ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

✝️ Părintele Iustin Pârvu - despre roadele suferinţei și dragostea de aproapele

- Posted in Părintele Iustin Pârvu by

Dacă nu treci prin suferinţă, nu ştii să te rogi.

Dacă nu suferi, nu ştii să iubeşti.

Iar dacă nu ştii să iubeşti, nu vine harul lui Dumnezeu.

Iubirea este să-ţi dai viaţa pentru aproapele.

Să nu faci nimic fără grija de a veni în ajutorul celuilalt.

— Părintele Iustin Pârvu

☦️ Sfântul Siluan Athonitul: "Harul vine de la toate faptele bune dar mai ales din iubirea față de fratele tău"

- Posted in Sfinți și învățături by

"Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi"

Sfântul Siluan Athonitul

Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.

Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.

Nu-l judeca pe aproapele, căci se întâmplă adeseori să spui lucruri rele despre un om, fără să-l cunoști bine; dar se poate întâmpla ca acesta să fie, prin duhul său, asemenea unui înger.

Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai însemnate sunt întristările și durerile sufletului. Cu cât este mai desăvârșită dragostea, cu atât mai desăvârșită este cunoașterea lui Dumnezeu. Cu cât este dragostea mai fierbinte, cu atât este și rugăciunea mai stăruitoare. Dacă dragostea este desăvârșită, viața este încă și mai sfințită.

Dumnezeu se arată oamenilor cu ajutorul Sfântului Duh, asemenea unui Dumnezeu nu numai iubitor, dar care este însăși iubirea (v. I In 4, 8). Așa după cum El ne cunoaște iubindu-ne, nici noi nu putem să-L cunoaștem decât iubindu-L, pe El și pe aproapele nostru. Să nu credem că nu are însemnătate cum anume iubim: trebuie să iubim așa cum El ne-a iubit pe noi. Fiindcă există iubiri și iubiri – dar știm cu toții că nici un cuvânt n-a fost, poate, atât de trivializat ca acesta.

Dar să nu ne amăgim singuri: iubirea evanghelică nu este dragostea egocentrică, sentimentală și posesivă a inimii pline de pasiune, care ne împarte lăuntric, ridică bariere (ale dragostei de sine) împrejurul nostru, pentru că așteaptă totul de la cei din jur. Nu! Iubirea evanghelică este iubirea dezinteresată și smerită a inimii eliberate de tirania eului, care înfrânge orice separație fiindcă știe să ierte, să-l primească și să-l accepte pe celălalt așa cum este, fără prejudecăți. Adevărata dragoste constă în a dărui celuilalt puterea de viață și harul pe care le-am dobândit și continuăm să le primim de la Dumnezeu, îndeosebi cu ocazia Sfintei Euharistii. Numai trăind iubirea aceasta, după calea arătată de Iisus Hristos, putem împlini chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

La Sfântul Siluan, iubirea față de aproapele se dovedește nu atât prin faptele bune (exterioare), cât printr-un fel de a fi (interior). Avem de-a face, în cazul lui, cu un ethos, fondat pe primirea plină de bucurie și slujirea smerită a fratelui, blândețea și răbdarea în relațiile cu acesta, atenția acordată celuilalt. În chip concret, aceasta înseamnă a avea grijă de cineva, a nu-l judeca, a nu gândi rău despre el, a nu-l răni și a nu-l indispune – „fie și prin expresia chipului nostru” –, a nu-i impune propria noastră voie, a ne arăta milostivi față de ființa care păcătuiește sau suferă. Dacă o cer împrejurările, îl putem mustra pe aproapele nostru, dar nu cu scopul de a-l nimici, ci de a-l îndrepta, în chip frățesc, referindu-ne la faptele comise, și nu la persoana sa, și aceasta, cu conștiința eliberată de orice sentiment negativ sau de mânie.

Aceasta a fost atitudinea Sfântului Siluan, îndeosebi în relațiile sale cu lucrătorii, atunci când a fost iconom la mănăstire. Și în felul acesta S-a purtat Domnul Însuși, pe toată durata vieții Sale pământești. După Înviere, când l-a văzut pe Petru – care se lepădase de trei ori de El –, nu i-a reproșat nimic, ci numai l-a întrebat: Mă iubești tu pe Mine? (Io. 21, 15). Dacă și noi facem la fel, ne vom păstra pacea în suflete, iar „Sfântul Duh ne va iubi și ne va ajuta în toate”. Vom intra astfel în dinamica tainică a împreună-lucrării divino-umane, conform căreia, cu cât dăruim mai mult, cu atât dobândim mai mult. „Harul vine din tot ceea ce este bun, dar mai ales din dragostea față de fratele nostru. Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi.” Și, oare, nu ajunge adesea un simplu gest prietenesc, o vorbă plăcută sau un simplu zâmbet, pentru ca „sufletul să resimtă în lăuntrul lui o schimbare binefăcătoare?” În schimb, „doar pentru o privire neprietenească putem pierde harul și dragostea dumnezeiască”.

Însă o asemenea noblețe a inimii și a caracterului nu este firească. Ea este cu putință numai întru Duhul Sfânt, Care, după cum ne spune și Sfântul Siluan, „este iubire, provoacă la iubire, dă puterea de a iubi”. Prin aceasta, noblețea este de nedespărțit de smerenia lui Iisus Hristos, care-i este condiția și chipul ascuns. Hristos ne-a arătat calea smereniei spălând picioarele ucenicilor Săi, primind să fie răstignit pe Cruce și să Se pogoare la iad. După învățătura Sa, dragostea înseamnă renunțarea la propria voință, slujirea aproapelui, răstignirea eului propriu și jertfelnicia de sine (v. In 15, 13). Cu cât mai mult vom fi de acord să ne micșorăm înaintea celorlalți și să le dorim binele, mai mult chiar decât nouă înșine, cu atât mai bine vom vedea cât de mare este dragostea lui Dumnezeu, prin urmare se cuvine să-i iubim și să suferim pentru durerile lor.

Întemeiată astfel pe smerenie, dragostea este, pentru Sfântul Siluan, izvorul libertății și al egalității. Logica sa este opusă ordinii socio-economice: dacă este cu neputință ca toți oamenii să fie conducători de stat, directori sau episcopi, în schimb, fiecare – oricare ar fi starea sa sau împrejurările vieții sale – este iubit de Dumnezeu și-L poate iubi pe Domnul și pe aproapele său. Până la urmă, numai aceasta are însemnătate pentru suflet și pentru mântuirea sa.

Sfântul Siluan ne avertizează: „Luați aminte, frații mei, și nimeni să nu cadă pradă amăgirii: cel ce nu-l iubește pe fratele său nu-L va iubi cu mult mai mult pe Dumnezeu.” Cele două porunci ale Domnului – dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – sunt una. Pentru Sfântul Siluan, totuși, dragostea față de Dumnezeu este pe primul loc; ea este, într-un anumit fel, fundamentul și izvorul dragostei omenești. Ea crește în inimile noastre după o scară ce corespunde diverselor grade de curățire a inimii, de biruință asupra patimilor și de lucrare conștientă a harului. Iubirea desăvârșită, așa cum a dovedit-o îndeosebi Fecioara Maria, este starea în care întreaga persoană – trup, suflet și minte – este atât de plină de harul Sfântului Duh, încât nu mai este ea aceea care iubește, ci Iisus Hristos este Cel ce iubește într-însa și printr-însa.

Pe această din urmă treaptă, atinsă și de Sfântul Siluan, mintea este atât de „absorbită în Dumnezeu”, atât de robită de Lumina și atât de plină de amintirea Sa, încât uită de lume și de oameni, nu mai vrea nici măcar să le vadă sau să le audă. Frumusețea creației și suferințele omenirii sunt aproape umbrite de frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu; sufletul nu se mai arată interesat de nimic altceva decât de acestea. Dar, în același timp, „după ce va fi uitat de lumea pământească, ca și când nici n-ar exista, omul înalță privirea și o zărește iarăși”.

Înaintea tuturor ispitelor de a părăsi lumea și realitatea, de care nu este scutită nici o tradiție religioasă, mesajul Sfântului Siluan este limpede: omul care se învrednicește să dobândească harul unei mari experiei mistice nu se cuvine să se zăvorască în lăuntrul extazului său. El poate, pentru o vreme, să uite lumea, pentru a se recentra în Dumnezeu, să se lase cu totul în voia contemplației dumnezeiești, dar nu se cuvine să se abandoneze sie însuși. Asemenea Apostolilor, după Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos, omul care a dobândit harul trebuie să se întoarcă la sine însuși, să-și amintească de ceilalți oameni și să coboare de pe Tabor. În felul acesta va regăsi lumea, însă în alt chip, cu alți ochi – transfigurând, căci este el însuși transfigurat –, capabili nu numai să vadă prezența Dumnezeului ascuns în inima oamenilor și în creație, ci și să le împărtășească suferințele și bucuriile. „Vei uita cu totul de lume și, când te vei întoarce iarăși la tine și ți-o vei aminti din nou, te vei ruga pentru ea din întreaga ta inimă”, ne asigură Sfântul Siluan.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010


În loc de comentariu:

"Există trei căi rapide către Rai. Trei căi absolut adevărate, drepte către cer. Prima este să nu păcătuiești niciodată. Am pierdut acest drum, nu mai există. Al doilea este să nu osândim pe nimeni, atunci Domnul nu ne va osândi. Și noi am pierdut această cale. A mai rămas un singur lucru - să fim milostivi, atunci Domnul va fi milostiv cu noi. Asta este tot ce ne-a mai rămas. Trebuie să fim milostivi cu toată lumea. Trebuie să fim blânzi, milostivi, buni, iubitori. Acesta este drumul care ne-a mai rămas. Să nu-l pierdem nici pe el!" — Schiarhimandritul athonit Acachie.

✝️ Părintele Sofian Boghiu: Scopul vieții este umplerea cu Duh Sfânt

- Posted in Duhovnici - Cuvinte de folos by

Părintele Sofian Boghiu

Desprinzându-te de instinctele animalice, trebuie să desființezi din vocabularul tău doi termeni dușmani ai Împărăției Cerești: "eu" și "al meu" și să chemi în vasul gol de animalitate, prin post și prin rugăciune pe prietenul Duh Sfânt.

Cum te desprinzi de "al meu"? Dând lui Dumnezeu tot ce ai și stăpânești și așteptând de la El totul.

Cum te desprinzi de "eu"? Iubind pe Dumnezeu din toată puterea și pe oameni ca pe tine însuți, înlocuind iubirea de tine însuți cu aceste iubiri.

De tine se va îngriji Dumnezeu, tu fiind ocupat cu grija de ceilalți.

— Părintele Sofian

☦️ Cuviosul Gavriil Georgianul: Nu toți se vor salva. Dumnezeu nu te va salva dacă nu o ceri. [...]

- Posted in Profeții și Proorocii by

Sfântul Gavriil (Urgebadze)

Nu toți se vor salva. Dumnezeu nu te va salva dacă nu o ceri. Cine își va mântui sufletul și pe alții îi va ajuta cu cuvântul și cu fapta, acela va împlini poruncile lui Hristos. - Sfântul Gavriil (Urgebadze)

Sfântul Gavriil Georgianul - în armată
Sfântul Gavriil Georgianul - în armată

A locuit apoi o vreme la mama sa, eliberându-i-se un certificat de alienat mintal.

Nimeni nu-l primea în casă pentru vreo muncă sau vreun câştig; toţi îl cunoşteau şi se temeau de el.

Nici el, nici mama sa nu puteau ieşi afară în timpul zilei; dacă ieşeau, vecinii asmuţeau câinii pe ei.

Mulţi ani la rând a fost văzut pe treptele unei biserici, stând cu mâna întinsă.

Monahul Gavriil a petrecut multă vreme în felul acesta, fiind respins, părăsit şi urât de oameni.

În taină se retrăgea într-o mică grotă pe care şi-o săpase într-o stâncă şi acolo se ruga cu lacrimi.

În acea perioadă în care bisericile erau distruse, iar oamenilor le era teamă să comunice unii cu alţii, Părintele Gavriil a construit în propria curte o biserică cu patru cupole. Ea a fost distrusă de mai multe ori, dar Părintele Gavriil o reconstruia de fiecare dată, cu mai mare râvnă.

După ce vremea prigonirii credincioşilor a încetat, foarte mulţi oameni au început să-l caute pe Părintele Gavriil pentru îndrumare duhovnicească.

El a devenit părintele duhovnicesc al multora şi povăţuitorul unei întregi mănăstiri de maici.

În ultimii ani s-a nevoit la Mănăstirea Mtskheta, unde a fost făcut arhimandrit şi unde a şi fost înmormântat.

Înainte de moarte, fiind bolnav, i s-a recoltat sânge pentru analize. Acest sânge a rămas nestricat.

Toate prigonirile şi durerile prin care a trecut i-au deschis porţile către vederea celor duhovniceşti.

În suferinţa lui pentru adevăr, Dumnezeul adevărului S-a proslăvit şi odihnit întru el.

Chipul Părintelui Gavriil dovedea cu limpezime tuturor că Hristos sălăşluia în inima sa mult pătimitoare.

Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj murdar. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să vrea să pângărească acest chip şi să-l acopere cu murdării. Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se manifestă ca niște fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!Arhimandritul Gavriil

Adevărata nebunie, cea întru Hristos, și-a dat-o pe față cu ocazia marii sărbători tovărășești de 1 Mai 1965.

Pe clădirea Comitetului Central din Tbilisi, în piața centrală a orașului, erau atârnate portretele marilor „părinți” ai comunismului, iar de la tribună înaltele oficialități ale vremii țineau discursuri înflăcărate.

Deodată, giganticul portret al lui Lenin din spatele tribunei a început să ardă, apoi și celelalte. Mulțimea din piață a amuțit.

La o fereastră de la etajul al doilea al clădirii Comitetului Central, după ce dăduse foc portretelor cu benzină, părintele Gavriil începuse să propovăduiască împotriva nebuniei sovietice:

Domnul zice: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!” (Ieșire 20, 3-5).

În cele din urmă a fost dat jos de acolo cu scara de la o mașină de pompieri, iar mulțimea înfuriată a rupt gardurile de siguranță și s-a năpustit asupra lui.

Când pompierii l-au scos din mâinile oamenilor, Părintele Gavriil avea 18 fracturi, din care una craniană, iar fața îi era de nerecunoscut. O lună de zile a fost aproape inconștient, apoi a fost transferat la un spital de boli mintale, lucru care, probabil, l-a salvat de la pedeapsa capitală.

Părintele Gavriil nu a vorbit nimănui despre asta. Se poate să fi scăpat după mai mulți ani, odată cu amnistiile lui Hrușciov, și a ajuns să cerșească în pragul bisericilor, pentru că nimeni, nici preoții nu-l mai primeau, iar în satul lui, vecinii asmuțeau câinii pe el.

Abia după 1989 s-a putut retrage la Mănăstirea Samtavro de lângă Mtshketa, unde a adunat o obște de maici. A fost împodobit cu harisma înainte-vederii. A adormit în ziua de 2 noiembrie a anului 1995.

După îngropare, la mormântul său au avut loc foarte multe minuni, mai ales vindecări. A fost canonizat de Sinodul Bisericii Georgiei în anul 2012.

Să avem parte de rugăciunile Cuviosului Mărturisitor Gavriil cel nebun pentru Hristos!

✝️ Despre aproapele meu - din cartea "Lacrimă şi Har" al Preotului martir Constantin Sârbu

Preotul martir Constantin Sârbu, Lacrimă şi har, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010

Degeaba mergi la biserică, pentru că ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg.

Acolo unde locuieşti, nu e vreun bătrân bolnav, care nu are pe nimeni?

Tu, care te numeşti creştin, te-ai dus la uşa lui să-l întrebi dacă nu are nevoie de pâine, de lapte, de medicamente?! Cred că nu!

Bine că ai tu de toate, bine că se strică mâncarea în frigider, bine că ţi-e şifonierul plin de haine, altul neavând nici ciorapi! Şi te numesti creştin şi tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugăciunea ta!

Când mergi la biserică, dacă întâlneşti pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunţă la Sfânta Liturghie şi mergi de îngrijeşte pe cel bolnav! Tu, care vii la biserica şi vezi că nu obosesc a te învăţa, tu să fii lumină în casa ta, în inima ta, să nu dai prilej celor din jur să spună că degeaba mergi la biserică, pentru ca ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg.

Preotul martir Constantin Sârbu, Lacrimă şi har, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010

✝️ Preotul martir Constantin Sârbu - Lacrimă și har: Folosește-ți darurile spre a face bine celor de lângă tine!

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Folosește-ți darurile spre a face bine celor de lângă tine!

Dumnezeu nu este zgârcit cu nimeni. El împarte daruri tuturor. Unul are talantul cântării, altul al înțelepciunii, altul în forță fizică, altul are darul de a picta, altul darul de a scrie sau de a vorbi. Fericit este acela care, folosind darul pe care îl are, izbutește să aducă un suflet la Hristos. Aceluia i se vor acoperi mulțime de păcate. Această și este, de fapt, esența creștinismului: a te dărui și a dărui neîncetat altora lumină, pace și bucurie.

Extras din: Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011, p.208

❤️ Părintele Iustin Pârvu: Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil să-L iubești nici pe Dumnezeu

- Posted in Părintele Iustin Pârvu by

Părintele Iustin Pârvu

Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecți? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?

Un om obosit pe un drum de ţară vara sub arşiţă, iarna sub troiene, merge şi înaintează cu speranţa că ajunge acasă. Dar un suflet care a pierdut acel acasă, care e întoarcerea la Dumnezeu, cât are de pătimit, de rătăcit?

Copiii noștri

Copiii noștri cunosc toți fotbaliștii pe de rost, dar nu știu numele sfântului pe care îl poartă, nici măcar viața acestuia nu o cunosc și, cu atât mai puțin, Crezul sau alte rugăciuni ale pravilei.

Moartea și viața de apoi

Înțelegerea morții e ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire. Sunt oameni care mor foarte liniștiți, calmi. Așa a murit, Dumnezeu să o ierte, o maică de-a noastră, Tomaida. S-a ridicat din pat cu un zâmbet senin, în timp ce maica însoțitoare plângea, s-a uitat drept înainte și a zis: „Ia uite ce frumos!” Apoi s-a uitat cu tristețe în partea stângă și a zis: „Iată, au venit și ăștia ca să-mi vadă sufletul…” Apoi s-a întrebat: „Cât mai e până la ora trei?” „Păi suntem la ora 11 și jumătate”, i-a spus maica din preajmă. S-a liniștit ca omul care se odihnește înainte de o mare călătorie. Apoi la ora 3 s-a stins cu un zâmbet liniștitor pe față. Maicile au dus-o la Iași, acolo de unde era. M-am dus și eu a doua zi, pe la patru și jumătate, maicile erau la priveghi, după obicei și am luat iconița să o sărut… Dar o maică îmi atrăgea atenția că maica avea o picătură de sânge în loc de lacrimă și n-am mai fost în stare să o sărut. Suferința ei i-a adus desăvârșirea, lacrima de sânge era viața netrăită aici pe pământ, continuată cu viața de apoi…

Omul și lecția iubirii de Dumnezeu

Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești trebuie să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să te gândești că trebue să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-l iubești pe Dumnezeu.

Omul “adevărat”

Omul adevărat luptă cu toată energia sa, spiritual în primul rând, ca să simplifice viața, să înțeleagă ceea ce trăiește. Omul vrea și trebuie să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul cu toate tentațiile sale. Omul care își face un scop în viață din a aduna averi și bani e un om slab, e câștigat de diavol. După ce dobândește averi capătă frică să nu le piardă, devine nu stăpânul lor, ci paznicul fără minte al comorilor false ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul Domnului, care e o esență de viață, el păzește comorile calpe ale diavolului, astfel se pune în slujba acestuia.

Omul sub vremi

Omul nostru e neîncrezător total în tot ce are în față. De ce? Pentru că s-a obișnuit să-i decidă altul soarta, nu să și-o decidă el singur, s-a obișnuit să-i spună alții ce să facă, cât să muncească, unde, omul nu mai are viața lui și intimitatea lui, nu mai are rugăciunea lui, s-a îndepărtat de tot ce ține de libertatea lui interioară.

Omul și nevoile sale

Dumnezeu a lăsat cu îndestulare pentru toată lumea, hrană și mijloace, frumuseșe și condiții de viață. Să-ți iei doar cât îți trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil. Animalul sălbatic nu mănâmcă mai mult decât îi trebuie, are el ceva care îl limitează biologic. Că dacă lupul ar mânca mai mult decât trebuie, de exemplu, s-ar îngrășa peste măsură și l-ar mânca toate celelalte animale ale pădurii, care nu s-ar mai teme de el. Așa și omul, dacă se împovărează cu mai mult decât îi trebuie, nu mai poate ține pasul cu cei de alături pe drumul care duce spre mântuire. Pe acest drum trebuie să fii sprinten. Nu spun că omul trebuie să trăiască în sărăcie, omul trebuie să trăiască demn, pentru că așa l-a lăsat Dumnezeu, și Dumnezeu i-a dat de toate pentru aceasta, i-a pus la îndemână fructele și tot ce este în grădina raiului.

Omul și îngerul

Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul rătăcește, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Extras din ”Cu părintele Justin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire” – Aforisme, pilde, sfaturi… alfabetar duhovnicesc, Ed. Conta, Piatra-Neamț, 2006

🙏 Părintele Efrem Filotheitu: Trebuie să ne familiarizăm cu durerea fraţilor noştri!

- Posted in Sfinți și învățături by


Pr. Efrem Filotheitul:
Dacă omul ar cunoaște măreția raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.
"Noi, care ne numim sănătoşi, să nu-i uităm pe oamenii care suferă! Oamenii aceştia să nu lipsească din rugăciunile noastre şi din grija noastră, să-L rugăm pe DUMNEZEU să le trimită răbdare, alinare, vindecare. Trebuie să ne familiarizăm cu durerea fraţilor noştri! Dacă nu facem astfel, nu avem iubire! Dacă-i uităm, ne găsim în afara iubirii lui DUMNEZEU." - Părintele Efrem Filotheitu

Părintele Iustin Pârvu: "Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor ..."

- Posted in Părintele Iustin Pârvu by

Părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă

Parintele Justin în „Cum să luptăm împotriva dictaturii biometrice”:

„Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neștiință și noi nu îl informăm și îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători față de viitorul unei nații și al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care iși pun viața pen­tru frații lor.”