimii, mă minunam și mă bucuram de ele… Ce-mi dăruise Dumnezeu! încet-încet am început să mă gândesc și la ceilalti oameni…
Mă frământam încercând să-mi dau seama dacă ar trebui scoase sau nu la iveală toate acestea. Nu dati cele sfinte câinilor, nici nu aruncati mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare si, întorcându-se, să vă sfâsie pe voi, a spus Hristos (Matei 7, 6). Cunosc sensul acestor cuvinte din experienta personală. Cunosc, de asemenea, și împotrivirea oamenilor, căci le-am vorbit unora dintre ei despre toate lucrurile acestea. E primejdios, dobândesti dusmani atunci când vorbesti despre Adevăr. Epoca noastră iubeste mai curând minciuna…
Trebuia să scriu, să vorbesc. Tăcerea ar fi fost vinovată, egoistă. De altfel, nu se cuvenea ca toate aceste întâmplări minunate să se piardă în adâncul întunecat al uitării. Ele sunt deosebit de pretioase.
De vreme ce omenirea cheltuieste atâta hârtie și cerneală pentru a tipări mormane de maculatură (ziare de scandal, reviste pornografice, periodice de modă, jurnale sportive etc.) care distrug mintile omenesti, apreciez că tipărirea acestor rânduri și oferirea lor oamenilor nu este lipsită de valoare.
I-am spus-o bătrânului Paisie, întrucât intentiile mele îl priveau și pe el în mod direct, și mi-a dat binecuvântare să scriu o carte. Am discutat de câteva ori despre aceasta. O dată m-a rugat chiar să mă opresc din scris, iar după câteva luni mi-a îngăduit să continui.
Scriu de asemenea și pentru mine însumi; spre aducere aminte, spre a nu uita mai târziu, spre a întelege mai bine. Precum se pare, aceste întâmplări îmi sunt izvor nesecat de cunoastere. Pe de altă parte, există oameni cărora le pasă de mine, și aș fi vrut să le ofer prieteneste ceea ce am, căci comunicarea este și o necesitate a mea; apoi, îmi doresc ajutorul lor spre a fi evaluate aceste lucruri. Voiesc, în acelasi timp, să am pe drumul vietii însotitori care să mă cunoască și pe care să-i cunosc fiintial, în profunzime.
Oare nu există suflete surori, de care să fiu atasat, desi nu le cunosc personal? Cine stie dacă nu se vor naste oameni care să aibă aceleasi întrebări și aceleasi nelinisti? Poate că nu-i un ajutor substantial, dar este un indiciu, o mărturie… „Priviti, este cineva care spune că există aceste minuni uriase, că nu sunt mituri, basme, închipuiri“… Le-am trăit, le-am auzit, le-am văzut cu ochii mei, le-am simtit pe pielea mea. Nu este oare un semn de curaj a continua drumul? Căutati și veti afla (Luca 11, 9). Eu am căutat și am aflat cu adevărat.
Nu am avut și nu am nici un fel de calităti deosebite. Am vrut numai să aflu, să stiu: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce se întâmplă cu această lume? Unde voi merge? Ce se întâmplă după moarte? Cum trebuie să trăiesc? Ce este esential și ce nu este esential?
Am dobândit, sau mai precis mi-au fost dăruite toate aceste răspunsuri ca un dar nepretuit, și astfel pot trăi astăzi mai departe, plin de recunoștință pentru cei care mi-au împărtăsit viată, cunoastere, iubire.
Este adevărat că m-am gândit și la copiii mei. Socotesc că această carte va fi un însemnat dar adus lor.
în sfârsit, mi-as dori ca acest infim obol al meu să fie o pietricică adusă la temelia uriasei mele familii, Adamul lui Dumnezeu, omenirea întreagă. Să prelucreze această pietricică în mintea și sufletul ei, apoi să o iubească sau să o uite.
Ceea ce urmează să fac este o dezgolire, o dezvelire de sine; sunt bucăti foarte scumpe din sufletul meu. Mă tem să nu fiu rănit din neatentie sau nestiintă. îmi voi lua măsurile mele de precautie, voi păstra o anumită distantă, dar voi duce lupta comunicării până la sfârsit. Voi face tot ceea ce depinde de mine. Pentru rezultat nu sunt răspunzător numai eu, ci și felul în care se proiectează intentia cititorului.
Aceste întâmplări, aceste experiente au adus în mine multe transformări. „Tu te-ai schimbat cel mai mult dintre noi toti“, mi-a spus o prietenă după ce lipsisem doi ani. într-adevăr, fusesem cu totul altfel în trecut. Mai tânăr, cu un alt mod de viată, cu o altă minte, foarte diferit, de nerecunoscut în comportament, în înfătisare, în asumarea unor valori. și totusi – ce taină! – rămân aceeasi persoană, păstrez acelasi caracter.
Nu sunt scriitor profesionist, nici nu am veleităti și pretentii literare. Relatez pur și simplu istoria mea. Nu expun teorii, nu produc idei noi, nici nu sondez cuceritoare probabilităti. Nu emit reflectii, nu sustin anumite puncte de vedere. Mă limitez la a expune întâmplările pe care le-am trăit. Niste întâmplări care sunt de necrezut pentru omul contemporan obisnuit.
îmi propun să realizez o simplă descriere; valorizarea ei vă revine dumneavoastră. Există anumite părti scrise chiar atunci când s-au petrecut faptele. M-am străduit să le articulez într-un întreg inteligibil, întâmplările sunt uluitoare, de vreme ce eu însumi nu le pot pătrunde cu mintea. Mai presus de fire, uimitoare, stranii, izbitoare, aducătoare de cunoastere, ele produceau adevărate furtuni în fiinta mea. De aceea voi releva și sentimente personale, de vreme ce și ele sunt rezultatul acestor întâmplări.
Desigur, evenimentele experientei sunt cărămizile cu care individul îsi clădeste edificiul întelegerii, conform schitei preexistente – constând în caracterul omului și viziunea sa asupra lumii – ce functionează în acest caz asemenea patului lui Procust.
Omul obisnuit… Acest Procust care urmăreste să aducă totul la măsurile lui, pentru a nu fi incomodat în „fericita“ sa letargie. Va ironiza, va calomnia, va denatura, va urî, va combate, va înlătura tot ceea ce îl depăseste. Nu acceptă să gândească, televizorul 1-a făcut să urască ratiunea. Nu admite să se problematizeze, e prea epuizant. Civilizatia contemporană 1-a fragilizat considerabil, le vrea pe toate usor. în felul acesta rămâne la suprafata vietii, încătusat numai în lucrurile materiale.
Este mort duhovniceste. „Trăieste“ într-un sens strict biologic, numai cu trupul. Tot interesul lui este centrat doar în aria functiilor fiziologice. Astfel dobândeste o tot mai pronuntată alipire de materie, de lucrurile materiale. El a dispretuit realitatea cea mai înaltă a fiintei sale, sufletul său vesnic, și s-a atasat exclusiv de trupul său. Astfel a ajuns numai trup și s-a condamnat pe sine la o viată lipsită de demnitate. Omul fiind în cinste n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor, spune Scriptura (Ps. 48, 12).
Există însă cu adevărat oameni care îsi pot elibera mintea și sufletul din atractia hipnotică a modului contemporan – materialist – de viată, care pot comunica și primi mesaje duhovnicesti, care au puterea și tăria de a schimba tot ceea ce trebuie schimbat spre mai bine, care au îndrăzneala de a face marele salt, care au smerita năzuintă de a ajunge la izvorul duhovnicesc al lumii, la izvorul vietii, la Duhul Cel Sfânt, la Dumnezeu.
Acestia salvează măretia omului în epoca noastră -a trivialitătii și ignorantei. Mă plec în fata lor ca un umil slujitor, și le cer dintru început iertare pentru lipsurile și neajunsurile mele.
Cartea este autobiografică. întâmplările care sunt descrise s-au petrecut pe durata a aproximativ zece ani și sunt expuse condensat. Este ca și când aș fotografia evenimentele mai importante, le-as dispune într-o oarecare ordine cronologică și le-as prezenta apoi într-o relatie de interconexiune. Se creează astfel posibilitatea formării unei viziuni de ansamblu și a aprofundării unora dintre întâmplări.
Este de domeniul evidentei faptul că trăim în epoca reclamei, și nu a calitătii produselor. Eu încerc să mă comport ca o fiintă cugetătoare în fata „produselor“ religioase; cuget însă în lumina experientelor pe care le-am trăit.
Aduc calde multumiri tuturor celor care au ajutat la realizarea acestei cărti, fie cu propuneri, fie cu recomandări și sfaturi, fie îndreptând greselile și neajunsurile mele, punându-si la dispozitie talentul și cunostintele lor. In spiritul celei mai nobile modestii, au preferat anonimatul… Să-i răsplătească Dumnezeu.
Autorul
Bătrânul Paisie, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, se trăgea dintr-o familie din Farasa Capadociei. După războiul cu turcii din 1922, întocmai ca și celelalte două milioane de greci care îsi părăseau căminele strămosesti la capătul a 2.500 de ani de prezentă continuă, pentru a se salva de la un nou genocid, familia lui s-a stabilit în cele din urmă în Konita Epirului, unde bătrânul si-a petrecut anii copilăriei.
A fost botezat de Sfantul Arsenie Capadocianul, care a și profetit că pruncul va deveni călugăr. Familia sa păstra adânca traditie religioasă a Capadociei, care a dat atât de multi și de mari sfinti Bisericii Ortodoxe. In acest climat a crescut părintele Paisie.
Si-a manifestat de mic dorinta pentru viata monahală. în cele din urmă, la vârsta de 30 de ani, a ajuns monah. S-a nevoit în Sfânta Mănăstire Stomiu (Pind), în pustia Sinaiului (Egipt), dar mai ales în Sfântul Munte -unde a petrecut cea mai îndelungată perioadă a vietii sale. Viata sa monahală este comparabilă cu cea a vechilor asceti.
Trăia singur într-o chilie, în pădure. Era foarte sărac în cele materiale, foarte simplu și blând în felul de a fi. Nimic nu era fals în el, după cum nimic strident. Din inima lui se revărsa iubire către toti.
Dobândise încă din timpul vietii o faimă uriasă, fără ca vreun ziar, vreo emisiune radiofonică sau televizată să se refere vreodată la el. Faima lui s-a transmis din gură în gură. Sute de oameni mărturisesc în scris cum au primit binefaceri prin puterea sa făcătoare de minuni. S-au tipărit cărti cu minunile pe care le-a săvârsit. Avea renume de sfânt încă din timpul vietii. într-o zi obisnuită îl vizitau la chilie o sută-două de oameni, pentru a-i primi sfatul.
Când iesea din Sfântul Munte, veneau mii de oameni să primească binecuvântarea lui. Mii de persoane asteptau la rând, până în zori, pentru a lua binecuvântare și a vorbi un minut-două cu el. în acest foarte scurt răstimp, multi primeau dezlegare tuturor problemelor lor; alteori, acest lucru se petrecea mai târziu, prin rugăciunile bătrânului.
Le-a fost călăuzitor multora, mari și mici, însemnati și neînsemnati. I-a ajutat pe foarte multi în sporirea lor duhovnicească. A făcut bine în felurite chipuri oamenilor timpului nostru.
Prin viata lui sfântă și prin puterea sa făcătoare de minuni, a descoperit în ochii oamenilor lumina lui Hristos și puterea lui Dumnezeu. în felul acesta îi îndemna spre sporirea duhovnicească. S-a spus adesea despre acest mare Staret că a fost un dar al lui Dumnezeu către oamenii epocii noastre.
A murit la 12 iulie 1994, fiind înmormântat la sihăstria de maici a Sfântului Ioan Teologul, la Suroti.
Mormântul său a devenit loc de închinăciune și izvor de tămăduiri, bătrânul continuând să facă minuni și după adormirea sa.
„Sufletul care s-a legat strâns cu virtutea se aseamănă izvorului care se revarsă continuu; apa lui este curată, linistită, dulce, îmbelsugată, bună, nevătămătoare“. (Epictet)
PARTEA ÎNTÂI – ÎMBOLDIREA SPRE RĂU
Imi amintesc că l-am întrebat odată plin de nedumerire pe bătrânul Paisie:
– Părinte, de ce mi s-au întâmplat mie toate aceste minuni?
– Pentru că de mic copil tu nu doar că n-ai fost ajutat, ci ai mai fost și îmboldit spre rău; erai îndreptătit să primesti un astfel de ajutor dumnezeiesc, iar Dumnezeu ti l-a dat pe tot dintr-o dată, mi-a spus el și m-a mângâiat.
Am devenit cu atât mai contrariat. De unde cunostea bătrânul copilăria mea? Cum reusise să-mi evalueze întreaga viată și să tragă concluzii atât de precise?
Mai târziu, după ce l-am cunoscut mai bine și m-am convins cine este părintele Paisie, am început să caut în trecutul meu întâmplările care mi-au croit drumul de mai târziu.
Tata aducea mereu cărti în casă, chiar dacă nu le citea. Pe mine mă atrăsese din fragedă tinerete lectura. Eram în clasa a V-a, la gimnaziu, când am descoperit acasă o carte cu paginile netăiate. Titlul său era: „Râul Jackot, Puterea autoconcentrării – Metode pentru dezvoltarea memoriei și a ratiunii“.
„Mă va ajuta să învăt formulele la matematică“, m-am gândit. în realitate nu m-a ajutat la nimic. Am luat-o și am început să citesc. în casă nimeni nu era preocupat și n-a luat aminte la ce citeam. în afară de o anumită filosofie legată de om și de puterile ascunse ale mintii, cartea propunea și niste exercitii practice pentru dezvoltarea memoriei, pentru cresterea puterii de concentrare asupra unui singur subiect, pentru capacitatea de a ne controla gândurile. Am fost într-adevăr impresionat și am început să mă îndeletnicesc cu exercitiile din carte.
Multi ani mai târziu, abia în universitate, am ajuns la un contact mai profund cu yoga. Mi-am dat seama că acele exercitii din vârsta copilăriei erau exercitii yoghine „laicizate“. „Acest scriitor, Râul Jackot, trebuie că a fost yoghin“, mi-am spus atunci cu convingere.
In adolescentă mă frământau deja multe întrebări și nedumeriri despre realitatea înconjurătoare și despre sine. îmi amintesc că la vârsta de 12-13 ani am petrecut o vară întreagă aproape singur, adânc preocupat de aceste lucruri, îmi evitam prietenii, care jucau continuu fotbal. Cu unul-doi dintre ei discutam când și când. îsi puneau anumite probleme, dar nu la intensitatea cu care o făceam eu.întrebarea primordială, de al cărei răspuns depindeau toate răspunsurile din lantul întrebărilor mele, era: Există sau nu există Dumnezeu?
La această întrebare de fond ajungeam întotdeauna atunci când mă apucam să cercetez oricare dintre diversele probleme care mă preocupau. Mi-am dat seama repede că raportarea mea la lume, maniera în care înfruntam toate evenimentele, întreaga mea viată – depindeau în chip absolut de răspunsul pe care l-as fi dat la această întrebare fundamentală.
Mă problematizam intens, citeam cărti, discutam cu anumiti prieteni, dar nu aflam nici un liman.
Prietenii mei, întâlnindu-mă în plimbările mele solitare pe vreun pod sau prin pădure, la amiază, mă tachinau cu întrebarea: „Ce s-a întâmplat? Ai răspuns la întrebare? Există sau nu există Dumnezeu?“. Putini dintre ei îmi întelegeau și respectau zbuciumul. Ceilalti erau pur și simplu dezinteresati și preferau totdeauna jocul cu mingea. Dacă n-as fi fost eu cel care îi ajuta la lectii, și dacă n-as fi fost atât de înalt și de bine legat, n-as fi scos-o la capăt usor cu întepăturile lor.
Tata a remarcat frământarea și dragostea mea pentru lectură. Răscolisem toată biblioteca din casă. „Hai să te duc la un prieten de-al meu, să-ti dea niste cărti. Are multe și bune“, mi-a propus el.
Intr-adevăr, într-o după-amiază am vizitat împreună casa acelei cunostinte și am luat câteva cărti. Cartea care m-a influentat covârsitor a fost cea a lordului Bertrand Russell, reputatul umanist social-democrat și totodată fondatorul organizatiei Amnesty International. Era intitulată „What I believe“ („Ce cred eu“). Primul ei capitol, având în jur de saizeci de pagini, purta titlul „Pentru ce nu sunt crestin“. Această carte a schimbat cursul vietii mele. Din acea clipă nu m-am mai preocupat de crestinism.
Bertrand Russell se declara ateu; cartea n-a reusit totusi să mă convingă că nu există Dumnezeu, după cum nu mă încumetam nici să postulez cu certitudine existenta Lui. Problema a rămas suspendată, fără răspuns.
Dar Russell a izbutit să mă distanteze de religia crestină și de preceptele ei, fată de care n-am mai arătat nici un interes. Adevărul este că nu întâlneam nici o replică serioasă venită din partea crestinilor. Revistele și cărtile crestine care mi-au căzut în mâini aveau un nivel pueril în comparatie cu cartea lui Russell. Nu intrasem încă în contact cu adânca traditie patristică.
Lordul îsi făcuse datoria: mi-au trebuit alti zece ani pentru a decide să mă înfrunt iarăsi cu întrebarea dintâi -Există sau nu există Dumnezeu? între timp trecuseră multe peste sufletul meu. Tentatii ideologice, teorii politice și filosofice, miscări sociale – precum cea din mai 1968, hippy, muzică rock, partide, sindicalism, night-cluburi și multe altele. Căutam cu patos odihna pe care o aduce adevărul.
„Drama ta este că ai o minte strasnică – Mercedes! – dar n-ai frână. Din pricina aceasta te-ai lovit rău. încetează să mai faci experiente pe tine. Cât ai să rezisti? Mintea rabdă mult, dar nu trebuie să o lovim, să vedem când va ceda“, mi-a spus după ani de zile părintele Paisie, la prima noastră întâlnire.
(Cinci ani mai târziu, pe când eram student la universitate)
Este o istorie ciudată, care a început și s-a terminat brusc. Eram un grup de studenti din anul II sau III, băieti și fete. Trăiam mai degrabă cu indiferentă și usurătate, mai ales că ne întretineau părintii nostri. Ne umpleam timpul cu excursii ori cu nesfârsite discutii pe teme sociale și politice, având în general un mod provocator de comportament și de viată.
Interesul nostru începea acolo unde se termina universitatea. îmi amintesc că în acea vreme am citit multă psihologie: Wilhelm Reich, Erich Fromm, Karl Jung, Sigmund Freud, Ronald Leingh și Richard Cooper; diversi mistici, de pildă Vivekananda, Krishnamurti, Sutrele lui Buddha și ale lui Patanjali, dar și poeti ca Allen Ginsberg, Rabindranath Tagore și Khalil Gibran; de asemenea, lucrări precum cele ale lui Herman Hesse, Jack Kerouak, Fritjof Capra, Thimoty Leary, Lyall Watson, Barous -care încercau să stabilească paralelisme și sinteze între stiinta apuseană și mistica orientală. Pornind de la premiza că stiinta apartine prin excelentă Apusului iar mistica Răsăritului, ei se străduiau să unească ratiunea cu intuitia. Se înscriau într-un curent larg, într-un demers care – asa cum văd că merg lucrurile – continuă până astăzi, la dimensiuni și intensităti mai mari, în miscarea New Age, ai cărei precursori au fost.
Disimulate sub o precară mască stiintifică, magia și misticismul cochetau deja cu lumea occidentală care, în virtutea unui anumit reflex, tindea să prefere constructiile „stiintifice“. Cei mai multi dintre occidentali nu aveau absolut nici o tangentă cu gândirea stiintifică dar, cel putin în perioada aceea, fenomenul era la modă. Astăzi, după douăzeci de ani, lucrurile par să se fi schimbat, deplasându-se mai accentuat către latura ocultismului și a magiei pure.
Universitatea ne interesa numai în perioada sesiunii, cu alte cuvinte numai trei luni pe an. Ne adunam asadar în câte o casă, pentru a citi și învăta împreună, iar în lungile pauze încingeam discutii, ascultam muzică, beam și fumam.
Cum si-a făcut aparitia și cum s-a putut integra Aris, la cei 60 de ani ai săi, în mijlocul tinerilor de 22 de ani, este un lucru demn de uimire! Acest aspect nu s-a clarificat niciodată.
Era perioada examenelor și ne-am strâns acasă la unul dintre colegi, „Pisoiasul“, chipurile ca să învătăm. Acolo se afla Aris. înalt de aproximativ 1, 80 m, slab, cu păr negru în jurul urechilor și o impresionantă chelie. Se trăgea dintr-o familie de oameni simpli și nu urmase nici o facultate – ceea ce era lesne de remarcat, de altfel. însă fusese și el acaparat din tinerete de interesul pentru fenomenele spiritiste. Era extrem de informat si, după o discutie îndelungată pe această temă, ne-a mărturisit că el sfârsise prin a se atasa cel mai mult de practica hipnozei.
Ne-a vorbit în detaliu despre lumea spiritelor, spunându-ne insistent că este foarte frumos acolo, că se aude o muzică minunată (detectase negresit patima noastră, a tuturor, pentru muzica rock), că după aceea te simti linistit și odihnit, că dobândesti puteri neobisnuite (să ajungi într-o clipită, spre exemplu, din Tesalonic în America de Nord), că ti se lărgeste constiinta s.a.m.d. Tema acestor puteri „neobisnuite“ m-a incitat, căci se mula perfect pe convingerea mea că omul reprezintă infinit mai mult decât o simplă roată dintată în mecanismul social, că dimensiunile și potentele lui sunt inimaginabile.
Ne spunea: „Există corpul material, după cum există și corpul astral, mai subtil, simplu spus – sufletul, care prin hipnoză se desprinde de trup și poate călători în spatiu cu o viteză colosală, desi nu se sustrage întru totul legilor materiale“. Asadar, dacă cineva dintre noi accepta să fie hipnotizat de către el, ar fi experimentat o astfel de călătorie și ar fi intrat în contact cu fiinte spirituale.
Toate acestea nu sunt nimic altceva decât conceptii orientale servite cu altă „garnitură“, adaptată de fiecare dată în functie de „gusturile“ posibililor cumpărători.
Imi închipui că Aris nici nu putea găsi un caz mai bun decât al nostru. Cărtile pe care le citeam ne inoculaseră deja asemenea conceptii, și iată acum posibilitatea de a le pune în practică.
Ne-a făcut diverse teste pentru a ne verifica receptivitatea și calitătile de medium. Am acceptat cu totii să ne supunem acestor teste, în urma cărora a stabilit că ne situam peste medie, iar eu și încă cineva aveam un nivel chiar și mai ridicat. Primul pas fusese făcut. începusem deja să participăm.
Exista însă la acest om ceva care nu-mi plăcea. Un sentiment nedefinit. Ceva în gesturile lui, în comportamentul lui, care mă stânjenea și mă făcea să ezit.
După ce a plecat, l-am bombardat pe colegul nostru cu întrebări, dar n-am primit decât răspunsuri generale: că fratele lui îl cunostea, iar el îl întâlnise prin intermediul fratelui său, că era pensionar, fost functionar public sau cam asa ceva. Ne-a spus însă un lucru care ne-a impresionat.
Fratele său acceptase să fie hipnotizat si, în timp ce se afla sub hipnoză, a putut să „vadă“ cu ochii închisi un număr pe care Aris i 1-a arătat cu degetul, și să citească titlul unei cărti! Apoi s-a hipnotizat el însusi, și s-a pomenit din Tesalonic în Asprovalta, la 100 de kilometri depărtare, putând vedea de sus traficul pe sosea!
Ce se întâmplase, în realitate? Făcuse cu adevărat o călătorie astrală? Este aceasta singura explicatie? Precum am aflat mai târziu, Biserica Ortodoxă are un alt punct de vedere.
Din nefericire, pe vremea aceea nu cunosteam marile primejdii duhovnicesti ascunse în spatele unor astfel de practici, întrucât nimeni nu ne avertizase asupra usurintei cu care demonii, ca entităti spirituale, intră pe calea hipnozei în contact nemijlocit cu mintea omului, înselându-1 și subjugându-1 treptat, până la controlul total. Sunt implicate aici și capacitătile demonilor de a-i induce omului perceptii senzoriale (inclusiv reprezentări vizuale) artificiale, pe de o parte, și de a interveni direct asupra unor evenimente din sfera realitătii materiale, pe de altă parte. Noi însă ignoram cu desăvârsire toate aceste aspecte, întrucât multe din mecanismele hipnozei ne erau prezentate într-o manieră distorsionată, facilă și apetisantă, îmi doream deja, din curiozitate, să încerc.
Nu frecventam des casa „Pisoiasului“… însă după 20 de zile ne-am regăsit acolo toti cei care ne adunaserăm și prima dată. Aceleasi persoane, fără să ne dăm întâlnire sau să ne întelegem în vreun fel, ci pur și simplu ne-am pomenit cu totii acolo printr-o stranie… coincidentă! Am pornit din nou discutii în jurul acestor teme, nedumeriri și întrebări, iar Aris dădea răspunsurile. M-am arătat de acord să mă supun hipnozei. Am fost cu adevărat hipnotizat, și am început să simt deslusit o anumită prezentă. Un chip luminos, auriu, cu trăsături nedefinite, se interpunea între mine și Aris. Mi-a spus să-l alung. Am ascultat, dar chipul pleca și revenea. Apoi m-a trezit. însă prezenta acestui chip o simteam în anumite momente în cameră.
L-am întrebat ce era chipul acela. M-a linistit și am reînceput discutia: alte întâmplări, alte exemple. De data aceasta a fost înduplecat prietenul meu M. să se lase hipnotizat.
Urmăream toti cu interes cum se relaxa, cum se cufunda, cum asculta de hipnotizator. Asadar, după ce 1-a adus la starea pe care o dorea, Aris s-a străduit să-l conducă undeva anume, dar acea prezentă si-a făcut din nou aparitia.
Un chip auriu, luminos, intra și se misca în acel spatiu. M. a spus că ochii acelui chip sunt ca și cei de pisică. După ce s-a străduit fără succes să-l alunge, M. a început să ne spună unde simte exact că se află acea entitate în cameră.
Ciudat este că simteam și eu acelasi lucru, iar perceptiile mele coincideau cu cele pe care le relata M. Aris 1-a trezit peste putin timp, iar interesul crescuse: ce era acea prezentă? Era un spirit? Ce fel de spirit, bun sau rău? în timpul acestei încercări de analiză, atât eu cât și M. (precum mi-a mărturisit pe drum) am continuat să simtim acea entitate printre noi. Devenise subiectul discutiei.
Am început să citim cu mai multă atentie cărti care se refereau la aparitii ale spiritelor. Căutam cu predilectie asa-numitele cărti de „magie albă“, întrucât trăiam pe atunci cu impresia că există o diferentă de fond între magia albă și magia neagră.
În general nu sunt fricos. Nici noaptea nu mi se întâmplă să am senzatii de frică. De multe ori hoinăream, în noptile cu lună, prin pădurea Tesalonicului. Dormeam și afară, în natură. Târziu în noapte, pe la orele 2-3, îmi plăcea să mă plimb singur pe strădute mărginase, romantice. îndrăgeam mai ales plimbările prin locuri care păstrau atmosfera unor alte epoci.
După hipnotizare, însă, am început să dobândesc diferite perceptii ciudate. Auzeam zgomote, izbituri, iar părul mi se zburlea din pricina simtirii unei prezente stranii. Auzisem despre anumite case vechi din oras bântuite de stafii, și – având curiozitatea incitată prin hipnoză și crezându-1 pe Aris cum că am o intuitie bună, peste medie – m-am dus să descopăr… misterele, plimbându-mă noaptea împrejurul acelor imobile. Zgomotele respective continuau să mă înspăimânte… în realitate, nu zgomotul este cel care te îngrozeste, ci nefireasca lui provenientă, senzatia că este produs de ceva cu totul neobisnuit. De pildă, atunci când nici o frunză nu se miscă, nu există nici urmă de curent, iar o usă interioară se izbeste cu o putere înfricosătoare, aproape să iasă din toc. Altă dată – ca și când s-ar rupe ceva la zece centimetri în fata ta; alte ori – una, două, trei lovituri consecutive în jurul tău si… constati că nu există nimic. Nu se vede absolut nimic.
Mă enervam pe mine însumi, spunându-mi: „Ce tot dai importantă prostiilor ăstora?“. însă ele se succedau permanent și pretutindeni. Făceam eforturi să le ignor.
După aproximativ o lună, în timp ce mă plimbam cu prietenul meu M., ni s-a născut amândurora dorinta de a-1 vizita pe „Pisoias“. Ne-am schimbat asadar planurile, și peste putină vreme ne-am aflat la el acasă. Aris era acolo, în curând ne-am adunat cu totii. Din nou, exact aceleasi persoane!
Am acceptat iarăsi să fiu hipnotizat. De această dată m-am văzut pe mine însumi de undeva din afara trupului: mă plimbam prin cameră și făceam diverse lucruri pe care mi le dicta hipnotizatorul. Multe dintre acestea reuseau, precum m-au încredintat prietenii mei, prezenti în cameră. Apoi au fost hipnotizati și altii. La sfârsit, „Pisoiasul“ ne-a povestit următoarea întâmplare.
Pentru a verifica dacă aveau loc realmente aceste „călătorii astrale“, adică dacă sufletul părăseste într-adevăr trupul, sau la mijloc erau simple fantasmagorii, s-a făcut acest experiment:
Aris 1-a hipnotizat pe „Pisoias“ și 1-a „trimis“ acasă la o prietenă, să vadă ce face. Citea. L-a pus să o ciupească tare de brat, mai jos de subsuoară, atât de tare încât să-i facă un semn. Este putin probabil să se lovească cineva în acel loc. Hipnotizatul a făcut întocmai. Apoi s-a trezit și au mers cu totii împreună la casa cunoscutei. Au găsit-o citind! I-au cerut să le arate mâna… într-adevăr, vânătaia exista! Au văzut toti semnul. Au întrebat-o unde s-a lovit. Le-a răspuns intrigată că putin mai înainte, pe când citea, a simtit o durere puternică, asemănătoare unei întepături, dar nu i-a dat importantă… Au cooptat-o apoi și pe ea în grup. Bineînteles că nu mi-am pus atunci serios problema identitătii reale a celui care o ciupise pe fată: putea fi la fel de bine un spirit trimis de hipnotizator, și nicidecum „sufletul“ sau „corpul astral“ al „Pisoiasului“. Nu era deloc exclus ca acest „hipnotizator“ să fie un mag având niste demoni în slujba lui. De vreme ce acceptam existenta „corpului astral“, a „sufletului“, a „lumii spirituale“, de ce n-as fi acceptat în consecintă și existenta fiintelor spirituale malefice, a demonilor, despre care ne-a avertizat Hristos însusi? De ce aș fi admis explicatiile hipnotizatorului mai curând decât învătătura Bisericii? Dar cine credea pe atunci în Biserică și în învătătura ei? Nici măcar nu cunosteam ceea ce învată Biserica Crestină despre aceste fenomene. Respingeam pur și simplu tot ce ar fi venit din partea ei, tot ce era crestin… Aveam deja imense prejudecăti!
Eram cu totii atrasi de acest mister. Aproape mereu apăreau acele chipuri ciudate care ne înfricosau, însă începuserăm să ne obisnuim.
Ne-am întâlnit si-n alte dati. M. a fost cel care a observat, a cincea oară când s-a întâmplat, că Aris ne „aduna“ totdeauna laolaltă, fără nici o înstiintare prealabilă. Adică, într-o după-amiază anume ne răsărea tuturor în minte ideea de a trece pe la acea casă, fără nici un motiv, iar acolo se afla Aris. și nu aveam în acea perioadă nici o legătură cu proprietarul casei, nu obisnuiam să mergem acolo.
– Faci ceva, de reusesti să ne aduni? l-am întrebat.
– Ei, uite, zic și eu: „Dacă n-au ceva mai bun de făcut, să vină pe-aici!“ a recunoscut el.
Asta nu mi-a plăcut deloc. Era semnul că dobândise deja o oarecare putere, o oarecare stăpânire asupra noastră, iar aceasta fără ca cineva dintre noi să i se încredinteze de bună voie. Ne putea influenta gândirea și dorinta? în ce măsură? Dar dacă i-am fi stat împotrivă? însă, pentru a i ne împotrivi trebuia mai întâi să constientizăm, iar apoi să cunoastem în detaliu tehnicile acestui… război. în vreme ce noi eram pe atunci cu totul neinstruiti.
între timp începuseră să iasă treptat la iveală viclenia și duplicitatea în comportamentul acestui om, astfel încât am devenit mai circumspect și mai precaut, însă fără a înceta să merg la aceste adunări. Mi-a dat adresa casei sale, spunându-mi că-1 pot găsi acolo. Pretindea că este crestin, că are acasă icoane și candelă, dar pe preotii Bisericii îi socotea inferiori, tratându-i ca pe niste „necunoscători“. Avea adică un fel de legătură cu Biserica, dar asa cum îi era lui pe plac. și Evanghelia o tâlcuia într-o manieră personală, conjunctural, după cum îi convenea, ignorând diferite pasaje care nu i se potriveau.
In acea vreme s-a petrecut următorul fapt: într-o noapte mă întinsesem în camera mea, având usa închisă, întreaga cameră era bine luminată de neonul de pe stradă. Altfel spus, dacă mă trezeam noaptea, puteam vedea chiar foarte bine.
Au reînceput acele zgomote ciudate. Lovituri bruste în bibliotecă, în geam. Inexplicabile… Orice mobilă trosneste câteodată noaptea, dar acum era cu totul altceva. Plesniturile erau atât de puternice încât mă miram că nu aud părintii sau că nu se rupe mobila. Si, în acelasi timp, simtământul unei prezente în cameră, care mă înfricosa. M-am ridicat și am deschis usa, ca să mă simt mai aproape de ai mei. M-am enervat pe mine însumi și am închis-o la loc. Când era pe cale să mă răpească somnul, iarăsi izbituri; mă desteptam înfricosat, deschideam din nou usa. Astfel s-a întâmplat de trei ori la rând.
Către sfârsit mă enervasem rău de tot. Am trântit usa, l-am înjurat în gând pe cel care mă deranja și m-am hotărât să-l ignor pur și simplu. Am adormit, și de data aceasta mă cuprinsese un somn adânc.
Zgomotul pe care l-am auzit apoi a fost foarte puternic și sălbatic. Am sărit din pat și mi-am dat seama că un întuneric suprafiresc umpluse toată camera, în vreme ce lumina neonului, în chip straniu, nu mai lumina în interior: acest întuneric o împiedica să pătrundă în cameră. Nici măcar nu părea a fi un întuneric propriu-zis, ci o anumită fiintă constientă. Aceasta, iar nu zgomotul, a fost cea care m-a îngrozit, și atunci am scos un strigăt: „Hristoase al meu!“.
Indată după strigăt, a apărut într-un colt al camerei silueta luminoasă a unui om. O lumină „albă“, transparentă, ciudată, care însă mă linistea; m-a umplut de dulceată, mi-a alungat orice frică, mi-a dat o sigurantă de neclintit. Numai ce am văzut-o și m-am linistit, m-am culcat și am adormit. întreaga scenă nu trebuie să fi durat mai mult de câteva secunde.
Dimineată am fost descumpănit, reamintindu-mi evenimentele din cursul noptii. Desigur, nu puteam da nici o semnificatie precisă acestor întâmplări. Orice explicatie părea admisibilă. N-aveam nici un criteriu de judecată, nici un reper pentru a discerne. în orice manieră ar fi prezentat cineva lucrurile – ar fi constituit o probabilitate pe care n-o puteam exclude din calcul. Astăzi cred că a fost un ajutor de la Hristos.
Când l-am întâlnit cu proxima ocazie pe hipnotizator, i-am descris cele întâmplate. Iată ce mi-a spus:
– Nu te teme! Am uitat să te avertizez mai dinainte. Se străduiesc să te înfricoseze, acum că pătrunzi în lumea spirituală, ca să te oprească. Strigă-mă, și voi veni să te ajut. Nu te teme!
„Am uitat“!? Ce voia să însemne „am uitat“? Nu-1 credeam. Pur și simplu ne ascundea pericolele. Ne expunea unor riscuri. Ne folosea. El nu se hipnotiza niciodată pe sine însusi. Nici pe copiii săi nu-i amesteca vreodată în aceste lucruri. Cu astfel de fenomene înspăimântătoare s-au confruntat și alti prieteni ai mei. și apoi, ce voia să spună prin „Strigă-mă, și te voi ajuta“? Adică vom avea și nevoie de el acum? Vom depinde de el? și de ce să-l strig pe el? Nu se cuvine să strig „Hristoase al meu“? Este rusinos?. Sau este Aris mai bun?
După astfel de întâmplări, multi dintre participantii la întâlniri nu s-au mai arătat dornici să continue. Eu eram măcinat de curiozitatea de a afla ce se ascunde în spatele tuturor acestora. Am continuat numai pentru a descoperi adevărul. Insă Bunul Dumnezeu a găsit modalitatea de a mă scăpa din mâinile lui Aris. A făcut ca lucrurile să evolueze astfel încât el să ajungă în situatia de a mă evita. Iată cum:
O tânără domnisoară cunoscută mie se întorsese din străinătate, unde studia. Acolo devenise dependentă de heroină. Era junkiel Priza fără nici o măsură. îsi periclitase de mai multe ori viata administrându-si supradoze. Voiam să o ajut. M-am gândit asadar să fac apel la Aris, care să o determine prin hipnoză să abandoneze drogurile. El pretindea că tocmai acestea sunt cazurile în care se poate folosi pozitiv hipnoza.
Am dus-o acasă la el și i-am explicat situatia. în cele din urmă a hipnotizat-o, dar… n-a izbutit nimic. Hipnotizarea s-a dovedit ineficientă. Fata a continuat ani de zile după aceea să folosească heroina.
Rezultatul a fost că Aris s-a temut ca nu cumva să aibă de-a face cu politia, asa că n-am mai avut nici o întrunire „întâmplătoare“. Cât despre această tânără, a scăpat de patimă atunci când, după ani de zile, i-am cerut părintelui Paisie să se roage pentru ea. A scăpat din ghearele mortii, iar acum este un om normal. Nimeni dintre cunoscuti, inclusiv eu, nu credeam să mai existe pentru ea vreo cale de salvare, căci starea de dependentă îi era atât de avansată încât îsi pierduse absolut orice instinct de autoconservare, ba chiar îsi făcea rău cu fiece prilej. Acum, bineînteles, s-a schimbat cu desăvârsire.
In acele zile o cunoscusem pe Alexandra, în niste împrejurări cu totul ciudate. Ne-am întâlnit la Universitate și mi-a dat adresa. După câteva zile m-am dus să o caut. Am parcat masina pe o strădută îngustă, cu intentia de a coborî să caut strada. însă am parcat chiar la zece metri de poarta ei. înainte de a coborî bine din masină, am văzut-o deschizând poarta și cercetând drumul cu privirea. S-a apropiat de mine unduindu-se. „Chiar acum te asteptam“, mi-a spus. Eram amândoi uimiti și simteam că ceva bizar se întâmplă.
Mai târziu, când ne aflam împreună, se petreceau lucruri stranii. Am încercat la un moment dat să-i văd aura, prin tehnici pe care le cunosteam din cărtile de yoga. Ea mi se împotrivea. Au început apoi acele zgomote ciudate, dar nu s-a speriat. Până când, deodată, o ușă din interior s-a trântit brusc, foarte tare. Toate geamurile erau închise. Nici urmă de curent. Un fapt cu totul suprafiresc.
Ne-am îngrozit. S-a apropiat și a căzut în bratele mele, aproape plângând. De atunci nu mi s-a mai împotrivit.
Care era secretul Alexandrei?
Când i-am vorbit despre hipnoză, yoga, magie, mi-a spus următoarele:
– Una dintre bunicile mele obisnuia să „descânte“. Cu putin timp înainte de a muri, mi-a dezvăluit mie „rugăciunea“ pe care o rostea ca descânt. O putea destăinui unui singur om, și m-a ales pe mine. N-am dat multă importantă. Odată, un verisor de-al meu a fost deocheat: îl durea capul, avea o stare de somnolență continuă, ajunsese ca un nătâng. Atunci, pentru prima dată în viata mea, am „descântat“. El si-a revenit imediat, dar eu am suferit timp de 24 de ore. Eram pe atunci singură în apartamentul părintilor, în Atena. Am început să simt prezente ciudate. Luminile se stingeau și se aprindeau. Numai în apartamentul meu. Am iesit pe balcon, socată. Am dat să intru în casă și am văzut perdelele suspendând drepte, paralele cu tavanul. Cu totul supranatural. Mi s-a tăiat respiratia. Nu îndrăzneam să intru în apartament. Am petrecut toată noaptea pe balcon, stăpânită de frică, fumând și ascultând muzică. îndată ce s-a făcut ziuă am plecat, și m-am întors după câteva zile, când au revenit ai mei din călătorie.
Cu timpul i-a dispărut frica, și din când în când mai „descânta“.
Iată, asadar, care era „harisma“ Alexandrei. Eram, prin urmare, doi învătăcei. Ea însă se temea să meargă mai departe, în vreme ce eu ardeam de nerăbdare să ajung până la capăt.
Ciudat este că eram amândoi… materialisti. Citiserăm marxism, materialism dialectic, iar fundamentul nostru filosofic era unul materialist. Nu credeam în Diavol, nici în maniera duhovnicească de explicare a lumii sau a istoriei. Pe de altă parte, admiteam tot ceea ce provenea din domeniul magiei, în vreme ce orice provenea din domeniul religiei socoteam că este amăgire sau putinătate de minte. Era o contradictie flagrantă, pe care nici măcar nu o constientizam pe vremea aceea.
Aveam 19 ani. Nu păstrasem, din vârsta copilăriei, nici o legătură cu religia. Dimpotrivă, eram mai degrabă marxist. Discutând cu prietena mea, i-am spus totusi un lucru pe care îl simteam instinctiv.
Asadar, pe planeta Pământ se desfăsoară un înfricosător, un urias război. Nu există colt în care să nu se dezlăntuie acest război. Câmpul acestui război sunt mintile și inimile oamenilor. Hotărârile pe care le luăm, alegerile pe care le facem, modul în care înfruntăm evenimentele vietii, fie ne conduc pe drumul cel bun, fie ne abat către fundături dezastruoase. Fie câstigăm viata, cunoasterea, bucuria, fie esuăm și ne îndreptăm spre moarte, necunoastere, durere și tristete.
Avem vrăjmasi care ne urăsc cu sălbăticie. Vor să ne distrugă cu desăvârsire. Să ne nimicească. Ei urlă cu neasemănată ură împotriva noastră și uneltesc, cu perversă viclenie și vigilentă, planuri perfide, pentru a ne însela și a ne conduce, încetul cu încetul, la dezastru, la nenorocire, la moarte.
Se străduiesc să biruiască mintea omului. Să o obtureze, să-i închidă orice fereastră care poate primi lumina vreunei cunoasteri substantiale. Să o împiedice în a-si constientiza demnitatea și măretia. Să o convingă să se vândă foarte ieftin, pentru o piatră lucitoare, spre exemplu. Fac tot ce le stă în putere spre a o deturna către un drum gresit.
Vrăjmasii nostri sunt persoane. Au nume. Sunt perfizi, zelosi, depun eforturi neîntrerupte în acest scop.
Conlucrează perfect, apartin aceleiasi specii, aceleiasi rase. Luptă cu omenirea în ansamblul ei, dar și cu fiecare individ în parte. Mai ales dacă vreunul dintre noi este pe cale să le scape, sau dacă cineva îi detectează. Astfel de indivizi se află sub o specială urmărire și presiune din partea lor.
Destui oameni i-au descoperit de-a lungul veacurilor. Multi dintre ei au trecut de partea lor, fie dorindu-le intimitatea, fie atrasi și înselati de către ei. Unii ca acestia se află sub directa lor stăpânire. Le slujesc, le sunt robi, le facilitează planurile, și drept răsplată sunt ajutati de către ei pe parcursul acestei vieti. Spre exemplu, dobândesc cu usurintă pozitii privilegiate, stăpânire peste alti oameni, bogătie, și orice altceva ar cere. Desigur, trăiesc primejdios și sub imperiul fricii. O adâncă, permanentă și deznădăjduită frica. „Stăpânii“ lor îi urăsc și pe ei, pentru faptul că sunt oameni. De altfel, îi socotesc dispensabili. Asa se face că de multe ori ura și furia „stăpânilor“ se descarcă asupra lor. Sunt nefericiti și terorizati.
Mai există și ceilalti oameni, care i-au descoperit și i-au dat în vileag pe acesti dusmani ascunsi ai nostri, care au înteles dimensiunea vicleniei, dar și a stăpânirii lor asupra acestei lumi. Aproape că ne-au biruit. Omenirea este supusă lor dacă nu în întregime, atunci cel putin într-o măsură uriasă. și totusi, aceste persoane aleg să li se împotrivească. Nu se sperie de puterea lor. Nu se tem de osteneală, de primejdii. Aleg mai curând să moară în această înfricosătoare confruntare, luptând cu hotărâre împotriva lor, decât să li se alăture. Pentru mine, ei sunt ceea ce numim eroi.
Mă minunez de ei. Sunt cei care îndură presiunea din linia întâi, pentru ca noi, cei din spate, să avem o oarecare usurare. Eu mă temeam (si poate mă tem și acum) să intru în linia întâi, preferam să mă „bucur“ de viata din spatele frontului.
Insă multi dintre acesti eroi i-au nimicit pe vrăjmasii nostri. I-au învins în confruntări directe. Dusmanii nostri se tem de ei. și cel mai mult se tem ca nu cumva acest fapt să ajungă cunoscut și de către ceilalti oameni. Să nu prindă curaj de pe urma biruintei lor și alti oameni, și să voiască a le urma exemplul. Să nu se creeze un anumit curent, o miscare în masă a omenirii în această directie. Să nu-si piardă, adică, prada la nivel de mase. Pentru că există întotdeauna această posibilitate, a desăvârsitei transformări a oamenilor. Spre a evita o asemenea evolutie a lucrurilor, inamicii nostri se străduiesc să oculteze faptul existentei unor astfel de persoane, fie prin calomnie, fie prin denaturare, fie prin tăcere.
Acesti vrăjmasi nu numai că ne urăsc, dar în acelasi timp se și tem de noi. Nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce putem deveni. Pentru valentele noastre potentiale, care le sunt cu mult superioare și pe care vor să le zădărnicească, în asa fel încât ele să nu devină niciodată realitate, căci în acest caz i-am depăsi cu mult.
In confruntarea aceasta se angajează fiecare în parte… Izbânda sau esecul sunt personale. Cel care a biruit și s-a sustras influentei vrăjmasilor poate sfătui, poate călăuzi, poate arăta drumul. De noi depinde să vrem să ne mobilizăm. Să vrem să luptăm. Noi trebuie să contribuim cu vointa noastră… Pentru mai departe există ajutor, mare ajutor.
Un astfel de învingător asupra vrăjmasilor era și părintele Paisie, pe care încă nu-l cunoscusem.
Intâmplarea de mai jos s-a petrecut tot în acea perioadă a studentiei.
Mă dusesem la Alexandra acasă. Ne cunoscuserăm cu câteva zile mai înainte. Era și ea implicată în yoga. Fostul ei prieten practica yoga și vizitase India de câteva ori. A gătit și ne-am asezat la masă. Conversatia noastră se depăna în jurul temelor legate de ocultism, yoga, magie, capacităti paranormale etc. Brusc, au început iarăsi straniile izbituri. Ne-am privit.
– Crezi că-i gelos prietenul meu? a întrebat ea râzând.
– Prostii, am răspuns.
Ne-am continuat masa și discutia. După o jumătate de oră – „Bum!“ – s-a auzit ca o lovitură deasupra usii. Aceasta s-a trântit atât de tare, încât am crezut că s-a rupt. Era suprafiresc… Fata s-a speriat.
Am sărit în picioare:
– Cine esti? Nu mi-e frică de tine!
Am apucat usa, am deschis-o, am închis-o. Am râs ironic.
– Dacă esti vrăjitor, vino să ne socotim, am spus provocator.
Nu s-a întâmplat nimic.
– O fi prietenul meu, a zis ea.
– Hai, măi! N-avem și noi dreptul să stăm de vorbă, adică? Oricine ar fi, n-are nici un drept. E un necioplit! am exclamat eu râzând. Uită totul, hai să ne vedem de treabă.
A prins repede curaj. Am uitat de cele petrecute. Timpul trecea repede și agreabil. Aveam preocupări comune și discutiile ne ajutau să întelegem mai profund unele lucruri. Trecuseră destule ceasuri. Uitaserăm amândoi cu desăvârsire ce se întâmplase. Eram absorbiti unul de celălalt.
Deodată am simtit o lovitură în spate, ca și când m-ar fi izbit cineva puternic cu un lemn lung și gros. Am zbierat cumplit din cauza durerii. Am sărit ca un arc și m-am apucat cu mâinile de sale.
– Ce se întâmplă? m-a întrebat speriată, plină de nedumerire.
– Cineva m-a lovit în spate!
M-a privit contrariată. Nu numai în cameră, ci în tot apartamentul nu eram decât noi doi.
– Altă dată să nu-1 mai provoci, mi-a spus.
– Lasă-l încolo de gelos, am răspuns și m-am asezat alături de ea.
Spatele m-a durut două-trei zile după aceea. Mă mir astăzi de usurătatea cu care priveam totul pe atunci. Cum de treceam cu atâta superficialitate peste astfel de întâmplări? Eram prea tineri, sau prea frivoli?
In perioada aceea nu mă implicasem încă în Mind Control, nici nu aveam multe contacte cu yoghini din ashram, și trecuse destul timp de când întrerupsesem legăturile cu hipnotizatorul.
Asadar, într-o seară am avut următorul vis. Mergeam pe un drum de tară. Pe marginea drumului sedea o creatură ciudată cu aspect omenesc, de înăltime medie, bine legat, cu brate groase și o coadă lungă și viguroasă. Capul prezenta atât trăsături umane cât și animale, era complet chel, având urechi lungi, ascutite, și două cornite mici în vârf. întreaga suprafată a pielii îi era de culoarea bronzului. Sedea pe pământ, la marginea drumului, și mă privea. Imediat ce l-am văzut, m-am înfiorat. Mi-a fost apoi rusine de frica mea – era la mijloc și trufia vârstei -astfel încât am continuat să înaintez temerar. „Ce treabă am eu cu ăsta?“, mi-am zis. „Nici una! Nu-1 cunosc! O să-l ignor! Voi trece ca și când n-ar exista“.
Îndată ce am ajuns în dreptul lui, dintr-o săritură s-a năpustit asupra mea, m-a trântit fără nici o dificultate la pământ, m-a muscat și m-a bătut măr. Eram cuprins de tremur. M-am înspăimântat încă și mai tare, întelegând că sinele meu nu avea nici o putere să i se împotrivească. Toate membrele îmi paralizaseră și deveniseră inapte să schiteze până și cel mai mic efort. Nu-mi puteam misca nici măcar degetul mic. Nici vorbă de luptă. Eram cu totul lipsit de apărare, neputincios, căzut pradă în mâinile lui. După ce m-a tot muscat și lovit, s-a făcut nevăzut, și abia atunci am început să mă misc putin câte putin, amortit.
În dimineata următoare, mă durea trupul exact în punctele în care mă lovise. M-am sculat din somn și mă simteam ca și când aș fi mâncat bătaie în realitate! Mă miram… „Bine, visu-i vis, dar ce-i cu durerea fizică?“. Eram uimit, însă nu puteam găsi vreo explicatie, nici despre durerea din trup, nici despre ciudata creatură din vis.
As fi uitat-o cu desăvârsire, dacă nu s-ar mai fi întâmplat ceva straniu. După câteva zile a venit prietena mea și mi-a zis: „Am avut un vis ciudat despre tine și m-am speriat. Ai grijă să nu ti se întâmple ceva rău! Un om-animal ciudat, cu o măciucă ce-i iesea de la brâu, te trântise jos și te bătea“. I-am cerut amănunte, și am constatat că văzusem amândoi aceeasi creatură. Am fost uluiti, dar am uitat totul foarte repede, preocupati cu aventurile noastre amoroase.
Ce fusese acel vis? O prevestire? Declararea unui război nevăzut sau adeverirea existentei unei dominatii străine asupra propriei mele persoane?
În acea vreme îmi făcea curte o cunostintă a prietenei mele. Atât eu cât și prietena mea o întâlniserăm de curând, dar ne legasem de ea foarte strâns. Prietena mea devenise între timp geloasă și îmi adresa chiar reprosuri. Tânăra aceasta nu-mi făcuse niciodată vreun avans explicit, dar se creaseră adesea situatii în care s-ar fi putut întâmpla ceva. Dormiserăm de multe ori în casa ei împreună, în acelasi pat. Ne limitasem însă la atât, căci nu doream să merg mai departe. Nu-mi plăcea ca femeie, o preferam ca prietenă.
La un moment dat am purtat amândoi o conversatie bizară, pe care a început-o ea. Ne-am vorbit uzând de toate insinuările erotice posibile, fără să spunem lucrurilor pe nume, dar atât de limpede încât m-am și mirat de inventivitatea noastră. Era o discutie foarte „subversivă“, la capătul căreia eu i-am spus limpede că nu sunt atras de ea, drept pentru care mi-a dezvăluit cât de ofensată se simte. N-am luat-o în seamă, însă mi-a spus ceva ciudat, care semăna cu o amenintare mascată.
A zis: „Bine, eu astept să-mi vină rândul în septembrie!“. Ne aflam pe atunci în iunie.
După această discutie, raporturile noastre au reintrat în normal. încetul cu încetul a devenit însă foarte lipicioasă fată de prietena mea, încât am început să mă nelinistesc. Se uitau după diferiti tineri. Eram gelos, dar nu puteam face mare lucru, căci eram și eu prins în cele de zi cu zi. însă constatam cu uimire cât de profund ajunsese să-si exercite influenta asupra prietenei mele. De altfel, era familiarizată cu ocultismul și cu toate derivatele lui. Citea autori precum Omraam Aivanhov, Carlos Castaneda sau Gurdjieff, era la curent cu învătăturile sufi ale lui Inayat Khan și cu tot felul de scrieri magico-mistice. Avea însă și o îndeletnicire practică: deseori ne „dădea în cărti“. Nu în cele obisnuite, ci într-unele de tarot, pe care le cumpărase dintr-o librărie masonică. Devenise specialistă!
Cunostea o femeie care era extraordinar de pricepută în a folosi astfel de cărti și ghicea multe lucruri din viitor. Cel putin asa pretindea. în afară de „datul în cărti“, această doamnă avea și alte „aptitudini“. Cunostinta noastră o lăuda deseori extaziată, și întretinea legături strânse cu ea. A început să o ia și pe prietena mea acolo.
Nu stiu ce lucru necurat s-a făcut! Nu cunosc exact, dar judecând după întâmplări se pot extrage oarece indicii. Oricum, la sfârsitul lui septembrie mi-am amintit de amenintarea ei voalată: „Bine, eu astept rândul meu în septembrie!“. Din luna septembrie, după un sir de uimitoare coincidente și de stupide neîntelegeri, m-am despărtit de prietena mea. Dar n-a fost numai atât. în viata mea toate lucrurile au început să meargă anapoda, și sufeream de o adâncă durere sufletească ce mă conducea spre nebunie și mă împingea către sinucidere. Ai fi zis că se prăbusise cerul peste mine. „Dar ce se întâmplă?“ – mă întrebam adesea. Mă simteam ca și când cineva se lupta cu mine în ascuns. Ca și când si-ar fi fixat drept scop al vietii sale să mă distrugă.
Am aflat de la o cunostintă comună că această fată, pe care o respinsesem ca parteneră de dragoste, împreună cu „îndrumătoarea“ ei care ghicea în cafea, dădea în cărti și făcea și altele asemănătoare, discutaseră deseori pe seama mea la întâlnirile lor și mă aveau drept tintă a activitătilor lor de sorginte ocultă.
Acest neverosimil sir de coincidente, de neîntelegeri, de nenorociri, de durere sufletească și confuzie, care mi s-au întâmplat în acea perioadă, s-ar fi putut oare datora practicilor magice ale acestor „doamne“? Ar mai fi avut oare aceste „doamne“ vreo putere asupra mea dacă eu aș fi trăit o viată crestinească? Cu sigurantă că nu. Viata mea inadecvată era cea care dădea drepturi Diavolului – căci el era „domnul“ respectivelor „doamne“.
„Ti-au făcut vrăji“, m-a prevenit un oarecare bătrân foarte versat care mă simpatiza… Atunci am râs.
Răul se făcuse, dar Dumnezeu, Care a îngăduit acest lucru, avea să scoată un infinit mai mare bine din această întâmplare mai târziu. în scurt timp l-am cunoscut pe părintele Paisie, care m-a ajutat să depăsesc și acest război, acoperindu-mă ca pe un pui de găină cu aripile sale duhovnicesti. Iar ceea ce i s-a întâmplat apoi „prietenei“ care mi-a provocat toate aceste neplăceri a fost cu mult mai rău decât durerea mea sufletească. însă Dumnezeu o va ajuta, asa cum m-a ajutat și pe mine.
Aveam în jur de 20 de ani pe atunci și eram deja implicat în astfel de „activităti“! Ce s-ar mai fi putut adăuga?!
Prietenul meu M. locuia împreună cu cineva din Atena, pe nume Kostas, student la stomatologie. La acesta venea în vizită de câteva ori pe an un văr din Atena pe nume Demostene, și rămânea la ei câteva zile.
Demostene era cu doi-trei ani mai mare decât noi. Lucra pe atunci la o firmă de turism. Era mason. Venea, asadar, și se încingeau discutii filosofice despre om, despre lume, despre Dumnezeu, despre tehnici magice s.a.m.d.
Lui M. îi făcea plăcere să discute cu el, întrucât poseda multe cunostinte. Se mărginea însă la atât. Nu avea încredere în el, socotindu-i pe masoni dubiosi. Nu agrea „activitatea“ lui, precum avea obiceiul să spună.
Odată, pe când discutau despre tehnici oculte, M. 1-a luat peste picior, iar Demostene s-a enervat. Apropiindu-se de fereastra lui M., a suflat până ce a aburit geamul, și a schitat cu degetul niste forme ciudate. Apoi a bolborosit ceva, fără să înteleagă nimeni ce spune. După ce a terminat, a continuat discutia. Foarte târziu, pe la 2-3 după miezul noptii, au mers să se culce, cei doi veri împreună, iar M. singur în camera lui.
Iată ce povesteste el însusi despre experienta sa:
„Numai ce mă ia somnul și – dang! – aud o lovitură în geam și sar din pat. 'Potolește-te', îmi zic în sinea mea, după care mă culc la loc. Peste putin – poc! – o lovitură și mai puternică. Sar iarăsi, speriat și enervat. Am fumat câteva tigări, am căzut pe gânduri și am concluzionat că sunt încă sub influenta discutiei cu Demostene; m-am linistit și m-am culcat la loc, după ce mai întâi am deschis fereastra și m-am asigurat că nu e vorba de vreo glumă. De data aceasta am adormit bine. Lovitura s-a auzit însă din nou, puternică și sălbatică. Primul lucru pe care l-am zărit îndată ce am deschis ochii a fost forma pe care o desenase Demostene și ciudatele litere-simboluri, care erau luminate de neonul de pe stradă.
Geamul se spărsese exact în acel punct.
M-am înfricosat. Am sărit din pat, am alergat în cealaltă cameră și l-am trezit pe Demostene. A venit împreună cu Kostas. Numai ce a văzut fereastra și s-a îngălbenit de frică. A sters cât a putut de bine acea formă. Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că el se speriase mai rău decât toti.
Restul noptii l-am petrecut cu luminile aprinse, fumând împreună. Nimeni n-a îndrăznit să mai doarmă“.
In altă ordine de idei, Demostene îsi schimba deseori serviciul, într-o perioadă în care era greu să găsească cineva de lucru. Apartinea lojei engleze, mi se pare, și mergea împreună cu Kostas pe la diferiti studenti, stârnindu-le entuziasmul. La unii mai naivi avea priză. Ne spunea câte ceva despre Masonerie, și de la el am aflat pentru prima dată că, începând cu anul 1980, la nivelul mai-marilor Masoneriei se luase hotărârea de a se face cunoscută publicului larg întreaga „gnoză“. și când spunea „gnoză“ întelegea – fireste – ocultismul și toate cele legate de magie.
Ne-am încredintat noi însine de acest fapt pentru că, dacă până acum câtiva ani foarte putini indivizi erau initiati și se ocupau cu ocultismul, acum se înmultesc continuu și se auto-popularizează impetuos, prin declaratii publice și dezbateri pe aceste teme.
Cele relatate aici se petreceau pe vremea când făcusem cunostintă cu Aris hipnotizatorul. Era cam în aceeasi perioadă.
Pentru rigoarea istorisirii, voi relata și alte câteva evenimente notabile.
După aproximativ un an de zile, am mers acasă la Kostas, care locuia cu prietena lui, studentă la medicină. Studiau o carte de vrăjitorie care continea și invocări demonice. Cuprindea numele și „specialitatea“ demonilor, precum și modul în care îi poti chema. Erau putin speriati, dar pe de altă parte nici nu aruncau cartea.
După mai putin de un an, au început să aibă probleme în relatia lor. Sufereau mult. Fata a ajuns pe la psihiatri. îsi pierduse echilibrul mental, și căzuse totodată pradă depravării. O auzeam pe la petreceri spunând cuvinte murdare fată de cunoscuti și necunoscuti, înnebunise, sau o stăpânea un spirit, un demon? Ultimele vesti pe care le-am avut au fost că părintii ei alergau cu ea pe la mănăstiri, căci fuseseră dezamăgiti de doctori. Kostas suferea teribil!
Eu atribui acest rău preocupării lor pentru vrăjitorie, căci dintru început diavolul a fost ucigas de oameni și tatăl minciunii, după cuvintele Scripturii. Nu este deloc exclus ca cei doi să nu se fi mărginit doar la a citi acea carte, ci să fi și făcut vreo invocare demonică. în felul acesta au dat drepturi Diavolului și demonilor lui să aibă stăpânire asupra vietii lor. Fie și simpla existentă în casă a acestei cărti îi punea în pericol duhovnicesc, din pricina energiei demonice care îi putea influenta; cu atât mai mult cu cât se apucaseră să și studieze.
Bineînteles că vărul Demostene, care ne deschisese asemenea cărări, n-a putut să ajute, în ciuda tuturor tehnicilor pe care le cunostea: „Corb la corb nu scoate ochiul“.
De la Demostene am auzit pentru prima dată de Noul Mesia, de „Noul Hristos“ ‘. Acesta va veni să conducă omenirea către Noua Eră, anume Era Vărsătorului. Ne-a spus chiar că Noul Mesia se născuse deja și avea să-si înceapă activitatea publică la vârsta de 33 de ani.
În vremea aceea nu se prea auzise despre astfel de lucruri. Astăzi ele se bucură de o mare publicitate. în privinta cronologiei, însă, au dat gres. Să fi fost oare planul amânat? întâmpină dificultăti? Cine stie?…
Cu Demostene m-am reîntâlnit după ani de zile. Eram deja amândoi oameni maturi. Fiecare înaintase mult pe drumul său.
Eu mersesem în Eghina să mă închin Sfântului Nectarie. Tocmai ce mă întorsesem din Egipt si, trecând prin Atena pentru câteva zile, am găsit astfel ocazia să împlinesc o dorintă mai veche de-a mea.
Sfântul m-a „ospătat“ pe săturate atunci când m-am închinat cinstitului său cap. Harul lui m-a învăluit îmbătător. M-am întors în curte, în camera în care a trăit, și m-am bucurat duhovniceste. Simteam o atingere sufletească, o familiaritate, o apropiere, ca și când l-as fi cunoscut pe Sfânt. Din acea zi s-a întărit și s-a statornicit legătura noastră. Trăiam împreună o adevărată desfătare, bucurie și pace duhovnicească. Era simtirea harului și a lipsei de teamă pe care o naste siguranta prezentei Sfintilor. într-o asemenea stare mă aflam încă, atunci când m-am urcat pe salupa ce urma să mă ducă înapoi în Atena. Mă minunam de acest dar duhovnicesc… Atunci l-am văzut pe Demostene, retras pe un scaun, citind. Am socotit că trebuie să-i vorbesc.
M-am apropiat și am început discutiile din punctul în care le abandonasem cu cinci ani în urmă. Mi-au atras atentia de-a lungul convorbirii trei amănunte, pe care mă voi strădui să le redau.
Fusese și el în Eghina, pentru a se „închina“ într-un vechi templu păgân. I-am povestit și eu despre călătoria mea în India, accentuând această latură a vietii mele.
– Ce se întâmplă, tot la lecturi ai rămas? Nu înaintezi către nici o practică? l-am întrebat.
– Ba fireste că da, avem practici și ne ocupăm regulat cu magia.
Stiam acest lucru, desigur, dar o asemenea mărturisire lipsită de echivoc m-a impresionat. Avea senzatia că vorbeste cu cineva asemenea lui. îsi abandonase vechiul serviciu și îsi procurase unul legat de slujirea intereselor Masoneriei, căreia i se dedicase cu tot sufletul său.
– Eu am vizitat mănăstirea Sfântului Nectarie, am spus. Acest loc este plin de energie! Să mergi să te convingi singur.
– Nu mă duc. Nu se potriveste cu structura mea sufletească. Nu-mi place, locul mă respinge.
M-am întristat, am fost uimit, surprins. Cum este posibil să existe astfel de oameni?! Este cu putintă să nu le „placă“ Dumnezeu? și se exprima atât de clar și de categoric, în timp ce eu simteam înlăuntrul meu atâta bucurie și pace de la Sfântul Nectarie… „Ei nu cunosc, m-am gândit, și de aceea vorbesc asa“. I-am zis:
– Eu am mers și am simtit asta și asta… și i-am descris cele pe care încă le mai simteam. Ne-am luat cu vorba și i-am spus că m-am schimbat și că sunt crestin.
– Bine, crestinismul ca filosofie este foarte elevat, dar ca religie nu spune nimic, a zis el.
Cunosteam, desigur, această strategie de subminare indirectă a lui Hristos pe care o aplică ei, dar am socotit-o a fi produsul nestiintei. Am început o discutie îndelungată în care am avut prilejul să prezint credinta crestină. De multe ori am ajuns să polemizăm, dar nu-mi aduc aminte exact pe ce teme.
îmi amintesc numai o replică a sa, în urma căreia mi-am pierdut orice dispozitie de a-mi prelungi strădania. Mi-a spus cu o încăpătânare stranie, chiar nebunească: „Dacă accept că lucrurile stau asa precum spui, atunci prefer să fiu în iad cu Diavolul“…
Ce s-ar mai putea adăuga? Ce bucurie perversă poate afla cineva în viclenie, în perfidie, în răutate, în prefăcătorie, în ură, în autodistrugere?
Pe bună dreptate se spune că portile iadului sunt închise pe dinăuntru…
PARTEA A DOUA – AJUTORUL DUMNEZEIESC
Viata mea la facultate a fost o aventură. Petreceri, drumetii, iubiri, teorii și ideologii. Citeam mult, filosofam mult, discutam mult, căutam mult. Toate acestea într-o continuă miscare și împrăstiere.
Se sfârsise vara si, împreună cu ea, și banii nostri. Noi însă voiam să ne continuăm vacanta, băile și călătoriile. Atunci, un oarecare prieten a propus să mergem în Sfântul Munte.
– Ce să facem acolo? am întrebat.
– Cutreierăm din mănăstire în mănăstire: avem cazare și masă gratuite, ba între timp mai facem și câte o baie, a răspuns prietenul meu.
– In regulă, mergem.
Dacă n-ar fi stăruit el atâta, n-am fi putut să ne trezim la 5 dimineata. Nu dormiserăm decât trei ceasuri.
Autobuzul a făcut trei ore de la Tesalonic până la Uranupoli. Am urcat apoi pe vaporul care urma să ne ducă în Munte. Am plutit paralel cu coasta peninsulei vreme de un ceas și jumătate. Aveam un sentiment de bucurie lăuntrică. Mănăstirile erau impresionante, iar micile chilii, pierdute prin verdele ierburilor, lângă mare, atestau un mod linistit de viată și o filosofie a îndepărtării de desertăciunea lumii. Vedeam visul meu întrupat. Deseori discutam cu prietenii mei să plecăm undeva departe de societatea aceasta a masinăriilor inumane, și să trăim simplu, la tară, după regulile noastre. Iată, asadar, că anumiti oameni reusiseră. Eram sincer bucuros!
Itinerariul călătoriei noastre a fost Tesalonic -Uranupoli – Dafni (portul) – Karyes (capitala) -Mănăstirea Kutlumusi – Mănăstirea Iviron – Mănăstirea Stavronikita – Mănăstirea Grigoriu – Tesalonic.
Am cunoscut monahi, am stat de vorbă cu ei. Am fost uimit să constat cât erau de inteligenti și de cultivati. Se dovedeau extrem de fini cunoscători ai problemelor sociale, politice, ideologice, filosofice și existentiale care mă preocupau. Cuvintele lor erau adânci și pline de miez. Simteam o mare satisfactie să pot discuta cu ei. Nu acceptam punctele lor de vedere, căci nu aveam vreme să reflectez eu însumi asupra lor. Oricum, însă, erau conceptii serioase, pe care nu le putea cineva respinge prea usor.
M-a impresionat și modul chinovial de organizare a vietii lor. Nu exista în mănăstire avere personală. Toate apartineau tuturor. Proprietate obstească. Mâncau cu totii împreună, laolaltă cu oaspetii lor, aceeasi mâncare, la aceeasi masă. Anual, în cadrul unei mari întruniri, schimbau între ei diversele slujiri, astfel încât fiecare să fie angrenat în toate activitătile: un an, grădinar; anul viitor, tâmplar; următorul an, trapezar, s.a.m.d. Egumenul era ales prin vot de către întreaga obste, pe viată, cu exceptia cazului în care si-ar fi manifestat el însusi dorinta de a demisiona din această demnitate. Erau alesi și „responsabilii-sefi“, care, împreună cu egumenul, constituiau corpul administrativ al mănăstirii.
Existau între ei alte valori și alte relatii decât cele cu care suntem noi obisnuiti. Fiecare căuta să-l slujească pe celălalt. O atmosferă de iubire frătească, un duh de jertfire de sine. Se bucurau atunci când puteau ajuta. Câtă diferentă fată de individualismul mizerabil și inuman al locuitorilor marilor orase!
Aici se păstra viu vechiul duh al crestinismului, cu cinele comune, cu „agapele“, cu bunurile obstesti. în primele biserici crestine nu exista nici un sărac, nimeni care să fie lipsit, pentru că toti crestinii, bogati și săraci, îsi puneau averile la dispozitia Bisericii și astfel ele deveneau proprietatea tuturor membrilor Bisericii. și toate acestea fără nici o constrângere, fără crime, ură, „dictaturi ale proletariatului“ și alte grozăvii. Proprietate obstească întemeiată nu pe constrângere, ci pe libertate, pe iubirea din inimă pentru aproapele.
Asa a învătat Hristos. Aceasta este calea pe care a arătat-o. Calea iubirii.
La un moment dat, am realizat că imaginea care exista în mintea mea despre crestini și crestinism, pe de o parte, și ceea ce vedeam și trăiam acum, pe de alta – erau două lucruri cu totul contradictorii. Eu credeam că în general crestinii sunt oameni cu probleme psihologice, îngusti la minte, dar smecheri și mizerabili. Credeam că Biserica, crestinismul, sunt pe cale de disparitie, apartinând unei traditii mumificate, adecvate preponderent oamenilor de joasă spetă, sarlatanilor și găinarilor. Am fost uimit când am cunoscut faptele și oamenii de aproape.
M-am întrebat curând: „Bine, dar cum s-a format și a prins contur în mintea mea această imagine negativă, falsă, despre crestinism și despre Biserică?“. N-aveam nici un drept să emit vreun punct de vedere asupra acestor teme, întrucât nu cunoscusem niciodată de aproape vreun călugăr, vreun preot sau vreun crestin practicant.
Toată această imagine negativă se formase înlăuntrul meu datorită ziarelor și televizorului. Adoptasem un punct de vedere străin de realitate… Deci, fusesem supus unei spălări a creierului! în aceasta și constă supunerea, robia spirituală: controlul gândirii prin mijloacele de informare în masă.
Oare în câte alte probleme fusesem supus aceleiasi spălări a creierului? Putin câte putin, crâmpei cu crâmpei, o mică stire după alta – și astfel ne sunt induse cu premeditare în minte imagini deformate. Numai constientizarea și obisnuinta de a discerne și a controla informatiile pe care le primim ne pot elibera de această sclavie spirituală.
In paralel cu aceste gânduri și evenimente, s-a derulat un alt set de întâmplări cu mult mai însemnate și mai… misterioase. în acele zile sufletul meu era cuprins de bucurie și de pace, ca și când m-ar fi acoperit o binecuvântare, ca și când cineva îmi călăuzea pasii, scotându-i în calea mea pe oamenii potriviti pentru a-mi vorbi și a mă învăta. Era dumnezeiasca purtare de grijă?
Plecând cu vaporul din Sfântul Munte, m-am străduit să-mi astern experientele pe hârtie, în textul de mai jos, pe care l-am scris atunci.
Iată ce scriam: „Acum simt că pot pleca din Munte. Simt că s-a încheiat un ciclu. Un seminar. Acum înteleg existenta acestui ciclu, pe care nu-1 constientizasem ca atare în timp ce se derula.
Am primit trei lectii, și n-as fi putut pleca înainte de a le sfârsi. Ceva lăuntric mă tinea în Munte atâta vreme cât sufletul meu încă prelucra aceste lectii. Erau dati când mă simteam foarte încărcat. Angrenajele sufletului meu lucrau la temperaturi înalte.
La Stavronikita, egumenul ne-a vorbit la cimitir. A fost prima discutie. întreaga mănăstire, cu atmosfera ei, cu miscările, sunetele, icoanele ei, actiona asupra noastră. La început, egumenul se pierdea într-un anume fel atunci când vorbea: închidea ochii pe jumătate, îsi misca încet-încet capul, intra într-o stare anume. Cuvintele lui mi-au părut mai întâi încurcate, dar apoi si-au aflat însiruirea logică. De la el am înteles misterul existentei Bisericii. Ce este Biserica? ŤRâul cel purtător de viată care curge neîncetat prin veacuriť.
Pe Dumnezeu L-a definit ca ŤCel ce a dat timp netimpului și loc neloculuiť. Nu-mi puteam lua ochii de la egumen. Ceva făcea ca toate cuvinte lui să răsune adânc înlăuntrul meu și să-si dezvăluie tainica încărcătură dinaintea constiintei mele.
Simteam că Ťceva se întâmplă aiciť. Ceva care depăsea hotarele unei simple convorbiri. Altcineva, mai înalt, nevăzut, era învătătorul. Nu egumenul.
La Kutlumusi – altă stare de lucruri. Simteam o presiune interioară, un impuls de a pleca. O teamă datorată faptului că monahii de aici se apropiau de cugetele mele cele mai adânci. Erau familiarizati cu problemele existentiale care mă frământau pe atunci. Părintele A., un ieromonah de aceeasi vârstă cu mine, îmi vorbeste despre viata sa și despre atacurile demonice. Aud pentru prima dată despre Satana ca despre o fiintă care se află lângă noi și care există tot asa precum există cerul, pământul, omul. Asadar aceste lucruri se confirmau: nu numai că mă gândisem la ele, ci în adâncul sufletului dobândisem simtământul existentei lor. M-am înfricosat.
Sentimentul că pusesem capăt unui întreg mod de raportare la realitatea înconjurătoare nu era însă atât de limpede. Seara am discutat cu Tasos:
– Ce fel nou de a privi lucrurile este acesta? E iluzie sau realitate?
Prietenul meu a răspuns:
– Ceea ce-mi dă fiori nu este Ťiluziať lor, ci faptul că simt că nu este iluzie, ci realitate.
Intr-adevăr, ne simteam amândoi tulburati în fata dimensiunilor acestei noi experiente.
La Grigoriu am ajuns după-amiaza, singur. încă de pe drum presimtisem că voi avea o întâlnire seara, iar dimineata voi pleca. Lucrurile au curs firesc dar, în chip misterios, faptele și evenimentele s-au dovedit strâns legate, fără sincope, având continuitatea verigilor unui lant. în toată această multime a vizitatorilor și a călugărilor, care îmi erau cu totii absolut necunoscuti, l-am întâlnit pe acest om fără ca măcar să-l caut sau să-i spun pe cine și pentru ce îl caut. Exact la momentul potrivit a trecut prin fata mea părintele S., și astfel ne-am cunoscut. Am simtit că-i pot vorbi unui monah pe limba mea, liber. Era un vechi călător. Un fost… Ťvântură-lumeť! Am discutat deschis. M-am simtit foarte liber. Prin această discutie mi-am redobândit sentimentul propriei responsabilităti pentru drumul meu în viată.
Lucrurile nu ni se petrec la întâmplare. Ceea ce are importantă este maniera personală pe care o alegem spre a le înfrunta“.
Această primă vizită a durat trei sau patru zile. Simteam că mă sparg. Mă umplusem până la refuz cu impresii noi. Erau atâtea lucruri inedite la care trebuia să reflectez, să mi le pun în ordine… Trebuia să plec pentru a „digera“ noile și intensele mele impresii.
Vizita în Sfântul Munte mă problematizase. Răspunsurile pe care monahii le dăduseră tuturor nedumeririlor mele mă provocau. Peste putin timp m-am reîntors, pentru a cerceta totul mai profund.
Am mers la mănăstirea Kutlumusi. Voiam să discut cu părintele A. După-amiezile,. când îsi termina obligatiile, sedeam într-un balcon și discutam. Era inteligent, cordial și instruit în materie de ocultism. îl pretuiam.
– Părinte A., să-mi vorbesti despre rău ca dispozitie a sufletului omenesc, accept! Dar să-mi vorbesti despre Diavol ca persoană, mi se pare prea exagerat.
– Dacă asta-i realitatea, ce altceva să-ti spun?
– și tu de unde stii? L-ai văzut tu însuti?
A râs.
– Parcă numai o dată?! Dar numai eu crezi că l-am văzut? Sunt și alti părinti care s-au războit cu el.
– Cum l-ati văzut, adică?
– Uite, odată a venit și ne-a stricat toate grădinile mânăstirii.
– Cum adică le-a stricat?
– Le-a stricat. A rupt lemnele, a smuls plantele din rădăcină, le-a întors pe toate cu susu’n jos.
L-am privit cu neîncredere. S-a uitat la mine, a zâmbit și a continuat.
– Ti se pare de necrezut, dar chiar asa este.
– Tu ai vreo experientă personală? l-am întrebat.
– A venit mai demult în chilia mea și m-a lovit, iar a doua zi aveam dureri.
Mi-am amintit inexplicabila lovitură în spate pe care o primisem în trecut, atunci când eram cu fata aceea, și l-am întrebat cu interes:
– L-ai văzut cu ochii tăi?
– Uneori îl vezi, alteori nu. Odată au venit trei draci și îi vedeam, făceau glume.
– și tu cum ai reactionat?
– Râdeam, ce să fac? De vreme ce erau comici…
Il priveam neîncrezător, dar cu interes. îmi aduceam aminte de experientele mele. Nu cumva aceasta era explicatia zgomotelor, a usilor care se trânteau, a bătăii pe care o încasasem?
– Fac și gălăgie? am întrebat.
– Oho! Crezi că doar gălăgie? Anul trecut, cam pe vremea aceasta, aveam o călugărie în mănăstire. Un frate începător urma să devină monah. Trebuia să ne adunăm la ora 3, înainte de zori, la biserică. în acea noapte, un demon a trecut pe la toate chiliile: trântea usi, ferestre, urla, lătra… A fost un adevărat prăpăd. Ne-am adunat cu totii jos la biserică încă de la 12, spre a fi împreună. Noi, cei tineri, eram înspăimântati.
Continuam să fiu neîncrezător și uimit de ceea ce auzeam.
– Uite cum stau lucrurile: Diavolul nu vrea să-si deconspire existenta în fata oamenilor, pentru că în felul acesta îi poate lupta mai usor. Pe ascuns. Nu te feresti de un inamic a cărui existentă o ignori. însă o dată ce l-ai descoperit, nu mai are sens să se ascundă, asa încât se luptă cu tine la arătare.
Mi-a relatat și alte întâmplări. Am discutat despre yoga, despre puterile ascunse ale omului. Oare nu se pot ele explica având ca bază autosugestia sau psihanaliza? Nu sunt iluzii? Nu cumva „subconstientul“, asa cum spune Jung, ne joacă feste? Nu cumva toate acestea nu sunt altceva decât manifestări ale mintii noastre? Am dezbătut în detaliu toate aceste aspecte.
In după-amiaza următoare, discutând, mi-a sugerat să încerc să-i văd „aura“, în timp ce el se ruga cu siragul de mătănii. îi spusesem că am avut cândva capacitatea de a vedea aura oamenilor. într-adevăr, m-am străduit, dar fără succes. Atunci mi-a vorbit despre părintele Paisie.
– Aici, ceva mai sus, este un călugăr care face minuni – părintele Paisie!
N-am fost deloc impresionat. Aproape că nici nu l-am luat în seamă. „Si ce-i cu asta? mă gândeam. și yoghinii au astfel de puteri. Am și eu o mică experientă“.
Mi-a cerut să-i arăt câte ceva din exercitiile yoghine pe care le făceam. Prin urmare, am încercat să meditez și să mă concentrez, asa încât să-i văd limpede aura. Brusc am simtit o schimbare în rău.
– Ti-ai dat seama? l-am întrebat. Ai simtit?
Incetasem să mai încerc, căci mă nelinistisem din pricina intensei schimbări mentale și sufletesti ce mi se întâmplase. Părintele A. se îngrijoră. Mă simteam ciudat. Am luat inconstient un creion ca să desenez. Atunci s-a întâmplat ceva foarte… straniu.
Am început să desenez foarte usor, cu trăsături sigure de creion, niste chipuri. Mâna mergea singură. Erau niste chipuri urâte, scabroase: nasuri, urechi, dinti mari -expresii potentate și sugestive ale răutătii și dezgustului. L-am privit cu nedumerire pe părintele A.
– Priveste, i-am zis, și i-am arătat fetele.
Erau întocmai precum chipurile demonilor din picturile despre iad. Eram și eu uimit de ceea ce făcusem. Stiam că n-am o asemenea îndemânare la desen. îmi simtisem mâna mergând singură. Nu stiam ce va iesi pe hârtie. Adică nu avusesem în mintea mea nici o idee pe care să încerc să o trec pe hârtie, ci s-a întâmplat ceva independent de vointa mea.
Văzând schitele, părintele A. a înteles imediat lucrarea demonică și a simtit nevoia să se roage în liniste. S-a ridicat și mi-a spus:
– Te las acum… Mai stăm de vorbă mâine.
Si a plecat alergând pe scări.
Am rămas singur. Eram iritat din pricina celor ce mi se întâmplaseră. Mă simteam ca și cum altcineva mă folosea fără voia mea. M-am străduit să neutralizez această influentă care se exercita asupra mea. Am încercat să-mi controlez mâna. „Acum voi desena o bisericută“, m-am gândit. în ciuda tuturor eforturilor, a fost imposibil să o schitez. Mi-au iesit din nou acele chipuri oribile! „O să fac ceva mai usor. Voi desena o turlă, și am să-i pun deasupra o cruce“. în loc de aceasta, pe hârtie ieseau sâni de femeie dezgoliti! Nu-mi puteam controla mâna. M-am pierdut cu firea și am aruncat hârtia. Eram speriat, confuz, nelinistit. „Ce mi se întâmplă?“. Simteam încă asupra mea acea transformare. M-am retras și m-am întins pe pat enervat, sperând să mă linistesc dormind.
In dimineata zilei următoare, părintele A. a venit la mine și mi-a propus să merg să-l întâlnesc pe părintele Paisie. Mi s-a părut o idee bună. Mi-a dat detalii despre drum și am pornit.
Am ajuns lângă chilia bătrânului și am tras de sârma clopotelului de la intrare.
Peste câteva clipe, cineva a strigat de la fereastră:
– Ei, copile, ce doresti?
Am lăsat sârma din mână.
– Părinte, nu-mi deschizi? am întrebat.
Atunci a dat drumul la chei pe sârmă.
– Incuie la loc, mi-a strigat.
Am intrat în curte, am încuiat în urma mea și am urcat spre casă. Când am ajuns în fata casei, sub balcon, bătrânul mi-a cerut să-i dau o jachetă care căzuse pe jos.
Am apucat jacheta și am ridicat capul, întinzând mâna ca să i-o dau. Bătrânul s-a aplecat peste balcon să o apuce. Ochii nostri s-au întâlnit pentru prima dată. Ce privire era aceea!… Ochii lui mari, negri asemenea cărbunelui slefuit, străluceau ca niste scântei. Ce putere era aceea?! Era ceva sfânt în acea privire. Ceva care covârsea firea omenească, atât cât o cunoscusem eu până atunci!
Fulgerător mi-am plecat capul. N-am rezistat acelei măretii duhovnicesti pe care am întâlnit-o înaintea mea. Eram prea mic… Mă umplusem de teamă sfântă. Inaintea de a apuca să fac înconjurul casei, cale de aproape 30 de metri, mă simteam de parcă mi se descoperise o taină adâncă despre potentele firii omenesti.
Când ne-am reîntâlnit după câteva minute, am văzut în fata mea un bătrânel minunat. Ochii erau normali, nu se mai vădea nimic din măretia duhovnicească de mai înainte. Era un om obisnuit. Am sezut într-un coltisor și ne-am luat cu vorba.
– Părinte, eu nu sărut mâna preotilor, căci nu cred.
– De vreme ce nu crezi… bine faci, a răspuns el.
Am discutat vrute și nevrute. Era atât de bun, de blând… în câteva minute ne apropiasem mult sufleteste. Am simtit o mare bucurie, apropiere și încredere. Desigur, la aceasta au contribuit virtutile și discernământul bătrânului.
La un moment dat, râzând bucuros, bătrânul mi-a cerut voie să mă ajute duhovniceste.
– Să păsesc înlăuntrul tău? a întrebat.
– Da, părinte, am răspuns plin de încredere.
– Până și picioarele îmi miros urât, a spus el, insinuând prin aceasta că ar avea neajunsuri duhovnicesti.
Am zâmbit! Omul acesta era curat precum cristalul, și bun precum Hristos.
– Nu contează, părinte, eu vreau, am răspuns.
Atunci a pătruns în sufletul meu. Am simtit ceva delicat, grijuliu și gingas, ceva tămăduitor, luminos, ceva puternic pogorându-se asupra mea. Am simtit ca o transfuzie de lumină în suflet. O lumină lină…
Mi-a adus o pace bucuroasă, adâncă. O asemenea pace, ca și când m-as fi întors la mine acasă după un îndelungat și crâncen exil. O pace egală cu o nastere din nou; eram ca și când m-as fi aflat în bratele lui Dumnezeu. Am avut asadar revelatia aceasta: că există asa ceva în lume! Că-i este cu putintă omului să devină astfel! Câtă uimire, câtă nedumerire, câtă bucurie…
Bătrânul se bucura împreună cu mine. Mă mângâia. L-am îmbrătisat fericit. M-am rusinat apoi de acest gest. Eram descumpănit. Ce fusese mai mare, nerusinarea sau dorul meu arzător? Insă bătrânul mi-o îngăduise. Mă mângâia pe păr, în vreme ce acel ceva care ne unea devenea tot mai luminos, tot mai intens. Iesisem din sine-mi. Mă „îmbătasem“. Dar comportamentul meu era cuviincios, linistit, cumpătat.
Aceasta era prima oară când experimentam „betia cea cumpătată“.
Am pornit spre mănăstire complet schimbat sufleteste, mental, emotional. M-am întors alt om. Monahii pe care i-am întâlnit mă întrebau zâmbind cu substrat:
– De la părintele Paisie vii?
Erau evidente darurile bătrânului care se revărsaseră asupra mea. Le vedeau și ei. De altfel, îmi simteam sinele cufundat într-un fel de lumină mentală.
– Da, răspundeam cu bucurie ca un… novice printre veterani.
Da, cu adevărat se petrecuse și cu mine acel lucru minunat, tainic, dumnezeiesc.
Apoi m-am întors în oras. Acolo am continuat să trăiesc la fel ca înainte. Totusi mă problematizasem, și chiar am cumpărat o carte foarte bună – „Staretul Siluan“ – pe care mi-o recomandase părintele A. Practic, însă, viata mea nu se schimbase cu nimic.
După vizitele mele în Sfântul Munte am simtit o oarecare putere nevăzută, nedeslusită, actionând asupra evenimentelor vietii mele. Trebuie spus că revenisem foarte rapid la vechiul meu stil de viată. în acelasi fel trăiau pe atunci și toti prietenii mei.
Dar, mai nou, am observat o… nereusită, să zicem, în relatiile mele cu femeile și în general în toate preocupările mele cu implicatii sexuale. Ori de câte ori mergeam să fac un lucru pe care învătătura crestină îl consideră „păcat“, întâmpinam – în chip cu totul inedit -dificultăti nemaiîntâlnite. Aceasta mi s-a întâmplat de foarte multe ori și pentru o lungă perioadă de timp.
Desi cel mai logic ar fi fost să atribui acest fapt interventiei părintelui Paisie, eu simteam înlăuntrul sufletului meu că responsabil era și părintele A., ieromonahul cu care discutasem. M-am apucat deci și i-am scris o scrisoare. „Nu stiu ce faci anume, dar indiferent ce tot faci – încetează. N-ai dreptul să te amesteci în viata mea!“. Acestea și altele asemenea i-am scris.
Ce se întâmplase? Mi-a explicat însusi părintele A. mai târziu: „In acea vreme eram proaspăt hirotonit preot. Harul preotiei se pogorâse asupra mea. Te pomeneam la rugăciunile fiecărei liturghii pe care o slujeam“. Râdea! „Sunt oameni care ne cer insistent să ne rugăm pentru ei, să-i pomenim la liturghii, iar tu mai aveai putin și ne băteai“, mi-a zis.
Atunci am început să bănuiesc că în spatele acestora se afla însusi Hristos. Tot atunci am început să constientizez și faptul că părintele Paisie era luminat de Dumnezeu, iar puterea pe care o avea era de la Hristos, și nu de la sine însusi.
Mai târziu, când l-am întrebat despre toate acestea, mi-a spus: „Eu, fiul meu, sunt un om simplu. Eu mă rog lui Hristos, și El lucrează. Dacă m-ar părăsi Harul Lui, poate că aș ajunge cine stie ce vagabond prin Omonia“.
De altfel, însusi Hristos spune în Evanghelie: Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, și mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12), și fără Mine nu puteti face nimic (Ioanl5, 5).
Intr-o după-amiază de vară a venit la mine acasă prietenul cu care fusesem prima dată în Sfântul Munte. El păstrase fată de toate o distantă mai mare decât mine, dar era impresionat și chiar influentat pozitiv de monahismul ortodox.
In acea după-amiază era frământat și cufundat în gânduri. Se confrunta cu o dilemă arzătoare. Am stat de vorbă și mi-a propus o colaborare. îmi solicita participarea și sfatul. Existau două moduri de a actiona. Printr-unul am fi câstigat destui bani, dar ne-am fi vătămat sufleteste atât pe noi însine, cât și pe altii. Prin celălalt mod n-am fi câstigat bani, dar nici n-am fi produs vreo vătămare cuiva. Ne aflam într-adevăr la intersectia dintre rău și virtute, și ne întrebam ce cale să alegem.
La un moment dat, pe când discutam, m-am gândit la părintele Paisie și i-am cerut în minte ajutorul.
– Măi, nu citim și noi vreo rugăciune înainte să hotărâm? îi propun prietenului.
M-a privit nedumerit, cu uimire! Pentru o clipă m-am gândit: „O să mă ia peste picior acum“. Uluit, l-am auzit însă zicând: „în regulă, citim“.
La Sfântul Munte se citesc în fiecare după-amiază rugăciunile unei anumite slujbe, cunoscută sub numele de „Pavecernită“. S-a întâmplat să o am într-o brosură. Nu o mai citisem niciodată. întrucât nu exista nici o icoană a vreunui sfânt la mine în casă, am scos de la piept o cruce de lemn, sculptată. O făcuse cu mâinile sale și mi-o dăruise părintele Paisie. Am atârnat-o pe perete și am început să citim, cu multe poticneli și greseli, rugăciunea.
După un sfert de oră terminaserăm. M-am închinat și m-am aplecat să sărut crucea.
O minunată mireasmă mi-a învăluit atunci nările. O aromă foarte plăcută, puternică și totodată delicată izvora din cruce. Plin de bucurie, i-am zis prietenului meu: „închină-te și tu“. Se aplecă să se închine, apoi încremeni uimit, se închină din nou și începu să inspire cu putere. Se întoarse spre mine plin de mirare: „Măi, frate, … miroase!“, îmi zise. A luat apoi crucea în mâini și a început să o miroasă încontinuu.
Ei bine, din acea clipă am tăbărât amândoi pe cruce. O sărutam și o miroseam o dată unul, o dată celălalt. Mireasma umpluse toată camera. Ne priveam uluiti și bucurosi.
Această mireasmă cerească producea o influentă ciudată asupra noastră. Ne provoca o transformare sufletească și mentală. Sufletele noastre deveniseră usoare și bucuroase. O euforie spirituală ne cuprinsese. O „betie cumpătată“ – cum spun vechii asceti crestini.
Am luat amândoi hotărârea pe dată, fără să mai fie nevoie de vreo discutie. Cunosteam acum cu claritate drumul corect. Nu ne mai interesau banii pe care i-am fi pierdut. Eram bucurosi că urma să facem ceea ce este corect, chiar dacă această decizie avea să ne afecteze financiar.
Ne-am ridicat îndată, împreună, am mers și am pus în ordine chestiunea respectivă, dând o solutie definitivă problemei. Eram bucurosi pentru această alegere a noastră.
Mai târziu am realizat că imensul ajutor pe care ni-1 dăduse în această situatie scurta invocare pe care i-o adresasem părintelui Paisie nu a fost atât faptul că ne-a scăpat de tot felul de încurcături urâte, cât acela că ne-a dat sigurantă duhovnicească și încredere că Dumnezeu lucrează în viata noastră de fiecare zi.
Aveam astfel o dovadă practică despre interesul, participarea și puterea sfintilor de a-i ajuta pe oameni în problemele lor zilnice.
De atunci vizitele mele la Sfântul Munte au dobândit un caracter regulat. Câteodată stăteam chiar și câte o lună-două. îmi plăcea modul de viată de acolo: simplu, linistit, profund și contemplativ.
Evenimentele pe care le voi descrie mai jos s-au petrecut la diverse intervale de timp în care nimic „suprafiresc“ nu s-a întâmplat. Eu am „comprimat“ timpul, astfel încât mă refer doar la evenimentele neobisnuite. Textul care urmează l-am scris tocmai în acea perioadă și l-am intitulat „Vedenia“. Nu mi se născuse încă ideea de a scrie o carte. îl redau intact.
Imi amintesc că, impresionat de persoana bătrânului Paisie, m-am apucat să citesc cu ardoare și entuziasm „Viata Părintelui Arsenie“ (cel din Farasa Capadociei), imediat ce am aflat că fusese scrisă de bătrânul.
M-am închis singur într-o chilie a mănăstirii Kutlumusi – cea mai apropiată mănăstire de chilia părintelui, și m-am lăsat absorbit de carte.
Citeam și eram impresionat. „Măi, omule, n-au numai yoghinii puteri. și părintele acesta de aici trebuie că a fost un mare yoghin“, mă gândeam. Parcursesem de-a lungul timpului diverse cărti hinduse despre yoghini celebri; era acum pentru prima dată când citeam despre un sfânt crestin. îmi spuneam cu mirare: „Va să zică, există și în Grecia, și în crestinism, oameni atât de evoluati spiritual!“ (Pe atunci nu eram apt să operez distinctiile fundamentale dintre un sfânt ortodox și un guru hindus; îmi părea cam acelasi lucru).
Am continuat lectura și eram tot mai impresionat de viata sfântă a părintelui Arsenie. Deodată am început să aud zgomote în cameră. Era ca și când ar fi bubuit mici petarde. Am sărit uimit în picioare și am început să mă uit cu neliniste și mirare în jurul meu. Nu puteam localiza nimic. Au continuat să bubuie în aer în fata mea, lângă urechea mea, sus, jos, în stânga, în dreapta. Ziua în amiaza mare. Priveam ca un buimac împrejurul meu. Mă cuprinseseră îngrijorarea și teama.
Am părăsit camera și am pornit pe cărarea către chilia bătrânului.
– Părinte, asta și asta mi s-a întâmplat, i-am spus nelinistit.
A râs.
– Nu te teme, dracul te ispiteste! A văzut folosul pe care îl dobândea sufletul tău citind cartea și a încercat să te oprească. Nu te speria, nu-i nimic.
M-a luat în bratele sale și m-a binecuvântat cu semnul crucii, după care am plecat linistit.
„Să existe într-adevăr Diavolul, precum îmi zice bătrânul?“, mă întrebam pe drum. Desigur, n-am admis până la urmă explicatia bătrânului. „Diavolul?! In secolul XX?“. Mintea mea nu putea accepta; cultura, educatia, ideologia, viziunea mea asupra lumii nu-mi permiteau o asemenea concluzie. Mi se părea prea fortată. Pe de altă parte, ce fusese ceea ce mi se întâmplase? Nu puteam ignora tocmai propria-mi experientă… Impas, nedumerire… „Lasă, să vedem mai departe. Lucrul acesta are nevoie de cercetare“, m-am gândit.
Altădată, aflându-mă tot la Kutlumusi, stăteam singur în cameră și citeam o carte crestină. Deodată mi s-a născut dorinta de a mă ruga. „Să încerc, m-am gândit, și modelul crestin, să vedem ce diferentă este între rugăciune și meditatie. Să o simt în practică“. Bineînteles, nu stiam cum se face rugăciunea. Cunosteam destule despre meditatie, dar nimic despre rugăciune. „Am să îngenunchez“, mă gândeam, „si am să-I vorbesc lui Hristos. De altminteri, Hristos este bun! Fie că a fost un mare yoghin, fie că a fost orice altceva, sigur a fost bun. N-am de ce să mă tem“.
M-am ridicat din pat și am îngenuncheat. îndată ce am atins cu genunchii podeaua, am auzit niste urlete sălbatice de dincolo de fereastră. Am sărit înspăimântat. M-am uitat imediat afară pe fereastră. Era miezul zilei, cald, nu trecea nimeni și nu circula nimic pe o distantă mare. Doar că urletele se auzeau în continuare. în primă instantă, am fost terifiat…
„Lasă… ce mă încurc eu cu rugăciunile astea?“. M-am oprit; se spulberase orice dispozitie spre rugăciune. Fusese suficient să primesc o amenintare viguroasă din partea unui „ceva“ sălbatic și necunoscut.
„Ce se întâmplă?“. Orbecăiam, luptându-mă haotic cu cineva necunoscut. Cedasem. Am simtit că încercasem să fac un pas mic, să intru într-un tărâm spiritual, și cineva mi-a închis sălbatic usa în nas. Nu eram deloc bine primit.
Faptul mă rodea pe dinăuntru. „Ce-a fost asta?“. Nu puteam să o ignor. Se întâmplase.
După câteva zile am mers din nou la bătrânul.
– Părinte, mi s-a întâmplat cutare și cutare.
M-a privit cu multă dragoste. M-a luat de mână și mă privea în ochi. Desi mă rusinam, îl priveam și eu, bucurându-mă mult. Simteam marea sa dragoste și imensa lui grijă pentru mine.
– Nu te teme, demonii sunt! Vor să te sperie ca să n-o apuci pe drumul cel bun. Dar nu îngăduie Dumnezeu să facă vreun rău. Sunt legati. Numai să urle precum câinii mai pot. Nu-ti fie teamă!
Lângă bătrânul nu mă temeam. De altfel, în general nu mă temeam. Poate din necunoasterea primejdiei, poate din usurătate.
Intâmplarea a trecut, dar la capăt n-am scos-o. Pe bătrân îl simpatizam mult, însă cuvintele lui nu le credeam. Nu găseau ecou înlăuntrul meu… Pendulam suspendat, nu păseam în nici o directie. Nu stiam ce să cred, cum să-mi explic evenimentele…
Mă aflam găzduit pentru câteva zile la mănăstirea Stavronikita, pe malul mării. într-o după-amiază, am aflat ocazia să stau de vorbă cu un monah venerabil. Eram singuri în biblioteca din arhondaricul mănăstirii.
– Părinte, vreau să mă învătati să mă rog, i-am spus la un moment dat.
– Să te rogi? m-a întrebat cu uimire.
Influentat de „orientalisme“, îmi închipuiam că va fi existând vreo metodă specială, vreo tehnică, ceva de genul meditatiei.
– Da, părinte, ce trebuie să fac pentru a mă ruga? Ce să spun? Cum trebuie să sed?
A înteles atunci marea mea ignorantă, și mi-a răspuns cu multă delicatete:
– Da, e simplu… Uite! Trebuie să fii simplu. Sezi linistit într-un colt și vorbeste-I lui Hristos ca și când ar fi în fata ta și te-ar auzi. Este înaintea ta și te ascultă… îi vorbesti ca și unui prieten.
Continuând să-mi vorbească, am simtit ceva ciudat coborând asupra mea și transformându-mă sufleteste.
L-am întrerupt.
– Părinte, chiar acum, în timp ce-mi vorbiti, ceva ciudat mi se întâmplă, ceva îmi pune piedici. Mi s-a schimbat mintea. Vă văd cumva… diferit.
A ridicat ochii nedumerit și m-a privit cu neliniste.
– Nu-i nimic, copilul meu, o să discutăm mâine.
Mergem acum, să te odihnesti…
S-a ridicat și a plecat repede, nelinistit. Se înserase deja. Am mers la mine în cameră. Eram singur, de această dată, în cămărută. M-a răpit somnul.
Nu apucasem să dorm prea multe ceasuri, când m-am trezit nelinistit. Ceva mă apăsa pe piept. Cineva intrase în camera mea și mă presa pe piept. Am ridicat ochii înfricosat, dar nu vedeam nimic în afară de mobilier. Simteam însă acea puternică prezentă care mă presa insuportabil.
„Hristoase al meu, nu mai rezist, scoate-1 afară de aici“, am spus în gând, și îndată am simtit golindu-se camera de acea prezentă strivitoare. S-a îndepărtat și s-a asezat la intrarea în cameră, amenintător. Nu mai îndrăzneam să dorm. Am petrecut multe ceasuri nelinistit, cu atentia încordată. Cineva era afară, la usa mea, permanent! Am putut adormi putin abia după ce s-a luminat de ziuă.
Imediat ce m-am trezit am coborât în curtea mănăstirii. M-am întâlnit chiar cu monahul cu care discutasem în seara din ajun despre rugăciune. Părea foarte epuizat, ca și când n-ar fi dormit deloc.
– Cum esti azi? Esti bine? m-a întrebat, plin de grijă și de iubire.
– Da, părinte, mi-a trecut! Nu am nimic astăzi. Mă simt minunat. Multumesc, i-am răspuns.
Am simtit că acest om se ostenise rugându-se pentru mine toată noaptea, și de aceea nu mă putuse necăji „vizitatorul“ nocturn. Până astăzi mă simt îndatorat acestui om. Dumnezeu să-l ocrotească și să-i răsplătească binele pe care mi 1-a făcut, căci eu, datorită lenevirii mele, sunt sărac în virtuti și n-am cu ce-mi răscumpăra multele datorii duhovnicesti.
In ziua următoare am plecat să-l văd pe părintele Paisie. După două ore și jumătate de mers pe jos, l-am întâlnit și i-am povestit ce se întâmplase.
– Sezi să-ti aduc un pistol, mi-a spus râzând.
Intră în chilie și îmi aduse un sirag mic de metanii, cu 33 de boabe, după numărul anilor lui Hristos, și o cruce.
– Stii, mi-a spus, acesta lansează gloante duhovnicesti. De fiecare dată când zici rugăciunea
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, este ca și când ai trage asupra Diavolului, și el nu se apropie de tine. Ia-1, să-l ai pentru „apărare“.
Bucuros că aveam ceva de la el, l-am luat. Am mai vorbit și despre alte lucruri. De fiecare dată plecam de la bătrânul mult mai bine decât eram la dus. Refăcut, cu problemele rezolvate, fără nedumeriri, optimist, fortificat chiar, cu mai multe puteri, nu numai sufletesti ci și trupesti. Mă alinta cu câte o scatoalcă după ceafa, și simteam înlăuntrul meu o pace și o bucurie paradisiacă, ce se prelungeau vreme de mai multe ceasuri. O dată îmi amintesc că această stare a durat câteva zile în sir. Nu exista nici o problemă, nici o frică, nici o dificultate. Doar o senzatie de sigurantă și o bucurie dumnezeiască.
M-am întors la Stavronikita, mănăstirea care mă găzduia. Apoi, într-o seară, a reapărut oaspetele nocturn. De această dată însă aveam „pistolul“ părintelui Paisie. Chiar ametit de somn fiind, îndată ce i-am simtit prezenta, am început să „trag“: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. S-a îndepărtat instantaneu. Am continuat rugăciunea. Am prins curaj și am început să-l vânez. Am înaintat spre locul unde se afla, însă imediat ce m-am apropiat de el, am simtit puterea sa de gheată și m-am oprit brusc. Era cu mult mai puternic decât mine. S-a năpustit asupra mea. Acum „trăgeam“ necontenit: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. Rosteam fără încetare rugăciunea. S-a întors să fugă. Ai fi zis că-1 ardeau cuvintele rugăciunii. Nu eu, ci rugăciunea, numele lui Hristos avea putere.
Pe mine m-ar fi putut zdrobi ca pe un tântar. Brusc si-a schimbat înfătisarea. A devenit glumet. Era acum mic, corpolent, ca un pitic, cu un turban pe cap; a început să facă glume și să se apropie încet-încet de mine. Ca pentru joacă. Am fost surprins, aproape că râdeam. Dar îndată ce s-a apropiat destul, sufletul meu i-a simtit amenintarea și răutatea, asa încât am reînceput rugăciunea. A fugit imediat de lângă mine. în felul acesta, rugăciunea lui Iisus a instituit o distantă, o zonă de sigurantă între noi.
N-a mai putut să-mi facă nimic din cele ce-mi făcea în trecut, pe vremea când mă bătea și eram ca paralizat, incapabil să mă apăr. In acea seară am pus pe fugă demonii și i-am tinut departe de mine. Câstigasem o bătălie.
Războiul nu se terminase. El continuă încă. Dar Hristos este atotputernic. L-a zdrobit pe cruce pe Diavol pentru noi. E de-ajuns să nu fim nerecunoscători și să nu ne purtăm necugetat.
Într-o altă zi, la Sfânta Mănăstire Stavronikita, citeam din Evanghelie. îmi amintesc și ce fragment: capitolul 10, versetele 17-21 din Evanghelia după Luca.
Spune Evanghelia: și s-au întors cei saptezeci cu bucurie, zicând: Doamne, și demonii ni se supun în numele Tău. și le-a zis: Am văzut pe satana, ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcati peste serpi, și peste scorpii, și peste toată puterea vrăjmasului, și nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucurati de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurati că numele voastre sunt scrise în ceruri.
După toate cele întâmplate, acest fragment semăna cu un mesaj personal pentru mine. L-am simtit pe Hristos adresându-mi-se peste veacuri. Mă întrebam totusi cu nedumerire: „Oare asa să stea lucrurile? și toti acesti initiati și mari filosofi, pe care i-am citit și de care m-am entuziasmat, să nu aibă habar de nimic?“. Nume răsunătoare, care au schimbat fata lumii: Marx, Mao, Bakunin, Freud, Adler, Eric Fromm, Khalil Gibran, Kazantzakis, Wilhelm Reich, Nietzsche, reflectiile lui Buddha, Sutrele lui Patanjali, apoi Gurdjieff, Dr. Suzuki cu filosofia Zen, Lao-Tse și taoismul, acestia și altii asemenea mi s-au însirat prin minte. „Bine, dar este cu putintă ca toti acesti întelepti cunoscători ai lumii și ai societătii să fi gresit, iar eu să descopăr acum adevărul pe care acestia l-au ignorat?“.
M-am oprit brusc… Eram mirat, ezitam. Pe oamenii acestia îi studiasem, îi simpatizam, mă seduseseră. Mi se părea ciudat ca eu, un om totusi fraged atât din punct de vedere biologic cât și spiritual, să fi ajuns la adevăr, să fi triumfat acolo unde ei rataseră!
Eram descumpănit.
Atunci s-a petrecut ceva straniu și minunat. Am simtit pogorându-se lin asupra mea ceva foarte pur, asemenea diamantului, limpede, delicat, simplu, pasnic, pătrunzător, atotputernic. M-a umplut de bucurie. Mintea mi s-a deschis într-un adânc fără margini, care m-ar fi înfricosat dacă nu mi-ar fi adus o liniste profundă și desăvârsită acel ceva care devenise una cu sufletul meu. O lumină mentală.
Aceasta s-a petrecut în timp ce citeam versetul imediat următor textului de mai sus al Evangheliei: în acest ceas Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns aceasta de cei întelepti și de cei priceputi, și le-ai descoperit pruncilor. Asa, Părinte, căci asa a fost înaintea Ta, bunăvointa Ta.
Mi-am dat seama că prunc sunt și eu, și am avut deodată revelatia acestei legi duhovnicesti care guvernează întreg pământul. Nu cei puternici, nu cei vicleni, nu diplomatii, nu descurcăretii, nu cei bogati, nu cei cultivati, ci cei simpli, cei sinceri, cei smeriti, cei curati cu inima, cei plini de bunătate, cei bine intentionati, cei ce se aseamănă pruncilor, cei cu suflet de copil, cei fără de răutate, acestia vor întelege, acestia vor trăi taina cea mai profundă, vor pătrunde până la esenta ultimă a acestei lumi.
Acestia se vor împărtăsi din viata cea adevărată, din izvorul vietii întregii lumi. Acestia vor face experienta adevăratei realităti a existentei. Ceilalti vor atinge doar materia, învelisul. Nu vor putea să străpungă niciodată acest învelis, să pătrundă dincolo de materie, să-si cufunde fiinta în apele vietii adevărate. Vanitatea îi împiedică să acceadă dincolo de himericele lor constructii mentale. Astfel rămân rupti de adevărul lui Hristos. De vreme ce cred în ei însisi, nu pot crede în Dumnezeu, în Hristos. Se străduiesc să trăiască ceva ce nu există, urmând teoriilor lor, cufundati în nestiintă. Trăiesc în obscuritatea unui cerc vicios de ipoteze și probabilităti. Un egocentrism feroce și o întunecată trufie îi izolează de adevăr, de izvorul vietii. Secătuiti, aproape dezgoliti de orice vlagă, orbecăiesc departe de Duhul lui Dumnezeu Care, dimpotrivă, luminează și dă viată.
Prin viclenie, prin constrângeri, chiar prin fortă, se străduiesc să dobândească infinite bunuri materiale. Plini de lăcomie, le răpesc de la cei cărora le sunt realmente necesare. și toate acestea doar ca să-si alimenteze senzatia că le-ar fi cu ceva superiori celorlalti. Se simt lipsiti de adevăr și se silesc să umple golul cu materie. Să se consoleze prin apel la plăcerile simturilor… Niste bieti nebuni și nefericiti care au nevoie de ajutorul lui Hristos.
Priveam acum lumea și viata prin „ochii duhovnicesti“ pe care mi-i dăruise, pentru o clipă, Hristos. Eram cuprins de o bucurie adâncă și tihnită. Sărutam Sfânta Scriptură necontenit. Ii iubeam pe totii oamenii. II rugam pe Dumnezeu să-i ajute pe cei nedrepti, care au practic mai multă nevoie de ajutor decât cei nedreptătiti.
Fireste, după putine zile am mers din nou la părintele Paisie și i-am istorisit despre cele întâmplate. S-a bucurat. A râs!
– Te-a tratat Hristos cu o „prăjiturică“ din cofetăria Lui, mi-a zis.
Apoi m-a privit în ochi:
– Există și plăcinte, mi-a spus și a zâmbit bucuros.
Eu simteam însă că toate aceste lucruri minunate mi se întâmplaseră prin rugăciunile sale. El se ruga pentru mine. Rugăciunea sa era pricina pentru care se revărsau asupra mea aceste daruri duhovnicesti.
Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh. și felurite slujiri sunt, dar acelasi Domn. și lucrările sunt felurite, dar este acelasi Dumnezeu Care lucrează toate în toti. (I Cor. 12,4-6)
Părintele Paisie avea multe harisme duhovnicesti. Cele mai înalte dintre ele erau greu de priceput pentru oamenii obisnuiti. De obicei, ele erau întelese și pretuite duhovniceste de către monahii ortodocsi înaintati pe calea lui Hristos. Pentru noi, restul, se aflau atât de sus fată de posibilitătile noastre personale, încât nu le puteam percepe, și ne rămâneau astfel necunoscute.
Avea însă și unele harisme duhovnicesti pe care multi le percepeau. De pildă, bătrânul cunostea cine erau oamenii care veneau să-l viziteze, ce gândeau, ce problemă îi preocupa și care era solutia ei.
La început eram impresionat de aceste harisme. Mai târziu, întrucât se manifestau atât de des, zilnic, le acceptam ca pe un element firesc al vietii noastre.
Cândva, simtindu-mă stânjenit întrucât mi se părea că îl obosesc, s-a întors și mi-a zis:
– Nu te necăji, eu stiu cine vine, cum îi cheamă, ce serviciu au, ce probleme, ce gândesc, și toate celelalte… Insă îi las să vorbească, să le spună, ca să se usureze putin.
Către sfârsit îmi devenise aproape obisnuintă să nu-i mai fac cunoscută deloc problema, ci să merg să ascult direct răspunsul.
Întâmplările de acest gen sunt foarte multe. Voi evoca doar trei dintre ele.
Era în Postul Mare, înainte de Pasti. Mă instalasem singur într-o chilie din pădure, la două ore depărtare de chilia bătrânului. încercam să mă îndeletnicesc cu rugăciunea.
După patru săptămâni de post și asceză, în timpul rugăciunii am primit un atac, o ispită mult mai intensă decât celelalte; m-am temut să nu pătesc vreun rău.
„Oare bătrânul să-si fi dat seama?“, mă întrebam. „Ei, sigur stie“, îmi răspundeam tot eu.
însă frica, pe de-o parte, și dorinta mea de a-1 vedea, pe de altă parte, m-au făcut să hotărăsc: „Mă duc să-l văd, asa… pentru sigurantă“.
Am pornit deci, pe jos, pe cărările Sfântului Munte, pentru a-1 întâlni. La capătul acestui răstimp de post aspru, mi se ivise de câteva zile dorinta să mănânc un cataif. „Unde să găsesti prăjituri în Sfântul Munte?!“, mă gândeam. „Dacă eram la mănăstire, și dacă nu era Postul Mare, poate s-ar fi aflat ceva. Dar aici, în pădure… poti să-ti iei gândul!“, îmi spuneam în sine.
Această dorintă a devenit însă ardentă înlăuntrul meu. Nu mă puteam gândi la nimic altceva. Mintea îmi era parcă focalizată pe această idee. „Ah, de-as fi avut un cataif…“, și iar de la capăt. Mă străduiam să-mi concentrez mintea la cuvintele rugăciunii („Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“), dar nu reuseam mai mult de un minut, două. Situatia era absolut rizibilă, dar lupta se dovedea dificilă. în felul acesta am mers pe jos cele două ore. Deodată am zărit chiliuta bătrânului.
Am redevenit serios. „Ia să pun ordine în ceea ce am să-l întreb, ca să nu-1 obosesc peste măsură“, mi-am spus în sinea mea. într-adevăr, am uitat de cataif și m-am umplut de bucurie în asteptarea întâlnirii.
M-am bucurat și mai mult când am ajuns la poarta din spate a curtii și am văzut că nu mai era nimeni. îl voi avea pe părintele Paisie numai pentru mine. întreg al meu! Ce noroc!
Am tras clopotelul și am asteptat alături, ca să mă recunoască. Bătrânul a făcut un zgomot înăuntru, că să-mi dau seama că este în casă. A întârziat putin. Brusc, a deschis putin usa, a scos capul încet-încet, strengăreste, și m-a privit câteva clipe; a început să râdă și a închis usa la loc.
îl asteptam, deci, să iasă. De această dată a iesit serios. Cu un aer oficial. Aveam destule zile de când nu-1 văzusem. îi sorbeam chipul cu nesat. Tinea amândouă mâinile întinse înainte. A început să le miste în sus și în jos. Deodată 1-a apucat râsul și s-a oprit. Apoi a redevenit serios și a continuat să păsească încet-încet, cu ifos protocolar. îsi tot misca mâinile în sus și în jos, ca să-mi atragă atentia. Tinea ceva în ele. Eu eram mai jos și nu puteam vedea.
A ajuns lângă mine. Cu greu îsi stăpânea râsul. îsi cobora putin câte putin mâinile si, de îndată ce încercam să mă uit la ce tinea, le ridica repede mai sus de capul meu.
Râdeam. Am început să ne jucăm, eu străduindu-mă să văd ce tine, iar el coborând și ridicând mâinile. Eram bucurosi.
Le-a coborât brusc si… ce să văd? Pe o farfurioară de cafea – mult râvnitul cataif însiropat! M-am pierdut…
– Hai, mănâncă-1 repede, să nu vadă cineva și să se smintească, mi-a spus râzând.
Am intrat în curte, am luat cataiful si, împreună cu el, mi-am primit și lectia.
„Măi, prostule“, îmi ziceam în gând, „bătrânul cunoaste până și cea mai neînsemnată dorintă a ta, și dacă ti se întâmplă ceva duhovnicesc, dacă ar exista vreo primejdie duhovnicească, tocmai el să nu stie? A cunoscut până și pofta ta după prăjitură, și să nu simtă lupta ta duhovnicească?“, mă întrebam rusinat. „De altfel, cum ai scăpat de atacurile demonilor? Esti ridicol dacă socotesti că de tine s-au temut și au luat-o la fugă asa de repede. Si-a pus bătrânul umărul, într-un chip duhovnicesc, și te-a acoperit cu rugăciunea sa, prostule, chiar dacă tu nu ti-ai dat seama“. Acestea și altele asemenea cugetam, în vreme ce mâneam cataiful.
Părintele mă privea cu dragoste. Mi-a dat și o mică scatoalcă peste cap, din acelea „duhovnicesti“, care îmi făceau mare plăcere. M-am rusinat, desigur, să-l întreb cum ajunsese cataiful la chilia sa, într-o asemenea perioadă… M-am temut de răspunsul pe care aș fi putut să-l aud.
Astfel, cu această glumă, bătrânul mi-a dat o foarte serioasă lectie duhovnicească. înlăuntrul sufletului meu s-a înrădăcinat și s-a adâncit încrederea în persoana lui. Era un povătuitor duhovnicesc neînselat. Marea sa iubire se manifesta și printr-o imensă grijă fată de fiii săi duhovnicesti. Prin harul lui Dumnezeu, distantele geografice se anulau și bătrânul cunostea ce se petrece în sufletul fiecărui fiu al său.
Altă dată, cuprins de lenevie, am început să mă gândesc că ar fi bine să plec din Munte și să mă întorc în lume, la tot confortul material de rigoare. „îmi voi lua o bicicletă să fac plimbări pe tărm, și un Jeep, ca să plec în excursii la munte“, mă gândeam. Fiindcă aceste gânduri începeau să mă preseze, și fiindcă se adăugaseră și alte probleme, mi-am zis că ar fi oportun să-l întâlnesc pe bătrân.
Am mers la chilia sa, dar nu era acolo. M-am gândit să trec și pe la o chilie vecină, unde avea obiceiul să se mai ducă uneori.
I-am văzut de departe. Părintele Paisie, sezând pe o buturugă afară, în curte, citea, iar ceilalti – în picioare -ascultau cu atentie. Erau absorbiti. Am înaintat și m-am oprit la vreo trei-patru metri depărtare, ca să nu-i deranjez. La un moment dat, bătrânul s-a oprit din lectură, a ridicat capul, m-a privit și mi-a spus:
– Bun venit! Cu ce ai sosit? Cu Jeep-ul sau cu bicicleta?
Ceilalti monahi au râs, socotind că glumeste. Eu însă am înteles că îmi cunostea gândurile. M-am rusinat și mă gândeam: „De ce n-am mai avut eu un pic de răbdare?“.
Apoi a continuat lectura și mi-a făcut semn să mă apropii ca să ascult. Erau însemnările cuiva care fusese mai înainte adventist și care dezvăluia vicleniile organizatiei „Turnul de veghe“.
S-a întors zâmbind și mi-a spus cu subînteles:
– De ce n-ai mai avut un pic de răbdare?
A râs, m-a privit și a continuat:
– Ca să ajungi înainte de a se termina lectura, ai venit repede-repede cu Jeep-ul și cu bicicleta?
Am înteles că îmi urmărea gândurile. M-am rusinat.
Am început cu totii să râdem… Bineînteles, pentru motive diferite. Ceilalti n-au bănuit nimic din ceea ce se întâmplase între mine și bătrânul.
Un prieten din America avea de înfruntat niste probleme foarte serioase. Era cunoscut părintelui Paisie de multi ani. A trimis o scrisoare urgentă unui monah din Sfântul Munte, cu rugămintea de a merge la părintele Paisie să-l întrebe despre două-trei probleme concrete, și să-i răspundă apoi telefonic.
într-adevăr, acest monah s-a dus fără întârziere la chilia părintelui. Bătrânul i-a deschis îndată si, fără să piardă timpul, i-a spus:
– Ia și scrie, ca nu cumva să uiti.
Si a început să-i răspundă la scrisoare, înainte ca celălalt să apuce să-i spună vreo vorbă despre ceva: nici din ce motiv a venit, nici cine 1-a trimis, nici ce continea scrisoarea.
Bătrânul era chiar nelinistit si, înainte de a răspunde la întrebările prietenului, a zis:
– Spune-i să se întoarcă repede, cu primul avion.
Masonii i-au hotărât moartea. Hotărârea a fost deja luată, acum caută doar prilejul potrivit.
Povestiri ale unor cunoscuti de-ai mei
Bătrânul primea scrisori din toată lumea. Săculete întregi. Fireste, se afla în imposibilitatea de a răspunde. Erau atât de multe! Cunostea însă ce cuprindeau scrisorile, și le răspundea tuturor în chip miraculos, solutionând problemele prin rugăciune.
Un cunoscut ajunsese în mari încurcături prin implicarea sa în Miscarea Scientologică. îl întâlnisem la părintele Paisie. Mai târziu, pe când se confrunta cu o mare dificultate, a trimis o scrisoare bătrânului și i-a cerut ajutorul. Problema s-a rezolvat absolut miraculos. O mărturisea, mai târziu, amicul însusi: „…acesta a fost un mare dar de la părintele Paisie“.
O cunostintă de la Universitate, feministă convinsă, cu totul înstrăinată de Hristos și de Biserica Sa, avea de înfruntat, împreună cu familia, serioase probleme sociale și economice. Hotărâse chiar să se sinucidă.
„Am auzit undeva despre bătrânul; m-am apucat atunci și i-am expediat o scrisoare. Nu cunosteam adresa. Am scris atât: P. Paisie, Sfântul Munte. ŤDacă e să meargă – merge…ť, m-am gândit.
N-a trecut mult timp și au încetat certurile în familie, ne-am linistit între noi. Când mi-am dat seama, am fost uimită. De atunci am început să mă interesez și să-L caut pe Hristos“, a mărturisit ea.
Era un om a cărui meserie consta în comercializarea filmelor pornografice. Câstiga multi bani.
Mi-a spus el însusi povestea lui:
„Auzisem despre părintele Paisie și mi-am zis: ŤO să merg să-i spun eu vreo două călugărului, să mă tină minte!ť. M-am dus, asadar, împreună cu alti doi amici, pentru prima dată acolo. Bătrânul ne-a primit pe toti trei în curte.
– Sedeti, ne-a spus, să aduc ceva să vă tratez.
Eu căutam prilejul să-l iau peste picior. I-a tratat mai întâi pe ceilalti doi si, îndată ce a ajuns în fata mea, a întors farfuriuta și a azvârlit prăjitura în noroi.
– Mi-a căzut, a zis. Nu contează, ia-o și mănânc-o.
M-am simtit jignit.
– Cum, să o mănânc .cu noroi?
– Dar ce, tu nu-i servesti pe oameni cu noroi? mi-a răspuns aspru.
M-am pierdut, eram năucit. M-am ridicat și am plecat! A doua zi m-am dus din nou. Mi le-a spus pe toate mult mai detailat de data asta. Mi-a fugit pământul de sub picioare. ŤCe să fac?ť, l-am întrebat. ŤMai întâi de toate să termini definitiv cu această… treabă, apoi vino să stăm de vorbăť.
M-am întors în Tesalonic. Am închis magazinul și am început să caut un serviciu nou. După o lună m-am întors la părintele și l-am găsit. Mi-a spus că trebuie să mă spovedesc, și m-a pus într-o rânduială duhovnicească“.
Omul era deja foarte schimbat. Era acum un crestin fericit și constiincios.
Sunt nenumărate astfel de întâmplări. Multi oameni le-au trăit. Deseori, când mergeam la bătrânul și asteptam să ne vină rândul pentru a ne primi, se găsea câte cineva să relateze o asemenea experientă personală. Dacă le-am aduna pe toate laolaltă, ar rezulta o carte uriasă.
„METODA“ ÎNVĂTĂTURII BĂTRÂNULUI - DUHUL SFÂNT
La începutul relatiei noastre duhovnicesti, părintele Paisie îmi vorbea foarte putin. Cuvintele sale nu aflau în sufletul meu loc prielnic pentru a rodi.
De aceea, la început a căutat să creeze un astfel de loc în sufletul meu. Cum a făcut-o? Prin rugăciunea sa. Rugăciunea care izvora din inima sa neprihănită producea minuni.
Prin rugăciunea lui, asadar, dobândeam eu trăiri și experiente duhovnicesti. Oriunde m-as fi aflat – în Sfântul Munte, în Tesalonic sau în India – simteam rugăciunea lui răsfrângându-se asupra mea și acoperindu-mă cu o negrăită dulceată și bucurie. Câteodată mi se întâmpla chiar și în vis, iar prezenta rugăciunii sale era atât de intensă încât mă trezea.
Alteori semăna cu o adiere suavă, înmiresmată. Câteodată de scurtă durată, câteodată mai îndelungată. Era o infinită diversitate. întotdeauna însă partea ratională rămânea în planul secund. Mai întâi se petreceau „evenimentele duhovnicesti“. Sufletul învăta, cunostea în profunzime, iar apoi ratiunea, ca o bună slujitoare a lui, se străduia să ordoneze, să explice, să exprime în gânduri și cuvinte aceste taine pe care sufletul le trăia.
Dar ce înteleg când spun că rugăciunea bătrânului mă învăta? Ce înseamnă „rugăciunea lui“?
Era gândul lui care se îndrepta spre mine? Era sufletul său care venea și se atingea de al meu? Nu cumva exista încă ceva, o altă prezentă, o altă persoană, o altă putere? Ce se întâmpla, exact, în aceste clipe minunate?
Cine poate cu adevărat să răspundă la aceste întrebări în toată adâncimea și lărgimea lor? Doar cineva care s-ar afla la măsurile duhovnicesti ale bătrânului. Eu voi vorbi numai până acolo unde am trăit, până acolo unde evenimentele mi-au îngăduit să înteleg.
Calitătile sufletului părintelui Paisie depăseau firea umană în sensul ei obisnuit. Sufletul său era unit în chip desăvârsit cu Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu.
Își curătise deplin sufletul de mizeria spirituală, de întunericul duhovnicesc, de mocirla patimilor (adică mândria, egoismul, iubirea de stăpânire, iubirea de argint, iubirea de plăcere, slava desartă, lenevia, lăcomia pântecelui s.a.m.d.). Prin efortul acesta, legat nemijlocit de participarea permanentă la Tainele Bisericii Ortodoxe, și mai ales la Sfânta împărtăsanie, părintele Paisie îl purta înlăuntrul său pe Hristos, pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu. Era purtător-de-Dumnezeu: unde se afla părintele Paisie, acolo Se manifesta Duhul Sfânt, Dumnezeu.
Astfel, făgăduinta pe care Iisus Hristos le-a făcut-o tuturor ucenicilor Săi din toate veacurile (Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el – Ioan 6, 56) era o realitate zilnică pentru el.
Această potentă, pe care o au toti crestinii ortodocsi, părintele Paisie o adusese la stadiul ultim, acela de act. Cu alte cuvinte, o transformase, la capătul unor mari osteneli, din posibilitate în realitate.
Ceea ce părintele Paisie năzuia în sufletul său, Duhul Sfânt împlinea. Ceea ce sufletul său atingea, primea atingerea Duhului Sfânt.
Cunostinta bătrânului era cunostinta Duhului Sfânt, aflat din belsug în sufletul său. Când stăteai alături de el, simteai strălucirea Duhului Sfânt revărsându-se peste tine, transfigurându-te. Atunci când mă aflam departe de el, vointa bătrânului, exprimată în rugăciunea sa, devenea un canal prin care se transmiteau în sufletul meu energii dumnezeiesti. Puterea bătrânului era Hristos, Care locuia înlăuntrul său.
Bătrânul lucra cu Dumnezeu, și Dumnezeu locuia înlăuntrul său.
De aceea cred că însusi harul lui Hristos, Duhul Adevărului, Duhul Sfânt m-a învătat, prin rugăciunile părintelui Paisie.
De altminteri, aceasta propovăduieste și Evanghelia.
Era profetit de către prorocii Vechiului Testament, cu secole înainte de a Se arăta Domnul Iisus Hristos, că Dumnezeu va trimite Duhul Său oamenilor în vremea întrupării lui Hristos. Domnul le-a amintit aceste profetii iudeilor, zicând: Scris este în proroci: ŤSi vor fi toti învătati de Dumnezeuť (Ioan 6, 45).
Mai târziu, adresându-Se ucenicilor, Hristos le-a zis: încă multe am a vă spune, dar acum nu puteti să le purtati. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 12-13).
Si, înainte de jertfa Sa pe cruce din iubire pentru întreaga omenire, vorbindu-le ucenicilor Săi întristati, a spus: și Eu voi ruga pe Tatăl Meu, și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi îl cunoasteti, că rămâne la voi și în voi va fi! (Ioan 14, 16-17).
După ani de zile, înfătisându-le activitatea sa celorlalti crestini, Apostolul Petru povestea: și când am început eu să vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca și peste noi la început. și mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, când zicea: Ioan a botezat cu apă; voi însă vă veti boteza cu Duh Sfânt. Deci, dacă Dumnezeu a dat lor acelasi dar ca și nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu? (Fapte 11, 15-17).
În cele din urmă, dacă Dumnezeu nu-Si pune mâna Sa, în chipul stiut de El, mai mult sau mai putin vădit, atunci îi este cu neputintă omului să descopere adevărul, să ajungă și să rămână credincios până la sfârsit lui Iisus Hristos, unicul mântuitor al omenirii. Noi trebuie să cerem tocmai ajutorul lui Dumnezeu.
Lucrurile pe care le învată într-o clipă harul dumnezeiesc, Duhul Sfânt, sunt adânci și necuprinse, astfel încât ele nu încap în cuvinte omenesti, și nici măcar în ratiunea omenească limitată care a creat aceste cuvinte.
Cea dintâi lectie importantă este că există Duhul Sfânt. Aceasta o trăiesti, este de domeniul evidentei. Exact asa precum stii că există lumina soarelui, pentru că o vezi, precum stii că focul încălzeste, pentru că o simti pe pielea ta.
Diferenta constă în faptul că evidenta Duhului Sfânt, atunci când îl trăiesti pe viu, este de mii de ori mai izbitoare.
Tot asa precum atunci când cineva, văzând obiectele lumii materiale cu ajutorul – sau mai degrabă din pricina – luminii soarelui, dobândeste în acelasi timp și o cunoastere și o experientă a luminii însăsi, exact în acelasi fel, atunci când cineva cunoaste taina lumii duhovnicesti prin Duhul Sfânt, dobândeste totodată și o cunoastere și o experientă a Duhului Sfânt însusi.
Este dificil să-i explice cineva unuia care s-a născut orb ce înseamnă „lumină“, ce înseamnă „a vedea“. De oricâtă elocintă ar dispune, el îi va putea transmite extrem de putine date individului orb. însă, dacă printr-o operatie reusită va izbuti să-l facă să vadă, atunci nu mai trebuie să-i explice nimic. Cel care mai înainte fusese orb, cunoaste acum el însusi. Are o trăire și o experientă personală. Acum cunoaste fără explicatii rationale, care se dovedesc de prisos și chiar obositoare.
În chip asemănător se întâmplă și cu Duhul Sfânt.
Cel ce trupeste este orb îsi cunoaste orbirea sa, căci îi aude pe ceilalti oameni vorbind despre lumină, culori, soare, zi, noapte. Din toate acestea îsi dă seama că se petrece în această viată ceva foarte important, pe care însă el nu este în stare să-l cunoască.
Noi, cei orbi duhovniceste, ne aflăm într-o situatie mai dificilă. Nu cunoastem că suntem orbi duhovniceste, astfel încât să ne căutăm cu ardoare tămăduirea. Este tocmai motivul pentru care cei mai multi dintre noi ne astupăm urechile, ne închidem sufletul fată de Hristos, Care ne vorbeste despre lumea duhovnicească și despre viata vesnică. Trăim și murim în întunericul nostru duhovnicesc, fără a cunoaste vreodată Lumina lumii, pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu.-
Desigur, există trepte diferite ale participării noastre la această Lumină a lumii. Contemplarea luminii necreate este considerată a fi cea mai înaltă culme duhovnicească. Odată, întrebat de mine despre acest subiect, părintele Paisie mi-a relatat o experientă de-a sa:
„Eram la chilie (este vorba despre Chilia lui Ipatie, mai sus de Katunakia – n.a.). Mă rugam, când am văzut lumina necreată. La un moment dat, când ea s-a retras, am privit în jurul meu și mi s-a părut că e semiîntuneric. ŤO fi apus soareleť, îmi zic. Ridic ochii si… ce să văd? Soarele se afla pe mijlocul boltii. Era luna iulie, toiul verii, și mie mi se părea semiîntuneric. Mi se adaptaseră ochii la cealaltă lumină. Ca să-ti dai seama cât de intensă a fost…“.
Reaua mea intentie mi-a creat o multime de păcate personale, care deschiseseră un adevărat abis între mine și Dumnezeu. Rugăciunea bătrânului, având ca „material“ mila lui Dumnezeu, „clădea“ podul peste abisul păcatelor, prin care primeam darurile iubirii lui Dumnezeu.
Cu cât un eveniment are o mai mare încărcătură duhovnicească, cu atât este mai dificil să vorbesti despre el. Nu există cuvinte, nu există sensuri lingvistice care să-l poată exprima. De asemenea, nu există experiente sau imagini analoge din lumea materială în care trăim, astfel încât să poată face cineva apel la o cât de slabă comparatie.
Apostolul Pavel spune despre aceasta: …a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Cor. 12, 4). Adică a auzit, a trăit, a înteles -cu puterea lui Hristos – lucruri pe care nu-i stă în puteri omului să le exprime prin cuvânt.
Într-o după-amiază mă dusesem în curtea din spate a bătrânului, și am simtit în aer o mireasmă deosebită.
– Părinte, ai ars tămâie? l-am întrebat. Mi-am rotit privirile în stânga și în dreapta, încercând să localizez sursa miresmei. Nu era nimic. Mă aflam într-un spatiu deschis.
– Miroase frumos? m-a întrebat linistit bătrânul.
– Da, părinte, minunat! am răspuns în timp ce mă asezam lângă el.
Mă obisnuisem deja cu aceste întâmplări neobisnuite, inexplicabile, care se petreceau în jurul chiliei și persoanei bătrânului, asa încât am renuntat și de data aceasta la alte comentarii și întrebări. Mi-am amintit de sfatul pe care mi-1 dăduse în trecut:
„Nu trebuie să dai importantă acestor întâmplări, nici să te preocupi mult de ele, căci există primejdia să te amăgească Diavolul. Dacă o întâmplare este de la Dumnezeu și tu o treci cu vederea din precautie duhovnicească, atunci Bunul Dumnezeu va găsi o modalitate mai evidentă pentru a-ti vorbi“.
Asadar, am uitat repede evenimentul, fiind captivat de interesantele discutii cu părintele Paisie.
Într-un sfârsit, m-am ridicat să plec. M-am aplecat să-i sărut mâna, nădăjduind să-mi dea vreo scatoalcă „duhovnicească“ și astfel să-mi umple de bucurie și pace mintea și inima. într-adevăr, asa s-a întâmplat.
Ajungând la usa din spate și fiind singuri, cuprins de o dorintă bruscă, i-am luat mâna și i-am sărutat-o. Bătrânul râdea. Era bucuros. Eu mă aflam deja în acea „betie cumpătată“.
A închis. El era pe dinăuntru, eu afară, ceva mai jos. îmi spunea glume despre „cofetăria“ lui Dumnezeu. Eu mă bucuram, și în acelasi timp mă sfiiam mult. Nu voiam să plec, să mă dezlipesc de lângă el. Unde să mă duc? Mi-era atât de bine în apropierea lui!
Si-a pus amândouă mâinile pe capul meu și si-a ridicat o clipă ochii spre cer. Un râu duhovnicesc s-a revărsat atunci înlăuntrul meu. Rămăsesem fără grai. Eram atât de plin de viată! Câtă pace! Câtă lumină! Câtă bucurie! – iar acestea sunt cuvinte foarte sărace. Rusinat, mi-am ridicat ochii și l-am privit. Avea o bucurie sobră. Si-a întins mâna și a rupt o crengută din tufa alăturată. Mă lovea alintător peste cap. Valuri-valuri se revărsa peste mine harul. Asa îl simteam, ca pe un râu dezlăntuit. Desi eram eu însumi, deplin constient de ceea ce mă înconjura, în acelasi timp mă „îmbătasem“ de Duh.
Aceste lucruri s-au întâmplat dintotdeauna în Biserica lui Hristos, după cum se întâmplă și în zilele noastre.
Iată ce spune în Evanghelie Sfântul Ioan înaintemergătorul, Botezătorul lui Hristos: Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc (Matei 3, 11).
In multe rânduri Hristos făgăduise să îl dea pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, celor ce vor crede în El, ca să-i călăuzească la tot adevărul. într-adevăr, în ziua Cincizecimii Dumnezeu Se uneste cu oamenii în Duhul Sfânt: și li s-au arătat, împărtite, limbi ca de foc, și au sezut pe fiecare dintre ei. și s-au umplut toti de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).
Mai târziu, iată ce se întâmplă prin Apostoli: încă pe când Petru grăia aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toti cei care ascultau cuvântul (Fapte 10, 44).
Iată și alt exemplu: Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, și ei luau Duhul Sfânt (Fapte 8, 14-17).
Sunt astăzi încredintat că un dar asemănător am trăit și eu atunci, cu rugăciunile bătrânului Paisie.
Nu-mi amintesc cum am plecat de la usa bătrânului. îmi aduc aminte însă că am urcat într-un suflet cărarea către Sfânta Mănăstire Kutlumusi. Pe drum îmi scosesem puloverul, astfel încât am intrat în mănăstire numai într-o flanelută. Monahii erau rigurosi în ceea ce priveste vestimentatia. Nimeni însă nu mi-a spus nimic.
Mă priveau cu întelegere și uimire. Si-au dat seama ce mi se întâmpla.
Părintele A. a suspinat și mi-a zis: „Ah! Unii se ostenesc, iar altii primesc binecuvântări!“. Am râs, bucuros de gluma sa plină de bunătate.
Acest har a rămas asupra mea multe zile și era foarte intens. Am experiat această stare vreme de aproximativ o lună. Aveam în adânc pace și liniste, bucurie și satisfactie. Mi se transfiguraseră până și trăsăturile fetei, miscările, cuvintele. După zece zile m-am dus la altă mănăstire. îndată ce m-a văzut, un ieromonah a exclamat: „Iată un vizitator Ťplin de har!ť“.
După mult timp mi-am amintit un alt eveniment, pe care îl uitasem de îndată ce se consumase. Mi se întâmplase în chiar ziua aceea în care am plecat de la usa bătrânului, în locul unde cărarea trece printre chiparosi, aproape de curte.
Imi amintesc că m-am aflat deodată în fata unui tânăr frumos de 16-17 ani, îmbrăcat într-un vesmânt de pret, asemănător cu cel de diacon. Stăteam la o distantă de un metru unul fată de celălalt. Era foarte frumos. De o frumusete imaculată. Ca o floare de câmp. Fără nimic trupesc, provocator – asa cum de multe ori se arată a fi frumusetea oamenilor.
Nu mai tin minte nici cât timp, nici despre ce am vorbit, însă pe tot parcursul conversatiei am stiut în sufletul meu cu claritate că era înger. îngerul meu păzitor, îndată după aceea am uitat cu desăvârsire întâmplarea.
Mai târziu, când mi-am amintit, am mers la părintele Paisie și i-am povestit. A râs! „Pe atunci erai încă prunc duhovnicesc, dar acum, că te-ai copt nitel, a îngăduit Dumnezeu să ti-o amintesti“, mi-a spus el.
Din nefericire însă, mă purtam tare necugetat. Aceste bogate daruri îmi erau repede furate. Aveam buzunarele găurite… De câte ori ieseam în lume, mă lăsam târât în multe păcate, risipind uriasele daruri și ajungând chiar mai sărac decât la început.
Bătrânul nu s-a indignat din pricina mea, și nici nu s-a descurajat. De fiecare dată când mă întorceam cu căintă, mă apuca, mă ridica, mă curăta, mă tămăduia, mă „îmbrăca“ iarăsi boiereste în pietre scumpe (v. Luca 15, 22), și astfel mă trimitea înapoi în lume.
De câte ori nu s-a întâmplat aceeasi tristă istorie? De câte ori! Mă purtam atât de des ca un lipsit de minte și nemultumitor… Dar niciodată bătrânul nu si-a împutinat sau mărginit darurile duhovnicesti… Aceasta era dărnicia sa!
…pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8)
…pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Rom.5,5)
Iubirea desăvârsită alungă frica (I Ioan 4, 18)
Să cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostintă (Efes. 3, 19)
Inainte vreme, nimeni nu mă iubise cu adevărat pentru ceea ce sunt. Toti mă „iubeau“ pentru un motiv. Domnisoarele mă „iubeau“ în măsura în care socoteau că am un chip sau un corp frumos. Dar dacă în urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi rămas aceeasi persoană? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi rămas lângă mine. Nici una nu mă iubea adevărat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiintei mele, cu alte cuvinte – pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci numai cu trupul meu.
Prietenii de ce mă iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, pentru cunostinte? Dacă nu eram la Universitate, n-as fi rămas aceeasi persoană? Dacă mă loveam la cap și mi se îngreuia mintea, n-as fi fost acelasi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni.
Nici chiar dragostea părintilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de niste asteptări, de anumite dorinte de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau și pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrânete.
Dar nu exista nimeni care să mă iubească pentru ceea ce eram? Curat, fără nici un interes, fără să astepte vreo oarecare răsplată? Nu avea importantă dacă eram destept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău. în spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevărat. Voiam ca cineva să mă iubească pur și simplu, numai pentru că existam. Să iubească miezul adânc al fiintei mele, nu fardurile sociale.
Am început asadar să mă dispensez de toate aceste „podoabe“. Mai întâi hainele. Am început să mă îmbrac urât, fără gust. Prietenii au fost repede dezamăgiti, nu putini dintre ei s-au mâniat chiar de această schimbare și s-au îndepărtat de mine.
Am realizat cu uimire cât de false și de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar și cei mai apropiati prieteni ai mei începuseră să se poticnească. Eram însă hotărât să merg până la capăt. Să arunc de pe mine, să mă eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Să mă dezgolesc cu desăvârsire pe mine însumi, până la a rămâne fiinta curată, pură.
Doar atunci aș fi cunoscut cine sunt aceia care mă percep real și profund: cei care ar fi continuat să rămână alături de mine numai și numai pentru ceea ce sunt.
Ei bine, n-a rămas nimeni… M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintială. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar… rămăsesem singur. Mi-ar fi fost usor să mă întorc la o viată superficială. Stiam să joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndrăgostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O dată ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam să mă ocup de mine însumi. Voiam să îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine îmi produsese suferintă. Această suferintă a distrus falsul idol frumos pe care îl făurisem înlăuntrul meu.
Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Tăia adânc și îmi despărtea carnea de oase. Falsul de adevăr. Exista în interiorul meu multă minciună care trebuia expulzată. Chirurgul era hotărât. Operatia trebuia să aibă loc. In caz contrar, nu exista nici o sansă de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.
In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult și profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul îmi rămăsese încremenit și terifiat. îmi simteam mintea gata să se spargă în mii de bucătele. întâmpinam mari dificultăti în a-mi păstra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi… Mi-era teamă să mă culc. îndată ce mă răpea putin somnul și îmi slăbea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o imensă rană însângerată, se revărsa deodată un râu de cumplită durere, amenintând să-mi dizolve întreaga fiintă. Mă trezeam speriat, silindu-mă să-mi stăpânesc grozava durere. Mă temeam că, neputând rezista suferintei, înnebunirea va fi un proces inevitabil.
Făceam eforturi intense și perseverente de a-mi explica această durere. Mă străduiam să aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevărului? Viata mea desartă? Căutam cu zbucium arzător răspunsul. Să existe oare iubire adevărată în lume? Nu cumva căutam imposibilul?
Am mers la părintele Paisie și mi-am deschis înaintea lui adâncurile inimii. Asteptam cu agonie răspunsul. Atunci mi-a spus:
„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importantă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. -Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit și S-a jertfit pentru oameni păcătosi, destrăbălati: N-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă (Marcu 2, 17). în acest fel trebuie să-i iubim pe toti, fără deosebire. Asa precum soarele răsare pentru toti, inteligenti și prosti, buni și răi, frumosi și urâti, astfel și iubirea noastră trebuie să fie ca și iubirea lui Dumnezeu, care seamănă cu soarele și se îndreaptă fără deosebire către toate făpturile Sale“.
Am găsit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva mă întelegea… Ce mângâiere! Acest cineva era părintele Paisie.
M-am întors acasă. Durerea… durerea, însă! Câteodată nu rezistam și mă trezeam noaptea plângând. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Un strigăt mut iesea din lăuntrul meu. Numai atât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Mă izbeam cu capul de pernă, cufundat într-o căintă adâncă. Pe toate le făcusem atât de gresit, atât de strâmb… în aceste nopti înfricosătoare luptam deznădăjduit pentru întreaga mea viată.
S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape.
S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât și de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute și vădite. Mărturiseam și îmi dezveleam toate cele strâmbe și murdare, toate răutătile mele… Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton…
Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei.
Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist și să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate.
La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos.
Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, și mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile și rănile.
Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. îmi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire.
Nu numai că mă iubea… Era însăsi Iubirea.
Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor și căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi.
Am cunoscut asadar că firea omenească, fiecare dintre noi, are prin conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste în inima sa o astfel de iubire. Dacă o face, se preschimbă ontologic, se îndumnezeieste!
Putini o fac într-adevăr. Dar tuturor le stă în putere. Noi, cei multi, ne lenevim, ne temem, ne preocupăm de lucruri neînsemnate. Suntem deplin vinovati pentru o asemenea atitudine.
Aceasta este dragostea duhovnicească pe care o naste Duhul Sfânt în sufletul omului. Aceasta îl face pe om părtas dumnezeiestii firi (II Petru 1, 4).
Această Iubire este nesfârsit mai înaltă decât oricare iubire omenească. Iubirea maternă este neînsemnată în fata ei. Această Iubire este atotputernică. Nimic nu-i poate sta împotrivă. Această Iubire înfrânge moartea, biruieste legile firii. Această Iubire este cea care a pus lege tuturor lucrurilor, este taina totului: …pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8).
Părintele Paisie avea înlăuntrul său o astfel de iubire pentru toti oamenii, pentru toate făpturile, pentru întreaga creatie. In acest fel mă iubea și pe mine. Această iubire a sa a devenit suportul vietii mele. Pe această iubire mă voi sprijini până la moarte. Pe ea m-am putut sprijini când eram în India. Atâta vreme cât există cineva care îl iubeste în acest chip, de ce să se teamă omul? Numai de sine însusi, poate.
Câteodată bătrânul obisnuia să „blesteme“ râzând: „Să vă ardă Dumnezeu cu iubirea Lui!“. Multi o întelegeau metaforic. Eu cunosteam că se exprimă cu maximă rigoare. Rugăciunea sa mi-a dăruit și această experientă.
Si, dacă eu am smuls această experientă din mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca să rămân în viată, au existat, însă, există și vor exista oameni care au dobândit această culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personală.
Un astfel de om este Sfântul Simeon Noul Teolog, monah din Constantinopol (949-1022 d.H.). Rareori sfintii vorbesc atât de evident, atât de deschis despre experientele lor „în Hristos“. Iată cum descrie Sfântul una dintre experientele sale de acest fel:
„[Iubirea] se află deodată iarăsi în mine, cunoscută, întreagă. Si o văzui în mijlocul inimii mele ca un luminător, ca un disc al soarelui.
…
Fiind în afară de toate făpturile, este totodată împreună cu toate. Este foc, este și strălucire, se face și nor al luminii, dar este și soare.
…
Mi-a dezgolit mintea de simtirea lumii si m-a îmbrăcat în vesmântul simtirii spirituale.
Astfel, m-a despărtit de cele văzute si m-a unit cu cele nevăzute. Si mi-a dăruit să văd pe Cel necreat și să mă bucur de El.
…
Si am fost unit cu Cel necreat, cu Cel nestricăcios și fără de început, cu Cel de toti nevăzut. Căci aceasta o face iubirea“
PARTEA A TREIA – INTRE DOUA TRADITII SPIRITUALE
In acea perioadă viata mea era influentată de multi factori. O puternică înrâurire avea rugăciunea bătrânului, pe care o simteam în diverse momente ale zilei sau ale noptii revărsându-se pasnic peste sufletul meu tulburat, dăruindu-mi o oază de bucurie în adânca mea durere și o anumită limpezime și liniste în torentul gândurilor. Simteam mângâierea unei puteri care mă întărea, și dobândeam încetul cu încetul o nădejde care mă tinea departe de impas și de autodistrugere.
De cealaltă parte, nu contenisem cu vechile mele obiceiuri rele, care cu anii deveniseră patimi ce-si întinseseră în sufletul meu rădăcini adânci și viguroase. Mă duceau de nas.
încercam să umplu golul din viata mea cu lucruri materiale și cu filosofii, dar acest gol se mărea, iar agonia se întetea… Creierul depunea eforturi febrile pentru a afla răspunsuri și solutii. Cărti, multe cărti… Multă lectură, multă reflectie. Filosofii, doctrine, muzică, tehnică… dar nici un rezultat, nici o dezlegare, nici o iesire.
Bătrânul îmi arăta nenumărate lucruri. Lucruri mari și minunate. Lucruri esentiale și înăltătoare. Nu-mi vorbea prin cuvinte, ci îmi dăruia trăiri. Atingea sufletul meu cu sufletul lui, ne lega iubirea sa dulce, arzătoare, și îmi dăruia ochii săi duhovnicesti ca să-i văd inima, ca să văd în general.
Astfel a început să se destrame treptat norul dens care mă învăluia. Lumea mi se descoperea într-o tainică adâncime și bogătie. Viata dobândea sens, iar cunoasterea existentei acestor lucruri era un alt fel de plăcere. O plăcere adevărată care nu se sfârsea, care devenea tot mai adâncă și mai intensă, care, atunci când se retrăgea, lăsa în urmă bucurie, iar nu tristete. Aceasta era plăcerea duhovnicească.
De atunci și până astăzi, am păstrat această înclinatie către contemplarea tainei. Norii, păsările, soarele, copacii, stâncile, animalele, marea, oamenii, întreaga lume mi se descoperea ca o taină necuprinsă. Iar cea mai mare și mai intimă taină era sinele meu însusi. Mi se părea atât de minunat și atât de necunoscut… Ce ascundea lumea? Ce ascundea sufletul? Intuiam că acestea sunt lucrurile esentiale și voiam să le cunosc.
Simteam că toate se află sub un control anume. O putere ascunsă, nevăzută, le stăpânea. Rebel și anarhist în conceptii cum eram pe atunci, voiam să scap de acest control, de această putere.
Sufeream și multe alte influente în afară de cele ale bătrânului. Viata mea destrăbălată mă expunea acestor influente. Interesul meu pentru ocultism, ezoterism, magie „albă“, yoga, zen, buddhism, s.a.m.d., nu se diminuase. N-aveam deloc un punct de vedere clar asupra tuturor acestora. Mi se păreau importante, dătătoare de sperantă, capabile la rândul lor să reveleze posibilitătile vietii adevărate. Făgăduintele erau multe și mari… Le dădeam crezare.
Desigur, bătrânul mă avertizase:
„Uite, copilul meu, există două puteri în lume: Dumnezeu și Diavolul. Depinde cu cine se înrudeste cineva. Eu sunt cu Dumnezeu, cu Hristos. Acestia cu cine sunt? Are și Satana oarecare putere. Face și el oarece minuni. Era arhanghel, și îsi păstrează puterea de arhanghel, tocmai pentru că Darurile lui Dumnezeu sunt neclintite.
Dumnezeu 1-a plăsmuit pe arhanghelul Lucifer și 1-a împodobit cu toate virtutile și cu multe puteri. Acesta s-a pervertit însă pe sine. Datorită mândriei, a dat o rea întrebuintare libertătii pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, și a căzut astfel din starea sa ontologică și din locul său din cer: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18). A căzut și a devenit Diavol. A căzut, și din lumină a devenit întuneric. A plăsmuit pentru prima dată răutatea și minciuna. De aceea Hristos îl numeste tatăl minciunii (Ioan 8, 44). înainte de căderea lui Lucifer nu exista nicăieri în cosmos răutate: Dumnezeu le-a creat pe toate bune foarte (Fac. 1,31).
Diavolul îi urăste pe oameni pentru că sunt meniti comuniunii cu Dumnezeu în vesnicie. Acum el se luptă ca să-l despartă pe om de Dumnezeu cu orice chip, prin minciună, rătăcire, viclenie, cugete, fapte; să-l îndepărteze de lumină și să-l aducă la întuneric, anume în stăpânirea lui. Există oameni care au intrat în slujba Diavolului. Prin ei săvârseste Satana diferite false minuni“.
Mai auzisem toate aceste lucruri, dar nu le crezusem. Nici nu le respingeam, nici nu le acceptam. De această dată ele veneau din partea unui om atât de bun și de blând, încât mi-era greu să le pun la îndoială. Fusesem martorul atâtor lucruri minunate săvârsite de el, văzusem la el atâtea puteri, atâtea cunostinte, atâta sfintenie, încât nu puteam să-i ignor părerea. Ezitam.
Exista, de cealaltă parte, punctul de vedere conform căruia toti suntem una. Toate religiile conduc la acelasi Dumnezeu. Toate drumurile duc la aceeasi destinatie. Bineînteles, fiecare se străduieste să facă o reclamă mai mare propriului său „magazin“. Yoghinii pretindeau că cea mai înaltă cale este yoga și le găseau neajunsuri celorlalti. Masonii aveau ceva de obiectat despre restul, recomandându-se în fmal pe ei însisi ca fiind mai întelepti și mai buni. Magii „albi“ sustineau că ei se mulează mai bine pe structura sufletească a omului apusean și că yoga este pentru orientali. Punctul asupra căruia păreau toti să ajungă la consens era acela că Biserica este o institutie moartă, stupidă, o fosilă vrednică de milă care nu posedă cunoastere, putere, viată. în general, însă, îsi adaptau punctul de vedere în functie de discutie și de circumstantă. Urmăreau cu atentie ce cămasă ideologică este la modă și o îmbrăcau pe aceea. Desigur, n-am depistat din primă instantă aceste tertipuri prozelitiste, desi s-ar fi cuvenit să fiu mai vigilent. Eram însă lipsit de orice viclenie în tot acest tăvălug. Surprinzător, dar asa s-a întâmplat.
Plimbându-mă odată prin pădure, ca să-mi alin durerea și să pun ordine în gândurile mele, să trag o concluzie după toate cele întâmplate, m-am întins putin la rădăcina unui pin.
Atunci ceva m-a învăluit brusc și m-a cuprins în întregime. Am pierdut cu desăvârsire contactul cu lumea exterioară. Nu vedeam, nu auzeam, nu mai simteam nimic din cele ce se petreceau în pădure. Nu stiu dacă aveam ochii închisi sau deschisi.
Vedeam o singură imagine… o femeie frumoasă cu păr lung și negru, îmbrăcată într-o haină lungă, cafenie. In locul ochilor avea doi pesti de argint, de mărimea ochelarilor. Era impresionant de frumoasă. In câteva clipe a dispărut la fel de brusc.
Am continuat să rămân întins și să mă gândesc. Nu mă nelinistisem. Am înteles că era un mesaj din ashram.
Zilele precedente, spre exemplu, simtisem în timp ce păseam pe bulevardul Tsimiski cum cineva încerca să inoculeze de la distantă în sufletul meu dorinta de a merge la ashram. Am atribuit faptul lui Shivamurti, femeia care întemeiase în Grecia ashramul yoghin. Nu mă supusesem însă acestei provocări, întelegând foarte bine că dorinta îmi fusese „implantată“ din afară, ceea ce îmi provocase chiar o criză de furie.
De data aceasta era totusi ceva intens, astfel încât m-am hotărât să merg. Din curiozitate? Stiu și eu?… Mi-am zis pur și simplu să merg. N-am stat pe gânduri prea mult. Socoteam că o voi scoate la capăt cumva.
Intr-una din zilele următoare m-am dus. Am urcat cu automobilul până la vila din Panorama, acolo unde era adăpostit pe atunci ashramul. Ziua era scăldată în soare și gazonul uscat. în curtea din spate sedea Shivamurti împreună cu o swami (călugărită yoghină) indiancă. Vizitatoarea străină era brunetă, frumoasă, cu păr scurt. Ceilalti locatari ai ashramului se preumblau în jurul lor, la o oarecare distantă. Căutau prilejul de a o cunoaste și de a convorbi cu acea swami indiancă, pe care o considerau foarte înaintată spiritual.
Datorită multelor mele relatii cu oamenii, stiam să fiu oricând agreabil și plin de umor. Asa se face că m-am pomenit glumind:
– Te-am căutat în cer și te-am găsit pe pământ.
Indianca s-a aplecat și a întrebat-o pe Shivamurti, în engleză:
– Ce a spus?
I-a explicat… Pe Shivamurti căutam să o aflu când am urcat.
Fată de Shivamurti nu încercam nici simpatii, nici antipatii. O demitizasem din prima clipă când o văzusem. Descinsesem pe atunci în acelasi ashram, dornic să o întâlnesc. Toată multimea astepta cu nerăbdare iesirea ei din cameră. Mi se părea putin prostesc comportamentul lor. Cei mai multi erau tineri. A iesit brusc din cameră, cu un aer extrem de impozant. Ca o împărăteasă care iesea să fie slăvită de supusi, în vreme ce le împărtea darurile și bunăvointa ei. Doar că ea era cea care avea mai multă nevoie de admiratia lor. Mi-a părut un teatru jucat prost. Ea mi-a aruncat o privire piezisă. N-am răspuns cu rolul admiratorului, precum astepta atât asistenta, cât și ea însăsi. Am schitat o privire fugară și am continuat să mă ocup cu ciornele mele.
Altă dată mi-au făcut „cinstea“ de a-mi propune să o conduc pe Shivamurti la aeroport cu autoturismul meu, având astfel „marea ocazie de a fi ajutat de aura marii yoghine“. Am găsit un pretext și am refuzat. Se juca de-a stăpâna. Era însă urât, ca orice astfel de joc. Eu nu voiam să o încurajez prin coparticiparea mea. aș fi devenit și eu responsabil în felul acesta.
Trecusem cu o oarecare frecventă pe la ashram, întrucât mă interesau anumite cunostinte și opinii de-ale lor. La aceasta se rezuma legătura mea cu ashramul și cu conducătoarea lui.
M-am asezat asadar alături de cele două femei cu destulă degajare, de vreme ce nu eram angrenat – precum ceilalti – în vreo relatie de tip superior-subaltern, dascăl-ucenic. Am început discutia, însă în chip ciudat, conversând nu cu Shivamurti, ci cu indianca. Shivamurti s-a mărginit să traducă atunci când întâmpinam dificultăti cu engleza. Am discutat mult timp, fapt care a stârnit invidia și curiozitatea celor din jur.
Evident că indianca socotise semnificativ salutul meu. Ne-am spus multe. I-am destăinuit câteva din lucrurile care mi se întâmplaseră, nedumeririle mele despre cine sunt, despre ce se întâmplă în lume, despre vedenii și despre alte evenimente neobisnuite legate de bătrânul Paisie.
– A sosit ceasul să-ti afli gurul tău, mi-a răspuns.
Eu aveam astfel de nedumeriri încă de la 5 ani.
– Cum este cu putintă ca un copil să încerce asemenea nedumeriri? m-am mirat eu.
– Din vietile mele anterioare, a venit răspunsul.
Aici ne-am poticnit. M-am gândit la bătrânul, la monahi… Ei socoteau această conceptie o mare eroare. Nu există vieti anterioare. Potrivit învătăturii ortodoxe, omul are numai început, nu și sfârsit. Este nemuritor, dar are un început. Din chiar momentul conceperii sale, se creează o persoană nouă care va exista vesnic. După moarte se distruge trupul, iar sufletul rămâne constient ca persoană, și asteaptă învierea mortilor, când noi toti ne vom redobândi înapoi trupurile. Aceste trupuri vor semăna cu trupul lui Iisus cel înviat. Trupuri proslăvite, vesnice, nestricăcioase, neatinse de boală, foame, sete, somn. Trupuri care stăpânesc materia și legile ei. Trupuri duhovnicesti. Precum trupul lui Hristos, care trecea prin usile încuiate, care s-a înăltat la ceruri, care a primit viată prin înviere. Cel întâi născut din morti S-a făcut Hristos, și Lui îi va urma întreaga omenire, de la primul om, Adam, până la ultimul. Vom deveni dumnezei prin har, prin puterea lui Dumnezeu și prin buna noastră intentie. Nu putem dobândi îndumnezeirea prin trufasele eforturi care se sprijină pe puterile omenesti. îndumnezeirea este darul iubirii lui Dumnezeu, Cel ce nu S-a rusinat să Se facă asemenea nouă, pentru a redeschide calea pe care omul o închisese. Este darul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, Care ne numeste frati ai Săi: Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă (Matei 12, 50).
Si Lucifer a râvnit îndumnezeirea. S-a străduit să ajungă Dumnezeu prin furt și a devenit… Diavol. Asemenea și Adam în Rai, tot către îndumnezeire năzuia. Dar a voit să o dobândească fără Dumnezeu, călcând legile lui Dumnezeu, și s-a distrus pe sine. Din nemuritor a devenit muritor, și a tras în căderea lui însăsi firea omenească. Astfel, firea umană si-a pierdut slava și puterea, și a ajuns să fie stăpânită de Diavol, de sfatul căruia a ascultat. M-am gândit la toate acestea într-o fractiune de secundă.
– De ce monahii sustin că voi sunteti cu Diavolul?
am întrebat.
– Acestia nu cunosc, se află într-un plan inferior.
– Nu! Nu! am răspuns. Nu se află într-un plan inferior. Ei cunosc foarte multe lucruri.
Il aveam în minte pe bătrânul Paisie. El luase de mână un paralitic din nastere și îl făcuse să meargă împrejurul chiliei. Pecetluise cu semnul crucii un bolnav de cancer la piept (căruia i se extirpaseră trei sferturi din plămâni și doctorii spuneau că va muri în două săptămâni) și îl făcuse sănătos. Imi dezvăluise amănunte din viata mea pe care eu însumi le uitasem. Mă înstiintase fără gres despre nenumărate lucruri ce urmau să se întâmple în viitor. Hrănea ursi din mână. întreaga natură îl asculta. Se întâlnea și convorbea cu sfinti, cu îngeri, cu Preasfânta Fecioară. Ajungea în locuri extrem de îndepărtate fără să călătorească, iar în clipa următoare se afla iarăsi la coliba lui. Dar nici măcar toate acestea la un loc nu mă făceau să strig „Nu!“… Era altceva, mai adânc, mai ascuns: bătrânul era teofor. îl purta pe Dumnezeu înlăuntrul său. în inima sa, în sufletul său. în jurul său se revărsa harul lui Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi îl percepea la diverse intensităti și adâncimi. Lui i se aplicau cuvintele lui Hristos: Dacă Mă iubeste cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locas la el (Ioan 14, 23). Dumnezeu îsi făcuse „locas“ în inima bătrânului. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă (Ioan 15, 5). Roadele bătrânului se revărsau asupra miilor de oameni care îl vizitau. Fiecare povestea apoi, cu recunoștință, propria sa experientă.
Toate aceste lucruri existau înlăuntrul meu, dar nu le aveam limpezi în minte, nici nu le constientizam ca acum. Ele m-au determinat să strig „Nu!“.
– Nu există Dumnezeu și Diavolul. Ne aflăm dincolo de bine și de rău. Ce este răul? Ce este păcatul? a stăruit ea.
– Când rănesti, îndurerezi, constrângi, ucizi pe vreun om sau pe tine însuti, acesta este păcat, am răspuns.
Discutia s-a oprit la acest dezacord. Ne-am ridicat și ne-am despărtit. Eu am intrat în vorbă cu niste cunoscuti de-ai mei. Rămăsesem la un moment dat singur, când s-a apropiat de mine iarăsi indianca, pe numele său Yogamukananda.
– Tu cu cine esti? m-a întrebat direct.
– Eu sunt dincolo de bine și de rău, i-am răspuns ironic.
A devenit foarte serioasă.
– Dacă ar exista numai Dumnezeu și Diavolul, tu cu cine ai merge? m-a întrebat, privindu-mă intens.
– Călugării spun că voi sunteti cu Diavolul! am zis.
– So, what? (Si, ce?) a răspuns ea.
Raportat la context, răspunsul este echivoc. Poate însemna „Si ce dacă zic asta călugării?“, sau „Si ce dacă suntem cu Diavolul?“. Insă modul de adresare nu sugera o simplă întrebare, ci se voia o invitatie și o provocare în acelasi timp. O recunoastere și un îndemn la întovărăsire. Exista de altfel și o atractie erotică între noi (să o pun oare pe seama Tantreil).
„Uite, suntem cu Diavolul și petrecem bine! Smecheria noastră! Vino și tu! Ce este, ce s-a întâmplat? De ce ti-e frică?“
Acesta a fost mesajul de ansamblu pe care l-am primit eu prin canale non-verbale. Din pozitia trupului, din privire, din timbrul vocii, din simtirea sufletului.
Nu stiu în ce mod anume, dar lucra deja asupra sufletului meu. Un val de dorintă a năvălit pustiitor asupra mea și mă provoca, mă împingea să răspund: „Sunt cu Diavolul“.
Am fost socat, m-am pierdut cu firea din pricina acestei năvăliri neasteptate. încercam cu disperare să-mi păstrez echilibrul ratiunii sub acest val al dorintei care era aproape să mă înghită. în acelasi timp, trăiam o experientă absolut inedită pe care mă străduiam să o înteleg, să aflu ce mi se întâmpla de fapt. Exista și o imensă uimire fată de manifestarea acestei puteri a ei. „Deci, are ceva puteri!“, m-am gândit. „Trebuie să fiu atent cu ea“. Se întâmplau multe lucruri simultan, brusc. Sedea în fata mea și mă privea cu maximă concentrare. Devenise toată o privire.
Am reusit să-mi stăpânesc această pornire iratională a sufletului, să nu cedez și să spun ceea ce aveam cu adevărat în minte.
– Sunt cu Dumnezeu, am răspuns.
Voiam să continui, dar fata i s-a întunecat instantaneu. Era mânie? Amenintare? Ură? N-am apucat să disting, căci s-a schimbat brusc și a plecat fără să spună un cuvânt. De atunci n-am mai văzut-o…
Ceea ce aș fi spus în continuare, dacă n-ar fi plecat atât de intempestiv, era „But I like rebels, all my life I was a rebel“ („Dar îmi plac rebelii, toată viata am fost un rebel“).
Socotesc că această frază descrie întru totul starea mea din acea vreme, și aici se află explicatia faptului că am continuat să mă preocup de aceste lucruri și am făcut călătoria în India.
Mai târziu am aflat și alte detalii despre Yogamukananda. Fusese de la o vârstă foarte fragedă discipolă a unui mare guru. A călătorit în întreaga lume, cutreierând din ashram în ashram, tinând conferinte și lectii despre yoga. O socoteau foarte înaintată. Era dintre discipolii apropiati ai lui Satyananda. Se bucura de aceeasi faimă și în ashramul central al miscării, din Mongyr (India), după cum aveam să mă conving personal câteva luni mai târziu, când am mers acolo. A sustinut conferinte și diverse cursuri și în Grecia.
„Nu tot ce străluceste este aur…“
Cu ani de zile înainte de a-1 cunoaste pe părintele Paisie, luasem contact cu Mind Control prin intermediul unei cărti cu acelasi nume, pe care mi-o dăduse o verisoară de-a mea. Jose Silva, un mexican sărac și destept, descoperise o metodă prin care se puteau valorifica puterile ascunse ale mintii. Aplicând asupra sa această metodă, el a devenit super-bogat, fondator și conducător al unei organizatii mondiale având drept scop popularizarea acestei metode în întreaga lume. Astăzi această organizatie are filiale și în Grecia. Membrii plătesc o cotizatie pentru conferintele regulate, se organizează în asociatii și se străduiesc să atragă un cât mai mare număr de noi membri la conferinte.
Din punct de vedere stiintific, metoda se bazează pe emisia de unde electromagnetice a creierului. Mai precis, creierul emite un anumit tip de unde atunci când individul se află în stare de veghe, alt tip atunci când doarme adânc, alt tip atunci când doarme usor, când se află între somn și veghe. Acest ultim tip de unde au fost botezate „unde alfa“, considerându-se asadar că în această stare, între somn și veghe, creierul se află pe „nivelul alfa“.
Initiatorii metodei sustin că în momentul în care creierul se află pe nivelul alfa, atunci are mai multe „puteri“, sau poate valorifica mai bine potentele sale. Astfel au elaborat o tehnică, numărând în sens invers de la 10 la^ 1, prin care, constient, individul poate coborî la nivelul alfa oricând doreste, fără a fi nevoie să doarmă. Când cineva se află la acest nivel, îsi poate folosi puterile ascunse ale mintii.
Toate aceste enunturi au fost ambalate într-o terminologie stiintifică și sunt prezentate ca „stiintă“. în cadrul cursurilor adresate începătorilor, nu se face nici cea mai mică aluzie la yoga sau misticismul oriental. Dimpotrivă, este exploatată ilicit perceptia occidentală asupra stiintei, psihologiei s.a.m.d. Numai penetrând cineva organizatia poate depista treptat tainicele interconexiuni. Când un individ ajunge să prezinte încredere, când devine unul dintre ei, „de-al lor“, atunci îi vor indica aceste vase comunicante.
Atunci va recunoaste că această „nouă descoperire“ a lui Jose Silva nu este nimic altceva decât vechea metodă de autohipnoză pe care o foloseau vechii egipteni, dar o folosesc și actualii hindusi, buddhisti și toată gama de propovăduitori ai misticismului oriental.
Diferă numai vitrina, modul de servire, paravanul, învesmântarea întregului demers cu hainele stiintei apusene. Tinta o constituie atragerea celor care admiră și creditează stiinta.
Se întelege că în perioada aceea nu cunosteam toate aceste lucruri. Este și motivul pentru care, atunci când am aflat că se organizează o conferintă introductivă despre „Metoda Jose Silva“ la Societatea de Studii Macedonene, am mers plin de interes. Am audiat toată prezentarea. Existau, desigur, elemente care îmi aminteau de yoga, însă destul de vag, iar aceasta întrucât posedam totusi anumite cunostinte despre yoga. Cineva care nu avea nici o astfel de tangentă n-ar fi putut nici măcar să bănuiască ceva.
Mi se ivise o nedumerire, fapt pentru care i-am adresat la sfârsit următoarea întrebare profesoarei care vorbise:
– Mintea omenească, prin natura și constructia ei, are un mod firesc de a functiona. Astfel, ea se află la nivelul alfa numai atunci când omul doarme, deci pentru o perioadă limitată de timp în decursul celor 24 de ore. Dumneavoastră ne propuneti să intervenim în acest proces spontan, natural, și să întreprindem o schimbare, o înlocuire. Ne propuneti efortul de a rămâne pe nivelul alfa cât mai mult timp posibil. Cum putem sti dacă acest lucru nu este periculos? Cum putem fi siguri că această constrângere a firii nu va da nastere unui dezechilibru, unei vătămări trupesti sau sufletesti? Cum ne edificăm asupra impactului pe care îl va avea asupra sistemului nostru nervos, spre exemplu? Vătămarea poate să nu se manifeste imediat. Creierul are niste parametri de rezistentă, dar atunci când se operează o fortare sistematică, de ani de zile, a functionării lui firesti, ce se va întâmpla în asemenea conditii? De unde putem sti că va rezista?
– Nu te teme, noi stim! a răspuns.
Doar atât!… Trebuia adică să cred în ei și în cunostintele lor.
N-am primit un răspuns stiintific concret. Un cercetător, un fizician, un medic, ar fi adus o dovadă experimentală, rezultate statistice. Spre exemplu, cutare medicament sau cutare metodă a fost aplicată pentru atâta timp unui grup, iar apoi au fost examinati membrii grupului și s-a constatat asta și asta. Au fost depistate cutare efecte pozitive, respectiv cutare influente negative, etc. etc.
Acesti oameni nu numai că nu vehiculau elemente stiintifice, validate prin experientă, dar nu practicau nici măcar un mod de gândire stiintific. Totul se rezuma la câteva „încredintări“ linistitoare: „Nu te teme, stim noi ce facem, ai încredere în noi“.
Câtă încredere poate investi cineva într-un om neinstruit? De pildă, îi poti încredinta motocicleta, automobilul, casa sau – fie! – chiar și contul tău din bancă. Dar este oare întelept să-i încredintezi „în alb“ creierul tău, activitatea mentală, echilibrul tău sufletesc?
Eu n-am urmat atunci seminariile, ci abia doi ani mai târzju. împins de uriasul meu egoism, voiam să mă disting de oameni, să-i depăsesc cu orice risc. Mi se promitea că voi fi ajutat să dobândesc puteri „ascunse“, să-mi valorific întregul potential al mintii si, în felul acesta, să-i surclasez pe cei din jur, să-mi pot rezolva cu usurintă problemele zilnice, să-i pot „ajuta“ pe ceilalti oameni, adică să mă aflu într-o pozitie superioară lor.
Toate aceste patimi, mizeria sufletească, erau inconstiente, inspirat mascate de lozinci frumoase precum „progres spiritual“, „căutarea adevărului“, „ajutorarea omenirii“, „redescoperirea gnozei mistice“ s.a.m.d. Dacă se adaugă în calcul plictisul și golul vietii zilnice lipsite de Hristos, singurătatea și dorinta de a întâlni oameni, în special de sex opus, atunci pot fi întelese câteva dintre mobilurile care îi împing pe oameni, inconstient de cele mai multe ori, să ia parte la astfel de miscări.
Asadar, la doi ani de zile după primul contact cu ei, și la câteva luni după întâlnirea cu Yogamukananda, mă aflam la Majestic – o cafenea pe malul mării unde obisnuiau să se adune studentii – când m-a întâlnit un oarecare cunoscut și mi-a spus că merge să participe la prima lectie a seminarului despre Mind Control. Am hotărât să-l însotesc.
Seminarul se desfăsura într-o sală de conferinte de la Electra Palace, unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Tesalonic, în piata Aristotel. Urma să dureze patru-cinci zile, iar participarea costa jumătate din bursa lunară a unui student. M-am întâlnit cu profesorul și i-am spus că nu dispun de banii necesari. M-a primit gratuit.
în acea vreme citeam cărtile lui Omraam Mikhael Aivanhov, un fel de mag „alb“. Prima zi a seminarului a decurs linistit și toti erau satisfăcuti. La sfârsit am căutat prilejul să mă întâlnesc în particular cu profesorul.
Era un om la vreo 40-45 de ani, suplu, cu o constitutie atletică. Numele său era Paul Grivas. Era cipriot de origine, eleno-american la a doua generatie, și locuia în New York. Ne-am simpatizat reciproc. Vorbea foarte bine greceste.
– Apartii Frătiei Albe Universale? l-am întrebat.
– Sper că da, a răspuns.
Am continuat discutia. Când a constatat că citisem și cunosteam destule lucruri legate de yoga, mi-a spus că și el este yoghin. M-am mirat putin, căci nu-mi imaginasem niciodată un yoghin îmbrăcat în costum.
– Eu practic Kriya Yoga și l-am avut maestru pe Paramahamsa Yogananda. Aici lucrez ca să scot ceva bani.
Pe mentorul lui îl cunosteam dintr-o carte a sa. O citisem pe vremea când eram student în anul I. îmi dorisem și eu să-l întâlnesc cândva. Am continuat discutia și am descoperit că Paul era un yoghin avansat. I-am mărturisit:
– Simt că tot ceea ce fac mă schimbă; faptele mele, cuvintele, gândurile mă influentează profund în interior, îmi transformă sufletul. Nu stiu cum trebuie să trăiesc. Nu stiu către ce trebuie să mă îndrept. îmi cizelez sinele în fiecare zi, dar fără un plan, fără un model, ci în virtutea hazardului. Nu-i indicat să continui asa, dar nu stiu cum.
– Data viitoare când am să vin în Grecia, în primăvară, peste sase luni, vom petrece o zi împreună. De data asta nu am timp.
– In primăvară eu voi fi în India, am răspuns.
M-am mirat atât de răspunsul pe care i l-am dat, cât și de rapiditatea cu care evoluase relatia noastră. Am înteles că, într-o manieră necunoscută mie, Paul mă influentase.
Astăzi pot conchide că mă supusese unei usoare hipnotizări.
In răstimpul celor doi ani care trecuseră de la prima conferintă desfăsurată la Societatea de Studii Macedonene, îl cunoscusem pe părintele Paisie. înmagazinasem înlăuntrul meu, asadar, câteva experiente ortodoxe, crestine.
In ziua a doua a seminarului mă aflam în salonul hotelului, asteptând reluarea discutiilor. Din această zi urma să înceapă adevărata instruire-initiere. „Oare e bine ce fac?“, m-am întrebat, gândindu-mă la toate cele pe care mi le spusese părintele Paisie.
„Părinte, dacă ceea ce fac e un lucru rău, împiedică-1! Nu îngădui să se întâmple“, l-am rugat lăuntric.
Au sosit apoi cunoscutii, câteva domnisoare, și am uitat cu desăvârsire de rugăciunea pe care o făcusem.
Seminarul a demarat. Am început rostind cu putere OM, sunetul „sfânt“, conform învătăturii hinduse, pentru a se „purifica“ atmosfera de influente spirituale nedorite.
Seminarul continua, dar elevii mai vechi au început să devină indispusi. în pauze, murmurele și agitatia cresteau. Eu nu puteam întelege ce se petrecea. Il simpatizasem pe Paul și îmi displăcea să aud cuvinte împotriva sa.
Paul însă, precum s-a dovedit mai târziu, începuse să mă suspecteze a fi cauza dificultătilor. După pauză, a redeschis seminarul cu câteva anecdote, pentru a destinde atmosfera. In timp ce spunea anecdotele, plimbându-se prin multime, mă supunea diferitor teste psihosomatice. Spre exemplu, îmi întindea brusc mâna, ca să vadă cum voi reactiona. Absolut spontan, fără să mă gândesc, am răspuns pozitiv; l-am prins strâns de mână. Mi-a făcut trei-patru astfel de teste si, în final, mi-a făcut unul despre care citisem într-o carte de psihologie. Atunci mi-am dat seama că se îndoieste de mine, că verifică raportarea mea emotională fată de seminar și fată de persoana sa.
M-am mirat, căci eram realmente într-o stare pozitivă. De altfel, am reactionat la toate testele pozitiv.
S-a hotărât să continue initierea. Atmosfera devenise caldă și amicală. Era un bun profesor. Procesul de instructie progresa gradat, cu exercitii tot mai complexe. După o jumătate de oră de exercitii, elevii mai vechi au început din nou să se agite. Murmurau între ei.
Această tensiune n-a întârziat să erupă. S-au ridicat doi-trei dintre ei și au început să protesteze deschis:
– Există sau nu există protectie spirituală la acest seminar? întrebau ei provocator.
Pentru elevii mai noi, sensul acestei întrebări era greu de reperat. Ce să însemne „protectie spirituală“? Să ne protejeze de ce anume? Există vreun pericol de care trebuie să ne protejăm? Cine ne amenintă și cine ne protejează? La toate aceste întrebări, veteranii răspundeau cu jumătăti de cuvinte. Subliniau însă faptul că de această dată existau intruziuni de ordin spiritual și că situatia devenise astfel critică, spre deosebire de sedintele precedente.
Seminariile s-au întrerupt pentru o zi. Paul a anuntat că vom continua seminariile cu Măria, o veche elevă a sa, întrucât el personal nu mai poate continua.
Atunci mi-a străfulgerat în minte acest gând: „Ce am cerut eu de la părintele Paisie? Nu l-am rugat să împiedice initierea, dacă este un lucru rău? Să fi intervenit bătrânul?…“. Nu eram sigur. La mijloc puteau fi nenumărate alte cauze.
Am hotărât să continui, rugându-mă în acelasi timp lui Hristos și cerându-i bătrânului ca, dacă acest seminar este un lucru rău, să mi-o arate încă și mai limpede.
După întreruperea de o zi, Măria, care urma să continue seminariile în locul lui Paul, a sosit din Atena. Era o tânără în jur de 30 de ani, simpatică, blond-castanie. Initierea s-a derulat fără impedimente pentru ceilalti. Mie, însă, au continuat să mi se întâmple evenimente neasteptate.
Spre exemplu, la un oarecare exercitiu, în timp ce tineam cu totii ochii închisi și ne aflam cufundati în nivelul alfa, sau, mai exact, în stare de autohipnoză, schitam în mintea noastră imaginile pe care ni le sugera Măria.
Ea alesese dinainte aceste imagini și le prezenta una după alta, fără întrerupere, exact ca la cinematograf.
Astfel, fiecare dintre noi avea în minte o succesiune permanentă de imagini controlate.
Brusc, în timp ce executam linistit indicatiile, s-a petrecut ceva asemănător unei întreruperi a „filmului“, ca o interventie din exterior.
In loc să văd ceea ce dicta Măria, am văzut un demon. Avea un chip urât și viclean, codită și coarne. Afisa un aer glumet. Inspira mai curând o dispozitie prietenoasă fată de mine. Nu era amenintător, nici dusmănos.
Am fost surprins de întâmplare. Ce putea fi creatura aceea? Ce voia de la mine? Imaginea a durat câteva secunde, după care am continuat exercitiul. Nimeni n-a bănuit nimic. Pe parcursul exercitiilor, demonul mi-a reapărut în mai multe rânduri, de fiecare dată în alt chip.
La sfârsit am hotărât să-i cer lămuriri Măriei. După terminarea cursului, ne-am asezat amândoi într-un capăt al salonului și i-am descris cele întâmplate.
– Despre ce poate fi vorba, care este părerea ta? am întrebat.
M-a ascultat cu atentie, fără nedumeriri sau obiectii. A admis întocmai evenimentele, spunându-mi că asemenea lucruri se întâmplă frecvent în plan spiritual. A început apoi să-mi vorbească despre maestrul ei care trăia în Franta. Mi-a spus că o ajutase mult, dar că-1 plăteste atât de scump încât este nevoită să muncească 12 ore pe zi, fără a mai socoti și seminariile de Mind Control. îsi întâlneste maestrul de patru-cinci ori pe an, și îi dă aproape toti banii pe care-i are. Atât de costisitoare îi este relatia cu el…
Din câte mi-am dat seama, maestrul ei urma asa-numita „cale a omului siret“, era discipol al lui Gurdjieff.
Tânăra se arăta a fi inteligentă, terminase Dreptul, călătorise mult. N-am putut întelege relatia ei cu profesorul francez. Practic, ea îi dăruia toti banii pe care-i câstiga într-un an. Foarte comercial vedea lucrurile acest maestru! Părintele Paisie era exact contrariul. Căuta mereu să dea, nu să primească. împărtea toate darurile sale duhovnicesti copiilor săi. In dar ati luat, în dar să dati, le-a spus Hristos ucenicilor Lui (Matei 10, 8).
Măria socotea yoga ca fiind o cale inferioară fată de a sa. îi găsea chiar și erori. O folosea însă conjunctural. Cât despre seminariile de Mind Control, ele erau adresate începătorilor, având un caracter introductiv. Dacă cineva dorea să progreseze, trebuia să-si găsească un maestru propriu. Cam acestea erau conceptiile ei.
I-am pus din nou aceeasi întrebare:
– De ce mi-a apărut demonul?
A zâmbit cu simpatie și mi-a spus:
– Se pare că celulele tale au o astfel de polarizare încât îl atrag.
Cu alte cuvinte, sustinea că eu aș avea o oarecare „înrudire organică“ cu Diavolul. Am deschis gura plin de uimire:
– Bine, zic, atunci lui Hristos de ce I s-a arătat?
A rămas încremenită.
– Pui întrebări dificile, mi-a spus și s-a îndepărtat.
Am simtit că urmărise două lucruri: primul, să mă pună în contact cu maestrul ei; al doilea, să-mi inducă ideea că aș avea o oarecare rezonantă cu demonii, și să mă determine să privesc pozitiv acest lucru.
Seminariile eraii foarte aproape de sfârsit, începusem să mă frământ. Pozitia Măriei, aparitia demonului, nu erau oare tocmai împlinirea rugămintii pe care i-o adresasem părintelui Paisie? Nu-i cerusem ca „dacă acest seminar este un lucru rău, să mi-o arate încă și mai limpede“?
După un timp, l-am întrebat pe bătrân dacă auzise rugăciunea mea și dacă îmi dăduse „mână de ajutor“. A zâmbit și m-a mângâiat cu multă dragoste: – Te-as fi lăsat fără ajutor, bre? a răspuns.
Se presupunea că după aceste seminarii dobândiserăm anumite aptitudini. Spre exemplu, puteam diagnostica de la distantă bolile de care suferă un om. Se presupunea că aveam puterea de a vindeca boli. Utilizam inclusiv celebra sferă de cristal, asemănătoare celei pe care o folosea vrăjitoarea Magica de Spel în „Micky Mouse“ al lui Walt Disney. învătasem și noi să prevedem viitorul cu ajutorul cristalului… cel putin asa se presupunea…
Se mai presupunea că aveam capacitatea de a ne „programa“ viitorul. Astfel, atrăgeam spre noi evenimente care doream să ni se întâmple (de pildă, să găsim un serviciu bun, să devenim bogati – asa precum făcuse, de altfel, și Jose Silva, inventatorul metodei) sau evitam evenimente neplăcute (vreun accident, vreo nenorocire s.a.).
Câtă vreme eram împreună cu profesorii, încercările noastre se soldau cu succese. Dar aceste lucruri nu pot fi stabilite cu exactitate, astfel încât rămâne întotdeauna loc de îndoială. Se pot oferi o multitudine de explicatii.
Am decis asadar să pun la încercare metoda. M-am gândit să-mi fixez drept scop împlinirea unor evenimente improbabile. Mi le-am „programat“, deci, pe următoarele două: să obtin, în viitor, livretul militar fără să execut stagiul; si, ca totul să fie încă și mai improbabil, m-am „vizualizat“ pe mine însumi, cu barbă lungă și plete, îmbrăcat civil, ridicându-mi livretul de la Marele Stat Major al Armatei. Scenariul unor asemenea evenimente era neverosimil în conditii normale.
După patru-cinci ani de zile, mi-am ridicat livretul de la Marele Stat Major al Armatei; eram îmbrăcat civil, cu barbă lungă și plete, și „executasem“ cea mai mare parte a stagiului undeva în străinătate, absolut legal.
Am ales apoi un nou test, pe termen scurt. Cu un an de zile în urmă, cunoscusem o tânără. Era atât de ostilă fată de mine, încât evita sistematic să mă întâlnească.
Toate eforturile mele de a-i smulge o întâlnire erau mereu zădărnicite. Mă respingea cu maximă intransigentă. N-o văzusem de un an de zile. Am „programat“ să se petreacă improbabilul. Am folosit „metoda“ și am cerut să caute ea să mă găsească, fără ca eu să misc măcar un deget. Am „lucrat“ la aceste două „programe“ aproximativ o săptămână.
După zece zile, domnisoara respectivă, care mai înainte nu-mi putea suporta nici simpla prezentă, căuta acum – prin intermediul cunoscutilor – prilejuri și pretexte de a se apropia de mine. Nu m-am arătat câtusi de putin interesat, ci chiar am încercat ostentativ să mă tin departe de ea.
In final, printr-o cunostintă comună, m-a invitat la ea acasă. N-am răspuns. La scurtă vreme, mi-a adresat aceeasi invitatie. Nu i-am dat curs nici de data aceasta. Apoi m-a contactat telefonic ea însăsi, rugându-mă să merg pentru că ar avea – chipurile! – să-mi dea ceva.
M-am umplut de uimire! Ce sunt oare lucrurile acestea? Tin de domeniul magiei? Cine „pregăteste“ evenimentele de dragul meu? Nu cumva demonii? Nu cumva au dreptate călugării când spun că astfel de oameni lucrează cu Diavolul? De ce mi-au dat aceste puteri? Mă iubesc? N-o cred! Care să fie pretul ce trebuie plătit în schimb? Nu cred că asemenea puteri se dau fără un pret. Cine slujeste pe cine?
In urma unei concentrări cu scop „tămăduitor“, am depistat o boală a tatălui meu. întrebându-1 despre ea, mi-a confirmat toate predictiile. Astfel de evenimente aveau să devină atât de frecvente, încât mi-ar fi aproape imposibil să le relatez pe toate. Cert este că am sfârsit prin a mă speria si, în cele din urmă, am renuntat definitiv să mai utilizez metoda.
Astăzi mă feresc de orice legătură cu astfel de „puteri“. Cu cât mai intens recurge cineva la aceste „metode“, la aceste „tehnici“, cu atât mai mult se îndatorează și se înrobeste pe sine celui care se ascunde în spatele lor. Se autocondamnă la o incalculabilă nenorocire. Sfârseste prin a ajunge o victimă eternă a Satanei.
Cât timp trăieste, omul are permanent la îndemână posibilitatea de a se elibera din această abominabilă tiranie, dacă cere ajutorul lui Hristos.
Mie îmi lipseau însă pe atunci cunostinte elementare despre aceste chestiuni. Se îngrămădeau în mintea mea o sumedenie de mituri, rătăciri, fantezii, astfel încât păseam pe calea vietii ca un pui de găină ametit.
Asadar, în ciuda experientelor mele din Sfântul Munte, în ciuda legăturilor mele cu părintele Paisie, o dată revenit în lume m-am readaptat vertiginos vechiului mod de viată. în afară de yoga, îsi făcuseră acum loc în viata mea și tehnicile de Mind Control.
La un moment dat am început să constientizez, destul de vag, că nu merg bine. Trăiam într-un soi de zăpăceală. Am hotărât să fac o nouă vizită în Sfântul Munte, să-l întâlnesc pe bătrânul Paisie.
In ajunul plecării am pus ceasul desteptător să sune, ca să prind autobuzul dis-de-dimineată. M-am trezit târziu. Desteptătorul se stricase!… După câteva zile am hotărât să plec într-o marti. Luni seara a venit un prieten din Atena, și planurile s-au contramandat din nou… Am decis că plec joi. Miercuri seara s-a întâmplat să fiu însă nevoit să dorm în altă parte… Toate aceste „coincidente“ începuseră să mă irite.
„Punct“, mi-am zis, „Duminică dimineată voi pleca negresit. Sâmbătă nu ies nicăieri, tocmai ca să previn orice complicatie“. Ei bine, în chiar acea seară de sâmbătă a venit la mine acasă o prietenă care a insistat să mergem la plimbare, căci se simtea rău și avea nevoie de companie și mângâiere…
Intr-o după-amiază mă aflam la un prieten care începuse și el să meargă regulat în Munte. I-am povestit cele întâmplate și am conchis: „Dacă nu dă bătrânul o mână de ajutor, nu mă văd mergând“. îndată, în chiar acea clipă, am simtit o pace plină de prospetime pogorându-se asupra mea, în vreme ce prietenul începuse deja să-mi spună:
– Dormi aici în noaptea asta! Te trezesc eu dimineată, când plec la serviciu.
– N-am bani, nici haine, i-am răspuns.
– O să-ti dau eu, ba chiar îti dau și rucsacul meu, a zis.
Intr-adevăr, am dormit acasă la el, iar în dimineata următoare am luat autobuzul spre Munte.
In tot acest răstimp, inclusiv de-a lungul somnului, acea pace atât de reconfortantă stăpânea înlăuntrul meu. Era ca și când aș fi avut în suflet un tovarăs intim. Abia după plecarea autobuzului a început să se destrame acest simtământ. Stiam că părintele Paisie dăduse încă o dată o mână de ajutor. M-a „tras de păr“ și m-a descurcat din hătisurile lumii.
In sfârsit, am ajuns și l-am găsit. M-a prins în brate cu multă grijă și delicatete, propunându-mi să găzduiesc la un ascet cunoscut de-al său. „Până te vei linisti putin. Vei veni să mă vezi oricând voiesti. Vei învăta și pictură acolo“, a adăugat. M-am învoit, asadar, și am mers.
Pasii mei către crestinism erau nesiguri. Bătrânul mă trimisese să stau temporar la un ascet. Acesta trăia singur într-o căsută, în pădure. Era necesară o oră de mers pe jos, pe cărări deseori blocate de crengi, pentru a ajunge în locul de unde s-ar fi putut cumpăra ceva. Exista o mică grădină pe care o îngrijeam în fiecare după-amiază. Era multă liniste! Aproape nici un om. O dată pe săptămână venea un părinte „vecin“ pentru Dumnezeiasca Liturghie. Alteori ascetul slujea singur, și astfel petreceam câte 15 zile fără să întâlnim vreun om.
Intre noi ne vedeam foarte putin peste zi. O oră dimineata, când citeam cu voce tare din câte o carte patristică în timp ce ascetul picta, și vreo două ore după-amiaza, în grădină; urma apoi îndată masa și slujba pavecernitei.
Imi petreceam timpul citind despre ortodoxie. Texte scrise în adâncul veacurilor, având o vechime de până la o mie sapte sute de ani; texte mai recente, datând de acum trei-patru sute de ani; în fine, texte ale unor oameni care muriseră în urmă cu câtiva ani. Toate despre ortodoxie. Scrise de asceti, de oameni încercati în nesfârsite osteneli și lupte duhovnicesti, care la capătul unei vaste și nemijlocite experiente personale, dobândiseră cunoastere duhovnicească. și tocmai în virtutea acestei cunoasteri extrem de înalte, vorbeau despre om, despre ce se ascunde în sufletul și în mintea lui, despre taina și măretia lui, dar și despre căderea lui.
Vorbeau despre Dumnezeu, despre cum îl cunosteau, cum îl simteau, cum îl vedeau, cum trăiau împreună cu El, cum îl pierdeau, cum îl aflau din nou – tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai intim.
M-a impresionat identitatea punctelor de vedere și a trăirilor unor oameni pe care îi despărteau chiar și o mie cinci sute de ani, spre exemplu. Eram foarte uimit.
– Aceasta este traditia ortodoxă, îmi spunea ascetul – el însusi un veritabil isihast. Deseori îi ceream să-mi clarifice diverse nedumeriri.
îmi limpezea nenumărate lucruri, căci era purtătorul viu al unei traditii vii: trăia în acelasi mod și avea aceleasi experiente ca și ascetii secolelor anterioare, de la Acelasi Hristos. Iisus Hristos, ieri și azi și în veci Acelasi este (Evrei 13,8).
Trăiam în rugăciune, în studiu patristic și în luptă duhovnicească. Le mai amestecam din când în când, și începeam să practic diferite exercitii yoghine, meditatii și celelalte. Exista în sufletul meu o ferventă înclinatie către magie, și ea se manifesta sporadic în aceste practici. Dincolo de aceasta, exista însă o intensă viată lăuntrică. Pe cât de linistită și de rutinată era viata noastră exterioară, rje atât de prodigioasă era cea sufletească, cea lăuntrică. In exterior nu se întâmpla nimic, dar înlăuntrul sufletului se petreceau nenumărate evenimente de maximă intensitate. Ciocniri, războaie, lupte, angoase, răscoliri, tulburări, după cum și daruri dumnezeiesti: experiente ale harului dumnezeiesc, simtirea în trup a lui Dumnezeu, deschiderea mintii și întelegerea adâncă a scrierilor patristice, sete arzătoare de cuvânt dumnezeiesc, desăvârsită dispozitie pentru rugăciune, cunoastere de sine insuflată de sus, dulceată sufletească și trupească, dor după Dumnezeu, lacrimi dulci și zdrobire de pocăintă.
Scriam poezii de slavă, de cântare și de dragoste către Dumnezeu și către bătrânul Paisie care, prin rugăciunea sa, mi-a dăruit putinta de a trăi toate aceste lucruri.
Prin ajutorul sfintilor, traversam frecvent asemenea experiente care ne aduceau liniste, bucurie, putere, curaj și vointă de a continua acest fel de vietuire istovitor, dar atât de roditor. Sufletul se adâncea, coborând până în abis. Apoi se înălta, atingând și cerul. Cunostea lucruri pe care nu le percep cele cinci simturi și trăia într-o realitate pe care numai el o poate atinge.
Printre nenumăratele experiente coplesitoare pe care le-am trăit în această stare sufletească, memoria mea distinge una încă și mai aparte. Se apropia ziua de 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Intreg Sfântul Munte se afla în sărbătoare, de la un capăt la celălalt. „Grădina Maicii Domnului“ (cum mai este numit Athosul) o cinstea și o slăvea cu nespusă bucurie pe ocrotitoarea sa, Preacurata Fecioară.
La toate mănăstirile se făceau privegheri în cinstea Maicii Domnului. Nu exista monah, nu exista om care să nu ia parte la acest praznic. Ne-am pregătit și noi să coborâm la mănăstirea de care apartinea chilia noastră, pentru a participa la priveghere.
Incă din data de 13, mă cuprinsese un război înfricosător pentru micimea măsurilor mele duhovnicesti. Pentru părintii sporiti, el s-ar fi dovedit probabil o glumă. Pentru mine însă, era ceva peste puteri. Brusc, mintea mi s-a umplut de gânduri. Altfel spus, dacă într-o zi obisnuită mi se derulau prin minte două-trei gânduri pe minut, spre exemplu, deodată s-au cumulat o sută – două sute de gânduri! Se succedau cu o viteză formidabilă, exercitând o presiune insuportabilă asupra mintii. Am căzut astfel pradă unei foarte grave stări de confuzie. Mai mult, toate aceste gânduri erau rele, urâte, cu un accentuat substrat negativ, și toate îmi propuneau să nu merg la priveghere. M-am pierdut, nepricepând ce se întâmplă cu mine. Situatia putea fi asemănată cu aceea în care un oarecare guraliv, viclean, răutăcios și perfid, îti vorbeste încontinuu la ureche, comentând cu mare patos toate cele din jurul tău – oameni și situatii, fără să-ti lase nici cel mai mic răgaz pentru a-1 contra și a ordona lucrurile într-un cadru logic. Te bombardează fără întrerupere, pricinuindu-ti dureri de cap și secătuire sufletească.
Iar dacă acest calomniator ar fi un om în carne și oase, atunci fără îndoială că te-ai îndepărta de el și te-ai linisti după un oarecare timp. Ce poate face însă cineva când nu poate scăpa de această gură rea, urâtă, flecăritoare? Când această stare te urmăreste până și în pat, fără încetare, uneori vreme de trei-patru zile încontinuu? La aceasta se adăuga și faptul că mă confruntam pentru prima dată cu astfel de stări. Era un război mental. Un război al gândurilor, precum îl numesc monahii ortodocsi.
Imi dădeam seama că nu mai sunt eu însumi. Am încercat să mă împotrivesc. M-am străduit să alung tot acest noian de gânduri. Nici un rezultat. Mai mult, ele sporeau în intensitate. Ai fi zis că le iritasem. Am perseverat în rugăciune. Aveam să întâmpin însă o și mai acerbă rezistentă, astfel încât foarte repede am cedat neputincios si, încovoiat, m-am oprit.
Eram dezarmat. Nu mă puteam împotrivi! Aproape că nu credeam că ceea ce mi se întâmplă poate fi real.
Bătrânul a înteles totul dintr-o simplă privire.
– S-au adunat albinele, mi-a spus el zâmbind. Ia să vedem, vei putea dovedi răbdare?
Intr-adevăr, aceste gânduri erau precum albinele, căci „întepau“ si… durea.
In noaptea din ajunul privegherii n-am putut dormi, căci răul continua și rugăciunea mea se derula mecanic, fără participare lăuntrică.
Dimineata mi-a adus o cumplită migrenă, datorată lipsei de somn care-mi împutinase puterile. Mi se părea că întreg creierul este pe cale să mi se dezintegreze din pricina succesiunii rapide și a presiunii gândurilor.
După-amiază am coborât la mănăstire, unde ni s-a cedat o cameră pentru a ne odihni câteva ore înainte de marea slujbă. M-am întins, asadar, însă n-am putut să-mi linistesc mintea.
La priveghere, am intrat în biserică deja epuizat; iar pe măsură ce oboseala crestea, starea mi se înrăutătea. Un părinte vecin, care venea deseori la chilia noastră pentru liturghie, monah venerabil, experimentat și înaintat în cele duhovnicesti – precum îmi spusese bătrânul – s-a apropiat zâmbind de strana în care mă prăbusisem. Ne îndrăgeam reciproc, astfel încât m-am bucurat să-l văd.
– Ce e, cum merge lupta? a întrebat.
– Greu, părinte, i-am răspuns.
M-am aplecat să-i sărut mâna, dar si-a tras-o înapoi și mi-a dat o scatoalcă de alint peste cap. A fost de-ajuns pentru ca toată starea mea lăuntrică să se schimbe. Ce s-a întâmplat? Cum s-a spulberat furtuna? Cum s-au împrăstiat norii? Cum s-a făcut o astfel de liniste? Ce bucurie și usurare erau acestea? Cum s-au mistuit toate gândurile întunecate într-o clipită? Ce scatoalcă să fi fost aceea? Ce putere dumnezeiască sălăsluia în acea mână?
Am ridicat capul, bucuros, și l-am privit plin de fericire.
– Hai, să mergem să cântăm putin, mi-a spus, și l-am urmat bucuros la strană. Am sezut unul lângă altul și am cântat Maicii Domnului. Mă simteam atât de usurat, atât de minunat, atât de dulce alături de el… Am fost adăpostit pentru un scurt răstimp sub aripile sale duhovnicesti. Intre cântări mi-a spus:
– Nu te teme, te ispiteste Diavolul. Nu are putere. Ce mi-a făcut mie astăzi!… Dimineată ziceam rugăciunea pe siragul de mătănii, asezat. Mi-a adus un somn atât de domol… dar mi-am venit repede în fire, dându-mi seama că încearcă să mă însele, bătându-si joc de mine. Am năvălit asupra lui să-l alung și a fugit. în timp ce fugea l-am întrebat de unde este. „Din Iconio, din Iconio“, a strigat și s-a făcut nevăzut. Era asadar din Asia Mică.
Aveau multe temple idolatre acolo. M-am ridicat apoi și l-am auzit cum urla din pădure: ba ca o fiară, ba ca un porc, ba ca tot felul de alte sălbăticiuni. O face doar ca să ne înfricoseze și să încetăm rugăciunea. Insă nu are putere, ne sperie doar în chip mincinos, de departe. Dumnezeu îl tine legat. Nu-1 lasă liber, căci altfel ne-ar omorî, ne-ar sfâsia de vii. Nu te teme, ne ocrotesc Preasfânta Fecioară și Sfintii.
Cum aș fi putut să mă mai tem? înotam într-un adânc de bucurie! Nu-mi dovedise putin mai înainte bătrânul puterea sa duhovnicească? Nu mă scăpase de această urgie? Nu-1 alungase departe de mine pe Diavol? Eram bucuros pentru că Dumnezeu îmi descoperise încă un monah adevărat. înaintând privegherea, s-au asezat și alti oameni între noi, astfel că m-am despărtit de bătrânul călugăr. Am dus privegherea până la capăt fără probleme.
După slujbă ne-am odihnit, iar dimineată, când m-am trezit, am aflat că bătrânul Sava – acesta îi era numele – plecase din mănăstire către chilia sa isihastă. Noi urma să stăm și la masă, iar apoi să mergem pentru vecernie la mănăstirea Iviron, ca să ne închinăm icoanei Maicii Domnului Portărita, potrivit dorintei mele.
Indată ce m-am trezit, nenorocirea a revenit, mai sălbatică, mai agresivă. Acum însă stiam ce mi se întâmplă și îl dispretuiam oarecum pe Diavol, după rusinea pe care o pătise de la bătrânul Sava.
Pe măsură ce înaintam pe drumul către Portărita, războiul crestea. Ce furtună neasteptată era aceasta? Gânduri sălbatice, blasfemiatoare, viclene, poruncitoare, năvălind unul după altul cu putere și repeziciune: „Scoală-te! Pleacă! Acum! îndată! Nu te duce la Portărita întoarce-te înapoi!“. Nu-mi mai puteam stăpâni mintea. Singurul lucru pe care îl doream era să se mai potolească intensitatea acestui iures, să-mi reziste mintea care era deja pe punctul de a se dezintegra. Sufeream îngrozitor. Eram extrem de posomorât. Dacă nu s-ar fi întâmplat cele cu bătrânul Sava, aș fi cedat gândurilor și aș fi plecat departe de Portărita, departe de bătrânul care mă găzduia, departe de Sfântul Munte. Am ales însă solutia răbdării și am continuat drumul învăluit în această întunecare. Cu mare greutate puteam gândi coerent, fie și vreun lucru simplu, de pildă: „Unde mi-am pus lanterna?“ sau „Hai să-mi iau pulovărul“. în mintea mea era o aglomerare asfixiantă.
Când am ajuns la mănăstire, majoritatea oamenilor veniti pentru praznic plecaseră. Putinii vizitatori rămasi se aflau împreună cu monahii în biserică pentru slujba vecerniei. Păseam prin biserică afundat în bezna unei chinuitoare confuzii și dureri. M-am oprit în fata icoanei Portărita. Era o icoană mare, de aproximativ 1,5 metri înăltime, ferecată în aur, împodobită cu multe pietre scumpe și alte ofrande de pret. Era cea mai vestită icoană făcătoare de minuni din Sfântul Munte.
Mă aflam la câtiva metri în fata ei. Nici nu-i auzeam pe cântăreti, nici nu-i percepeam pe cei de lângă mine. Mintea îmi era cotropită, incapabilă de a reactiona. In zăpăceala aceea lăuntrică, ochii mi-au căzut pe icoană. „Măicuta mea, ajută-mă!“, am îngăimat cu un urias efort.
într-o fractiune de secundă, exact asa cum apasă cineva întrerupătorul și aprinde lumina, s-a petrecut o schimbare înlăuntrul meu. Mintea mi s-a curătit cu desăvârsire. Nu numai că s-a oprit tot potopul de gânduri urâte, dar au dispărut până și gândurile normale. Mintea mea nu mai functiona. Facultatea cugetătoare se volatilizase. Exista însă altceva, un alt tip de facultate, un nou mod de a percepe, de a simti, de a exista. Un mod de cunoastere non-mental. O liniste și o pace adâncă îmi stăpâneau mintea, într-o adevărată și desăvârsită isihie.
Am văzut deasupra capetelor noastre un nor strălucitor, alb, diafan. Vederea lui îmi metamorfozase întreaga minte. Această lumină era nespus de curată, de sfântă, de plină de bunătate și putere, cu totul opusă stării mele duhovnicesti. Eu îmi vedeam toată mizeria morală. Izvora din mine un miros insuportabil. Eram exact contrariul a ceea ce era acel nor. Cum se îndupleca oare să se apropie de mine? Mi se părea de neînteles. Cum putea îngădui cu atâta bunăvointă mizeria mea? Dragostea și gingăsia pe care mi le arăta mă copleseau până la extaz. Aproape că îmi doream să se îndepărteze, căci mi se părea cu totul nepotrivit și chiar urât să ne aflăm împreună. Revărsa asupra noastră din belsug negrăite daruri duhovnicesti. Miruri frumos mirositoare, duhovnicesti, se pogorau peste mocirla sufletului meu în care clocotea răutatea. Un fir de păr mă mai despărtea de moartea duhovnicească si, iată, mi-a fost dăruită viata…
Privelistea acestui lucru minunat năstea dintr-o dată în sufletul meu cunoastere, întelegere, tămăduire, putere, căintă, recunoștință, iubire, respect, bucurie, întristare pentru păcate, nădejdea vietii vesnice.
Găsesc zadarnică orice strădanie de a schita oricât de vag această nespusă bogătie de viată. Aproape deznădăjduit de neputinta mea, mă opresc aici.
Cât timp a durat această stare, nu stiu. Era ca și când aș fi pătruns deodată în tărâmul existentei vesniciei, trupul meu aflându-se totusi sub influenta timpului. îmi amintesc că, atunci când am iesit din biserică la terminarea slujbei, trăiam încă efectele acestei extraordinare schimbări.
L-am întâlnit pe ascet și am început să urcăm spre chilie. Starea precedentă venirii la slujbă, acea ispită teribilă, m-a cuprins din nou, astfel încât mi-am pierdut coerenta gândurilor și a cuvintelor.
Uitasem ce mi se întâmplase în biserică. îmi aminteam numai că se petrecuse ceva important, dar nu mai retineam ce anume.
– Ceva s-a întâmplat în biserică, părinte, dar nu pot să-ti spun pentru că nu-mi amintesc.
M-a privit nedumerit și a atribuit straniile mele cuvinte ispitei prin care treceam – „albinelor“ care se adunaseră, asa încât nu s-a mai preocupat de acest lucru .
Incet-încet lucrurile au reintrat în matca lor firească. M-am întors la starea pe care o numim „normală“, dar am uitat cu desăvârsire acea întâmplare. Ea avea să-mi revină în minte putin câte putin, după multe luni de zile. Abia după mai bine de un an mi-am putut-o reaminti limpede. Se pare că Dumnezeu, pentru pricini numai de El stiute, a adus uitarea, și a îngăduit să-mi amintesc despre toate atunci când am avut cu adevărat nevoie.
După mai multi ani, l-am întrebat pe un bătrân pustnic atunci când l-am vizitat la chilia sa:
– Ce a fost, părinte, norul acela?
După ce m-a ascultat cu atentie, mi-a răspuns:
– A fost harul Maicii Domnului.
Deci iară le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric… (Ioan 8, 12)
Experienta acestui război mental – războiul gândurilor, o mai făcusem deseori, dar nu atât de intens.
A doua oară când am avut de înfruntat un război fulminant, identic celui din întâmplarea cu Portărita, a fost atunci când mi-am propus să optez decisiv între ortodoxie și yoga. Hotărâsem să fac un efort sistematic de a studia comparativ texte și puncte de vedere avizate, atât ortodoxe cât și yoghine. Am adunat cărti și reviste din amândouă părtile, mi-am cumpărat un caiet gros și am început transcrierea metodică și compararea celor două puncte de vedere. Dispuneam deja și de un bagaj de experiente personale pe care le acumulasem din amândouă părtile.
Există Dumnezeu? Cine este Adevăratul Dumnezeu? Care este adevărata religie? Toate religiile, toate „căile“ duc la Acelasi Dumnezeu Adevărat, sau există numai o singură religie, o singură cale ce conduce la adevăr, la Dumnezeu?
Acestea erau întrebările cărora încercam să le răspund printr-un asemenea demers. Nu există pe întreg cuprinsul vietii omenesti întrebări mai serioase decât acestea. Calitatea vietii unei persoane depinde de răspunsul ei practic la aceste întrebări. Pozitia sa, punctele sale de vedere asupra acestor teme îi vor influenta profund atât personalitatea, cât și evenimentele vietii. Este suficient să remarcăm cât de diferită este viata unui ortodox de cea a unui ateu, a unui musulman sau a unui hindus. Cât de diferit se confruntă ei cu oamenii, cu viata, cu lumea înconjurătoare.
Nu înaintasem mult în acest demers al meu, când am primit din nou un atac mental. Mii de gânduri sălbatice, strivitoare, dezlăntuite, mi-au umplut mintea, întocmai precum în ziua când plecasem să mă închin JPortăritei. Dobândisem deci o mică experientă, fapt pentru care m-am hotărât să „lupt“, în încercarea de a depăsi de unul singur acest impas.
Foarte repede m-am încredintat însă de slăbiciunea mea duhovnicească. Ametisem cu totul, neputând opune nici o rezistentă. Am renuntat la orice strădanie. Mi-am adus aminte de bătrânul Sava, de părintele Paisie, de icoana Maicii Domnului Portărita. Ascetul care mă găzduia fie n-a socotit de folos, fie n-a putut pur și simplu să mă ajute.
După trei zile de răbdare, istovit, epuizat trupeste și sufleteste, am ajuns împleticindu-mă la chilia bătrânului Paisie. Soarele se ascunsese și aproape că se lăsase întunericul. Bătrânul era singur în curte, pregătindu-se pentru privegherea de noapte.
A zâmbit îndată ce m-a văzut.
– Cum mai merge curajul? a zis râzând.
M-am bucurat văzându-1, și am mai prins putin curaj.
– Ah, părinte, nu mai pot, nu mai rezist! am răspuns, izbutind în zăpăceala aceea să zâmbesc cu ultimele resurse.
S-a apropiat râzând.
– Sezi să punem lucrurile în ordine, mi-a spus și mi-a dat o mică lovitură peste cap.
Răul parcă ar fi fost chiar în clipa aceea tăiat cu cutitul! întreg tăvălugul acela de gânduri rele s-a oprit instantaneu!
Dar n-a fost numai atât. Mintea mea n-a revenit imediat la starea ei firească, ci a fost purtată undeva mai departe, undeva mai în adânc.
Trăiam o mare bucurie, linistită, profundă, plină de pace. Un alt Duh se unise cu mintea mea și îmi împărtăsea cu nespusă bunătate cele pe care El le avea din însăsi firea Sa.
Mi-e teamă să-I rostesc numele! Mă rusinez, mi se strânge inima vorbind despre aceasta. A fost harul lui Dumnezeu? A fost Mângâietorul? Pentru aceasta Hristos L-a numit „Mângâietor“? într-adevăr, cât de mult m-a mângâiat! aș fi primit cu mare bucurie să mai trec o dată prin aceeasi stare cumplită, ba chiar prin alta și mai rea, dacă aș fi stiut că la sfârsit îl voi întâlni pe El!
M-am jenat să vorbesc explicit despre aceasta. Am întrebat doar atât:
– Părinte, ce mi se întâmplase mai înainte?
– Ei, te-a ispitit drăcusorul! Nu te teme, e luptă! Când ti-e greu, să mă lasi să trag și eu un glont, să te ajut. Să zici rugăciunea. Sezi, să-ti aduc și un „coif duhovnicesc“, a spus râzând.
S-a ridicat, a intrat în casă și mi-a adus un fes cafeniu.
– L-a uitat aici cineva care acum a plecat din Sfântul Munte.
A binecuvântat fesul de trei ori cu semnul crucii și mi l-a pus pe cap râzând:
– Ia să văd… Te-ai făcut soldat frumos! Acum nu se vor mai apropia de tine gândurile. Au să lovească în coif și au să ricoseze. în timpul războiului, toti ofiterii strigau la noi să purtăm cască. Fii atent numai să nu-1 pierzi!
M-a sărutat părinteste pe frunte. Mă iubea nespus, iar bucuria mea nu cunostea margini. Părintele meu era atât de puternic și de bogat duhovniceste! Vrăjmasul era nimic înaintea sa. Fără nici o strădanie, printr-o simplă scatoalcă, 1-a făcut să o ia la fugă! Ce motive aveam acum să mă mai tem? Dacă lucrurile s-ar fi înrăutătit din nou, aș fi venit la părintele Paisie și războiul s-ar fi sfârsit îndată. O încredere adâncă și o pregnantă stare de netemere s-au născut înlăuntrul meu.
Se înserase. Coplesit de iubire, am plecat. La usa din spate, bătrânul mi-a spus râzând:
– Voi fi mereu atent; ori de câte ori au să te chinuiască, voi trage câte un glont.
In realitate, el purta întreaga greutate a luptei mele duhovnicesti, căci eu eram lenes și fricos.
Cât timp am purtat coiful duhovnicesc pe care mi 1-a dăruit bătrânul, n-am suferit nici un atac din partea gândurilor. Mintea mea îsi aflase pacea și odihna. însă, cu toate că fusesem prevenit, până la urmă am pierdut fesul. Părintele nu mi-a mai dăruit altul, desi i-am cerut. Mă ajuta acum în alt mod.
L-am mai vizitat pe bătrân în nenumărate rânduri. Mi-a dat și alte asemenea mici lovituri care m-au umplut de har dumnezeiesc. Le asteptam, le doream de fiecare dată cu însufletire. împărtea adesea binecuvântări duhovnicesti în acest chip, de multe ori chiar în fata lumii care îi umplea curtea. Cine și câti întelegeau ce se ascundea în spatele acestor mici scatoalce? Cred că multi. Unii primeau mai mult, altii mai putin har.
N-am putut să aflu de unul singur răspuns la întrebările despre Dumnezeu, despre lume, despre om. Am văzut din experientă că adevărul nu se cucereste usor. Dacă omul nu este ajutat duhovniceste de către Dumnezeu, îi este cu neputintă să se apropie de adevăr. Pentru aceasta a venit Hristos pe pământ, ca să-i ajute pe oameni să deosebească lucrurile importante de cele neimportante, adevărul de minciună. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric (Ioan 12, 46).
Este adevărat că Hristos îl iubeste și îl ajută pe om; nu numai prin învătătura Sa, pe care a păstrat-o în Biserica pe care a întemeiat-o, ci și personal, pe fiecare dintre noi în parte, ori de câte ori îi cerem ajutorul în rugăciune.
Avem însă și un vrăjmas extrem de abil, care ne războieste pe ascuns, fără să se deconspire, astfel încât nu percepem existenta lui, spre a ne putea lua măsuri de pază. El se străduieste să creeze confuzie în mintea oamenilor, să-i deturneze către conceptii gresite despre viată, despre lume, despre Dumnezeu. Face toate eforturile pentru ca noi să nu constientizăm niciodată potentele reale ale firii noastre omenesti, anume accederea la viata vesnică și la îndumnezeire prin harul lui Hristos.
In învătătura Sa, Hristos ne-a atras de multe ori atentia asupra acestui vrăjmas. L-a numit Diavol, pentru că strâmbă lucrurile, Satana, pentru că se împotriveste adevărului, ucigas de oameni, pentru că se bucură de distrugerea omului: el (Diavolul), de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci mincinos este, și tatăl minciunii (Ioan 8,44).
Asadar, acest ucigas de oameni, tatăl minciunii, ne luptă pe ascuns – atunci când nu-i cunoastem existenta – și la arătare – când suntem avizati în privinta lui. Puterea lui stă în neatentia și în lenevirea noastră. El nu are asupra noastră o putere reală, ci se străduieste să exploateze neputintele noastre. Hristos l-a zdrobit prin jertfa Sa pe cruce și prin învierea Sa. Diavolul este biruit o dată pentru totdeauna, în ciuda eforturilor sale continue de a lucra răul. Pe atunci însă nu cunosteam aceste mari adevăruri.
Nu voiam să cad pradă amăgirii încă o dată în viata mea. Cu toate evenimentele minunate pe care le traversasem alături de părintele Paisie, mă îndoiam de el. Nu credeam totusi în explicatiile pe care le dădea. Era posibil ca el să vadă lucrurile într-o manieră strict personală, iar realitatea să-l depăsească. Nu excludeam posibilitatea ca el să detină numai o parte a adevărului, și să existe și alte părti de adevăr în alte sisteme de gândire și în alte religii. Poate că mă lăsam influentat prea mult de puternica sa personalitate, de mediul Sfântului Munte în general. Dacă m-as fi îndepărtat, dacă mi-as fi impus o oarecare distantă, poate că aș fi privit lucrurile în mod diferit.
Am hotărât, asadar, să ofer sanse egale și yoghinilor hindusi. îi cunoscusem, desigur, înainte de a-1 întâlni pe părintele Paisie, dar nu mersesem niciodată în India, în „epicentrul“ religiei lor. Am decis, prin urmare, să plec și să trăiesc împreună cu ei, să mă amestec printre ei, să-mi deschid sufletul dinaintea lor, asa cum procedasem și în cazul monahilor ortodocsi.
Pentru a evita orice fel de influentă din afară și a-mi păstra nealterată echidistanta, am scos simbolic de la gât cruciulita pe care o făcuse cu mâinile sale părintele Paisie și am plecat în India animat de cele mai bune și mai sincere intentii. în realitate, credeam că yoga mi se potriveste mai bine. Socoteam că și acesta este un drum către Dumnezeu. Am trăit asadar în India luni de zile în diverse ashramuri, împreună cu swami și gurusi.
In felul acesta, am ajuns să acumulez experiente din amândouă părtile. Le-am putut compara calitatea și provenienta. A avut loc o adevărată confruntare în sufletul meu.
A fost oare lipsită de pericole această atitudine a mea? Nu, ci dimpotrivă, m-am primejduit mult. N-am putut răzbi cu puterile mele. Am fost ajutat, sau mai degrabă salvat, prin interventiile lui Dumnezeu, Care, dincolo de problemele mele duhovnicesti, mi-a rezolvat și multe dificultăti practice ale vietii de zi cu zi.
Dacă nu m-ar fi ajutat Dumnezeu, m-as fi distrus în întregime.
PARTEA A PATRA – VIATA MEA IN INDIA
Geografic, India se înfătisează ca o întindere colosală: aproximativ cât jumătate din Europa. Există deserturi, precum și păduri tropicale. Există văi nemărginite și munti gigantici. Cel mai înalt lant muntos din lume, Himalaya, acoperă tot tinutul nordic.
Pe o asemenea întindere, clima traversează toate treptele. Termometrul ajunge la temperaturi extreme, atât peste zero (în sud), cât și sub zero (în nord). Climă tropicală, cu ploi, vegetatie bogată, căldură insuportabilă în sud, dar și continentală, cu ghetari și zăpezi abundente în nord. Există, fireste, multe diferente sau variatiuni locale. Rasele care populează acest teritoriu sunt din cele mai diverse. In sud se evidentiază caracteristicile negroide, cu nasuri turtite, buze groase și pielea foarte închisă. Mai sus, trăsăturile indo-europene, cu nasuri drepte, fete bine conturate, degete lungi, încheietura mâinii fină, pielea relativ deschisă. In nord domină trăsăturile mongoloide, cu pometi ascutiti, ochi oblici și pielea neagră-rosie-galbenă. Asadar, un veritabil amestec de rase.
In prezent, fiecare religie are deja acolo milioane de discipoli. în general, s-a răspândit printre necunoscători impresia că toti locuitorii ar fi hindusi. Această părere este departe de realitate. Există foarte multi musulmani, crestini, buddhisti, sikhi, hindusi, precum și o impresionantă multime de secte, izvorâte atât din hinduism, cât și din celelalte religii. Rivalitatea religioasă este ferventă, cu nenumărate confruntări sângeroase și cu mii de victime, atât în trecut cât și în zilele noastre (sunt edificatoare în acest sens confruntările dintre musulmani și hindusi din timpul lui Gandhi, sau cele dintre sikhi și hindusi astăzi). Termenul „confruntări“ nu este poate cel mai adecvat, întrucât avem practic de-a face cu adevărate războaie, dat fiind că victimele sunt de numărul miilor, iar conflictele se întind pe îndelungate perioade de timp.
Limba care se vorbeste cu predilectie este… engleza! Nu doar turistii, ci și indienii comunică între ei în engleză. Dialectele sunt atât de numeroase și atât de diferite, încât băstinasii nu se pot efectiv întelege. Spre exemplu, locuitorii din sudul Indiei nu-i pot întelege pe cei din nord, astfel încât se văd nevoiti să folosească limba engleză.
Faptul că un asemenea teritoriu gigantic – atât geografic, cât și sub aspectul populatiei – s-a putut uni într-un singur stat, este demn de uimire. Se întelege însă că vorbim despre un stat care se confruntă cu multe probleme; la putin timp după ce a luat fiintă, s-au desprins din el două mari părti, Bangladeshul și Pakistanul, situatie care creează și astăzi frecvente tulburări.
Englezii sunt cei care au construit retelele de poduri și căi ferate pe întinderile nesfârsite ale tării. Mai ales reteaua de cale ferată este remarcabilă din punct de vedere al organizării, al diversitătii și al posibilitătilor programului. Multi străini sunt peste măsură de impresionati. Englezii au creat, de asemenea, un bun serviciu postal care functionează eficient până astăzi. în sfârsit, tot ei au dat și limba, care se utilizează în prezent pe toată suprafata tării. Cu aceste trei mijloace importante au reusit să „coaguleze“ imensul teritoriu. Nu-mi stă în intentie să-i laud pe englezi, care urmăreau propriile avantaje și actionau autoritar și interesat, dar aceasta este realitatea.
Ca popor, sau mai bine zis ca locuitori ai acestui tinut, căci nu pot fi socotiti o natiune omogenă, indienii manifestă până astăzi un covârsitor sentiment de inferioritate în fata albilor. Se simt importanti atunci când poartă conversatii sau întretin vreo relatie oarecare cu un alb. Desi epoca colonială s-a sfârsit, cel putin la arătare, totusi în sufletul lor se simte încă această vasalitate. Ea se exprimă până și în miscările și privirea lor. Multi indieni cultivati cu care m-am întâlnit fie și numai pentru o jumătate de oră îmi cereau să le las un semn, o scrisoare, ceva care să certifice că avuseseră un contact cu un alb, cu un apusean, lucru ce le-ar fi crescut „actiunile“ în mediul lor.
Un medic indian, în vârstă de aproape 60 de ani, apartinând unei clase sociale bogate, a fost atât de satisfăcut de prezenta mea atunci când l-am vizitat în cabinetul său, încât mi-a tot prelungit sederea prin diverse discutii politicoase de interes general si, vrând să mă convingă de faptul că avea relatii cu albi, ceea ce pentru indieni este simbolul unui anumit prestigiu social, a scos cu grijă și mi-a arătat o scrisoare pe care i-o trimisese un student oarecare din Europa în urmă cu doi ani. Adaptat structurii sufletesti a indienilor, acest gest se traduce astfel: „Sunt important, sunt o personalitate, nu sunt un nimeni“.
Complexul acesta de inferioritate le este cultivat prin teribila discrepantă economică dintre ei și albi, prin influenta cinematografului – unde albii sunt prezentati ca super-oameni – și prin coplesitoarea suprapopulare, care zdrobeste persoana. Sunt atât de multi! Se pierd în multime.
Albii se disting întotdeauna. Cu exceptia pietei din New Delhi și a aeroportului din Bombay, în orice alt loc deveneam tinta tuturor privirilor. Odată, călătorind împreună cu un englez pentru câteva zile, ne-am oprit într-un oras să căscăm gura în fata unei case superbe. Instantaneu ne-au înconjurat 30-40 de indieni, care ne priveau cu uimire de la 2-3 metri distantă. Prietenul a râs și a început să-i mâne precum ciobanul oile – fără nici o exagerare! Se supuneau oricărui semn. Eram stânjenit de aroganta englezului, dar și de pasivitatea indienilor. Acest complex de inferioritate coexistă cu o agresivitate mocnită, născută din invidie. Nu sunt străini de aceste probleme psihologice nici cei cultivati, nici cei vârstnici, nici yoghinii avansati. Totusi, nu se manifestă agresiv decât atunci când sunt în grupuri.
îmi amintesc că, odată, la Benares, am avut o dispută cu un riscar. Ne transportase cu bicicleta și îi plătisem un pret bun, însă voia mai mult: eram turisti, albi, aveam bani… trebuia să plătim înzecit. Desigur, noi plăteam întotdeauna mult mai mult decât indienii, dar ei pretindeau încă și mai mult. Asa se întâmpla mereu: desi la început ne învoiam la pret, în final cereau mai mult. Aceste animozităti deveniseră pentru noi rutină, astfel încât păstram o atitudine calmă și intransigentă, fără să cedăm.
Riscarul despre care vorbeam, după ce a făcut asadar obisnuitele mofturi, ne-a înjurat și a plecat amenintându-ne în limba lui. După câteva ceasuri l-am întâlnit din nou pe un alt drum, având chef de ceartă și cerând ajutor împotriva noastră.
Atunci am văzut venind în fugă de pe o strădută îngustă doi-trei oameni de vârstă mijlocie, agitându-si mâinile amenintător și scrâsnind din dinti, fiind urmati de niste indivizi dubiosi pregătiti să incite la încăierare. Surprinsi de turnura evenimentelor, am rămas nemiscati, descumpăniti.
Insă mirarea a crescut când acest buluc amenintător s-a apropiat la doi metri de mine: brusc, toate amenintările și încercările de intimidare s-au oprit. Ura și dorinta de răzbunare s-au stins ca un fum. Stăteau în fata mea și mă priveau încremeniti, putin rusinati. Această întorsătură dădea situatiei o notă hazlie, încât mi-a venit să râd. Ne-am privit și apoi mi-am văzut de drum, în vreme ce unii mai strigau jumătăti de cuvinte, ca să nu rămână cu totul de rusine.
Până astăzi mă întreb ce se întâmplase de fapt. A fost complexul indienilor fată de albi? A fost frica în fata vechilor stăpâni? Nu cumva m-a ocrotit vreo rugăciune a bătrânului Paisie?
Am pornit de la New Delhi spre Benares („Varanassi“, cum îi spun indienii). Am luat bilet la vagon de dormit, clasa a II-a. Vagonul era plin până la refuz; ca peste tot în India, oamenii erau întotdeauna multi. Se crease o îmbulzeală de nedescris. Teama de hoti mă obliga să-mi folosesc încăltările drept pernă. Era o frumoasă pereche de bocanci care putea constitui o mare ispită pentru cei din jur. încă nu ne obisnuiserăm cu mizeria înspăimântătoare și nu mâneam decât fructe protejate de coajă (banane, avocado, papaya) și pâine cumpărată de la un magazin de lux din New Delhi (învelită într-o pungă de hârtie, ne dădea falsa impresie că scăpase de roiurile de muste).
Seara, după ce a încetat trecerea continuă a micilor vânzători de fistic, ceai și alte diverse măruntisuri, și după ce controlorii de bilete au încuiat vagonul și am rămas numai cei care aveam paturi rezervate, ne-am desfăcut asternuturile și ne-am destins putin. Pe patul de vis-a-vis se afla o „apuseană“. Nu-i cunosteam nationalitatea, dar ne simteam compatrioti cu toti occidentalii. Aceste diferente, care în Europa par izbitoare și importante (între un grec și un german, de pildă, sau între un englez și un francez), acolo se estompau în fata teribilei diferente politice, economice și religioase dintre noi și indieni.
Acolo toti eram „occidentali“, adică bogati, cultivati, bine hrăniti, umblati prin lume. Dar aveam totusi sentimentul sărăciei și al mizeriei indienilor. Ne puteam întelege. Aveam trăiri comune; cântecele pe care le ascultam, scriitorii pe care îi iubeam, cultura rock pe care ne-o însusisem cu totii, ideologia comună, toate acestea depăseau granitele nationale. Eram tineretul contemporan al Apusului, hipioti… semănăm mult.
M-am bucurat de prezenta vecinei de vis-a-vis. Era frantuzoaică și se numea Kiki. Călătorea singură. Va fi simtit probabil o oarecare sigurantă alături de noi. După primele priviri disimulate, cercetătoare, ea a făcut primul pas. Era precaută, dar excursia a durat trei zile și două nopti, astfel că am avut timp să ne cunoastem și să ne apropiem mai bine de ea, ajutându-ne mult să depăsim problemele zilnice de comportament în relatia noastră cu indienii.
Apa, al cărei gust și miros erau cumplite, reprezenta o mare problemă. Nu exista nicăieri vreo garantie a calitătii ei. Multi turisti se îmbolnăveau de diaree sau hepatită, desi făcuseră în prealabil o sumedenie de vaccinuri. Solutia am găsit-o storcând lămâi în plosca cu apă. Mirosul și gustul urât erau astfel mascate și credeam, într-un anumit fel, că o dezinfectăm. Fireste, era mai mult o amăgire de sine. Am trecut plosca de la unul la altul până ce am ajuns la Benares.
Seara, în tren, când se opreau discutiile, mă străduiam să-mi pun oarecare ordine în minte. Să-mi explic evenimentele, să aflu răspunsuri la întrebările care mă aduseseră în India.
Rugăciunea pe care bătrânul o făcea pentru mine nu mă lăsa să-l uit. în India mi-1 aminteam deseori, însă gândul la el nu era o simplă amintire a unei persoane iubite oarecare. Nu era asa precum îmi aduceam aminte de părintii mei sau de prietena mea. Era substantial mai mult. Ceva foarte intens și profund, o trăire care se derula în prezent, nu în amintire. Simteam fulgerător o iubire umplându-mi inima și revărsându-se în întreaga mea fiintă. O delicatete îmbrătisându-mă, o pace sprijinindu-mă. Cred că, într-un mod pe care numai Dumnezeu și bătrânul îl stiau, sufletele noastre ajungeau la o atingere ontologică. Trupurile ne erau despărtite de distante uriase, însă sufletele erau unite de o nemărginită iubire. Iubirea lui. Era atât de aproape de mine! Era atât de adevărat! Era atât de tainic, atât de simplu! Plângeam deseori când simteam iubirea sa. Inima mi se înmuia, fiind inundată de tandrete; îl iubeam, însă stiam că iubirea mea nu era decât o reflexie opacă a iubirii sale. Asemeni soarelui care se răsfrânge pe un disc murdar. El era cel care mă iubea, iar eu răspundeam prea meschin, mizer, firav, egoist. El mă iubea însă enorm, cum nimeni nu m-a iubit vreodată. Nu există nici un termen de comparatie pentru această iubire. Fată de iubirea părintelui Paisie, iubirea mamei mele este precum lumânarea alături de soare. Aceasta e cu adevărat diferenta!
Ii trimiteam scrisori, îi scriam poezii, îl sărutam, îl strângeam în bratele mele si, în acelasi timp, îl respectam nemărginit, mă simteam nevrednic de acest dar, eram plin de recunoștință, îmi venea să mă ascund de rusine pentru nevrednicia mea, însă nu voiam să-l pierd niciodată. îmi doream să fiu împreună cu el pentru totdeauna, desi acest lucru părea cu neputintă datorită urâteniei mele lăuntrice.
Iubirea sa era covârsitoare. Ea depăsea legile duhovnicesti, răscumpăra cu lărgime de suflet toate lipsurile mele, lua asupra sa neajunsurile. Era totdeauna gata să pătimească în locul meu fără sovăire, fără nici o micsorare a râvnei sale. Dovedea o iubire fierbinte, năvalnică, neasemuită, care se dăruia cu totul zidirii și sporirii mele duhovnicesti.
Fără nici o exagerare, acest lucru mi s-a întâmplat în fiecare zi a sederii mele în India. Mi se întâmpla și în Grecia, dar în India a fost o stare de fapt zilnică.
Cu toate acestea, problema mea încă persista: Unde se află adevărul? Yoga mă atrăgea foarte puternic, cu filosofia ei, cu practica ei, cu misterioasele ei fenomene suprafiresti. Totul, mirajul necunoscutului, gustul aventurii, „exoticul“ chestiunii, marile făgăduinte cu care eram momit, toate acestea exercitau o puternică atractie asupra mea, iar eu aveam în jur de 25 de ani, eram îndrăznet, iubitor de pariuri riscante, lipsit de discernământ și de întelepciune.
Astăzi mă mir eu însumi de usurinta cu care am putut fi sedus de falsele lor teorii. Mă lăsasem ametit de „tehnicile“ lor – dovedind astfel nerecunoștința, îndoială, putinătate de credintă – după ce trăisem cu toate simturile mele darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu mi le făcuse prin rugăciunile bătrânului! Pe atunci nu-mi dădeam seama. Nesimtirea mea sufletească mă împiedica să constientizez comportamentul meu vinovat.
Prima după-amiază am dedicat-o unei plimbări solitare de-a lungul fluviului Gange.
In multimea pestrită a indienilor care se perindau sufocant pe malurile Gangelui, am remarcat un tânăr chipes de cel mult 23-24 de ani, cu ten închis și păr deschis, sezând în pozitia lotusului – una dintre cele mai frecvente asane ale yoghinilor. Era linistit și rupt de multime. Tăcerea sa în mijlocul larmei dezlăntuite, nemiscarea lui în contrast cu acea viermuiala haotică, dezinteresul său fată de presiunea grijilor cotidiene, îl scoteau în evidentă.
L-am depăsit cu indiferentă. „încă unul care vrea să fie în centrul atentiei“, m-am gândit. „Aici si-a găsit să mediteze? Nu mai erau alte unghere linistite?“. Mi-am continuat plimbarea pe sub uriasele clădiri, pe treptele templelor, pe malurile Gangelui. Cersetorii, cu găletusele lor, yoghinii saddhu (asceti care trăiesc din cersit) complet goi, familiile pelerinilor ce se scăldau în Gangele cel „sfânt“, micii vânzători care zbierau popularizându-si produsele (de obicei ceai), grupurile de hipioti care făceau baie și fumau tsilum împreună cu indienii, culorile fantastice ale apusului pe Gange, toate acestea m-au acaparat desăvârsit într-o plimbare de multe ceasuri.
Imi amintesc că m-am asezat la o cafenea improvizată sub cerul liber dintr-o rogojină întinsă pe patru pari, ridicată pe scările de piatră ale unui templu idolatru. în timp ce-mi beam ceaiul cu lapte, vecinul mi-a oferit tsilum – un amestec de hasis pe care îl aprindeau și îl ofereau de jur-împrejur, fiecare vecinului său. Era un obicei comunitar, precum oferirea unei tigări în Europa. Toti fumează hasis în chipul cel mai firesc, asa cum noi bem vin.
După câteva ore, întorcându-mă pe acelasi drum, am ajuns la locul unde-1 văzusem pe tânărul saddhu. Era încă acolo! Am fost cu adevărat impresionat. Stiam ce înseamnă să stea cineva ceasuri întregi în pozitia lotusului, întrucât practicam și eu exercitii de mobilitate. Eram experimentat și agil, aveam și o centură oarecare la Kung- Fu, și totusi nu puteam zăbovi mai mult de un sfert de oră în această pozitie.
Asadar, m-am oprit pentru putină vreme undeva în apropierea tânărului, ca să-l urmăresc. După două-trei minute s-a ridicat și s-a îndreptat către mine, care mă aflam lângă locul unde-si lăsase lucrurile. Chipul său avea trăsături frumoase și un aer linistit. Era vopsit pe frunte cu trei linii galbene orizontale, simbol al zeului Vishnu, și o bulină rosie, simbol al „Celui de-al Treilea Ochi“, precum mi-a spus el însusi. Desigur, ceva mă deranja la el. Nu credeam cu adevărat în imaginea pe care încerca să si-o cultive. Mai degrabă se juca de-a yoghinul, de-a iluminatul, bătându-si joc atât de ceilalti cât și de sine însusi. Dar avea, pe de altă parte, și ceva ciudat. Era atât de modest îmbrăcat, chiar și pentru conditiile din India, încât am fost uimit când s-a apropiat mai mult și am înteles că era occidental.
Numele lui era Pavis. Trăia în Germania. Tatăl său era german, iar mama persană. Se afla de aproape un an de zile în India. Banii i se terminaseră și îsi pierduse pasaportul. Cu alte cuvinte, i se întâmplase tot ce putea fi mai rău pentru un apusean. Se arăta însă impasibil, lăsându-se în grija karmei, cum spunea. Era însă o atitudine pur declarativă, căci în realitate stia că are atuul părintilor săi. „Le pot scrie, și îmi vor trimite bani într-o săptămână, dacă le-o cer“, mi-a zis el. Deocamdată însă prefera să o facă pe yoghinul, pe anahoretul. Nu mi-a cerut bani explicit, dar i-am dat cinci rupii. Mai târziu, aveau să-l umple de bani prietenele mele H. și N., cărora le-a fost milă de el.
Incepusem asadar să discutăm, și a ajuns repede la tema cunoscută: căutarea existentială prin hinduism și prin yoga. I-am împărtăsit câteva din experientele mele legate de spiritism, hipnoză și Mind Control, i-am vorbit despre părintele Paisie și despre o parte dintre dilemele mele.
El a început să-mi povestească despre gurul său, care avea un ashram în Himalaya, unde fusese și el găzduit pentru o săptămână și unde i se întâmplaseră multe lucruri fascinante, de pe urma cărora rămăsese încă uimit și entuziasmat.
La vârsta de 19 ani citisem o carte intitulată „Autobiografia unui yoghin“ de Paramahamsa Yogananda, care, printre multele lucruri ciudate pe care le spunea, se referea și la un oarecare Babaji. Acesta era un yoghin atât de sporit încât devenise zeu nemuritor. El îi învătase pe oameni yoga. El era dascălul dascălilor, „gurul gurusilor“. Lua chipul unui om tânăr și li se arăta din timp în timp, peste secole, unor ucenici marcanti. Zbura prin aer, trecea prin ziduri, se făcea invizibil, vindeca bolnavi, învia morti. într-un cuvânt, era una dintre zeitătile hinduismului.
Cu putin timp înainte de a pleca în India recitisem această carte și i-o dădusem și prietenei mele N. spre lectură. Glumeam între noi, strigând și gesticulând:
– Pe cine o să găsim în India?
– Pe Babaji! și râsetele nu mai conteneau. Devenise sloganul săptămânii precedente plecării.
In India cuvântul „Babaji“ are două sensuri. Unul obisnuit, echivalentul lui „domnule“ sau „omule“, și unul sfânt, înalt, venerabil, divin. Este numele unui yoghin-zeu ce se reîntoarce pe pământ pentru a-i initia pe anumiti ucenici foarte sporiti, care vor deveni gurusi ai altor oameni.
Pavis a continuat asadar istorisirea despre gurul său, numindu-1 Babaji. Eu n-am reactionat în mod deosebit, întrucât luasem termenul în sensul lui obisnuit.
Relatându-mi însă diverse întâmplări despre acest guru, am început să-l recunosc în el pe marele Babaji. I-am spus:
– O clipă… Vorbesti despre Babaji?
– Da, a răspuns.
– Despre Marele Babaji? l-am întrebat uimit.
– Da, a răspuns cu emfază.
– Cel despre care povestesc scrierile sfinte? am întrebat din nou, spre a mă asigura că nu este la mijloc o neîntelegere.
– Da, mi-a răspuns cu și mai mare emfază.
Am rămas siderat!
– Acum, în zilele noastre, se află pe pământ, mi-a explicat Pavis, și a început să-mi vorbească despre cartea „Autobiografia unui yoghin“.
– Am citit-o, l-am întrerupt eu. în Occident toti am aflat despre Babaji din această carte.
Afirmatiile lui Pavis erau absolut uimitoare, asa încât am hotărât imediat să merg spre a mă convinge cu ochii mei și a trage concluziile de rigoare, căci pentru aceasta venisem în India, consumându-mă în nesfârsite căutări. îmi era imperios necesar să limpezesc lucrurile.
– Cum pot să-l găsesc?
Mi-a indicat drumul, autobuzul, hotelurile, satul, popasurile, și tot ceea ce mai era util de stiut. Ashramul lui Babaji se numea Heracan și se afla sus în Himalaya, departe de orice tinut locuit. Ultimele îndrumări au fost acestea:
– Urmează râul, și după aproximativ 7 kilometri o să-l întâlnesti. însă multi pornesc și nu reusesc să ajungă. Desi cunosc drumul, se rătăcesc.
– De ce, e dificil?
– Nu, dar pur și simplu nu-i doreste gurul. îsi iau călăuze dintre localnici, și totusi se încurcă din nou. Nu sunt capabili să ajungă acolo. Pe altii, îndată ce ajung, îi alungă înapoi. Pe unii îi tine o zi, pe altii o săptămână, pe altii luni de zile… In general, pe fiecare după valoarea sa… Trebuie să fie pur cel care vrea să meargă acolo, să aibă o karmă bună, mi-a mai spus.
Intre timp se înserase bine. Văzându-le pe prietenele mele plimbându-se prin apropiere, le-am chemat și le-am făcut cunostintă cu Pavis, apoi ne-am ridicat să mergem la hotel, după ce ne-am dat o întâlnire cu totii pentru ziua următoare.
Pe drum le-am povestit tot ce auzisem, și interesul lor a crescut brusc, însă când le-am spus că voi merge să-l întâlnesc pe Babaji, H. s-a arătat ezitantă, chiar temătoare.
In ziua următoare, N-a venit cu interesul stârnit la maximum. în acelasi hotel cu noi (dacă se poate numi „hotel“ acea mizerabilă incintă!), întâlnise pe cineva care trecuse prin ashramul lui Babaji. Avea chiar o fotografie de-a sa, care s-a dovedit capabilă să o facă și pe N. dornică să-l întâlnească. îmi vorbea deja despre el cu uimire.
Când l-am cunoscut pe individul pe ‘care îl întâlnise N., acesta m-a dus în camera sa, unde, în fata fotografiei lui Babaji, ardea o candelă. I se închina ca unui zeu în viată! M-am mirat. Era o haimana, un anarhist, un apusean crescut într-o societate pseudo-crestină si… devenise deja religios? Mă întrebam ce se putuse întâmpla. Ce văzuseră oare acesti oameni? Pavis voia să se întoarcă în Germania și să întemeieze o comunitate în cinstea lui Babaji, iar celălalt i se închina!
Mi-a adus o fotografie veche de-a sa, făcută cu ani de zile în urmă. înfătisa un tinerel firav, slăbut, de 18-20 de ani, aflat în pozitia lotusului, cu un corp extraordinar de suplu și cu niste ochi stranii, nefiresc de uriasi. Avea o privire extrem de energică, o expresie neobisnuită, înspăimântătoare, aș spune. întreaga atmosferă din jurul său convingea că este o persoană iesită oricum din comun. Fetele s-au întâlnit din nou cu Pavis, care le-a mai povestit câte ceva. N. hotărâse să vină cu mine. H. avea să ne însotească și ea, întrucât nu voia să rămână singură. Ne întrebam cuprinsi de emotie: „Ce se va întâmpla oare în această situatie? Vom merge și vom vedea!“.
Am stat la Benares în jur de o săptămână. Pe terasa hotelului se adunau hipiotii și mestecau hasis, care se vindea pretutindeni în India la un pret derizoriu. Pe terasele învecinate indienii munceau în familii întregi, confectionând diverse obiecte de artizanat pentru 30 de drahme pe zi.
Am vizitat mormântul lui Buddha și am cumpărat tot felul de suveniruri foarte ieftine. Kiki a noastră se cazase la cel mai bun hotel al orasului, care dispunea și de restaurant. Acolo ne-am lăsat convinsi să mâncăm. Era oarecum curat. Am fost atât de entuziasmati de mâncăruri, încât încet-încet, mânati și de un apetit remarcabil, am început să mâncăm la toate restaurantele și să cumpărăm dulciuri de pe drum. Am achizitionat haine indiene și ne-am schimbat vestimentatia și înfătisarea. Am renuntat la tinuta apuseană. Acum ne integram mai bine printre ceilalti, nu mai eram precum musca în lapte. în plus, ne deplasam mult mai lejer.
Cu Kiki am făcut tovărăsie zilnică. Ne-am despărtit în doar două zile, când a rămas închisă în camera ei. Luase opiu și iesea numai la toaletă ca să vomite. Kiki făcea comert. Cumpăra mărgele, tesături și alte măruntisuri, și le vindea în Franta – procurându-si astfel și banii pentru biletele următoarei călătorii. în acest răstimp fiul ei se afla în Africa, unde făcea exact acelasi lucru. Aveau drept scop să cumpere o proprietate în Brazilia, unde pământul era ieftin. Foloseau zilnic narcotice, de la hasis până la opiu, cocaină, L.S.D.
Asemenea nouă, era și ea pândită de mari pericole. Am traversat câteva situatii limită, pe care însă le-am putut depăsi. Când oamenii sunt atât de presati de nevoi și de sărăcie, când drumurile sunt ticsite de multimi nesfârsite de oameni, când politia este prezentă foarte rar și doar pe câteva artere mai importante, atunci crima devine un fenomen extrem de răspândit. Auzeam, de altfel, multe lucruri înfricosătoare! Din fericire, n-am pătit nimic grav.
Nu este usor să călătorească cineva prin India. în general, călătoria într-o tară străină presupune dificultăti legate de limbă, probleme de comunicare, informatii gresite furnizate intentionat de către unii localnici, fie din antipatie fată de turistii „bogati“, fie pentru că se străduiesc să-i tină cât mai mult la hotelul din orasul lor, fie pentru un alt motiv oarecare.
In India lucrurile erau încă și mai complicate. Aici autobuzele se umplu atât pe dinăuntru cât si… pe deasupra! Pe acoperis se mănâncă, se fumează, se doarme, iar dacă aceasta se întâmplă la „etaj“, e lesne de imaginat ce înghesuială cumplită domneste în interiorul autobuzului.
Cu toate acestea, călătoria pe care am întreprins-o ca să-l întâlnesc pe Babaji în Himalaya s-a dovedit una foarte lesnicioasă. în ciuda dificultătilor întâmpinate de-a lungul celor 800 de kilometri, se găsea întotdeauna un om care să ne facă viata „usoară“. De obicei era câte un discipol de-al lui Babaji.
Când i-am spus prietenei noastre frantuzoaice, Kiki, că urma să ne reîntoarcem la New Delhi, si-a manifestat dorinta de a veni și ea cu noi. Ne-am bucurat de pretioasa și agreabila ei companie. Aflând că mergem să-l întâlnim pe Babaji, a încercat să ne avertizeze. Ne-a vorbit despre diferiti gurusi care exploatează căutările existentiale ale tinerilor. în general, atitudinea ei era nu doar circumspectă, ci chiar negativă fată de gurusi. Această pozitie nu survenea ca rezultat al unor prejudecăti, ci al experientei pe care o acumulaseră ea și alti prieteni apropiati de-ai ei. Ne-a povestit chiar și câteva pătanii de-ale prietenilor săi. Iată, pe scurt, una dintre ele:
O prietenă avea un guru care trăia undeva în nordul Indiei, însă îsi formase un grup de discipoli în Europa. Nu era vreun „mare guru“, precum Rajneesh sau Maharadji, dar avea și el ucenici care îi trimiteau scrisori și îi cereau sfaturi legate de problemele cruciale ale vietii lor. Acesta le răspundea și medita pentru ei. Elevii aveau obligatia să-i trimită regulat bani, fapt care îi permitea să nu muncească și să trăiască foarte confortabil. Această tânără îi devenise discipolă, și în scurt timp… amantă, pentru câteva luni. La capătul acestei perioade, în care a întretinut și relatii sexuale cu el, tânăra s-a dezmeticit, a sesizat escrocheria, batjocura și exploatarea căreia îi era supusă, și 1-a părăsit pe individ. S-a străduit apoi să-i ferească de asemenea capcane pe alti tineri care veneau din Apus sub imboldul unor sincere căutări, relatându-le experienta ei.
îmi închipui că tânăra respectivă va fi auzit deseori răspunsul pe care și noi obisnuiam să-l dăm pe atunci: „Da, există și astfel de impostori, însă gurul nostru nu apartine unei asemenea categorii“. De altfel, exista în noi un orgoliu camuflat, care se manifesta prin convingerea că noi nu suntem naivi și nu ne putem însela. Ne socoteam capabili să recunoastem cu usurintă un pseudo-guru. Ii consideram pe cei păcăliti niste simpli ignoranti, lipsiti de inteligentă.
Fetele au încercat de două ori să cumpere bilete pentru tren și n-au reusit! Aceasta ni se întâmpla pentru prima dată. Cu trenurile nu mai avusesem probleme niciodată în trecut.
A treia oară am mers cu totii împreună. Nu retin cu exactitate care era problema, însă îmi amintesc că asteptam în fata ghiseului, că functionarul nu avea dispozitie să ne ajute, că în spatele nostru se formase o coadă care ne presa, iar noi nu puteam lua biletele. Am iesit din rând și asteptam, dezamăgiti și enervati. Rămăseserăm fără replică! S-a apropiat atunci un indian care vorbea bine engleza și ne-a indicat în detaliu ce trebuia să facem.
Un sfert de oră mai târziu, aveam biletele în mână! în discutia de multumire care a urmat, acel om ne-a dezvăluit că și el era discipol al lui Babaji, și chiar ne-a dat informatii mai concrete despre autobuzul pe care aveam să-l luăm din New Delhi.
Astfel s-a rezolvat o problemă care apăruse acolo unde nu o asteptam, solutionându-se la fel de neprevăzut precum se și ivise.
Am demarat călătoria neîntreruptă către New Delhi. Seara, în somn, îi auzeam pe vânzătorii de ceai strigând cu putere în fiecare statie: „Ceai… Ceaai… Ceaaai…“. Mă aflam într-o stare de agitatie și de hipersensibilitate nervoasă.
„Să fie oare chiar Babaji?“. Nu excludeam deloc această posibilitate. Minunile pe care le văzusem în Sfântul Munte prin bătrânul Paisie, dar și diversele fenomene inexplicabile care mi se întâmplaseră la Mind Control, precum și cele de la cursurile de yoga sau de hipnotiza, instituiseră înlăuntrul meu certitudinea existentei lumii spirituale. Nu mă îndoiam câtusi de putin în această privintă. Totusi, prezenta unui zeu întrupat, asa cum pretindeau adeptii lui Babaji, nu era un lucru tocmai usor de acceptat! Pe de o parte, părintele Paisie spunea că în cosmos există două puteri, Dumnezeu și Diavolul; depinde cu cine lucrează fiecare. Pe de altă parte, conceptia hinduismului postula că toate puterile au aceeasi sorginte, numai forma diferă, sursa fiind unică și comună. Si, bineînteles, hinduismul și în special yoga ar fi expresia cea mai adecvată, cea mai pură a adevărului. Cum rămânea atunci cu Hristos?
Monahii yoghini îmi răspundeau că era un mare guru, iar ultimul său ashram s-a aflat în Himalaya, unde și murise, după evenimentele din Palestina. Alti yoghini II asezau mai sus: Hristos ar fi fost una dintre cele nouă încarnări ale lui Dumnezeu, precum Krishna ori Babaji.
Apoi, îmi aminteam cuvântul pe care mi-1 spusese un egumen în Sfântul Munte, cu luni de zile înainte de a pleca spre India. Pe atunci nici nu plănuisem încă să merg în India. A venit în trapeză, unde luam masa singur, și am schimbat câteva cuvinte. La un moment dat, fără nici o legătură cu contextul discutiei, mi-a zis ca din senin: „Uite, noi îti spunem că suntem cu Hristos, și cu El vrem să te unim. Ceilalti cu cine sunt, cu cine vor să te unească?“. De ce să-mi fi adresat asa, fără nici o legătură cu restul convorbirii, aceste cuvinte? Fusese oare luminat de Dumnezeu?
Vorbele acelea îmi produseseră o impresie puternică și rămăseseră înmagazinate undeva în memorie. Acum, sosise clipa ca ele să iasă din nou la suprafată. Cu adevărat, ce este acest Babaji? Mag? Yoghin? Dumnezeu? Avatar? Ce înseamnă „mag“? Ce este magul? Prin ce diferă el de sfânt? Minuni face unul, minuni face și celălalt. Cine spune adevărul? De partea cui stă dreptatea? Tuturor acestor întrebări trebuia să le dau un răspuns. De altfel, pentru aceasta venisem în India, să văd lucrurile de aproape și să iau o hotărâre. Mă dusesem în Sfântul Munte, iar acum ajungeam în India, tocmai pentru a avea acea perspectivă completă care să-mi permită să-mi clarific toate nedumeririle în cunostintă de cauză, prin experientă nemijlocită. Voiam să dau fiecărei variante a acestei alternative sanse egale.
La Delhi am rămas într-un bungalow lângă autogara centrală. Pe dinafară arăta destul de prezentabil. Era scump, 15 rupii, în vreme ce la hotel dădeam 5-6. Ne-am hotărât să rămânem aici, până vom porni spre Haltvani, un orăsel la poalele Himalayei.
Când am mers să cerem cuverturi pentru saltelele mizerabile, proprietarul ne-a spus că vrea 5 rupii pentru una „extra“! Am cedat până la urmă santajului. Când le-a adus, ne-a fost scârbă să le și apucăm: erau pline de murdărie cleioasă. Ne-am resemnat la gândul că le vom pune deasupra sacilor de dormit. La hoteluri utilizam totdeauna sacii de dormit, datorită mizeriei. întindeam sacii pe paturi, și asa ne culcam. Era aproape ca în desert: ziua foarte cald, iar noaptea frig.
La putin timp după ce am stins lumina, am auzit-o pe H. zbierând și am simtit ceva ca o pisică păsind peste picioarele mele. între timp cineva a reaprins lumina. în cameră intraseră cinci-sase sobolani uriasi, cât pisicile, și se plimbau peste paturile noastre. Mai mult, nu se speriau deloc; aruncai cu ghetele după ei, și te priveau indiferenti. în acea noapte am „dormit“ cu un ochi deschis, încremenit de frică. Puteau să ne mănânce vreo ureche sau vreun nas. A fost o experientă dezgustătoare!
In dimineata următoare, ne-am dus la autogara centrală. Pretutindeni în India întâlnesti multimi interminabile de oameni, dar acolo domneau o înghesuială și o forfotă de nedescris. Existau multe ghisee, multe peroane, iar autobuzele erau inscriptionate numai în hindu (o formă de sanscrită, asemănătoare chinezei). Nici vorbă de inscriptii în limba engleză. Am încercat fără succes să găsim un birou de informatii. în cele din urmă, am reusit să localizăm peronul. Dar cum puteam recunoaste autobuzul? Autobuzele se succedau într-un ritm ametitor, unele ajungând cu întârziere, unele mai devreme, iar altele chiar fără nici un fel de inscriptie. și asta era departe de a fi totul… îndată ce se îndrepta vreun autobuz spre peron, cât încă se afla în miscare, un buluc de indieni năvălea în jurul lui, cătărându-se pe geamuri și pe usi și aruncând înăuntru boccele cu lucruri. Când autobuzul se oprea, era deja arhiplin… Nu numai înăuntru, ci și pe acoperis! Iar eu stăteam cu bagajul și mă întrebam dacă nu cumva acela era autobuzul pe care trebuia să-l luăm, în timp ce prietenele mele căutau și ele, întrebând în stânga și în dreapta. Ni se spusese că sunt două-trei autobuze pe zi, astfel încât venisem de dimineată tocmai ca să reusim să plecăm.
In aceste conditii, însă… ne-am împotmolit. Mi se părea imposibil să pătrundem în interiorul autobuzului, de unde se procura și biletul. Dar în vreme ce mă gândeam la toate acestea, s-a apropiat de mine un indian și mi-a oferit solutia pe tavă: ne va lua el cu un taxi până la o anumită statie intermediară, și de acolo, după ce între timp vor fi coborât multi dintre pasageri, vom putea continua drumul cu autobuzul. Le-am strigat pe prietenele mele. Am intrat sase persoane în taxi și am plecat.
Pe drum, am aflat în timpul discutiei că și acest indian îl întâlnise pe Babaji. Era discipol de-al său!
Intr-adevăr, am prins undeva pe traseu ultimul autobuz din acea zi către Haltvani. Era începutul după-amiezii. Am intrat în autobuz, am găsit chiar locuri libere, și ne-am desfătat de privelistea Indiei. Lângă mine sedea un ins de bună conditie socială. Sub aspectul religiei, era sikh. Un om serios și cultivat. Am început o discutie din care am aflat multe lucruri despre viata socială a indienilor. Pe parcursul drumului, care a durat multe ore, a fumat de două-trei ori hasis fără ca cineva să se mire sau să se arate deranjat. Trecând timpul, l-am întrebat la ce oră crede că vom ajunge la destinatie. „în jur de ora 3 noaptea“, mi-a spus. Am rămas uimit: încă o dată informatiile noastre se dovedeau gresite.
Aveam asadar o problemă. Ce vom face într-un oras necunoscut, printr-o multime de vagabonzi, cu toate institutiile și magazinele închise, cu politie practic inexistentă, în vreme ce noi constituiam pentru tâlhari… o adevărată delicatesă. Trebuia să nu atragem în nici un fel atentia, să trecem cu totul neobservati. De obicei, însă, autogările sunt filate. Asadar, situatia era dificilă! Efectuasem câteva plimbări nocturne prin New Delhi și aveam o imagine despre viata de noapte în India. în plus, mai erau și cele două fete împreună cu mine… Mă cuprinsese o foarte accentuată îngrijorare.
In cele din urmă, ne-am dovedit iarăsi norocosi. Când am ajuns, în autogara se afla foarte putină lume, iar noi nu cunosteam nimic altceva în afară de numele unui hotel; îl spuneam riscarilor cu biciclete, dar nici unul nu părea că l-ar cunoaste. în final, i-am spus unuia dintre ei numele Babaji și mi-a confirmat că întelege. Ne-a transportat pe niste ulite întunecate și ne-a lăsat în fata unei case, zicând: „Babaji“.
A iesit un tânăr politicos, pe jumătate adormit. Ne-a cerut un pret piperat, am acceptat si… ne-am culcat.
Dimineata am avut ocazia să discutăm din nou cu tânărul, căruia prietenele mele i se plângeau din cauza pretului. Era și acesta discipol al lui Babaji. Chiar gurul îl însărcinase cu această îndeletnicire, de a le oferi găzduire vizitatorilor care veneau cu intentia să-l întâlnească. „De multe ori“, mi-a spus, „simt prezenta gurului. Ne vizitează aici. Există un miros caracteristic atunci când vine aici.“
Tot de la el am aflat că gurul apăruse de nicăieri în regiune, ca un tânăr în jur de 20 de ani; nimeni nu stia de unde venise, nimeni nu-1 mai văzuse înainte. II descoperiseră niste ciobani. De 40 de zile și nopti medita. Când a deschis ochii, o întreagă multime se adunase deja în jurul său. L-au întrebat cine este, iar el a răspuns: „Babaji“. Au râs cu totii, fără să-l creadă. S-a retras în munti, în vechiul templu, și peste putin timp au început să vină yoghini din diferite zone, gurusi de prestigiu care l-au recunoscut după câteva semne pe care le avea la picioare ca fiind încarnarea lui Babaji, și i s-au închinat.
Apoi au început să se strângă primii discipoli, iar astăzi se impusese în toată regiunea, primind multi străini care veneau să-l vadă. Mai târziu am stat de vorbă și cu tatăl tânărului, care era un fanatic sustinător al principiilor hinduismului.
Mi-a atras atentia faptul că aveau atârnată într-un loc foarte expus privirilor o icoană reprezentând Bunavestire a Maicii Domnului. Era în stil renascentist și îl înfătisa pe înger oferind crinul Maicii Domnului.
Părea straniu! Să fi fost vorba de o simplă politete fată de vizitatorii apuseni? Nu cumva încercau să insinueze că, asa precum s-a întrupat Hristos, tot astfel și Babaji este Dumnezeu încarnat? în spatele gestului de a expune această icoană am recunoscut din nou conceptia potrivit căreia toti suntem una. Babaji, Hristos, sunt de fapt acelasi lucru! Eu însă nu eram convins în privinta aceasta. Căutam cu asiduitate…
Orăselul avea o populatie numeroasă. Pentru nivelul Indiei, care este suprapopulată, el putea fi însă considerat mai degrabă un sat. Un sat aflat sus, pe Himalaya. De la el mai departe nu existau mijloace de comunicatie. Trebuia să găsim un mijloc oarecare de locomotie pentru a ajunge cu încă 10 kilometri mai sus, în munte. Acolo drumul se oprea, și ar fi trebuit să mergem pe jos, pe cărare, până la templul vechi, alti 7 kilometri de-a lungul albiei unui râu.
Am iesit asadar în căutarea unui taxi. Toti cereau preturi exagerat de mari! Atunci s-a apropiat de mine un domn la vreo 50 de ani:
– Mergi la Babaji? a întrebat.
– Da, i-am răspuns.
– Vrei să mergem împreună? a întrebat din nou.
– O.K., am răspuns, bucuros de acest neasteptat ajutor.
Am început să căutăm împreună un mijloc de transport, autoturism sau orice altceva. De fapt, el vorbea și eu îi tineam companie. Era un om foarte bun. Am înteles repede că eu constituiam o problemă. Prezenta mea ridica pretul. I-am spus: „N-are importantă, eu și prietenele mele vom plăti mai mult“. N-a acceptat însă o asemenea propunere.
In cele din urmă s-a găsit o camionetă, în interiorul căreia ne-am înghesuit vreo 10 persoane, și astfel am început să urcăm drumul îngust de munte.
Datorită acestui om am găsit camioneta; și el ne-a ajutat tot de dragul gurului.
In felul acesta a fost depăsit și ultimul obstacol. Pe toată durata călătoriei, ori de câte ori am întâlnit vreo problemă pe care n-o puteam rezolva și care punea serios în pericol însăsi continuarea călătoriei, s-a găsit mereu câte un discipol al gurului care să ne ajute cu succes. Acest lucru ne impresionase cu adevărat și ne crease o atractie pozitivă fată de Babaji; se năstea deja un sâmbure de entuziasm și de credintă în capacitătile „neobisnuite“ ale acestui guru.
HIMALAYA: IN ASHRAMUL „DASCĂLULUI DASCĂLILOR“
Himalaya, cel putin pe versantul urcusului nostru, avea un aspect ciudat: foarte multe vârfuri mici de dealuri, cu bruste înclinări abrupte, alcătuiau împreună un mare vârf. Era ca și când cineva ar fi luat vreo sută de dealuri și ar fi încropit cu ele un munte înalt.
Printre aceste dealuri presărate cu copaci înalti și rari exista o vale formată de aluviunile unui afluent cu o albie foarte largă. Toată această vale era înverzită, întesată cu flori frumoase și străbătută de apele cristaline și partial înghetate ale râului. Locul era minunat.
M-am pomenit asadar împreună cu prietenele mele păsind pe această vale, în compania unor indieni în majoritate necunoscuti. Eram vreo zece persoane. Ne-a impresionat frumusetea peisajului, însă mai era ceva care ne emotiona în chip neobisnuit. Exista atâta intensitate în atmosferă, încât simteam întreaga regiune cutremurându-se. O putere indescriptibilă, o energie extraordinară pe care locul parcă nu o suporta; și muntii, în strădania lor de a nu se dizolva, păreau că tremură. Ai fi zis că te afli în pragul unui seism. Aceasta era perceptia mea. Una dintre prietene, cu toate că-i plăceau foarte mult peisajele, nu se arăta ca de obicei preocupată de fascinanta frumusete a locului, nici nu făcea traditionalele comentarii entuziaste asupra peisajului, ci se predase unei tăceri stranii. Mi-am dat repede seama că-i era o teamă… vecină cu moartea.
Starea mea lăuntrică era una de precautie uimită fată de ceea ce se întâmpla. Ceilalti nu prezentau semne exterioare că ar fi încercat aceeasi senzatie ca și noi. Insă prietena aceasta se tot întorcea mirată și îmi spunea: „O, dar ce-i aici?!“. Era uluită nu de frumusete, ci de acest ciudat simtământ, această intensitate strivitoare din atmosferă. Ne împărtăseam unul altuia stupefactia și curiozitatea.
După 5 kilometri de mers, la o curbă, am zărit în depărtare ashramul Heracan. Era pe vârful unui deal, unde se găseau un vechi templu hindus, câteva clădiri vechi și niste constructii recente. Pe coasta abruptă existau aproximativ două sute de trepte de piatră. Râul curgea la poalele dealului. Acolo, pe albia râului, se aflau europeni, „occidentali“, care lucrau. Adunau pietre rotunde de râu și fabricau niste borduri de piatră. M-am mirat, căci treaba pe care o făceau nu părea să aibă vreun sens.
Lângă vale erau zidite o piramidă de 5 metri înăltime, un locas unde ardea continuu focul, și alte simboluri din piatră. Tot ceea ce citisem în diversele cărti de ocultism și de magie albă si, în general, toate informatiile pe care le acumulasem din acest domeniu vast, toate câte le auzisem… aici erau realitate! Am putut recunoaste diferite simboluri magice și felurite obiecte al căror uz îl cunosteam din auzite. Mă străbătea un sentiment ciudat. încă de mic copil aveam o înclinatie către aceste lucruri. La 13 ani, găsisem în biblioteca tatălui meu o carte cu paginile netăiate, pe care citind-o, am rămas foarte impresionat. Cuprindea și descrierile unor exercitii de yoga, pe care le-am practicat frecvent în acea perioadă. Manifestam o atractie încă neconstientizată către însingurare, către ascetism, și socoteam că mi-ar fi potrivit să devin yoghin. îmi amintesc că pe vremea gimnaziului le spuneam prietenilor mei: „Stiti ce vreau eu? O cămărută în pădure, un blid de mâncare și timp liber să mă ocup de mine însumi“. Ei bine, iată că acum toate acestea asteptau la picioarele mele. Lucrurile care îmi captaseră dintotdeauna interesul, care mă preocupaseră zi de zi și pe care le considerasem a fi singurele cu adevărat importante în viată, se aflau deodată chiar în fata mea, nu într-un mod fragmentar sau limitat, ci integral și chiar cu supramăsură. Ajunsesem la sursă, găsisem esenta! Nu cărti cu caracter descriptiv, ci faptă. Nu teorii, ci trăire!
Toate cărtile care circulă în Occident, pornind de la Karl Jung, întemeietorul psihiatriei și autorul teoriei subconstientului, continuând apoi cu ideile pe care le-a exprimat Herman Hesse, scrierile diversilor yoghini, precum Vivekananda și altii mai noi, Yi Jing și textele confucianiste, teoriile diferitilor „oameni de stiintă“, precum cea a lui Lyall Watson despre „supranatural“, cartea lui Fritjof Capra „Tao-fizica“, Aldoux Huxley cu „Portile perceptiei“ – „Biblia“ hipiotilor anilor ’60, textele de magie albă ale lui Omraam Aivanhov, bizarele lucrări ale lui Gurdjieff sau ale vrăjitoarei Alice Baile,y, cărtile Helenei Blavatsky, întemeietoarea Societătii Teozofice, toate aceste opere de aici îsi trăgeau seva. Toti erau influentati de India. India este un centru care emite o anumită frecventă, un anumit sistem de conceptii, iar centrul Indiei este „ashramul“. Dintre toate ashramurile pe care le văzusem și de care auzisem, acesta de aici părea diferit. Concentrat, integral! De altfel, Babaji era „gurul gurusilor“, dascălul dascălilor. îl recunosteau ca atare și alti yoghini pe care aveam să-i întreb mai târziu, și care îsi mărturisiseră chiar dorinta de a fi primiti cândva în ashramul său.
Afirm cu absolută certitudine că dacă n-as fi plecat mai întâi în Sfântul Munte și dacă n-as fi avut acele coplesitoare experiente datorate bătrânului Paisie, aș fi rămas definitiv în ashramul lui Babaji și i-as fi devenit discipol.
Insă acum exista în sufletul meu o oarecare îndoială. Auzisem deja un punct de vedere diferit. Un punct de vedere care avea autoritate și putere duhovnicească, însotit fiind de un mare număr de minuni și de experiente spirituale distincte de toate cele pe care le traversasem până atunci prin yoga și prin cele asemănătoare ei. Acest punct de vedere era exprimat de părintele Paisie, de întreg Sfântul Munte, de întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos de pe tot cuprinsul pământului.
Nu-1 puteam subaprecia pe bătrân socotindu-1 exponentul unui mod de religiozitate inferior, asa cum încercau să prezinte crestinismul toate cercurile influentate de conceptii orientale, căci niciodată în viata mea nu întâlnisem pe cineva care să se asemene părintelui Paisie, indiferent cu ce alt etalon l-as fi comparat.
Trăirile la care am putut accede prin rugăciunea lui erau cu mult mai pătrunzătoare, mai intense, mai adânci, mai curate decât orice altceva experimentasem cu ceilalti diversi gurusi. și cunoscusem destui. însă nu-i puteam ignora nici pe ei. Ba, mai mult chiar, eram înclinat să mă alătur lor. Am hotărât asadar să caut moduri de expresie mai apropiate de original. Să vin în India, să trăiesc lucrurile efectiv. Mai mult, pentru a fi cu totul impartial și neinfluentabil, înainte de a veni mi-am scos cruciulita pe care mi-o dăruise bătrânul și i-am dat-o unei bune prietene de-a mea care crezuse de curând în Hristos. A fost un gest simbolic, ca și când aș fi spus: „Acum să auzim, să trăim, să ne deschidem glasurilor mamei India“.
Ne apropiaserăm de poalele dealului unde se afla ashramul și ne mai despărtea de trepte doar râul, când multimea ce căra pietrele a început să se agite. S-au întors cu totii către vârful dealului, izbucnind în strigăte puternice: „Bole baba ke tzei!“, care însemna, precum am aflat mai târziu, „Sfinte părinte, biruitorule!“, strigăt de slavă și de cinstire. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Babaji. A stat putin pe vârful dealului. Avea în jur de 30 de ani, păr negru și lung până la umeri, cântărea cam 140 kg și era înalt de aproximativ 1, 70 m. Nu păstra nici o asemănare cu băiatul slăbut pe care îl văzusem în vechea fotografie. Intre timp câstigase foarte multe kilograme. Era îmbrăcat în stofe scumpe și purta ghete moi de piele aduse din Occident.
Cobora treptele în grabă, cu pasi mari și vioi, primind cu satisfactie și naturalete ovatiile multimii. Ca și când ar fi mărturisit: „Da, sunt exact ceea ce spuneti! Da, sunt biruitor! Da, sunt sfânt!“. Doar nu putea ascunde faptul că era stăpânul absolut… Nu numai că-1 ascultau neconditionat în orice, dar îl și venerau.
Atunci mi s-a întâmplat ceva ciudat, o experientă ce-mi amintea de sedintele în care eram hipnotizat. Brusc, în timp ce-1 priveam coborând treptele, mi-am pierdut pentru câteva minute constiinta. Era ca și cum propria mea minte ar fi fost pur și simplu azvârlită departe de mine. Pentru un oarecare interval de timp, îmi pierdusem simtirea sinelui. Nu mai aveam constiinta trupului meu, nici a facultătii mele rationale. Părea că nici n-as fi existat. Un mare gol domnea în memoria mea. In acel scurt răstimp eram efectiv inapt să-mi dau seama ce mi se întâmplă, în ce stare mă aflu, dacă măcar mai exist. Primul gând pe care l-am avut după ce mi-am redobândit constiinta de sine a fost: „Ce ai, de tot zâmbesti ca un cretin?“, realizând că un zâmbet larg mi se întipărise pe fată.
M-am simtit… siluit. Ca și când cineva m-ar fi constrâns să zâmbesc, fără ca eu să am o asemenea dispozitie. Simteam că zâmbetul larg de pe chipul meu era fortat, venea în contradictie cu sentimentele mele. Eram stânjenit de acest eveniment, dar pe de altă parte mi se stârnise curiozitatea.
Intre timp Babaji coborâse dealul, în nesfârsite ovatii, împărtind porunci și binecuvântări, și se apropiase de vizitatori. Ceilalti i se închinaseră deja, și primiseră consimtământul său de a rămâne în ashram. Rămăsesem eu și cele două prietene ale mele, însă nu schitam nici o miscare. încremenisem de uimire. Nu stiam ce să fac. Babaji se apropiase la cinci metri de mine, și mă simteam cuprins de un tremur. Nădusisem de neliniste. Eram acum uluit de fizionomia sa cu totul neomenească. Dacă cineva mi-ar fi spus că ceea ce aveam în fata mea era o iluzie sau un extraterestru, mi-ar fi părut mai credibil și m-ar fi uimit mai putin.
Intreaga sa prezentă părea un eveniment supranatural. Privirea lui avea o asemenea intensitate, o asemenea putere, o asemenea energie, încât eram mai degrabă terifiat. Dacă mi s-ar fi spus că o entitate supranaturală locuieste în acel trup, aș fi subscris fără rezerve. Mă stăpânea un amestec de spaimă, încordare și confuzie.
Atunci, unul din cei patru-cinci yoghini care îl înconjurau îmbrăcati în vesminte negre și tinând câte o lance cu un trident în vârf (simbol al zeului Shiva), s-a apropiat de mine, m-a privit drept în ochi si, dilatându-si pupilele la maximum, mi-a spus pe un ton aspru și poruncitor: „Scoate-ti încăltările și închină-te lui!“. Cunosteam aceste siretlicuri de duzină, asa încât, cu toată frica mea, l-am ignorat cu desăvârsire. M-am apropiat de Babaji, însă nu la mai putin de trei metri… Mi se părea că există un teribil câmp energetic împrejurul lui. „Namaste!“… i-am soptit, adresându-i politicosul salut zilnic al indienilor. Mi-a arătat drumul către ashram. Asadar ne primise. Puteam rămâne.
M-am îndepărtat usurat și am simtit imediat diminuându-se acea tensiune pe care o percepeam în apropierea lui.
Mă coplesise uimirea. Acest Babaji cu sigurantă că nu era om. Ce putere colosală! Era Dumnezeu sau demon? Mag sau sfânt? Om sau extraterestru? Aceste întrebări constituiau o uriasă problemă de constiintă pentru mine.
Era după amiază, și am început să urc treptele abrupte către vârful unde se afla ashramul. M-a depăsit în fugă un occidental gol-golut, de vreo 30 de ani, care tremura de frig întrucât tocmai iesise din apele înghetate ale râului. Citisem despre prelungitele băi reci pe care le fac yoghinii, unite cu anumite asane, pentru a stimula o serie de glande hormonale astfel încât să se modifice biochimia organismului. De altfel, tot ceea ce vedeam în jur venea să-mi confirme cunostintele pe care le dobândisem din cărti; erau lucruri pe care de ani de zile râvneam să le pun în practică. Domeniul magiei și universul yoga aveau pentru mine atunci un sens pozitiv.
Pe de altă parte, bătrânul Paisie, Sfântul Munte, experientele mele crestine strigau contrariul. Mă avertizau asupra Diavolului care se transformă chiar și în înger de lumină pentru a însela. Mă clătinam în îndoială, nestiind ce să cred. Era și motivul pentru care venisem în India. Ca să înteleg.
In vreme ce urcam scările în acea stare de mirare și de nedumerire, am simtit apropiindu-se în chip nevăzut o fiintă care mi-a adus alinare, linistire și sprijin, iar în acelasi timp am auzit foarte limpede în mintea mea un glas zicând: Să nu te închini la idoli și nici să le slujesti lor. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău și să nu ai alti dumnezei afară de Mine.
Prima poruncă pe care o dăduse Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai (les. 20, 2-3)!
In clipa aceea m-a cuprins o asemenea pace și am înteles atât de adânc sensul poruncii încât am fost absorbit cu totul de continutul ei, fără să mă mai minunez de modul neobisnuit prin care îmi fusese adresată. Astăzi cred că a fost vorba de un înger.
In vreme ce glasul încă răsuna în mintea mea, treptele s-au sfârsit și m-am trezit drept în fata unui mic templu hindus, situat în aer liber. Erau expuse acolo diferitele zeităti ale panteonului hindus. Unul dintre zei avea trup omenesc și cap de elefant, altul se înfătisa ca o maimută cu anumite trăsături omenesti, altul avea sase mâini și patru picioare… Un întreg sir de astfel de statui erau venerate de către locuitorii ashramului. M-am întrebat: „Dacă nici acestia nu sunt idoli, atunci ce sunt?“. Faptul constituia pentru mine o adevărată revelatie: oamenii acestia erau idolatri în toată puterea cuvântului! întocmai precum vechii elini, precum popoarele dinainte de Hristos. Am înteles totodată și un lucru pe care mai târziu aveam să-l nesocotesc în mai multe rânduri. Anume că ortodoxia dădea dovadă de verticalitate, propovăduind fără echivoc că nu avem absolut nici o legătură de ordin duhovnicesc cu toti acesti închinători la idoli. De cealaltă parte, însă, hindusii se străduiau să prezinte lucrurile într-un mod care sugera că toti am fi una și că există doar anumiti fanatici îngusti la minte care nu vor să recunoască acest lucru. îmi devenise acum evident că această afirmatie a lor distorsiona realitatea. NU-ul hotărât al crestinilor venea nu din partea vreunui oarecare preot sau călugăr lipsit de minte, ci fusese pecetluit de către însusi Dumnezeu prin poruncile pe care le-a dat prorocului Moise. La o simplă lectură a Bibliei se poate constata că poruncile fundamentale ale Vechiului Testament erau orientate împotriva politeismului și idolatriei. De altfel, versetele deja amintite sunt ele însele cum nu se poate mai elocvente: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (les. 20, 2) și Să nu ai alti dumnezei afară de Mine (les. 20, 3). De ce ascundeau hindusii acest adevăr? De ce mistificau învătătura de credintă a adversarilor lor? De ce stăruiau în a prezenta lucrurile denaturat? Despre ce pretinsă identitate vorbeau ei, câtă vreme existau atât de mari diferente? Ce legătură aveau cu Dumnezeul Vechiului și Noului Testament personaje ca Hanuman, cu înfătisarea sa de maimută, sau Ganesha cel cu cap de elefant? Toti acestia trimiteau mai curând cu gândul către vechiul panteon, către Zeus și celelalte cohorte de zei și semizei. Nici o legătură cu Unicul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului.
Asadar, pentru a intra cineva în ashram trebuia să treacă obligatoriu prin acest mic templu în aer liber. Nu exista alt drum. M-au oprit și mi-au spus să-mi scot înc