Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nicio putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos.

Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: "Cine este omul aceasta?", ci să-ţi spui: "Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine. Priveşte înainte şi te bucură!”

~ Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

"În vremurile de odinioară, creștinii se păzeau şi se apărau unul pe altul de închinătorii la idoli; astăzi creştinul se ridică împotriva creștinului şi se feresc unul de altul, căci nu mai este cu putinţă să mai ai încredere în cineva.

Căci fiecare minte și înșală și se poartă cu aproapele său cu viclenie: pe limbă poartă miere, iar în inimă, fiere; amară; cu buzele întâmpină cu bucurie, iar cu inima dușmănește; în față vorbește dulce și măgulește, dar, îndepărtându-se, defăimează și ocărăște…“

— Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk

• 🍇 Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk: Creştinul despărţit de Hristos pierde trăirea duhovnicească şi sufletul lui secătuieşte.

  Mlădiţele care nu aduc roade se separă de viţă; tot aşa şi creştinii care nu aduc roade bune se despart de Hristos. Mlădiţa desprinsă de viţă se usucă; tot aşa şi creştinul despărţit de Hristos pierde trăirea duhovnicească şi sufletul lui secătuieşte. Mlădiţa uscată nu mai este nimănui de folos, decât pentru a fi arsă; tot aşa şi creştinul care s-a despărţit de Hristos şi s-a secătuit duhovniceşte se predă focului veşnic.
  
  „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (Ioan 15, 4-6).
  
  — Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 51

• ☦️ Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk: Creştine, cel ce te-ai îmbătat de dragostea acestei lumi!..

  "Creştine, cel ce te-ai îmbătat de dragostea acestei lumi! Trezeşte-te, atâta timp cât mai ai vreme şi caută bunătățile cereşti, pe care le-a făgăduit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El, ca să nu le doreşti mai târziu şi să nu le mai primeşti." — Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk

• ✝️ Viața Sfântului Ierarh Tihon din Zadonsk — Blândețea și smerenia sa nu aveau margini, și atunci când credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare și îi făcea metanie până la pământ.

  Această stea a sfințeniei ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac din satul Korețk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la țărani pentru a-și câștiga pâinea zilnică. Evlavios și silitor la învățătură, a învățat la școala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit profesor de retorică după primirea diplomei. În timpul acestor ani când era încă profesor, avea sentimentul prezenței neîncetate a lui Dumnezeu și iubea să citească sau să cugete timp de nopți întregi. In cursul uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veșnică, cerul s-a deschis deodată și o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorință arzătoare pentru viața călugărească și pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon și după ce a fost hirotonit preot în același an, i s-a încredințat conducerea seminarului din Tver.
  
  Deși dorea să-și ducă viața de monah în liniște și rugăciune, el a fost ridicat la rangul de episcop la vârsta de 37 de ani, în 1761, și a fost îndată numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populație răzleață și pe jumătate barbară, a cărei cârmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta parohiile, a îndrepta relele și a îndemna fără întrerupere, atât prin predici, cât și în scris, la starea de curăție propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi sfătuia pe creștini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului, așa și ei să fie unelte ale lui Hristos; și precum Mântuitorul a pătimit, așa și ei să pătimească în lume și să fie batjocoriți împreună cu El.
  
  Luând măsuri hotărâte împotriva ereziilor și a păcatelor din popor, episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de rând, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mângâierea Domnului. Blândețea și smerenia sa nu aveau margini, și atunci când credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare și îi făcea metanie până la pământ. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuința unui boier, sfântul a fost luat în derâdere de un tânăr iluminist care se mândrea cu opiniile sale anticreștine. Blândețea și dreptatea răspunsurilor sfântului l-au făcut pe acel nerușinat să-și piardă cumpătul și să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzând în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfântul i-a cerut iertare pentru că l-a mâniat într-atâta cu cuvintele sale. Astfel, tânărul s-a căit pentru fapta sa și a devenit un bun creștin.
  
  Mânat de mila și de zelul său, omul lui Dumnezeu nu și-a cruțat puterile sale și doar în cinci ani a trebuit să renunțe la sarcina sa, din pricina sănătății (1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoință plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin rugăciunile sale și prin lucrările inspirate de Duhul Sfânt.
  
  Chilia sa era lipsită de orice confort. În chip de pat, el avea un covor întins pe pământ și două perne, iar ca și acoperământ, o piele de oaie. Mai avea câteva icoane pe perete, o masă, un scaun și câteva cărți. Îmbrăcat cu o rasă de lână de rând și cu încălțări de scoarță împletită, el împărțea la săraci toată pensia sa și darurile care le primea. Când nu mai avea nimic de dat, iși trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. În zilele când numeroși săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, și se întrista când numărul acestora scădea. Ușa sa era întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât și oricărui călător, care găseau la sfântul episcop mâncare, îmbrăcăminte și cuvinte de mângâiere sufletească. Nu ieșea decât pentru a participa la Sfânta Liturghie, cântând cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuși. Se împărtășea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice și morale. În timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii săi și adesea, uitând mâncarea, începea să plângă, mai ales la lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Viețile sfinților sau alte cărți. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul Testament și petrecea mult timp talcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobișnuită, el îmbogățea aceste explicații cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinții Părinți și din Viețile Sfinților. Când își dicta scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfânt, ieșeau din gura sa cu o asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el își slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoțită de metanii, până în zori. Din inima sa arzând și zdrobită de pocăință, izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a harului. Într-o noapte i-a apărut Hristos însângerat și acoperit de răni, iar sfântul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicând: „Tu! Tu, Mântuitorul meu, tu vino la mine!”.
  
  Într-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcând metanii în fața fiecăreia dintre ușile ei și dând slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar și a văzut că cerurile se deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga mănăstire. Căzând la pământ, a auzit o voce zicând: „Iată bunurile gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!”. Altădată a văzut pe Maica Domnului tronând deasupra norilor împreună cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel de o parte și de alta. Căzând în genunchi, sfântul i-a cerut să mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.
  
  Când făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tușească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gândul la Dumnezeu. Câteodată, era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu brațele ridicate la cer, încât trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din rugăciune.
  
  Deși neînțeles de călugării din mănăstire, și mai ales de egumen, om violent și îngâmfat care fusese ales dintre clericii dați afară de el, Sfântul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau și îl insultau, socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din dușman al său se schimba în prieten și mare admirator.
  
  După câțiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gândea dacă n-ar trebui să se supună stăruințelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-Peterburgului, și să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească mănăstirea, când un călugăr bătrân și sfânt i-a spus că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Când era învăluit de gânduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Psalmul 118, 71). Încercat vreme îndelungată în războiul gândurilor și al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: „În ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem și spre ce suntem înclinați prin firea noastră... ceea ce se ascunde în inima noastră”.
  
  Zăvorâtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobândească mântuirea poporului lui Dumnezeu și în multele sale scrieri, el dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulțumire a egumenului mănăstirii, numeroși oaspeți, de toate vârstele și stările, adesea veniți din ținuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfântului Tihon, pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfântul episcop era cel ce împăca pe dușmani, apărătorul țăranilor și osândiților fără de vină. El avea un zâmbet și un cuvânt de mângâiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mâna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvânta sau pentru a împărți milostenii.
  
  Începând din 1779, Sfântul Tihon a intrat în zăvorâre desăvârșită: el nu mai primea nici un oaspete, nu mai adresa decât rar cuvântul ucenicilor săi de chilie, nu mai mergea la biserică și nu mai ieșea decât pentru a vizita, în zilele de mari sărbători, pe deținuții din închisori. În această retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii și pocăinței, meditând asupra morții în fața sicriului pe care și-l pregătise. A petrecut astfel patru ani până în ziua când, după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părții stângi și a trebuit să rămână în pat. Simțind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a chemat pe cei apropiați și pe binefăcătorii săi și le-a zis, arătându-le crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toți”. Acestea au fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vârsta de 59 de ani.
  
  În testamentul său, el scria, precum sfântul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mângâierile care mi le-a dat când am fost necăjit... Câte binefaceri n-am primit de la el, câte daruri?”.
  
  Cinstirea sa a început îndată după moartea sa și s-a întins repede în tot pământul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale moaște, în prezența unei mulțimi de mai multe sute de mii de credincioși, la 25 iulie 1861.

“Trebuie să trăiești nu doar pentru tine. Încearcă să te rogi în liniște pentru toată lumea. Nu împinge și nu doborî pe nimeni. Gândurile și cuvintele noastre au mare putere pentru lumea din jurul nostru. Rugați-vă cu lacrimi pentru toți - cei bolnavi, cei slabi, păcătoși. Pentru cei pentru care nu are cine să se roage.” — Arhiereu Nikolay Guryanov

☦️ Starețul Nikolai Guryanov: ... mai presus de cei preaînțelepți este simplitatea sfântă / "Mai presus de cei inteligenți sunt cei pricepuți, mai presus de cei pricepuți sunt cei înțelepți, mai presus de cei înțelepți sunt cei preaînțelepți și mai presus de cei preaînțelepți este simplitatea sfântă." — Starețul Nikolai Guryanov

Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi.

În epoca noastră, care a lepădat pe Hristos, nimeni nu înțelege această părută robie.

Rugăciunea curată presupune lipsa de griji. Ea se dobândește atunci când, în orice lucru pe care-l facem, mintea noastră se află slobodă spre a gândi și a trăi numai prin numele cel sfânt, harul Sfântului Duh.

Eu nu am venit ca să impun altuia voia mea, ci, după pilda lui Hristos, ca să îi slujesc.

Încercați să trăiți astfel și veți vedea că harul lui Dumnezeu va fi cu voi. Apoi însușiți-vă această atitudine în fiece clipă a vieții voastre.

De nu vom ajunge a pătrunde înțelesul slujirii celuilalt, viața noastră va fi fără de folos.

De voim să ne reînnoim firea, să ne facem asemănători lui Dumnezeu, trebuie ca viața noastră să fie stăpânită de dorința de a sluji celuilalt.

Slujirea aproapelui are o putere mântuitoare, nesfârșit mai mare decât orice teorie teologică.

Cum putem cunoaște pe Dumnezeu așa cum este? Hristos ne arată calea, cerându-ne a petrece în sfințenie pentru a nu vătăma pe aproapele, a prețui mai mult pe ceilalți decât pe noi înșine și a nu ne lupta să îi stăpânim.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 45-46)

"Niciodată să nu rănim, să nu jignim și să nu supărăm pe nimeni. Să nu îl facem pe celălalt să se simtă în ochii noștri lipsit, micșorat, inferior, pentru că astfel îi omorâm sufletul. Acest om se va răni, se va traumatiza și nu va putea să reușească în viață. Niciodată să nu accentuăm și să nu amintim celuilalt neputința sa, păcatul său, răutatea sa, problema sa. Ci să avem numai cuvinte de bine pentru el, însă nu laude naive.

Pentru că omul niciodată nu se îndreaptă prin umilire, prin înjosiri, prin observații, prin a-i arată greșelile permanent. Trebuie să fie sfânt ca să se îndrepte în acest fel. Dar, dacă ar fi fost sfânt, nu ar fi avut astfel de probleme, ca să aibă nevoie de observațiile tale. Însă, dacă este așa cum este, singurul lucru de care are nevoie este respectul tău total față de persoana lui, astfel încât să poată să se îndrepte la un moment dat, văzând pacea ta, blândețea ta, dragostea ta, îngăduință ta, răbdarea ta, bunătatea ta, dulceața ta...

Numai cine are aceste virtuți poate îndrepta pe aproapele. Însă, aceste lucruri cer noblețe sufletească și delicatețe. Dacă nu suntem atenți la cel de lângă noi, și nu suntem nobili sufletește și delicați, nu vom putea vreodată să ne numim fiii lui Dumnezeu. Și în cer să ne pună Domnul, noi nu vom putea viețui cu niciun om."

— Pr. Emilianos Simonopetritul

✝️ Arhimandritul Emilianos Simonopetritul: Hristos continuă și acum pogorârile Lui, pentru a face părtaș Lui inima, gândirea, mintea, chiar păcatul fiecăruia

✝️ Arhimandrit Emilianos Simonope: Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi, care căutăm mântuirea.

Am avut onoarea să cunosc două dintre bolile secolului nostru: cancerul și depresia. Sunt experiențe cu profundă încărcătură duhovnicească, psihică, fizică și cu rădăcini adânci și complexe.

Ca-n cer a fost călătoria tumorii, pur și simplu am plutit, am zburat, am fost dusă de Arhangheli pe aripile lor.

Chimioterapie, analize, medicamente cu zecile, sutele, examene sofisticate, numai Dumnezeu ajută în astfel de situații căci omul nu ar reuși singur. Eu nu aș fi reușit...

Depresia, în schimb, a fost și este o încercare grea. M-am tratat, mă tratez și voi lua toată viața serotonină.

În cazul cancerului toată lumea care îmi este apropiată, fizic, s-a speriat și s-a comportat cu mine cu o atenție de care nu am avut niciodată parte în viață.

Chiar și cei care nu mă suportau au manifestat compasiune și grijă.

Cancerul terorizează.

Complet diferită a fost reacția la depresie!

Există multă indiferență și, aș îndrăzni să adaug, multă ignoranță când este vorba despre o boală a sufletului ori a minții.

Depresia este cauzată de lipsa serotoninei în creier și vă asigur că este boală serioasă și greu de dus.

Se poate ieși din tunel dar este nevoie de tratament, de credință și ca cei din jur să renunțe la indiferență și la ignoranță. Să încercăm cu toții să fim mai blânzi!

Să încercăm să înțelegem suferința semenilor înainte de a-i judeca și critica!

• Gabi Mihaela Tîrtan

• Sursa: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid02mw3GCxNt ...

• Repere:

  • ☦️ Gândurile de tristeţe profundă, depresia, se alungă cu numele lui Hristos — Rugăciunea lui Iisus / „Când vă vin gânduri de tristeţe profundă, nu încercaţi să le alungaţi deschizând dialog cu ele. Cu dracul nu se discută pentru că este mai viclean şi mult mai bătrân decât noi, deci mult mai experimentat. Loviţi-le de Piatră. Piatra este Hristos, numele Lui, Rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Şi spuneţi asta cu un zâmbet pe faţă şi cu bucuria mântuirii. De ce ? Pentru că nu stă în puterea noastră să alungăm gândurile, dar stă să nu le primim. Gândurile de deznădejde, tristeţe, mama tuturor deznădejdilor şi depresiilor, sunt izgonite doar cu numele lui Iisus Hristos. Ele sunt neputincioase în faţa numelui Lui. De ce şi cum asta? Noi nu știm. Știm numai că așa este. Și asta ştiind nu ai cum să nu trăieşti fiecare clipă ca o bucurie a vieţii. Pentru că suntem botezaţi în numele celui care a zis: „bucuraţi-vă pururea!” — Starețul Varsanufie de la Optina, Rusia.

  • ☦️ Sfaturile Cuviosului Serghie Șevici: Cum să scapi de tristețe, deznădejde și depresie / Amintește-ți că „nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea!” / „Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului! Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.” / „Să nu deznădăjduieşti, nicicând, pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa, în orice zi, de la început! Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.”

  • 📜 Savatie Baștovoi: 10 GÎNDURI CONTRA DEPRESIEI - Către un tînăr care mi le-a cerut →

    1. Mai întiî de toate, să ai mare nădejde în Dumnezeu și să știi ca El e atotputernic, dar și plin de iubire.
    2. Apoi, sa ierti pe cei ce îți greșesc, știind că si Tatăl ceresc ne iartă, așa cum iertăm. Această convingere să o ai deplină, căci Însuși Hristos ne-a făgăduit asta.
    3. Apoi, să nu deznădăjduiești, chiar de vei cădea, știind că Dumnezeu cunoaște viața noastră toată și știa de toate aceste căderi, și totuși ne-a creat, deci știe că ne putem ridica și ne putem mîntui.
    4. Să nu primești gîndul care îți arată numai neajunsuri și te descurajează. Să faci puțin și fără încrîncenare lucrurile mici pe care ți le propui, ca și cum ar fi ceva mare, căci la Dumnezeu nimic nu este prea mare și nimic nu este prea mic, dacă e făcut cu gînd de îndreptare. Aceasta te va ajuta să ai un duh de luptă, o mică satisfacție care va alunga descurajarea.
    5. Să fii săritor la nevoie, ajutînd cu ce poți, cînd ți se cere ajutor.
    6. Să nu faci lucruri prea mari: nici milostenie peste măsură, nici muncă peste puteri, ci în toate să cauți o cale smerită.
    7. Să nu judeci păcate străine și să nu te bucuri de căderea altora.
    8. Să mulțumești pentru ce ai și să ceri fără îndoială cele ce îți lipsesc.
    9. Să începi mereu de la început, ca și cum astăzi ai fost iertat și ai o nouă șansă.
    10. Să chemi ajutorul Sfinților și al Maicii Domnului, știind că în ei ai prieteni și ambasadori în cer.

    Dumnezeu să te ajute.

  • 💊 Ivermectina a fost concepută ca și medicament - în primul rând - pentru oameni în 1987. / [...] Îmbunătățește nivelul imunității la pacienții cu cancer și tratează Herpes Simplex și Herpes Zoster, iar în plus reduce frecvența sinuzitei și diverticulitei. Este antiparazitar, antineoplastic (anticancer). Acesta suprimă înmulțirea și metastaza celulelor canceroase, conservă celulele sănătoase și îmbunătățește eficacitatea chimioterapiei. Pot ucide celulele canceroase rezistente la chimioterapie, pot învinge rezistența la numeroase chimioterapii care se dezvoltă în tumori, iar în combinație cu chimioterapia și/sau agenții anticancerigen, cresc eficacitatea acestor tratamente. [...]

  • 🔴 Efectele vaccinării tot mai dramatice: cancerele agresive extermină personalul medical vaccinat 💉 / Efectele vaccinării, tot mai dramatice / Medicii semnalează că în spitale tot mai mulţi oameni din rândul personalului medical sunt seceraţi de cancere agresive, care nu răspund la niciun tratament. Toţi au în comun vaccinul anti-Covid, însă subiectul a devenit oficial tabu, astfel că puţin sunt cei care îndrăznesc să-I abordeze. Într-o singură unitate sanitară din ţară, 13 angajaţi au fost diagnosticaţi cu neoplasme în ultimii doi ani, din care doi au decedat, iar unul se află în fază terminală.

  • 🥤 Zahărul Criminal ☠️ și interpretarea Localizării sale în Trupul Uman 🤔 [...]Zahărul aflat în exces în trupul tău se numește Cancer! [...]

  • 🩸 Toate bolile la nivel organic sunt legate de paraziți. / [...] Ce sunt cancerele? Ele sunt cel mai adesea colonii de ciuperci pe care organismul le încapsulează. [...]

  • 💉 Cancere galopante la tinerii vaccinați. Doctorii explică mecanismul: Vaccinul Covid ucide atacând sistemul imunitar → / Moartea la 30 de ani a ajuns o normalitate post-vaccinare. Ieri, un fotbalist român s-a stins din viață la 30 de ani, după un cancer galopant care l-a ucis în doar 30 de zile. Medicii spun că ARN-ul mesager din vaccinul anti-Covid ajunge să distrugă competența sistemului imunitar și, astfel, acesta nu mai distinge sau nu mai poate distruge celulele tumorale, care apar tot timpul în organismele umane.

Albinele nu încetează să ne uimească.

Știați că atunci când o regină albină este rănită sau se luptă, albinele lucrătoare se adună în jurul ei, făcând tot ce pot pentru a o ajuta să se recupereze?

O curăță, o hrănesc și chiar încearcă să o resusciteze dacă nu se simte bine.

Instinctul lor este să-și protejeze și să-și susțină liderul, asigurând puterea și supraviețuirea stupului.

Acest mic act de unitate și grijă îmi amintește de puterea comunității și compasiunii în propriile noastre vieți. Imaginează-ți dacă am avea grijă unii de alții așa cum o fac albinele - oferind ajutor atunci când cineva este la pământ, indiferent de rolul sau statutul său.

Data viitoare când vezi o albină bâzâind în jur, ia-ți un moment pentru a aprecia lecțiile incredibile pe care aceste insecte mici le aduc în lumea noastră.

Să ne străduim cu toții să avem grijă de stupul nostru - familia, prietenii și comunitatea noastră.

Legat de acest subiect, citește următorul articol interesant și util:

🐝Mierea este una dintre alimentele rare de pe pământ care singură poate susține viața umană

• Sfântul Macarie Egipteanul:

Îl veți recunoaște pe satan atunci când "vă va face binele cu forța"

• ☦️ Părintele Savatie Baștovoi: Păziți mintea legată de Hristosul Cel adevărat, Cel care ne-a învățat că binele se face în taină și că oricine se va înălța pe sine se va smeri.

"Antihrist este un personaj despre care se spune că va face mari semne și minuni, va fi un militant pentru pace și binele oamenilor, un mare filantrop. Toate acestea trebuie să le facă pentru a se asemănă cu Hristos, căci "anti-Hrist" înseamnă în locul lui Hristos.

Așa cum Antihrist este un înlocuitor al lui Hristos, tot așa și "binele" făcut de el este un substitut al Binelui. Iată de ce, primii care îl vor primi pe Antihrist nu vor fi oamenii evident răi, ci oamenii cu intenții bune, căci se vor regăsi în "binele" trîmbițat de Antihrist.

Pentru a-l primi pe Antihrist nu e nevoie să fii rău, este destul să crezi că dracul poate face ceva bun.

Păziți mintea legată de Hristosul Cel adevărat, Cel care ne-a învățat că binele se face în taină și că oricine se va înălța pe sine se va smeri."

~ Ieromonahul Savatie Baștovoi

„Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neștiință și noi nu îl informăm și îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători față de viitorul unei nații și al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care iși pun viața pen­tru frații lor.”

"Cum vom putea fi atât de lași încât să ne mulțumim cu mântuirea noastră, dat fiind că ne primejduim propria noastra mântuire, dacă nu ne îngrijim de cea a celorlalți?

Astfel, într-o luptă, cine nu se gândește decât să scape fugind se pierde pe el însuși înainte de a-i pierde pe ai săi; dar cine luptă cu vitejie pentru a-și scoate tovarășii din primejdie, se salvează pe sine însuși, scăpându-i pe alții.

Viața aceasta e un război necontenit și suntem mereu in prezența dușmanilor, să luptăm așa cum ne poruncește împăratul și căpetenia noastră.

Să ne înțelegem toți ca să ne apărăm și să ne mântuim toți împreună."

— Sfântul Ioan Gură de Aur

• ✝️ Sfântul Ioan Gură de Aur: "... despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei ..." / De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească.

• ☦️Sfântul Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopulului: Nicăieri nu este atâta rău ca în erezie. Nici-o credință falsă să nu primiți chiar dacă ar fi venită sub forma dragostei. / "Cât timp Bisericile locale oficiale colaborează cu ecumenismul, folosindu-se de “bunăvoinţa” acestuia, ortodocşii cu adevărat credincioşi lui Hristos vor fi etichetaţi ca “sectari”, care se rup de la curentul comun, oameni “periculoşi” pentru pacea si ordinea publică. De aceea ei vor fi prigoniţi (II Tim. 3, 12; Apoc. 13, 7). Sectele vor fi numite “adevărate”, iar adevărata Ortodoxie va fi prigonită ca o “sectă”." — Arhimandrit Serafim Alexiev

• ✝️ Sfântul Ioan Gură de Aur: "Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el." / "Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă. Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el. Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească.” — Sfântul Ioan Gură de Aur

• 🍩 Sfântul Ioan Gură de Aur: Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică / "Aveţi un ban? Cumpăraţi cerul! Nu aveţi bani? Dăruiţi un pahar cu apă, o pâine şi veţi primi Raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi chiar dacă veţi tăcea la Judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea..." — Sfântul Ioan Gură de Aur

• 👨‍👩‍👧‍👦 Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre Căsătorie — Unitatea Familiei / După cum, atunci cînd bărbatul şi femeia sunt neuniţi, nu e nimic sănătos în casa lor, chiar dacă lucrurile ar merge bine, tot aşa, cînd domneşte pacea şi unirea, nimic nu va fi neplăcut, chiar dacă s-ar ivi mii de furtuni în aceeasi zi. Dacă căsătoriile se vor face astfel, şi copii vor putea fi crescuţi în lucrarea faptelor bune. Când femeia va fi cinstită, înţeleaptă şi împodobită cu toate virtuţile, va putea să câştige cu totul un bărbat pe care să-l şi stăpînească prin puterea dragostei ei, şi, cînd l-a ciştigat, să găsească în el un tovarăş plin de rîvnă pentru creşterea copiilor. Şi va îndemna chiar pe Dumnezeu să privească cu grijă asupra lor. Atunci cînd chiar Dumnezeu ajută astfel de gospodării aşa de bine îndreptate, îngrijind chiar el de sufletele copiilor, toate chinurile vor pieri, totul va fi iubire în casă, ca şi în sufletele stăpînilor. — Sfântul Ioan Gură de Aur

„Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este: De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri?

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine.

El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti.

Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta.

Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici.

Ne ţine că este foarte milostiv El.”

— Părintele Arsenie Papacioc

• ✝️ Părintele Arsenie Papacioc: Dacă un om te provoacă, aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi eşti duşman. / “Dacă un om te provoacă, aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi eşti duşman. Un zâmbet, nu un rânjet. Soluţia este să-i zâmbeşti, să nu-l urăşti. Păstrează-ţi această sfântă libertate, această curăţire a inimii, pentru că Hristos nu vine în inima ta dacă acolo se află un duşman.” ☦ Arhimandritul Arsenie Papacioc

• ✝️ Cuvânt mare vă spun: în ordinea cea mai duhovnicească nici nu există cădere – există numai ridicare / Nu vă îngrijoraţi deloc pentru că nu puteţi mai mult. “Rămâneţi la nivelul acesta şi mulţumiţi. Acest lucru nu este puţin. Nu este bine să cereţi daruri mai mari. Dacă sunteţi sincer smerit cu înţelegerea la nivelul minţii sunteţi destul de bogați. Nu vă alarmaţi. Împliniţi cât puteţi prin dragoste creştină şi multe frumuseţi duhovniceşti vor veni singure fără de veste. Deci mulţumiţi-vă cu puţin. Deja purtaţi o forţă cu destulă rodire şi mai ales să nu vă pierdeţi încrederea în aceste posibilităţi. Purtaţi un zâmbet ascuns în inimă pentru toţi, cu adevărat pentru toţi şi aceasta este deja o mare depăşire decât să rămâneţi într-o excesivă meditaţie. Lucrurile minunate nu se cerşesc, ci se cuceresc şi aceasta mergând liniştite şi treze şi libere pe singurul vostru drum. În felul acesta purtând pe Hristos, Dumnezeu se va îngriji El să vă aprindă. […] Nu pierim de focul ispitelor care ne căleşte şi ne dă culoare smerită şi luminoasă. Proverb indian: „Focul înnegreşte ce nu poate arde”. Să fie inima veselită, inima aceasta, pe care am dăruit-o curată şi cu atâta râvnă celui mai ales şi mai puternic Prinţ al Cerurilor Cerurilor – Iisus Hristos, inima aceasta care poate aprinde în ea o lume mică, şi un Dumnezeu mare întreg. Chiar dacă sîngerează să nu abdice. Există o singură frumuseţe – curăţia, şi o singură liniştire statornică şi adevărată - de a sluji singur lui Dumnezeu şi repet: înaintea ochilor noştri să nu fie nimic înalt, mare, frumos, plăcut fără numai unul Dumnezeu. Nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti: de a ne ridica, de a nu rămâne pe piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun: în ordinea cea mai duhovnicească nici nu există cădere – există numai ridicare. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou, cât timp sufletul nu abdică. Vă spun cu gândul de a rămâne într-o neîntreruptă încurajare. Am zis şi mi-am mântuit sufletul meu.” — Arhimandrit Arsenie Papacioc

• ❤️ Părintele Arsenie Papacioc: NU a ZICE, CI a MIȘCA înseamnă a AJUNGE! / [...] Te-ai oprit, s-a oprit și harul. Nu vă jucați cu Adevărul! Că avem impresia că murim, dar nu murim. Nu vă temeți, tată! Dar să știți că nu poți să aperi Adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în haina morții întâi. Acum sunt semne de sfârșit de veac și dracul vrea să schimbe Adevărul. Și mi se pare mie că sunt mai mulți mireni decât călugări care îmbracă haina morții. Și haina morții înseamnă să mori pentru Adevăr. În momentul când aperi Adevărul deja ești pe tine cu haina morții. Să știm să murim și să înviem în fiecare zi. Nimic nu este pierdut atât timp cât credința este în picioare, cât sufletul nu abdică și capul se ridică din nou." — Părintele Arsenie, Bătrân al Neamului lipit inimii.

• ✝️ Părintele Arsenie Papacioc: Adevărul trebuie apărat cu orice chip. / „Adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărândul, toate cerurile ştiu, toată. impărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă! ... Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul" — Părintele Arsenie Papacioc

Părintele Justin în „Cum să luptăm împotriva dictaturii biometrice”:

„Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neștiință și noi nu îl informăm și îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători față de viitorul unei nații și al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care iși pun viața pen­tru frații lor.”

Dumnezeu nu este zgârcit cu nimeni. El împarte daruri tuturor. Unul are talantul cântării, altul al înțelepciunii, altul în forță fizică, altul are darul de a picta, altul darul de a scrie sau de a vorbi. Fericit este acela care, folosind darul pe care îl are, izbutește să aducă un suflet la Hristos. Aceluia i se vor acoperi mulțime de păcate. Această și este, de fapt, esența creștinismului: a te dărui și a dărui neîncetat altora lumină, pace și bucurie. — Extras din: Lacrimă și Har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011, p.208

• ✝️ Sfântul Constantin Sârbu: Nu-ți irosi viața! Ea este data oamenilor spre desăvârșirea sufletelor, pentru veșnicie.

• ✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Omul nou — cel duhovnicesc — nu se poate forma decât în Biserică!

• ✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos.

• ✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Nimeni pe lume nu poate face întoarcerea ta, rugându-se în locul tău!

• ✝️ Despre aproapele meu - din cartea "Lacrimă şi Har" al Preotului martir Constantin Sârbu

• ✝️ Părintele Constantin Sârbu (1905-1975): Aveți grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoți, ușile încuiate, au să plângă lăcatele la uși, că nu va mai fi cine să facă slujba.

• ✝️ Preotul martir Constantin Sârbu - Lacrimă și Har

Starețul Tadei de la Vitovnița - Serbia (1914-2003)

Nu acorda prea multă importanță evenimentelor exterioare, concentrează-te în tine, în inima ta, în Domnul și părăsește evenimentele exterioare. Roagă-te neîncetat „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”

Oricine doreşte binele, va suferi mult în viaţă ca să dobândească iscusinţa duhovnicească de mare preţ.

Trebuie să ne schimbăm pe noi înşine, şi totul se va preschimba în jurul nostru pe temelia gândurilor.

Trebuie să ne rugăm Domnului ca să ne dea răbdare desăvârşită şi să iertăm toate; de îndată ce avem aceasta înlăuntru, vine şi armonia înlăuntrul nostru şi în jurul nostru.

Adeseori, cei cu care vorbim ne strică dispoziţia sufletească. Nu trebuie să ne spună dacă ne respectă sau nu, dacă ne iubesc sau nu, această trăsătură o poartă fiecare persoană în cuget şi noi o simţim.

Nu trebuie să ne îndeletnicim cu telepatia (citirea gândurilor străine). Gândurile sunt o putere şi o forţă uriaşă. Vedeţi ce fac gândurile nu numai în statul nostru, ci în lumea întreagă!

• ☦️ Starețul Tadei de la Vitovnița - Serbia: Cu cât sufletul se liniștește mai mult, cu atât mai multe taine cerești îi sunt dezvăluite.

• ✝️ Starețul Tadei de la Vitovnița - Serbia: Soarele încă strălucește și Dumnezeu ne binecuvântează

1. Daca greșeala aproapelui, pe care ai dori s-o îndrepți, îți tulbură liniștea ta sufletească și te enervează, atunci și tu greșești și, prin urmare, nu poți îndrepta greșeala prin greșeală, ea se îndreaptă prin blândețe.

2. Râvna care vrea să îndrepte orice rău este ea însăși un mare rău.

3. Ține minte că ai în ochiul tău o bârnă, iar tu arăți spre paiul fratelui.

4. Există nedesavârșiri inevitabile, exista chiar și unele utile. Se întâmplă ca prin rău să se ispitească binele.

5. Exemplul marii răbdări a lui Dumnezeu trebuie să înfrâneze lipsa noastră de răbdare, care ne lipsește de liniște.

6. Exemplul Domnului nostru Iisus Hristos ne arată cu câtă blândețe și răbdare trebuie să suportăm greșelile omenești. Iar dacă nu suntem puși să-i conducem pe oameni, trebuie să privim cu detașare la ele.

7. Fiecăruia i se pare vrednică de osândă acea faptă a aproapelui care îl demască pe el însuși prin ceva.

8. Nimic nu ne liniștește ăi nu ne împacă cu faptele celor din jur, ca tăcerea, rugăciunea și dragostea.

— Starețul Iosif de la Optina

Dacă nu treci prin suferinţă, nu ştii să te rogi.

Dacă nu suferi, nu ştii să iubeşti.

Iar dacă nu ştii să iubeşti, nu vine harul lui Dumnezeu.

Iubirea este să-ţi dai viaţa pentru aproapele.

Să nu faci nimic fără grija de a veni în ajutorul celuilalt.

— Părintele Iustin Pârvu

Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.

Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.

Nu-l judeca pe aproapele, căci se întâmplă adeseori să spui lucruri rele despre un om, fără să-l cunoști bine; dar se poate întâmpla ca acesta să fie, prin duhul său, asemenea unui înger.

Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai însemnate sunt întristările și durerile sufletului. Cu cât este mai desăvârșită dragostea, cu atât mai desăvârșită este cunoașterea lui Dumnezeu. Cu cât este dragostea mai fierbinte, cu atât este și rugăciunea mai stăruitoare. Dacă dragostea este desăvârșită, viața este încă și mai sfințită.

Dumnezeu se arată oamenilor cu ajutorul Sfântului Duh, asemenea unui Dumnezeu nu numai iubitor, dar care este însăși iubirea (v. I In 4, 8). Așa după cum El ne cunoaște iubindu-ne, nici noi nu putem să-L cunoaștem decât iubindu-L, pe El și pe aproapele nostru. Să nu credem că nu are însemnătate cum anume iubim: trebuie să iubim așa cum El ne-a iubit pe noi. Fiindcă există iubiri și iubiri – dar știm cu toții că nici un cuvânt n-a fost, poate, atât de trivializat ca acesta.

Dar să nu ne amăgim singuri: iubirea evanghelică nu este dragostea egocentrică, sentimentală și posesivă a inimii pline de pasiune, care ne împarte lăuntric, ridică bariere (ale dragostei de sine) împrejurul nostru, pentru că așteaptă totul de la cei din jur. Nu! Iubirea evanghelică este iubirea dezinteresată și smerită a inimii eliberate de tirania eului, care înfrânge orice separație fiindcă știe să ierte, să-l primească și să-l accepte pe celălalt așa cum este, fără prejudecăți. Adevărata dragoste constă în a dărui celuilalt puterea de viață și harul pe care le-am dobândit și continuăm să le primim de la Dumnezeu, îndeosebi cu ocazia Sfintei Euharistii. Numai trăind iubirea aceasta, după calea arătată de Iisus Hristos, putem împlini chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

La Sfântul Siluan, iubirea față de aproapele se dovedește nu atât prin faptele bune (exterioare), cât printr-un fel de a fi (interior). Avem de-a face, în cazul lui, cu un ethos, fondat pe primirea plină de bucurie și slujirea smerită a fratelui, blândețea și răbdarea în relațiile cu acesta, atenția acordată celuilalt. În chip concret, aceasta înseamnă a avea grijă de cineva, a nu-l judeca, a nu gândi rău despre el, a nu-l răni și a nu-l indispune – „fie și prin expresia chipului nostru” –, a nu-i impune propria noastră voie, a ne arăta milostivi față de ființa care păcătuiește sau suferă. Dacă o cer împrejurările, îl putem mustra pe aproapele nostru, dar nu cu scopul de a-l nimici, ci de a-l îndrepta, în chip frățesc, referindu-ne la faptele comise, și nu la persoana sa, și aceasta, cu conștiința eliberată de orice sentiment negativ sau de mânie.

Aceasta a fost atitudinea Sfântului Siluan, îndeosebi în relațiile sale cu lucrătorii, atunci când a fost iconom la mănăstire. Și în felul acesta S-a purtat Domnul Însuși, pe toată durata vieții Sale pământești. După Înviere, când l-a văzut pe Petru – care se lepădase de trei ori de El –, nu i-a reproșat nimic, ci numai l-a întrebat: Mă iubești tu pe Mine? (Io. 21, 15). Dacă și noi facem la fel, ne vom păstra pacea în suflete, iar „Sfântul Duh ne va iubi și ne va ajuta în toate”. Vom intra astfel în dinamica tainică a împreună-lucrării divino-umane, conform căreia, cu cât dăruim mai mult, cu atât dobândim mai mult. „Harul vine din tot ceea ce este bun, dar mai ales din dragostea față de fratele nostru. Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi.” Și, oare, nu ajunge adesea un simplu gest prietenesc, o vorbă plăcută sau un simplu zâmbet, pentru ca „sufletul să resimtă în lăuntrul lui o schimbare binefăcătoare?” În schimb, „doar pentru o privire neprietenească putem pierde harul și dragostea dumnezeiască”.

Însă o asemenea noblețe a inimii și a caracterului nu este firească. Ea este cu putință numai întru Duhul Sfânt, Care, după cum ne spune și Sfântul Siluan, „este iubire, provoacă la iubire, dă puterea de a iubi”. Prin aceasta, noblețea este de nedespărțit de smerenia lui Iisus Hristos, care-i este condiția și chipul ascuns. Hristos ne-a arătat calea smereniei spălând picioarele ucenicilor Săi, primind să fie răstignit pe Cruce și să Se pogoare la iad. După învățătura Sa, dragostea înseamnă renunțarea la propria voință, slujirea aproapelui, răstignirea eului propriu și jertfelnicia de sine (v. In 15, 13). Cu cât mai mult vom fi de acord să ne micșorăm înaintea celorlalți și să le dorim binele, mai mult chiar decât nouă înșine, cu atât mai bine vom vedea cât de mare este dragostea lui Dumnezeu, prin urmare se cuvine să-i iubim și să suferim pentru durerile lor.

Întemeiată astfel pe smerenie, dragostea este, pentru Sfântul Siluan, izvorul libertății și al egalității. Logica sa este opusă ordinii socio-economice: dacă este cu neputință ca toți oamenii să fie conducători de stat, directori sau episcopi, în schimb, fiecare – oricare ar fi starea sa sau împrejurările vieții sale – este iubit de Dumnezeu și-L poate iubi pe Domnul și pe aproapele său. Până la urmă, numai aceasta are însemnătate pentru suflet și pentru mântuirea sa.

Sfântul Siluan ne avertizează: „Luați aminte, frații mei, și nimeni să nu cadă pradă amăgirii: cel ce nu-l iubește pe fratele său nu-L va iubi cu mult mai mult pe Dumnezeu.” Cele două porunci ale Domnului – dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – sunt una. Pentru Sfântul Siluan, totuși, dragostea față de Dumnezeu este pe primul loc; ea este, într-un anumit fel, fundamentul și izvorul dragostei omenești. Ea crește în inimile noastre după o scară ce corespunde diverselor grade de curățire a inimii, de biruință asupra patimilor și de lucrare conștientă a harului. Iubirea desăvârșită, așa cum a dovedit-o îndeosebi Fecioara Maria, este starea în care întreaga persoană – trup, suflet și minte – este atât de plină de harul Sfântului Duh, încât nu mai este ea aceea care iubește, ci Iisus Hristos este Cel ce iubește într-însa și printr-însa.

Pe această din urmă treaptă, atinsă și de Sfântul Siluan, mintea este atât de „absorbită în Dumnezeu”, atât de robită de Lumina și atât de plină de amintirea Sa, încât uită de lume și de oameni, nu mai vrea nici măcar să le vadă sau să le audă. Frumusețea creației și suferințele omenirii sunt aproape umbrite de frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu; sufletul nu se mai arată interesat de nimic altceva decât de acestea. Dar, în același timp, „după ce va fi uitat de lumea pământească, ca și când nici n-ar exista, omul înalță privirea și o zărește iarăși”.

Înaintea tuturor ispitelor de a părăsi lumea și realitatea, de care nu este scutită nici o tradiție religioasă, mesajul Sfântului Siluan este limpede: omul care se învrednicește să dobândească harul unei mari experiei mistice nu se cuvine să se zăvorască în lăuntrul extazului său. El poate, pentru o vreme, să uite lumea, pentru a se recentra în Dumnezeu, să se lase cu totul în voia contemplației dumnezeiești, dar nu se cuvine să se abandoneze sie însuși. Asemenea Apostolilor, după Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos, omul care a dobândit harul trebuie să se întoarcă la sine însuși, să-și amintească de ceilalți oameni și să coboare de pe Tabor. În felul acesta va regăsi lumea, însă în alt chip, cu alți ochi – transfigurând, căci este el însuși transfigurat –, capabili nu numai să vadă prezența Dumnezeului ascuns în inima oamenilor și în creație, ci și să le împărtășească suferințele și bucuriile. „Vei uita cu totul de lume și, când te vei întoarce iarăși la tine și ți-o vei aminti din nou, te vei ruga pentru ea din întreaga ta inimă”, ne asigură Sfântul Siluan.

— „Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

În loc de comentariu:

"Există trei căi rapide către Rai. Trei căi absolut adevărate, drepte către cer. Prima este să nu păcătuiești niciodată. Am pierdut acest drum, nu mai există. Al doilea este să nu osândim pe nimeni, atunci Domnul nu ne va osândi. Și noi am pierdut această cale. A mai rămas un singur lucru - să fim milostivi, atunci Domnul va fi milostiv cu noi. Asta este tot ce ne-a mai rămas. Trebuie să fim milostivi cu toată lumea. Trebuie să fim blânzi, milostivi, buni, iubitori. Acesta este drumul care ne-a mai rămas. Să nu-l pierdem nici pe el!" — Schiarhimandritul athonit Acachie.

Desprinzându-te de instinctele animalice, trebuie să desființezi din vocabularul tău doi termeni dușmani ai Împărăției Cerești: "eu" și "al meu" și să chemi în vasul gol de animalitate, prin post și prin rugăciune pe prietenul Duh Sfânt.

Cum te desprinzi de "al meu"? Dând lui Dumnezeu tot ce ai și stăpânești și așteptând de la El totul.

Cum te desprinzi de "eu"? Iubind pe Dumnezeu din toată puterea și pe oameni ca pe tine însuți, înlocuind iubirea de tine însuți cu aceste iubiri.

De tine se va îngriji Dumnezeu, tu fiind ocupat cu grija de ceilalți.

— Părintele Sofian

Nu toți se vor salva. Dumnezeu nu te va salva dacă nu o ceri. Cine își va mântui sufletul și pe alții îi va ajuta cu cuvântul și cu fapta, acela va împlini poruncile lui Hristos. - Sfântul Gavriil (Urgebadze)

Sfântul Gavriil Georgianul - în armată

A locuit apoi o vreme la mama sa, eliberându-i-se un certificat de alienat mintal.

Nimeni nu-l primea în casă pentru vreo muncă sau vreun câştig; toţi îl cunoşteau şi se temeau de el.

Nici el, nici mama sa nu puteau ieşi afară în timpul zilei; dacă ieşeau, vecinii asmuţeau câinii pe ei.

Mulţi ani la rând a fost văzut pe treptele unei biserici, stând cu mâna întinsă.

Monahul Gavriil a petrecut multă vreme în felul acesta, fiind respins, părăsit şi urât de oameni.

În taină se retrăgea într-o mică grotă pe care şi-o săpase într-o stâncă şi acolo se ruga cu lacrimi.

În acea perioadă în care bisericile erau distruse, iar oamenilor le era teamă să comunice unii cu alţii, Părintele Gavriil a construit în propria curte o biserică cu patru cupole. Ea a fost distrusă de mai multe ori, dar Părintele Gavriil o reconstruia de fiecare dată, cu mai mare râvnă.

După ce vremea prigonirii credincioşilor a încetat, foarte mulţi oameni au început să-l caute pe Părintele Gavriil pentru îndrumare duhovnicească.

El a devenit părintele duhovnicesc al multora şi povăţuitorul unei întregi mănăstiri de maici.

În ultimii ani s-a nevoit la Mănăstirea Mtskheta, unde a fost făcut arhimandrit şi unde a şi fost înmormântat.

Înainte de moarte, fiind bolnav, i s-a recoltat sânge pentru analize. Acest sânge a rămas nestricat.

Toate prigonirile şi durerile prin care a trecut i-au deschis porţile către vederea celor duhovniceşti.

În suferinţa lui pentru adevăr, Dumnezeul adevărului S-a proslăvit şi odihnit întru el.

Chipul Părintelui Gavriil dovedea cu limpezime tuturor că Hristos sălăşluia în inima sa mult pătimitoare.

„Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj murdar. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să vrea să pângărească acest chip şi să-l acopere cu murdării. Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se manifestă ca niște fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!” — Arhimandritul Gavriil

Adevărata nebunie, cea întru Hristos, și-a dat-o pe față cu ocazia marii sărbători tovărășești de 1 Mai 1965.

Pe clădirea Comitetului Central din Tbilisi, în piața centrală a orașului, erau atârnate portretele marilor „părinți” ai comunismului, iar de la tribună înaltele oficialități ale vremii țineau discursuri înflăcărate.

Deodată, giganticul portret al lui Lenin din spatele tribunei a început să ardă, apoi și celelalte. Mulțimea din piață a amuțit.

La o fereastră de la etajul al doilea al clădirii Comitetului Central, după ce dăduse foc portretelor cu benzină, părintele Gavriil începuse să propovăduiască împotriva nebuniei sovietice:

Domnul zice: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!” (Ieșire 20, 3-5).

În cele din urmă a fost dat jos de acolo cu scara de la o mașină de pompieri, iar mulțimea înfuriată a rupt gardurile de siguranță și s-a năpustit asupra lui.

Când pompierii l-au scos din mâinile oamenilor, Părintele Gavriil avea 18 fracturi, din care una craniană, iar fața îi era de nerecunoscut. O lună de zile a fost aproape inconștient, apoi a fost transferat la un spital de boli mintale, lucru care, probabil, l-a salvat de la pedeapsa capitală.

Părintele Gavriil nu a vorbit nimănui despre asta. Se poate să fi scăpat după mai mulți ani, odată cu amnistiile lui Hrușciov, și a ajuns să cerșească în pragul bisericilor, pentru că nimeni, nici preoții nu-l mai primeau, iar în satul lui, vecinii asmuțeau câinii pe el.

Abia după 1989 s-a putut retrage la Mănăstirea Samtavro de lângă Mtshketa, unde a adunat o obște de maici. A fost împodobit cu harisma înainte-vederii. A adormit în ziua de 2 noiembrie a anului 1995.

După îngropare, la mormântul său au avut loc foarte multe minuni, mai ales vindecări. A fost canonizat de Sinodul Bisericii Georgiei în anul 2012.

Să avem parte de rugăciunile Cuviosului Mărturisitor Gavriil cel nebun pentru Hristos!